Casa Pustie

Matei VISNIEC
HOTEL EUROPA NU MAI SÎNT LOCURI
Personaje :
VIBKO
STANKO
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA
FIUL
TATĂL
MAMA
VECINUL CEL NOU
UN SOLDAT SÎRB DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
UN SOLDAT GERMAN DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
NEBUNA SATULUI
FATA
"PEŞTELE" (PROXENETUL)
UN DOMN
TRAVESTIUL
PATROANA DE BAR
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU
Număr minim de actori: trei femei, patru bărbaţi.
1
Un singur actor pentru VIBKO, FIUL, TRAVESTIUL
Un singur actor pentru STANKO, "PEŞTELE", UN SOLDAT SÎRB DIN AL DOILEA
RĂZBOI MONDIAL, UN SOLDAT GERMAN DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL, TIPUL
CARE SURÎDE CONTINUU
Un singur actor pentru VECINUL CEL NOU, UN DOMN
O singură actriţă pentru NEBUNA SATULUI şi PATROANA DE BAR
2
 Matei Vişniec
10, rue Watteau 75013 Paris, Franţa
Tel. Fax. 0033 – (0)1 47 07 31 89 Mobil. 0033 – (0)6 19 66 05 98
E-mail: visniec@yahoo.fr
3
SCENA 1
VIBKO ascuns după un arbore pe jumătate ars, STANKO ascuns după un

zid pe jumătate dărîmat. Prin mijloc trece strada care desparte în două
tabere un oraş desfigurat de război.
VIBKO (răcnind din toate puterile) – Stanko! (Pauză.) Stanko, mă auzi?

Răspunde, nenorocitule, pui de căţea ce eşti... (Pauză.) Răspunde, mă,
tîrîtură... Hai, că ştiu că mă auzi... (Pauză.) Răspunde, fir-ai al dracului,
doar nu crezi c-am să stau aici toată ziua. Mă auzi sau nu mă auzi?
STANKO (urlînd la rîndul său) – Te aud.
VIBKO – Mai eşti încă în viaţă, împuţiciune?
STANKO – Sînt.
VIBKO – Încă nu ţi-a zburat nimeni creierii?
STANKO – Nu.
VIBKO – Hoit ce eşti! N-o mai duci tu mult, hoit viermănos ce eşti. O să te
ciopîrţim în curînd bucată cu bucată. O să vă facem pe toţi bucăţele, pe tine
şi pe ceilalţi pui de căţea care stau acolo în cuib cu tine. Mă auzi?
STANKO – Te aud.
VIBKO – Mă auzi şi nu spui nimic?
STANKO – Ba spun că pentru noi nu eşti decît un gunoi şi o javră turbată, şi
într-una din zilele astea o să venim şi o să te ajutăm să-ţi înghiţi limba.
VIBKO – Cine a tras în mine ieri? Tu?
STANKO – Eu.
VIBKO – Şi nu ştiai că sînt eu?
STANKO – Ba da.
VIBKO – Ştiai că sînt eu şi ai tras totuşi în mine, pui de căţea…
STANKO – Da, am tras. Şi data viitoare chiar am să-ţi zbor creierii, poţi să
contezi pe mine.
VIBKO – Hoit mîncat de viermi ce eşti! Mai aveţi ceva de halit acolo? Vine
dinspre voi o duhoare şi un miros de hoit, să-ţi verşi maţele, nu alta…
4
Mîine poimîine o să vă hrăniţi cu propriile voastre scursuri, tu şi cu ceilalţi
pui de căţea… Cum suflă vîntul dinspre voi, miroase a scursură. Stanko, mă
auzi?
STANKO – Nu.
VIBKO – Te-am întrebat ceva, de ce nu răspunzi?
STANKO – Du-te învîrtindu-te!
VIBKO – Spune, pui de căţea, soră-mea a născut?
STANKO – Da.
VIBKO – Cînd?
STANKO – Noaptea asta.
VIBKO – Şi a scăpat cu bine?
STANKO – Da.
VIBKO – Ce-a făcut, băiat sau fată?
STANKO – Nu-ţi spun.
VIBKO – Te mai întreb încă o dată. Băiat sau fată?
STANKO – Băiat.
VIBKO (rîs sincer involuntar) – Zău?
STANKO – Da, animalule. Băiat! Am un băiat, aşa să ştii! Javră nulă ce eşti!
VIBKO – Bravo ei.
STANKO – Da. Şi o să-i punem numele tău, gunoi ordinar ce eşti.
VIBKO – De ce să-i puneţi numele meu? Da' nu vreau să-i puneţi numele meu.
STANKO – Ba da, banditule. O să-i punem numele Vibko pentru că pentru noi
tu eşti deja mort, aşa că îi punem ăluia mic numele de Vibko ca să-şi
amintească familia de Vibko prostul ordinar care e deja mort.
VIBKO – Oricum mi se rupe.
STANKO – Foarte bine. N-ai decît să te duci la dracu.
VIBKO – Soră-mea e încă la spital?
STANKO – Nu, a născut acasă.
VIBKO – Bun… Ascultă, parazitule… Am să-ţi trimit un mic pachet. Am pus
acolo zahăr şi lapte praf. I-l dai Mariei, ai înţeles?
STANKO – N-avem noi nevoie nici de zahărul tău şi nici de laptele tău praf. N-
ai decît să te îndopi cu ele de unul singur.
VIBKO – Bă, stîrvule, tu s-asculţi ce spun eu şi să faci ce spun eu, ai auzit?
Deocamdată eu sînt şefu' familiei. Vezi că-ţi împing pachetul la mijloc…
M-auzi? Si pentru că tot duhneşti a stîrv, am pus şi pentru tine un pachet de
Marlboro. Cadou personal, son of the bitch. Ca sa fumezi şi să te gîndeşti că
5
într-una din zilele astea am să-ţi trimit un glonte să te viziteze prin creier.
Ne-am înţeles?
STANKO – Impinge pachetu'.
Cu ajutorul unei prăjini, VIBKO împinge pachetul în mijlocul străzii. Cu

ajutorul altei prăjini prevăzută cu un cîrlig, STANKO trage pachetul de
partea cealaltă a străzii.
VIBKO – L-ai agăţat?

