Curentul literar este definit ca o clasă de opere, create în aceeași epocă și înzestrate cu

însușiri ideologice și estetice comune. Curentul literar este unul din conceptele de bază ale
științei literare moderne. Cercetătorii au divizat literatura europeană în următoarele curente
literare:
1. Clasicismul antic grec-roman, care recomandă următoarele principii: arta ca imitație
a naturii, tipuri umane exemplare, luate din legendă și istorie; respectarea unor norme,
precum cele trei unități, de acțiune, de timp și de loc; neamestecul genurilor.
2. Literatura medievală s-a manifestat în strânsă dependență de teologie, negând religia
și filosofia antică, în mare parte și literatura. Multe specii antice au amuțit în această
perioadă. S-a dezvoltat acum poemul și romanul cavaleresc, având ca erou pe
luptătorul pentru credință și pentru onoare; s-a mai dezvoltat și cântecul trubadurilor,
un cântec pe teme de dragoste.
3. Renașterea (sec. XV – XVI) e un curent mai larg, filosofic, moral, artistic și literar,
care se numește umanism. Pentru scriitorii și artiștii umaniști din Renaștere creațiile
antice devin modele, surse de inspirație. Renașterea își făurește un ideal de om
universal, multilateral, armonios dezvoltat fizic și cultivat ca intelect, pasionat iubitor
de cunoaștere și de frumos, om de cultură și de acțiune în același timp. Umanismul
pune accentul pe rațiune, pe libertatea și demnitatea omului, opunându-se
dogmatismului și fanatismului medieval.
Reprezentanți: F.Petrarca, G.Boccaccio, L.Ariosto, Fransua Rabelais, P.Ronsard,
T.Tasso, Th.Morus, Lope de Vega, Servantes, Shakespeare.
4. Barocul reprezintă un stil literar european, care s-a dezvoltat în secolele al XVI-lea și
al XVII-lea. El este caracterizat printr-o ornamentație stilistică bogată, prin jocuri de
cuvinte, prin căutarea emoției și a plăcerii estetice. Spre deosebire de literatura
renascentistă, literatura barocă pune accentul pe dezamăgire și pesimism. Printre
tematicile frecvente ale acestei literaturi sunt viața ca o luptă, ca un vis sau ca o
minciună și caracterul efemer al acțiunilor omenești, prezentate într-un stil somptuos
și încărcat. Literatura barocă folosește în mod disproporționat adjectivele, hiperbatele,
elipsele, metaforele, perifrazele, antitezele și aluziile mitologice.
Reprezentanți: T.Tasso în Italia; Tirso de Molina, Calderon de la Barca (în Ispania),
piesele lor implică tragism, aventură, credință, dar și decadență morală, viața ca vis
trecător; Gongora.
5. Clasicismul este un curent literar-artistic, având centrul de iradiere în Franța, ale cărui
principii au orientat creația artistică europeană între secolele al XVII-lea și al XVIII-
lea. Pornind de la modelele artistice (arhitectură, sculptură, literatură) ale Antichității,
considerate ca întruchipări perfecte ale idealului de frumusețe și armonie, clasicismul
aspiră să reflecte realitatea în opere de artă desăvârșite ca realizare artistică, opere care
să-l ajute pe om să atingă idealul frumuseții morale. Urmărind crearea unor opere ale
căror personaje să fie animate de înalte idealuri eroice și principii morale ferme,
scriitorii clasici s-au preocupat în mod special de crearea unor eroi ideali, legați
indisolubil de soarta statului, înzestrați cu cele mai înalte virtuți morale și capabili de
fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau
 prezentați în odă, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie, socotite ca specii superioare
ale literaturii. Modul de viață al burgheziei, aflată în plină ascensiune în epoca
respectivă, era lăsat pe planul doi, de aceasta ocupându-se speciile literare socotite
inferioare (comedia, satira, fabula). Aceste specii erau considerate modele negative,
ele ocupându-se în special de înfierarea anumitor vicii (comedia era văzută de
Aristotel ca "înfierare” a viciilor), de prezentarea unor aspecte negative care trebuie
îndreptate. Clasicismul înseamnă în primul rând ordine (pe toate planurile), echilibru,
rigoare, normă, canon, ierarhie și credință într-un ideal permanent de frumusețe.
Înseamnă ordine obiectivă, perfecțiune formală (care va fi găsită în acele modele de
frumusețe perfecte - modelele clasice), înseamnă superioritate a rațiunii asupra
fanteziei și pasiunii.
Printre reprezentanții de marcă amintim pe Nicolas Boileau (Arta poetică, tratat de
poetică normativă clasică). P. Corneille (Cidul - tragedie), J. Racine (Fedra - tragedie),
Moliere (Avarul - comedie), La Fontaine (Fabule).
6. Preromantismul, curent de tranziție de la clasicism la romantism. Se caracterizează
printr-o înclinație spre stări vagi, difuze, spre sentimentalism (cum mai este numit). Se
manifestă între anii 1770-1830.
Reprezentanți: Young, Th.Gray în Anglia; Rousseau, Volney în Franța; Jucovschii în
Rusia.
7. Romantismul (numit și Perioada Romantică) a fost o mișcare artistică, literară și
intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atingând apogeul
pe la începutul anilor 1800. În mare parte, romantismul a fost o reacție împotriva
Revoluției Industriale, cât și împotriva normelor politice și sociale ale Iluminismului.
Romantismul a apărut prima dată în literatura germană concomitent cu apariția clasicismului
și interacționând cu acesta. La sfârșitul secolului al XVIII-lea a apărut și în literatura
engleză,iar în anii 1820 în literatura franceză și rusă.
Una din caracteristicile romantismului este faptul că se împotrivește clasicismului. Tema
centrală a romantismului este idealul și dorința de libertate, individul și autoexprimarea sunt
promovate în prim-plan. La romantici, personajele aparțin tuturor categoriilor sociale, nu
există tipuri umane, ci individualități. Se pune accent pe individualitatea creatoare, afirmarea
originalității și a sensibilității. Temele predilecte romanticilor sunt: iubirea, natura, istoria,
folclorul autohton, condiția omului de geniu, moartea, singurătatea, revolta împotriva
condiției umane.
Romanticii resping convenții în opera literară impuse de clasiciști, cum ar fi regula celor trei
unități: de loc, de timp, de acțiune, resping tipologia umană, alegerea personajelor din înalta
pătură a societății. Romanticii sunt pasionați de mister, de exotic, au gust pentru macabru,
creează personaje și situații excepționale.
Motive romantice, precum: lacul, codrul, izvoarele, stânca, teiul, salcia, luna, stelele, floarea,
noaptea, visul, reveria. Eul romantic evadează din realitate în vis, în fantezie sau în reverie,
este evident interesul pentru mituri, simboluri.
Fundalul istoric este dat de dezamăgirea izvorâtă din Revoluția franceză, apoi războaiele
napoleniene.
Caracteristicile generale ale literaturii romantice:
 prezența eului liric în textele literare, subiectivitatea trăirilor
 exprimarea cu prioritate a sentimentului și sensibilității
 libertatea creației, absența oricăror reguli sau constrângeri estetice (prezente la
clasicism)
 întoarcerea spre trecut și adorația trecutului, în special al evului mediu și goticii
 îmbogățirea limbajului poetic cu regionalisme, neologisme și stilistic
 exprimarea specificului național în literatură
 tendința de a prezenta istoria într-o lumină ideologizată, glorificarea eroilor și libertății
 apar multe opere care au loc în peisaje, culturi, personaje si țări exotice care reflectă
dorința de evadare din viața reală
 descoperirea folclorului național
 aspirația spre absolut (iubirea perfectă, libertatea deplină și cunoașterea totală)
 apar culegerile de basme și folclor național și includerea limbajului popular în
literatură
 teme romantice: viața, moartea, iubirea, libertatea, exotismul
Reprezentanți: Novalis, Holderlin, Heine, Friedrich Schlegel și August Schlegel în
Germania; Byron, Schelley în Anglia; Lamartin, V.Hugo în Franța; Leopardi în Italia;
E.Poe în America, Ș. Petoffi în Ungaria; A. Pușchin, M. Lermontov în Rusia.
8. Realismul este un curent literar care s-a manifestat în secolul al XIX-lea și are drept
centru de iradiere Franța. Este o mișcare, curent, atitudine în creația sau teoria literară
și artistică având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale,
obiective, caracteristice. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile
există independent de faptul că sunt percepute sau nu.
Temele romanelor realiste includ parvenitismul, avariția, imoralitatea, singurătatea etc.,
iar motivele – parvenitul, avarul, zgârcitul. Compoziția este obiectivă, naratorul este
omniscient și omniprezent. Subiectele sunt inspirate din realitate. Acțiunea se desfășoară
pe mai multe planuri, iar conflictele sunt de natură socială, psihologică, politică etc.
Personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex caracterizate, reprezintă
tipuri umane. Structura unor astfel de opere literare este închisă. Se utilizează tehnica
detaliului și se accentuează relația dintre mediu și personaj.
Reprezentanți: Stendal, Balzac, Flaubert în Franța; Dickens în Anglia; Gogol, Lev
Tolstoi, M.Dostoevschi în Rusia.
Realismul literar românesc a fost inaugurat în proză și dramaturgie de către scriitorii
pașoptiști (Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri) și postpașoptiști
(Nicolae Filimon, Bogdan Petriceicu Hașdeu). Acest stil a fost adoptat și folosit în
operele lor de scriitori români precum Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu,
George Călinescu și Marin Preda.
 9. Naturalismul este o ramură a realismului, o mișcare literară proeminentă la sfârșitul
secolului XIX în Franța și în restul Europei.
Scriitorii naturaliști au fost influențați de către teoria evoluționistă a lui Charles Darwin.
Aceștia credeau că ereditatea unei persoane și mediul decid caracterul acesteia. În timp ce
realismul încearcă doar să descrie subiecții așa cum sunt ei în realitate, naturalismul
radicalizează principiile estetice ale realismului în direcția reprezentării aspectelor dure,
brutale ale realității.
Ambele sunt opuse Romantismului, în care subiecții au o simbolistică profundă, sunt
idealistici și cu puteri supranaturale. Naturalismul considera că mediul socio-cultural
exercită o influență absolut covârșitoare în apariția și dezvoltarea personalității umane.
De asemenea studiau elemente umane tarați, alcoolici, criminali, sau persoane alterate
genetic de un mediu social viciat.
Observațiile lor în materie de psihologie erau totuși rudimentare având în vedere că
psihologia se dezvoltă abia după apariția teoriilor lui Sigmund Freud. Naturaliștii au
adoptat de asemenea tehnica descrierii detaliate de la predecesorii lor imediați, realiștii.
Principalul susținător al naturalismului a fost Émile Zola, care a scris un tratat despre
subiect ("Le roman experimental") și a folosit stilul în multele sale romane. Alți autori
francezi influențați de Zola sunt Guy de Maupassant, Joris-Karl Huysmans și frații
Goncourt.
Elementele naturaliste se găsesc în literatura română în unele nuvele ale lui Caragiale și
Delavrancea sau în proza lui Liviu Rebreanu. Adesea termenul naturalism este folosit de
către criticii literari cu un sens mai general, care îl apropie de cel al termenului realism,
subliniind conformitatea cu natura, fidelitatea față de realitate a reprezentării artistice.
10. Simbolismul apare în Franța în a doua jumătate a secolului XIX, ca reacție împotriva
parnasianismului. Termenul este impus de Jean Moreas, care în 1886 scrie un manifest
literar numit "Le symbolisme". Precursorul simbolismului este considerat Charles
Baudelaire prin volumul "Corespondențe".
Trăsături:
 utilizarea simbolurilor, simbolul oferind posibilitatea unei interpretări multiple.
 cultivarea sugestiei cu ajutorul căreia sunt puse în evidență stări sufletești vagi,
confuze, de melancolie, plictiseală.
 cultivarea elementului muzical, a sonorității verbale.
 existența sinesteziei (perceperea simultană a unui ansamblu de senzații, auditive,
vizuale etc.).
Reprezentanți: Charles Baudelaire, Stephane Mallarme, Paul Verlaine, Tristan Corbière,
Jules Laforgue, Novalis, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine în Franța; Ștefan Petică, Fecioare în
alb (volum publicat în 1902), Dimitrie Anghel, În grădină (volum publicat în 1905), Ion
Minulescu, Romanțe pentru mai târziu (volum publicat în 1908), Alexandru Macedonski,
Flori sacre (volum publicat în 1912), George Bacovia, Plumb (volum publicat în 1916) în
literatura română.
 11. Avangardismul, nume generic pentru mai multe curente din sec. Al XX-lea:
futurism, expresionism, suprarealism, dadaism; (fr. Avant-garde, termen militar, care
înseamnă detașament care merge în fața armatei). Transpus în limbajul criticii
Avangardismului desemnează curentele violent inovatoare din sec. XX care se
constituie prin negarea radicală a tuturor formelor de artă anterioare. În literatura
română i-a avut drept reprezentanți pe scriitorii Sașa Pană, Ilarie Voronca, Ion Vinea.
Aceste curente s-au manifestat în jurul revistelor: Contemporanul (1923-1930), Punct
(1925), Integral (1925-1928), Unu (1928-1932).