STANKO – Da.
VIBKO – I-l dai lui soră-mea, ai înţeles?
STANKO (aprinzîndu-şi o ţigară) – Da.
VIBKO – Şi-mi spui dacă mai are nevoie de ceva.
STANKO (dînd fumul afară cu voluptate) – N-avem nevoie de nimic… Avem
tot ce ne trebuie.
VIBKO – Hai, mai tacă-ţi fleanca, scîrba dracului.
STANKO – Scîrbă şi ţicnit eşti tu.
Cîteva secunde de tàcere. Apoi, cineva începe să cînte la muzicuţă.
SCENA 2
OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA în faţa unui grup de

refugiaţi.
OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Hai, hai, apropiaţi-

vă… Hai, hai, încă… Hai, pînă la linie aici, vedeţi linia? Încă un pas…
Stop! Stop, nu mai mişcă nimeni! Toţi în linie în spatele liniei, mă! Toate
bagajele jos… jos în faţă aici… Hai, grăbeşte… Şi genţile, şi genţile de
mînă, tot… Aşa, mă… Şi acum drepţi! Scoateţi documentele la control!
Refugiaţii îşi scot paşapoartele şi buletinele. Fără să se grăbească, OMUL

ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA trece prin faţa refugiaţilor
şi adună documentele.
6
OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Mda… Să văd toate
valizele şi sacii deschişi… Scoateţi tot ce aveţi în buzunare şi depuneţi aici,
pe tavă… Nu care cumva să uitaţi ceva prin buzunare că ăia sînteţi.
Inspectează valizele, sacii şi obiectele depuse în tavă.
OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Mda… Păi, ciuliţi

bine urechile… Uitaţi-vă aicea drept în ochii mei… Ţara unde vă întoarceţi
voi acuma nu mai e aia care a fost… Pămîntu' ăsta unde puneţi voi acuma
picioru' e scăldat în sîngele eroilor noştri… Ţara asta nu mai are nimic de-a
face cu ţara din care aţi plecat acu' trei ani… Ţara asta nouă este astăzi
liberă, independentă, şi mîndră! Ştiu eu că printre voi sînt unii care nu voiau
ca ţara asta să fie liberă, independentă şi mîndră! Da' ni se rupe… Ţara asta,
pentru care eu şi cu camarazii mei ne-am dat sîngele, e acu' puternică. Şi d-
aia vă lăsăm să vă întoarceţi, pentru că nu ne e frică de voi. Chiar dacă unii
dintre voi n-au vrut ca ţara asta să fie liberă, independentă şi mîndră, noi vă
iertăm… Ştergem cu buretele… Ţara asta nouă vă iartă toate păcatele că e
generoasă… E generoasă şi vă lasă să puneţi din nou piciorul pe pămîntul ei
şi să vă duceţi la casele voastre… Uitaţi-vă bine la frontiera asta…
Frontiera asta, vă lăsăm s-o treceţi pentru că sîntem generoşi… Uitaţi-vă
bine la linia asta albă… Ţara asta unde vă întoarceţi voi are în sfîrşit o
frontieră adevărată… Linia asta albă a fost trasată aici cu sîngele nostru
roşu, şi e sfîntă… Aţi înţeles? E o frontieră sfîntă. Se aude? Se aude sau nu
se aude, că eu nu aud nimic…
REFUGIAŢII – Da… să trăiţi… Da şefu'…
OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Băgaţi bine la cap,
frontiera asta pe care o treceţi astăzi e sfîntă şi aveţi datoria să o respectaţi
şi să o iubiţi… (Se apropie de un bătrîn.) Spune, taică, ce face omul cînd se
întoarce la el în ţară după ce-a fost multă vreme prin străini? Aud? Păi să-ţi
spun eu. Omul cînd se întoarce din străini pupă pămîntul ţării… Asta face.
Ia să vă văd pe toţi, măi, voi ăştia care aţi trădat ţara, ia să vă văd cum
pupaţi pămîntul ăsta care vă primeşte din nou…
Refugiaţii îngenunchează.
7
OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Ia să vă văd, mă, că
vă iubiţa ţara asta care are o faţă nouă… Ia să vă văd cum vă iubiţi voi
frontiera ţării… Ia pupaţi-o, mă, găunoşi ce sînteţi, ia pupaţi mă frontiera
asta pe care n-aţi vrut-o… Executarea!
Refugiaţii pupă pămîntul şi rămîn în genunchi.
OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Mda… Ş-acu', pînă

vin vameşii noştri, o să învăţăm împreună un cîntec, mă… Poate nu ştiaţi,
da' ţara asta cu faţă nouă care vă primeşte cu generozitate are şi un nou imn
naţional… E cineva care nu vrea să înveţe noul imn naţional al ţării? Spune,
taică, este că vrei să înveţi noul imn naţional al ţării?
BĂTRÎNUL – Este.
OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Mda… Păi ia să
cîntaţi după mine, mă…
OMUL ÎN UNIFORMA CARE PĂZEŞTE FRONTIERA începe să cînte.
Sînem liberi sîntem mîndri

Sîntem mîndri sîntem liberi
Sîngele ce l-am vărsat
De duşmani ne-a curăţat…
Se aude un cîine urlînd.
SCENA 3
În casa arsă. MAMA, TATĂL şi FIUL.
FIUL:
Bună ziua, mamă. Bună ziua, tată.