12. Futurism este o mișcare a modernismului artistic italian, celebrând noua eră a
tehnologiei moderne. Inițiatorul mișcării este poetul Filippo Tomasso Marinetti care,
în 1909 publică Manifestul futurist. Revolta futuristă împotriva tuturor tradțiilor
culturale merge mână în mână cu glorificarea "frumuseții vitezei", cultul mașinilor și
al societății contemporane. Metropolele europene, care se dezvoltă într-un ritm alert la
începutul secolului al XX-lea, pulsând de vuietul asurzitor al traficului rutier în care
primele automobile își croiesc drum prin mulțimea de pietoni, bicicliști și trăsuri,
expresie a dorinței de mobilitate a omului - iată cadrul în care a luat naștere futurismul
(din limba italiană: il futuro = viitorul).
În manifestul său, Marinetti îndeamnă la respingerea artei tradiționale și la lichidarea
muzeelor și bibliotecilor, glorificând curajul, revolta și războiul, preamărește viteza, cântă
"mulțimile excitate de muncă", precum și realizările tehnice ale erei industriale. Deși
manifestul este publicat la Paris - cel mai important centru al avangardei timpului - el este
destinat cu precădere mediilor intelectuale italiene. În acelalși timp, pe zidurile orașului
Milano apar afișe cu lățimea de trei metri și înălțimea de un metru, din care sare în ochi
cuvântul „FUTURISMO”, scris cu roșu aprins. Între anii 1909-1916, apar peste cincizeci de
manifeste care se referă la sfere atât de variate precum politică, dans, muzică, film, sculptură,
pictură sau chiar bucătărie.
Alți reprezentanți ai futurismului în literatură au fost Ardengo Soffici (în același timp și
pictor), Fortunato Depero și Gian Pietro Luciani. În 1913, Giovanni Papini se situează pe
poziții futuriste în revista „Lacerba”, de exemplu cu articolul „Caldo bagno di sangue”
(„Baie caldă de sânge”), apoi, văzând ororile războiului, se retrage.
13. Expresionism - numele dat unor grupări artistice-literare germane din anii 1911-
1925. Mișcare de avangardă, acest curent se raportează la absolut, exprimându-l
printr-o reacție subiectivă, care depășește rațiunea comună, reflectându-se în imagini
apocaliptice , disparante, negând realitatea obișnuită. Este o reacție împotriva
incapacității științei, artei și literaturii de a stopa izbucnirea primului război mondial.
Susținătorii acestui curent propun în schimb o literatură a iraționalului.
Trăsături:
 Confirmarea libertății absolute a spiritului;
 Lumea existenței e o lume a culorilor;
 Arta - expresie profundă a sufletului uman, și nu o reproducere a naturii;
  Explozia sentimentului, starea dionysiacă;
 Năzuința spre absolut, ideea escaladării cerului;
 Revolta împotriva condiției umane;
 Strigătul fără ecou în totul cosmic;
 Afirmarea ideii de supraom care să stăpânească lumea;
 Imagini puternice, violente, prin care se exprimă neliniștea existențială;
 Personajele sunt figuri generice, simboluri (în teatru);
 Orientarea spre parabolă.
În poezie, printre exponenți sunt poeții germani Gottfried Benn, Georg Trake, Johannes
Becher. La români poeți ca: Lucian Blaga, Aron Cotruș.

14. Suprarealismul este termenul care denumește curentul artistic și literar de avangardă
care proclamă o libertate totală de expresie, întemeiat de André Breton (1896 - 1966)
și dezvoltat mai ales în deceniile al 3-lea și al 4-lea ale secolului al 20-lea. Este un
curent de avangardă apărut în Franța în 1924, printr-un manifest semnat de Andre
Breton, care îl definește astfel: Dicteu al gândirii, lipsit de orice control al rațiunii, în
afara oricăror preocupări estetice ori morale... Procedeu poetic, aplicat de
suprareliști, prin care se preconiza exprimarea, în poezie a fluxului necontrolat al
gândirii, cum apare în vis, adică irațional; sau, cum spune Andre Breton în manifestul
său: Automatism psihic pur, prin intermediul căruia îți propui să exprimi, fie verbal,
fie scris, - funcționarea reală a gândirii. Era o negare a tuturor valorilor spirituale
anterioare, se voia o eliberare de toate clișeele gândirii, prin recurgerea la vis, ca stadiu
descătușat al conștiinței necontrolat de rațiune.
Reprezentanți: Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard. În România, centrul
suprarealiștilor este revista Unu (1926-1932), redactată de Șasa Pană. Printre adepți: Geo
Bogza, Stephan Roll, Ilarie Voronca, mai târziu Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Geo
Dumitrescu, C. Tonegaru.