Pauză.
8
Eu vă dau bună ziua şi voi nu spuneţi nimic.
De ce nu spunţi nimic?
Pauză.
Bună ziua.
Cînd zice un om bună ziua se cuvine să-i răspunzi bună ziua.
De azi dimineaţă vă tot spun bună ziua şi voi nu-mi răspundeţi nimic.
Pauză.
Bună ziua.
De azi dimineaţă de cînd v-aţi întors, nu v-aţi uitat la mine nici măcar o
singură dată. Nu mi-aţi spun un singur cuvînt.
Pauză.
Bună ziua.
Pauză.
Nu vă cer să-mi vorbiţi, dacă nu vreţi să-mi vorbiţi, dar am deja un gust
amar în gură de cînd vă tot spun bună ziua şi voi nu vreţi să-mi răspundeţi.
De ce vă prefaceţi că nu mă auziţi?
Vă prefaceţi că nu mă auziţi sau chiar nu mă auziţi? Măcar să ştiu, să nu mă
frămînt ca prostu'. Ce v-am făcut să vă supăraţi aşa tare pe mine?
Zău, ce rost are să fiţi aşa supăraţi pe mine? De cîte ori să vă mai spun că n-
are rost?
Pauză.
Bună ziua.
Chiar nu mă aşteptam la aşa ceva. Doar ştiaţi bine că eu am rămas acasă şi
că vă aşteptam acasă. Sînt îndată patru ani de cînd vă tot aştept.
Mamă…
Tată…
Hai, spuneţi şi voi ceva că doar sînt fiul vostru. Doar vedeţi bine, casa nu e
arsă de tot, o scoatem noi la capăt.
SCENA 4
TATĂL taie lemne. FIUL dă tîrcoale în jurul TATĂLUI.
9
FIUL:
Ce-o fi avînd? De ce n-aude niciodată ce spun, ca şi cum n-aş exista?

Cîteodată îi vorbesc ore în şir, da' ea nu mă ascultă, nu se uită la mine, nici
măcar nu plînge.
Tu, cel puţin, cînd sîntem singuri, în ogradă sau în pădure, îmi vorbeşti cu
voce tare. Deşi nici tu nu te uiţi niciodată la mine.
Pauză.
Da' ea, e mai grav, ai zice că i s-a împietrit inima.
Nu mai pot s-o văd aşa împietrită, mi se rupe sufletul. Da' am să-i zic. Am
dreptul să-i spun că nu mai pot s-o văd aşa împietrită. Nu că vreau să-i fac
reproşuri, dar… toutuşi…
Am să-i zic "plîngi, mamă".
Am să-i zic "dacă simţi nevoia să plîngi, plîngi, nu-ţi opri plînsul numai
pentru că sînt eu aici".
Da' ea nu poate să plîngă, ceva o ţine, nu-i vine plînsul, e blocată, cum se
spune, iar eu simt că-mi vine să urlu cînd o văd aşa.
Da' cîteodată mă umple de furie.
Spune-i şi tu, tată, spune-i să facă un efort. Trebuie să-i spui şi tu, să-i spui
serios, "fă, femeie, un efort, deblochează-te, ce naiba, eşti mamă, nu, păi
dacă eşti mamă plîngi".
În ţara asta mamele sînt făcute ca să plîngă. De obicei mamele se pun pe
plîns imediat, d-aia sînt făcute mamele, să plîngă una-două, ea de ce nu
plînge?
Zău, tată, trebuie să te ocupi puţin de ea, trebuie numaidecît s-o ajuţi să
plîngă, să-şi uşureze şi ea inima puţin şi după aceea vom putea sta de vorbă.
SCENA 5
În casa arsă, MAMA şi TATĂL, la masă, nemişcaţi, cu privirile în gol.

Afară cineva cîntă la muzicuţă.
10
MAMA – Fă şi tu un tur prin sat.
TATĂL – Simţi ce duhoare vine din curte?
MAMA – Du-te la bodegă.
TATĂL – De unde o fi venind duhoarea asta?
MAMA – Du-te să bei un pahar cu oamenii în sat.
Pauză.
TATĂL – De ce?
MAMA – Ca să spui şi tu bună ziua.
TATĂL – N-am chef să spun bună ziua la nimeni. Cui să-i spun?
MAMA – E dreptul tău.
TATĂL – Toate lemnele din şopron sînt ude. Nu ştiu cum de-au putut putrezi
aşa. N-o să putem face focul cu ele.
Pauză.
MAMA – De cîteva zile îl simt.
Pauză.
MAMA – Simt că nu e departe şi că e singur. (Pauză.) Cei care l-au îngropat l-

au îngropat în grabă. Pot să jur. Simt c-a fost îngropat în grabă şi nu
departe. (Pauză.) Du-te să bei un pahar cu oamenii la bodegă, în sat.
TATĂL – N-am chef să intru în bodegă la ei.
MAMA – Altădată aveai.
TATĂL – N-am chef, acum, să intru în bodegă la ei.
MAMA – Tot va trebui să te duci într-o zi.
TATĂL – O s-avem nevoie de lemne uscate. Trebuie să mă duc la pădure. Peste
cîteva zile ai să vezi c-o să ningă.
MAMA – Toată lumea e la bodegă. În fiecare seară toţi sînt la bodegă.
Pauză.
TATĂL – În orice caz, nimeni n-o să-mi zică nimic.
11
MAMA – Poate că nu imediat. Dar toţi ştiu. Nu e unu' să nu ştie unde l-au
îngropat.
TATĂL – N-o să zică nimeni niciodată nimic.
MAMA – Ba da. Într-o bună zi cineva o să înceapă să vorbească. Cînd ai să
începi să bei cu ei cîte un pahar, în fiecare seară, or să înceapă să vorbească.
Va trebui să le mai plăteşti cîte un pahar din cînd în cînd.
TATĂL – Cu ce bani?
MAMA – O să vindem o bucată de grădină.
SCENA 6
TATĂL şi FIUL, la masă. MAMA aduce farfurii şi pune prima farfurie în

faţa FIULUI. Cum masa este uşor înclinată, farfuria alunecă încet, cade pe
jos şi se sparge.
FIUL – Eu nu pot să înţeleg cum puteţi să staţi aici, liniştiţi, în timp ce cîinele
ăsta, săracu', urlă în fîntînă.
Eu nu mai support să-l aud cum urlă.
Cum puteţi să-l suportaţi voi cînd urlă? Sau poate că nici măcar nu-l auziţi?
Cum faceţi voi să nu-l auziţi?
FIUL îşi acoperă urechile cu mîinile. MAMA adună cioburile farfuriei şi le

pune din nou pe masă în faţa FIULUI. Cioburile alunecă din nou şi cad pe
jos.
FIUL – Cîinele ăsta mă scoate din minţi. Tot timpul urlă, tot timpul, ziua şi
noaptea, nu se opreşte o clipă. Cît e ziua de lungă şi cît e noaptea de lungă îl
aud. Fără încetare îl aud. Chiar şi cînd mă ascund în pivniţă, îl aud. Am
încercat să mă ascund în pivniţă, dar îl aud. Cînd mă îndepărtez de casă, cu
cît mă îndepărtez mai mult, cu atît îl aud mai tare… Chiar în mijlocul
pădurii, îl aud. Chiar şi cînd mă ascund prin gropile din pădure, îl aud. E
plină de gropi pădurea, de altfel. Tot felul de oameni sapă tot felul de gropi
12
în pădure. E bine că sînt gropi, măcar încerc să mă ascund în gropi, dar tot
îl aud. Chiar şi cînd mă acopăr cu pămînt şi cu frunze moarte, îl aud.
Îmi curge sînge din urechi din cauza urletului. De trei ani urlă. Uite aşa urlă
de trei ani. Ciudat că nu-l auziţi.
De altfel văd că nimeni nu-l aude în sat. O fi urlînd numai pentru mine,
cîinele ăsta. Urlă şi nu oboseşte. Cu cît trece timpul, în loc să obosească,
urlă din ce în ce mai tare. Uneori mai geme, dar asta nu înseamnă că
oboseşte.
Nu doarme niciodată şi urlă. Nici eu nu dorm niciodată, ca şi el, numai că
eu nu urlu. Nu dorm, dar nici nu fac rău nimănui.
Tată, fă ceva ca să nu mai urle. Vezi bine că eu nu pot să fac nimic. Dacă aş
putea să-l scot de acolo, l-aş scoate. Nu pot să-l scot dar nici nu por să-l las
aşa. Te rog, tată, scoate-l din fîntîna asta. Scoate-l ca să nu mai urle.
SCENA 7
TATĂL în curtea casei, privind în adîncul fîntînii. VECINUL CEL NOU îl