Curente specifice literaturii românești

Pașoptismul literar a fost pregătit de apariția revistei „Dacia literară“, al cărei program a
trasat principalele direcții pentru unitatea culturală a românilor, deziderat ce precede unitatea
politică a Principatelor Române, înfăptuită prin Unirea Principatelor Române de la 24
ianuarie 1859. Ceea ce-i unea pe scriitorii pașoptiști era militantismul regăsit în creațiile
literare, care s-a constituit în adevărate manifeste pentru împlinirea unității și independenței
naționale, pentru dreptate socială.
Majoritatea scriitorilor pașoptiști au avut dascăli particulari, cu care au învățat limba greacă,
apoi și-au continuat studiile în Franța. Cei mai mulți dintre ei au aderat la idealurile
Revoluției Române de la 1848, fiind animați și de țelurile Marii Uniri. Participanți direct la
viața social-politică, pașoptiștii au creat opere literare cu un pronunțat caracter patriotic și
militant, inspirându-se din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare socială și unitate
națională. În operele lor s-au oglindit frumusețile patriei și s-a manifestat un puternic spirit
popular, preluat din neprețuitele creații folclorice românești.
Satirizarea viciilor orânduirii feudale și evocarea realităților sociale constituie alte
caracteristici ale literaturii pașoptiste, scriitorii ironizând cu severitate moravurile societății,
condamnând cu fermitate abuzurile și nedreptățile manifestate în epocă.
Din punct de vedere compozițional, operele scriitorilor pașoptiști împletesc romantismul cu
clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat și o mare varietate de specii
literare: oda, elegia, meditația, epistola, satira, fabula, pastelul, idila, sonetul, balada.
Majoritatea poeților pașoptiști s-au înscris definitiv în patrimoniul literaturii române.
Gheorghe Asachi - introduce sonetul în poezia românească;
Anton Pann - Povestea vorbii;
Vasile Cârlova - Ruinurile Târgoviștii;
Ion Heliade Rădulescu - Sburătorul;
Cezar Bolliac - O dimineață pe Caraiman;
Grigore Alexandrescu - ciclul Epistole, ciclul Fabule, poezii de inspirație istorică;
Dimitrie Bolintineanu - volumele Florile Bosforului, Legende istorice;
Vasile Alecsandri - volumele Doine și lăcrămioare, Legende, Pasteluri;
Andrei Mureșanu - Deșteaptă-te române;

Junimea reprezintă cea mai importantă grupare literară din cea de-a doua jumatate a
secolului al XIX-lea. Tudor Vianu apreciază că Junimea reuneşte cele mai mari personalităţi
intelectuale ale vremii.
 1859- 1890 este perioada de ființare a grupării
 început: 1864, acasă la Maiorescu a fost citită lectura traducerii lui McBeth (de Petre
Carp)
 numele de Junimea propus de Th. Rosetti
 şedinţele aveau loc vinerea seara la Pogor sau Maiorescu
 fondatori: Titu Maiorescu, Petru Carp, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor

Istoric:
1.1864-1874 cu un caracter polemic,vizând problemele legate de cultură, literatură, limbă.
2.1874-1885 etapa formărilor marilor clasici : Eminescu,Creangă, Caragiale, Slavici etc. . În
1870-1890 literatura atinge apogeul în cele trei compartimente ale sale: proză, poezie şi
dramaturgie=> epoca marilor clasici.
3.dupa 1885,”Junimea” şi redacţia de la „Convorbiri literare” se mută la Bucureşti. Revista
cercetează în special filozofia, istoria, geografia, dobândeste un caracter academic.
„ Convorbiri literare”– revista cu cea mai mare longevitate; apare între 1867 şi 1944,
constituind cel mai important moment al presei româneşti.
Perioade ale revistei:
1.1867-1886 reprezintă perioada de glorie.
2.1886-1944 apare la Bucuresti avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, predând apoi
conducerea unui comitet format din foşti elevi ai lui Titu Maiorescu (Mihail Dragomirescu,
Simon Mehedinţi, P.P.Negulescu, Rădulescu-Motru).
Scopul revistei:
-raspândirea spiritului de critică literară autentică.
-încurajarea liteaturii naţionale.
-combaterea imiţatiilor operelor straine.
Colaboratori:
-Mihai Eminescu publică aici majoritatea poeziilor sale
-Ion Creanga publica primele trei părţi ale „Amintirilor” şi poveşti.
-Ion Luca Caragiale publica majoritatea comediilor sale.
-Ioan Slavici publică nuvele şi poveşti
-Vasile Alecsandri, Duiliu Zamfirescu, Panait Cernea, I.Al.Bratescu Voineşti şi alţi scriitori
reprezentativi ai vremii.
Trăsăturile junimismului
Sintetizate de Tudor Vianu, trăsăturile caracteristice ale acestui spirit au fost următoarele:
înclinaţia spre filozofie, spiritul oratoric, spirit clasic şi academic, ironia, spiritul critic.
Direcțiile Junimii:
1) educarea publicului prin organizarea de prelecţiuni populare, conferiţe cu public ţinute de
Maiorescu, Carp, V. Pogor pe diverse teme: elemente de viaţă ale popoarelor, filosofie,
cărţile omenirii, învăţământ, religie
 aceste conferinţe vor dura 17 ani, vor fi un deliciu al intelectualităţii ieşene (profesori,
medici, avocaţi, studenţi, magistraţi)
2) lupta pentru unificarea limbii naționale
 în 1860 Ion Ghica, în calitate de ministru, înlocuiește alfabetul chirilic cu cel latin
 Titu Maiorescu trasează principii ale limbii în câteva din articolele sale.
 ortografia limbii trebuie să fie fonetică, fiecărei litere scrise să îi corespundă un
sunet („Despre scrierea limbii române”- 1866)
  îmbogățirea vocabularului să fie făcută prin cuvinte împrumutate din limbile
romanice („Neologismele”- 1881)
 să fie stopată stricarea limbii prin evitarea calcurilor lingvistice (traducerea
fidelă a unor expresii din alte limbi), a inflației și bombasticismului verbal
(„Limba română în jurnalele din Austria”- 1868, „Beția de cuvinte”- 1873,
„Oratori, retori și limbuți”- 1902)
3) promovarea literaturii naționale, susținută ideologic de Titu Maiorescu prin articolele
sale ce pun în discuție probleme de estetică:
 literatura conține atât formă (limbajul concret) cât și fond (sentimentele și pasiunile
exprimate). Pericolul este acela de a avea forme prost întocmite însă lipsite de adevăr
și valoare.
 arta (deci și literatura) are o funcție morală, educativă, producând un sentiment de
înălțare și purificare asupra cititorului.
 tineri scriitori au fost depistați și publicați pe paginile „Convorbirilor literare”. Aceștia
erau judecați critic după principii estetice, de valoare și adevăr.