strigă.
VECINUL CEL NOU – Hei! Salut şi bună ziua, tovarăşe vecin! (Rîde singur ca
după orice glumă stupidă.) Ha, ha!
TATĂL – Bună ziua…
VECINUL CEL NOU – Ştiu că nu mă cunoaşteţi… E normal… Eu nu sînt de pe
aici. Sînt din Pratograd. Numele meu e Yrvan. Sînt aici numai de doi ani.
Am cumpărat casa de peste drum. Sîntem vecini, prin urmare, ca să zic
aşa… Văd că v-aţi întors. E bine. E foarte bine. Mereu mă rog ca să fie
bine. Să ţină pacea. Că prea mulţi au fost morţii. Prea multă lume a murit
degeaba. Şi e păcat. E păcat, pentru că sîntem fraţi cu toţii. În faţa lui
Dumnezeu, toţi sîntem fraţi. Şi e păcat că am uitat. N-ar fi trebuit să uităm.
Din cauză că am uitat că sîntem fraţi, au fost atîţia morţi… Bine însă că s-a
terminat. Văd că v-aţi apucat de reparat. Merge treaba? Aveţi, cumva,
nevoie de ceva?
TATĂL – Nu.
13
VECINUL CEL NOU – Pînă la urmă aţi avut noroc. Casa n-a ars în întregime.
Sînt unii care n-au găsit decît cenuşa… E trist… Dumneavoastră, însă, văd
că aţi avut noroc… Odăile de jos sînt încă întregi… Va trebui doar să
cupăraţi ferestre noi… Şi uşi, bineînţeles… Nu vă e prea frig, noaptea?
TATĂL – Nu…
VECINUL CEL NOU – Eu am deschis un atelier mecanic. Repar maişini. Toate
mărcile. Dacă cumva vă lasă maşina, veniţi la mine. Mă găsiţi peste drum.
Am piese de schimb pentru toate mărcile. Am şi maşini de ocazie. Pot să vă
fac un preţ extra. Maşina asta cu care aţi venit, e o Lada?
TATĂL – Da.
VECINUL CEL NOU – Mai ţine la drum? Dacă ţine e bine. În orice caz, am
piese de schimb penrtu Lada. Dacă vreodată cădeţi în pană, nu ezitaţi… Sau
dacă aveţi nevoie de benzină… Am şi benzină. De altfel am să deschid o
staţie de benzină, chiar lîngă atelier… Cum frontiera trece acum la o
azvîrlitură de băţ, cade bine. Mie îmi convine că frontiera e alături. E bine
să ai o frontieră alături. Să ai o frontieră care-ţi trece chiar prin grădină.
Lumea o să înceapă să circule. Şi o staţie de benzină lîngă frontieră e mină
de aur… Văd că azi nimeni numai poate fără maşină… Toată lumea şi-a
luat maşină… Toate rablele din Germania şi din Italia au ajuns la noi… ca
să scoată fum la noi… Fac un zgomot că trezesc şi morţii… Lasă un fum că
tuşesc şi morţii… Ha, ha… Poate că într-o zi am dă deschid şi un motel…
Un motel, un hotel… Am să-i spun HOTEL EUROPA… Lumea circulă
astăzi… Am şi pregătit o tăbliţă pe care scrie HOTEL EUROPA
COMPLET… Ha, ha… Abia aştept s-o afişez… Am două tăbliţe. Pe una
scrie AVEM CAMERE, iar pe cealaltă HOTEL EUROPA COMPLET. A,
ce voiam să întreb… văd că vine o duhoare de la dumneavoastră din
curte… N-o fi venind de la fîntînă?
SCENA 8
MAMA, singură, se învîrte în cerc prin încăpere. În jurul mesei se află trei
scaune. Afară cineva cîntă la muzicuţă.
14
MAMA – De ce-mi faci tu mie asta, măi băiatule?
De ce te ascunzi tu de mine, măi băiatule?
Vibko… Unde te ascuzi tu, măi băiatule?
De ce te ascunzi tu în pămînt?
Cînd erai mic nu te ascundeai niciodată în pămînt. De ce te ascunzi tu în
pămînt acum?
De cine ţi-e frică ţie, Vibko?
Spune, măi băiatule, de ce nu vrei tu să-mi vorbeşti? Ştii că întotdeauna mi-
ai vorbit, de ce nu vrei acum să-mi vorbeşti?
De ce nu vrei tu să-i vorbeşti mamei tale?
Măi, băiatule, doar sînt mama ta, de ce nu spui nimic?
Intră TATĂL şi se aşează la masă.
MAMA (către bărbatul ei) – De ce nu spui nimic? (Pauză.) Spune-i să

vorbească cu mine.
TATĂL – Vorbeşte cu maică-ta, Vibko.
MAMA aduce trei farfurii. Aşează prima farfurie pe masă, în faţa fiului
absent. Vorbeşte în faţa scaunului unde ar fi trebuit să stea FIUL.
MAMA – Întotdeauna ai vorbit cu mine, Vibko, băiatule. De ce nu mai vrei să-

mi vorbeşti acum? E prea greu pămîntul pentru tine? E prea mult pămînt
peste tine acolo unde eşti? Te apasă pămîntul ăsta în care te-ai ascuns, în
care ai fugit? Nu poţi să mai deschizi gura din cauza pămîntului, e prea greu
şi prea mult? Asta e? Spune, băiatule. (Catre sotul ei.) De ce nu-i spui
nimic? Spune-i să ne zică unde e.
TATĂL – Spune-i maică-tii unde eşti, băiatule.
MAMA – Spune unde eşti şi venim să te luăm. Spune unde eşti şi venim să te
dezgropăm. Venim şi te aducem acasă. Şi ai să poţi să te odihneşti acasă. Ai
să te culci acasă. (Către TATĂ.) Spune-i că numai acoperişul a ars şi că
odăile de jos sînt încă întregi.
TATĂL – Hai, că ai să te odihneşti în camera mare de jos. Pînă cînd termin
acoperişul…
MAMA – Spune-i că ai început deja să repari acoperişul.
TATĂL – Da.
15
MAMA – Spune-i că de cîteva zile tot auzim un cîine care latră noaptea în curte.
TATĂL – De cîteva zile tot auzim un cîine care latră noaptea prin curte.
MAMA – Latră din adîncul pămîntului. Spune-i că auzim cum latră. Şi că o să-l
hrănim… O să-i hrănim cîinele. Că e cîinele lui. Să nu-şi facă grijă pentru
el… Şi nici pentru casă… (Se adresează brusc FIULUI absent.) Tot ce s-a
putut fura ne-au furat din casă, Vibko. Ne-au furat pînă şi podelele… ne-au
furat pînă şi uşile şi ferestrele… Da' nu-i nimic… Acu' nu vrem altceva
decît să te găsim. Şi să ne vorbeşti. Şi cînd o să te aducem ai să te poţi
odihni în odaia mare de jos, iar cînd va termina tata acoperişul ai să poţi
intra din nou în camera ta. Mă auzi, Vibko? Răspunde, Vibko, răzpunde
cînd te întreabă mama ceva, nu mă lăsa să vorbesc în pustiu. Ţi-e foame?
(Către bărbatul ei.) Întreabă-l dacă îi e foame.
TATĂL – Ţi-e foame, Vibko?
MAMA – Vrei să mănînci ceva? Ţi-am pregătit salată de vinete. Întotdeauna ţi-
au plăcut vinetele, hai, mănîncă.
MAMA umple farfuria FIULUI absent. De afară se aude în continuare

muzicuţa.
SCENA 9
MAMA în picioare, TATĂL la masă. FIUL intră şi se aşează lîngă TATĂ.
FIUL (se adresează TATĂLUI) – Uite cît de supărată e… E supărată rău pe

mine. E atît de supărată că nu poate nici măcar să plîngă. E atît de supărată
că pînă şi la masă îmi umple farfuria fără să-mi arunce o privire. Dar măcar
nu mă uită. Mă bucur măcar că nu mă uită. Totuşi văd că nu uită niciodată
să pună trei farfurii pe masă. A treia pentru mine. Îmi pune şi mie farfurie.
Chiar dacă e supărată, îmi pune totuşi, în faţă, farfurie, tacîmuri şi un pahar
cu apă.
MAMA se aşează şi ea la masă, dar rămîne nemişcată, cu privirile în gol.
16
FIUL (se adresează publicului) – E supărată, dar cînd aduce mîncarea pe mine
mă serveşte primul.
Fără să mă privească, fără să-mi spună un o vorbă, mă serveşte primul şi
îmi varsă apă în pahar. Mă serveşte primul ca şi înainte, de fapt. Ca şi cum
nu s-ar fi întîmplat nimic. Şi poate că e chiar aşa, poate că nu s-a întîmplat
nimic. Atîta doar că, după ce mă serveşte primul, după aceea nu mai are
putere să-i pună de mîncare în farfurie şi lui taică-meu.
Taică-meu se serveşte singur şi tot singur îşi varsă de băut.
MAMA pune o farfurie în faţa FIULUI. Jocul se repetă, farfuria alunecă şi

cade pe jos unde se sparge în mai multe bucăţi. Personajele rămîn imobile,
privind în gol.
FIUL (se adresează din nou publicului) – De trei zile stăm aşa, nemişcaţi, în
jurul mesei.
Ni se întîmplă cîteodată să avem, uite aşa, lungi momente de tăcere. Foarte
lungi momente de tăcere.
(Pauză.)
Uneori rămînem aşa, timp de ore şi ore, toţi trei, tăcuţi şi nemişcaţi, în jurul
mesei.
Maică-mea nici nu mănîncă şi nici nu bea.
Nici eu, de altfel, de cînd sînt în starea asta ciudată, n-am chef nici să
mănînc, şi nici să beau. Numai taică-meu îşi umple din cînd în cînd cîte un
pahar de rachiu şi-l dă peste gît.
TATĂL scoate din interiorul hainei o sticlă de rachiu, umple un pahar şi

pune sticla pe masă.
MAMA – De unde ai cumpărat-o?

TATĂL – De la magazin.
MAMA – De la Znorko?
TATĂL – Da.
MAMA – Şi nu te-a întrebat nimic?
TATĂL – Nu.
MAMA – Da' de văzut a văzut că erai tu.
TATĂL – Da.
17
MAMA – N-a întrebat dacă m-am întors şi eu cu tine?
TATĂL – Nu.
MAMA – Era lume?
TATĂL – Nu.
MAMA – Ai dat mîna cu el?
TATĂL – Da.
MAMA – El ţi-a întins mîna sau tu i-ai întins mîna?
TATĂL – El.
MAMA – Da' te-a privit drept în ochi?
TATĂL – Nu.
TATĂL duce un pahar la gură şi-l dă peste cap.
MAMA – Cum miroase casa asta a pişat şi a murdărie de cîine! Parcă ar fi fost
locuită de cîini. De altfel am văzut că mai sînt cîini care dau tîrcoale în jurul
casei. Dau tîrcoale de parcă nu ne-am fi întors. Nici nu le pasă că ne-am
întors. Ziua nu îi prea văd, da' noaptea se adună şi dau tîrcoale. Iar uneori se
apropie, intră în curte şi se uşurează pe prag la noi. Trebuie să repari gardul
jur împrejur. Nu mai vreau să văd picior de cîine, noaptea, prin curte. Mai
ales nu vreau să-i văd cum se adună şi se freacă în jurul fîntînii. Ce-or fi
avînd să se adune şi să stea grămadă în jurul fîntînii? Oricum fîntîna e plină
ochi de gunoaie. Ai spune că timp de trei ani toată lumea din sat şi-a
aruncat gunoaiele în fîntînă la noi. Trebuie să te apuci şi să cureţi fîntîna. S-
o cureţi ca să putem bea din nou apă din fîntîna noastră.
SCENE 10
TATĂL lucrînd la curăţatul fîntînii. În jurul fîntînii zac obiecte si gunoaie

scoase din fîntînă.
VECINUL CEL NOU îşi face apariţia ducînd cu el un sac.
VECINUL CEL NOU – Toate astea le-aţi scos din fîntînă?