Sămănătorismul (sau Semănătorismul) este un curent ideologic și literar constituit la

începutul secolului al XX-lea în jurul revistei Sămănătorul (1901-1910). La apariția
sămănătorismului a contribuit și interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă față
de problema țărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale care au
culminat cu Răscoala din 1907. Principalul teoretician al acestui curent a fost Nicolae Iorga.
El a asimilat preocupări mai vechi, pe care le-a definit, sintetizat și teoretizat, supunând
criticii unele aspecte ale societății și atrăgând atenția asupra necesității culturalizării
țărănimii. Poziția critică era întregită de prețuirea tradițiilor istorice și folclorice, a valorilor
naționale, a luptei de eliberare națională etc. Nicolae Iorga a considerat opera lui Alexandru
Vlahuță drept apogeul sămănătorismului.
Termenul sămănătorism provine de la revista Sămănătorul, în paginile căreia apăreau
poeziile sămănătoriștilor: poezia lui Alexandru Vlahuță Semănătorul, poezia lui George
Coșbuc cu același titlu, apărută la 2 decembrie 1901. Termenul de sămănătorism este un
cuvânt derivat care provine de la „a sămăna” - ceea ce dă de înțeles că reprezentanții acestui
curent „seamănă” concepțiile lor în mediul sătesc.
Ideologia grupării conține un amestec de puncte de vedere ale Daciei literare, propoziții-
cheie din gândirea social-politică eminesciană, teza formelor fără fond, toate raportate la
climatul socio-cultural al perioadei și vehiculate în numele a două deziderate fundamentale:
ridicarea ruralilor prin cultură și Unirea.
Principalele trăsături distinctive ale grupării sunt:
 paseismul (fr. passer – à trece): întoarcerea spre trecut, spre cronici și spre istorie,
rezistența la transformări, atât pe plan literar cât și în artă (încremenirea în formele
consacrate, oroarea față de noutate). Interesul pentru trecut este împrumutat din
romantism, de la care își însușesc antiteza cu prezentul;
  idilismul (preferința pentru înfățișarea pitorească a satului, falsa înfrumusețare a
vieții): au un adevărat cult pentru satul patriarhal, căci nimic nu egalează pentru ei
virtuțile țărănimii. În proză apar intrigi romanțioase, naive; aici se manifestă atitudinea
anti-orășenească și opoziția: boier de neam-arendaș venetic ca o trăsătură a tragediei,
dispariției;
 sentimentul dezrădăcinării, care i-ar copleși pe cei care se aventurează la oraș,
uitându-și originile; dezrădăcinarea este considerată o cauză a inadaptării și a
înfrângerii;
 predilecția pentru scenele tari, de violență, pentru personajele dominate de instincte,
de o impulsivitate nebună, frizând bestialitatea, care par mai degrabă purtătoarele unor
tare biologice;
 „lupta pentru limba românească” (Nicolae Iorga): scrierea într-o limbă înțeleasă de
toate clasele, „ca să nu mai fim străini la noi acasă”. Problema utilizării limbii române
devine un aspect al acțiunii de „răscolire” sufletească (expresie împrumutată de Iorga
de la Eminescu).
Nici un scriitor remarcabil nu a fost integral sămănătorist, astfel încât se poate vorbi mai
curând despre colaboratori, ca: Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Duiliu Zamfirescu,
Ștefan Octavian Iosif, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, în prima lor fază și Mihail
Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.

Poporanismul este o ideologie tradițională românească, întemeiată în 1890 de avocatul și

jurnalistul Constantin Stere, în spiritul curentelor tradiționaliste care au debutat cu
Junimismul anilor 1860 și Sămănătorismul lui Nicolae Iorga. Stere a construit o ideologie în
jurul conceptului de unicitate a civilizației rurale românești, pe care o exaltă ca fiind
autentică, organică, în opoziție cu civilizația urbană considerată a fi străină de realitatea
românească, fiind o civilizație de import, deci inorganică. Stere argumentează că singura
formă socială și politică viabilă în România sfârșitului de secol XIX nu putea fi decât viața
rurală, în care țăranul și satul tradițional trebuiau să fie actorii principali ai dezvoltării. De
fapt, Constantin Stere s-a inspirat din doctrina curentului narodnicismului rusesc. Din cauza
unor divergențe doctrinare, în mod special privind Liberalismul și antisemitismul, Constantin
Stere și Constantin Dobrogeanu Gherea s-au despărțit. Primul a format Partidul Social
Democrat al Muncitorilor, care a fuzionat cu Partidul Național Liberal, în timp ce al doilea s-
a apropiat de marxism.
Gruparea s-a constituit în jurul revistei Viața românească, apărută la 1 martie 1906, la Iași,
sub conducerea lui Constantin Stere și Paul Bujor. Adevăratul redactor și animator al revistei
a fost însă Garabet Ibrăileanu.
Revista se dorea oglinda vieții literare românești, o nouă Dacia literară, căreia i-a preluat și
dus mai departe tradițiile. Ea a impus valori noi, remarcabile, amintind prin rezultate de
epoca de aur a Convorbirilor literare. S-a bucurat de colaborarea celor mai talentați scriitori,
dobândind un prestigiu imens. Principalele trăsături au fost:
a) promovarea „culturii naționale”: în primul număr al revistei apare articolul Către cititori,
nesemnat, care prezintă idealul grupării – „munca pe cîmpul culturii naționale”, în ideea că
românii trebuie să contribuie la cultura universală prin specificul național și nu prin imitarea
modelelor străine;
b) emanciparea țărănimii prin cultură: din sentimentul datoriei față de popor se naște ideea
ridicării acestuia, pornindu-se de la o viziune fără romantism;
c) dezaprobarea falsei înfrumusețări a vieții: au combătut idilismul și paseismul;
d) atitudinea realist-critică: observarea necruțătoare și indiferentă a vieții se împletește cu
compasiunea față de lumea chinuită à satului, aplecarea cu înțelegere asupra realității rurale,
asupra suferinței maselor țărănești;
e) cultivarea democratismului: poporul se confundă cu clasa lui cea mai numeroasă,
țărănimea. Constantin Stere pune accentul pe ideea datoriei păturii culte față de popor, căreia
trebuie să-i soluționeze problemele.
Unele opere se integrează perfect poporanismului, cum ar fi: Datorii uitate, de Jean Bart,
Moș Gheorghe la expoziție și Rătăcirea din Stoborăni, de Spiridon Popescu. Alți scriitori,
cum ar fi Calistrat Hogaș, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Octavian Goga, Ion
Agârbiceanu, includ elemente poporaniste în operele lor.
Calistrat Hogaș, în Pe drumuri de munte, surprinde realist o serie de portrete de o cuceritoare
simpatie (părintele Ghermănuță, Axinia), inspirate de oamenii întîlniți în peregrinările sale
prin munții Neamțului. Natura este proiectată hiperbolic, cu veselie și familiaritate. Opera
este plină de aluzii livrești, care dovedesc o întinsă și solidă cultură clasică. Tudor Vianu l-a
numit „un Creangă trecut prin cultură”, iar George Călinescu, „un minor mare”.

Tradiționalismul este o mișcare literară, manifestată în perioada interbelică, a cărei

ideologie se cristalizează în jurul revistei „Gândirea”, care a apărut în perioada 1921 - iunie
1944.
Tradiționalismul este o orientare literară a literaturii române către folclor și etnografie, către
civilizația rurală în tematica operelor literare, concomitent cu respingerea culturii urbane
moderne.
Tradiționalismul românesc cuprinde trei curente înrudite prin apropierea de tradiția rurală și
diferite prin modul în care se realizează această apropiere: sămănătorismul, poporanismul și
gândirismul.
Tradiționalismul românesc capătă expresie în ortodoxie, românism militant, elită apărătoare
și paternală, antimaterialism.