TATĂL – Da.
18
VECINUL CEL NOU – Sînt nebuni, oamenii ăştia. Total nebuni… Să arunci în
halul ăsta gunoaie într-o fîntînă… Fîntîna e un lucru sfînt… Cum să arunci
gunoaie într-o fîntînă? Da' nu mă mir. Parcă eu, cînd am cumpărat casa, nu
era toată un gunoi? Depozit de gunoi. Şi fîntîna era plină de gunoaie. Plină
pînă sus, ba mai dădeau pe dinafară. Devenise fîntîna groapa de gunoi a
tuturor şi puţea ca naiba… Am găsit în fîntînă şi hoituri de animale… Da'
eu n-am avut curajul să curăţ pînă la capăt. N-aveam cum să curăţ, am
vărsat întîi înăuntru un butoi de acid, apoi var stins, şi după aceea am turnat
beton… Am tras o placă de beton groasă doi metri. I-am pus capac. Şi am
săpat o fîntînă nouă, în spatele casei. Fîntînă nouă, curată… Dacă aveţi
nevoie de o mînă de ajutor să-mi ziceţi. Sau dacă vă trebuie vreun furtun,
vreo unealtă… Am de vînzare. Am şi motoare electrice, am tot. Cînd aveţi
nevoie, veniţi la orice oră din zi şi din noapte… ca între vecini… Vînd şi
roabe de metal. Da' văd că aveţi deja o roabă…
Pauză.
VECINUL CEL NOU – În orice caz, ceea ce voiam să vă zic este că eu nu eram
aici cînd v-au împuşcat băiatul. Eu unul n-am nimic de-a face cu ce s-a
întîmplat aici. Eu n-am venit aici în regiune decît acu' doi ani. Auziţi ce
spun?
TATĂL – Da.
VECINUL CEL NOU – Cînd am cumpărat eu casa de peste drum, casa
dumneavoastră era deja în halul în care aţi găsit-o… Era pustie, cu
acoperişul ars… Era pustie, fără uşi şi fără ferestre… Înţelegeţi? Asta
voiam să vă spun… Ca să fie clar. Eu, tot ce vreau acum, e să fiu lăsat
liniştit să-mi văd de treabă… Fumaţi?
TATĂL – Da.
VECINUL CEL NOU (scoate un pachet de ţigări) – Vreţi o ţigară?
TATĂL – Mulţumesc.
Amîndoi îşi aprind ţigările.
VECINUL CEL NOU – E bună, nu?

TATĂL – E bună.
19
VECINUL CEL NOU – Numai nu reuşesc să mă las de fumat… Da' dacă stai să
te gîndeşti bine, ce rost are să te laşi de fumat? (Pauză.) Pot să arunc o
privire înăuntru?
TATĂL – Da.
VECINUL CEL NOU (se uită în adîncul fîntînii) – Hm, da' aţi avansat bine. De
cîte zile tot scoateţi din ea?
TATĂL – De trei zile.
VECINUL CEL NOU – Aţi mers repede. Jos pălăria. Pentru un om singur…
Sînteţi încă în putere… Da' dacă vreţi o mînă de ajutor, nu ezitaţi… Vă
trimit unul din băieţii care lucrează la mine, unul din mecanici… Unu sau
chiar doi… Nu sînt scumpi…
TATĂL – Am să văd…
VECINUL CEL NOU – Aţi avansat bine da' apa riscă să fie puturoasă… Nu
cred eu c-o să beţi degrabă apă bună din fîntîna asta….
TATĂL – Ştiu eu?
VECINUL CEL NOU – O să vedeţi… O să ajungeţi la vorba mea… De curăţat
o curăţiţi, dar după aia va trebui să faceţi ca mine, s-o acoperiţi cu cîţiva
metri de ciment. Ca să nu vă omoare mirosul. Chiar şi curăţată, o să vedeţi
că tot o să pută. În orice caz, dacă o să aveţi nevoie de ciment, veniţi la
mine. Am şi ciment. Pot să vă vînd ciment de bună calitate. Da' trebuie
lucrat repede că prea iese un miros de putreziciune. Cîteodată, cînd bate
vîntul de aici, ajunge la mine o duhoare de-ţi vine să-ţi iei cîmpii. Duhoare
de puţ înfundat cu stîrvuri… Ce-aţi îngropat ieri în spatele casei, dacă nu
sînt indiscret?
TATĂL – Un cadavru de cîine. L-am găsit în fîntînă. Era cîinele băiatului meu.
Pauză. TATĂL termină de fumat şi striveşte mucul cu piciorul.
VECINUL CEL NOU – Bine… Păi, vă las acum. Trebuie să mă întorc şi eu la

treabă. Am trei oameni care lucrează în atelier. Dar nu sînt serioşi. Cum le
întorc spatele, cum o lasă mai moale. Ieri, în loc să lucreze, s-au dus în
pădure să caute ciuperci. Şi uite ce-au găsit… (Deschide sacul şi-i arată
TATĂLUI.) Par să fie oase omeneşti strivite cu buldozeul. Priviţi… E şi o
bucată de centură militară… şi un bocanc… Vreţi să vă las sacul?
Lasă sacul şi pleacă.
20
SCENA 11
MAMA şi TATĂL, aşezaţi la masă. Pe mijlocul mesei – o grămăjoară de

oase sfărîmate, o bucată de centură înnegrită şi un bocanc scîlciat. MAMA
şi TATĂL privesc nemişcaţi, fără să clipească, aceste resturi care ar putea
fi tot cea mai rămas din fiul lor.
MAMA – Nu…
Pauză.
MAMA – Nu e el… Nu e el, ăsta.
Pauză.
TATĂL – Parcă poţi să ştii…

MAMA – Nu e, ăsta, bocancul lui.
TATĂL – Parcă poţi să ştii… Doar avea bocanci.
MAMA – Şi nici centura asta nu e a lui.
TATĂL – Parcă poţi să ştii…
MAMA – Bocancii lui nu erau aşa.
TATĂL – Da' oricum avea bocanci.
MAMA – Da, da' negri.
TATĂL – Păi nu-i negru, bocancu' ăsta?
Pauză.
MAMA – Unde-au găsit, ăştia, toate astea?