Simbolismul în literatura română

În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele și textele teoretice ale lui Alexandru
Macedonski. Alți reprezentanți sunt Ștefan Petică, Ion Minulescu și, mai ales, George
Bacovia, care folosește poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, cu
nuanțe expresioniste sau existențialiste.
Primele idei care prefigurează simbolismul la români și care încearcă să-l teoretizeze apar
odată cu Macedonski și sunt puse în circulație prin revista poetului, “Literatorul”.
Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este "Poezia
viitorului", articolul scris de Macedonski. Prin simbolism - se spune în articol - ca și prin
instrumentalism, care este “tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în
instrumentalism locul imaginilor”, poezia “și-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se
simte în largul ei…”.
Trăsăturile simbolismului literar:
- raportul dintre simbol (semn,cuvânt) și eul poetic care nu este exprimat, ci sugerat, așadar
sugestia este o manieră artistică obligatorie a creației simboliste;
- tema generală o constituie starea confuză și nevrotică a poetului într-o societate
superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să înțeleagă și să aprecieze nivelul artei
adevărate; alte teme și motive simboliste: orașul de provincie sufocant, natura ca stare de
spirit, anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca
proces de descompunere, solitudinea dezolantă, motivul apei ca substanța erozivă, motivul
instrumentelor muzicale, motivul cromatic, olfactiv, etc.
- poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufletești specifice acestui
curent literar: tristețea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza,
toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite;
- corespondența dintre cuvintele-simbol și elementele din natură este principalul procedeu
artistic de construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările
interioare ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are drept corespondent un metal
greu, de culoare cenușie, maleabil și cu o sonoritate surdă)
- preferința pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;
- muzicalitatea creației simboliste se construiește fie prin prezența instrumentelor muzicale,
fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe sau interjecții auditive);
- cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de simbol, fie
sugerată prin corespondențe;
- olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice;
- sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a mai multor
percepții diferite (sunet,culoare, parfum) și trezirea simultană a simțurilor;
- versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin repetiția
cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor.
Perioada interbelică este cea mai prolifică din punct de vedere literar din literatura noastră.
Nicolae Manolescu o numește epoca marilor scriitori (Sadoveanu, Rebreanu, Pillat, Camil
Petrescu, Ion Barbu, George Călinescu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Hortensia Papadat
Bengescu etc.).
Lui Eugen Lovinescu îi revine meritul de a adapta modernismul la particularitățile și specificul
culturii românești. Prin intermediul revistei și a cenaclului „Sburătorul” el teoretizează și pune
bazele modernismului românesc. Spre deosebire de revistă (1919-1922; 1926-1927) cenaclul are
o existență mai lungă (1919-1943). Principalele lucrări ale lui Lovinescu au fost: „Istoria
civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane”.
Concepte și idei susținute:
 sincronismul (literaturii române cu cea europeană) susținut în „Istoria civilizației române
moderne”
 aspirația spre o artă modernă românească la nivelul celei europene
 aceasta era necesară pentru că formele sămănătorite și tradiționaliste erau deja
perimate
 este o teorie a trăirii în aceelași spațiu sufletesc cu celelalte popoare
 legea imitației va sta la baza progresului civilizației române
 potrivit acestei concepții, o societate înapoiată suportă o influență pozitivă din
partea uneia avansate
 împrumutând formele se creează contextul îmbogățirii fondului (idee opusă
concepției formelor fără fond a lui Titu Maiorescu)
 imitația nu va inhiba spiritul nostru național care nu este negat de către Lovinescu
planul fiind să se adopte mai întâi niște forme ale civilizației superioare și apoi să
se creeze un fond propriu, original.
Trăsături:
 trecerea de la o literatură cu specific rural la una cu specific urban
 intelectualizarea poeziei și a prozei
 cultivarea romanului obiectiv
 cultivarea romanului analitic și psihologic
„Sburătorul” este o publicație de prim rang dintre cele două războaie, apărând între 1919-1927
sub diferite formate.
Directorul ei este Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu- secretar de redacție. Prin deschidere și
judecăți de valoare asupra operelor, Lovinescu seduce o întreagă generație de autori, reușind să
grupeze în jurul său scriitori și intelectuali de primă mărime: Liviu Rebreanu, Ion Barbu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Pillat, Perpessicius, T. Vianu, Ilarie Voronca, Camil Petrescu,
G. Călinescu etc.
Revista nu pornește cu idei preconcepute ci îi invită pe scriitori să se manifeste după talentul lor,
ca personalități distincte. Revista își trasează sarcina în primul rând de a descoperi talente tinere,
neajustate la vechile concepte, iar prin această abordare liberală și permisivă susține ideologia
sincronismului, iar apoi să imprime o tendință modernistă în literatura română.