TATĂL – În pădure.
MAMA – Oricum, ăsta nu e el.
TATĂL – Nu ştiu ce ză zic.
MAMA – Ţi-a cerut bani?
21
TATĂL – Nu.
Pauză.
LE MERE – Nu, sigur nu. Nu e el. E altcineva. Simt. El e încă undeva, undeva
în pădure. Să iei un hîrleţ şi să te duci să sapi în pădure.
TATĂL – În pădure, unde?
MAMA – În pădure, peste tot. Du-te şi sapă. Sapă gropi, pe unde simţi.
TATĂL – Nu ştiu dacă e voie să sapi, aşa, în pădure. Ce drept am eu să sap în
pădure?
MAMA – Ai.
TATĂL – Unde să sap? Unde să încep să sap?
MAMA – Sapă întîi la rîpe.
TATĂL – De ce la rîpe?
MAMA nu răspunde.
TATĂL – De ce la rîpe?
MAMA – S-au găsit cartuşe trase, la rîpe.
TATĂL – Cine ţi-a zic că s-au găsit cartuşe trase, la rîpe?
MAMA nu răspunde.
TATĂL – Şi dacă vine să mă întrebe cineva de ce sap gropi în pădure, ce spun?

MAMA – Spui că sapi o fîntînă. Spui că fîntîna noastră a fost spurcată de
gunoaiele lor şi că acum sapi să cauţi apă.
TATĂL – Nimeni n-o să creadă că sap ca să caut apă.
MAMA – Toată lumea are dreptul să sape o fîntînă în pădure. Şi oricum, în
pădurea asta niciodată nimeni n-a săpat nici o fîntînă. Dacă vine cineva să
te întrebe de ce sapi o fîntînă în pădure, îi zici aşa, pentru că nimeni n-a
săpat niciodată nici o fîntînă în pădurea asta. Iar acum, pentru că te-ai
întors, ţi-ai zis şi tu că ar fi bine să sapi o fîntînă în pădure. Ca să poată bea
apă proaspătă oamenii care trec prin pădure.
TATĂL – Apă proaspătă se găseşte şi în sat.
22
MAMA – N-ai decît să zici că apa din sat e rea. Sau n-ai decît să zici că ai
înebunit şi că te-ai apucat să sapi fîntîni în pădure. Poţi să te duci să sapi şi
în timpul nopţii, dacă vrei. Aşa o să vadă toată lumea că eşti nebun.
Pauză.
TATĂL – Şi chiar dacă mă apuc să sap… Cît să sap? Pot să sap aşa ani şi ani la
rînd fără să găsesc nimic.
MAMA – Ai să găseşti. Sapă şi ai să găseşti. Sapă pînă cînd dai de oase. Sau
sapă pînă cînd oamenii vor începe să vorbească.
Afară, cineva începe să cînte la muzicuţă.
SCENA 12
Intră FIUL urmat de PRALIC.
FIUL – Sînt trei zile de cînd nu v-aţi mişcat de la masă. Supa e rece, pîinea s-a
uscat, vinul s-a înăcrit. S-a pus deja un rînd de praf peste farfurii, tacîmuri
şi pahare…
Nu prea vă este foame, după cum văd. De trei zile nu faceţi decît să vă
uitaţi la oasele astea care nu mai au nici formă şi nici miros. Parca-ar fi
pietre. Ce vă tot uitaţi la bulgării ăştia omeneşti, la bocancul ăsta şi la
centura asta de piele?
Zău, mamă, doar n-ai să te laşi păcălită de un negustor de oseminte. Vezi
bine că nu sînt eu, ăsta.
Da, înţeleg că ţi-ai dori să pot să fiu eu, ăsta, ca să terminăm o dată. Da'
cum oasele astea nu-ţi cheamă plînsul, te îndoieşti…
(Către PRALIC.)
Vino mai aproape, Pralic.
(Către MAMA şi TATĂL.)
El e Pralic. De loc din Belgrad. Pralic e sîrb. Spune-le bună ziua părinţilor
mei, Pralic.
PRALIC – Bună ziua.
23
FIUL – Aţi înţeles, nu? Oasele astea calcinate, bocancul ăsta şi bucata asta de
centură e tot ce a mai rămas din sărmanul Pralic. Nu-i aşa, Pralic?
PRALIC – Aşa e.
FIUL – Maică-ta mai trăieşte, Pralic?
PRALIC – Nu. Da' sora mea cea mică mai e în viaţă, la Belgrad.
FIUL – Aţi înţeles? Sora lui cea mică mai e în viaţă şi trăieşte la Belgrad. Tată…
mamă… Sper că nu vă supăraţi că l-am invitat pe Pralic să mănînce cu noi?
Putem să ne aşezăm? (Către PRALIC.) Trage-ţi un scaun, Pralic. Vino aici,
lîngă mine.
PRALIC – Poate să nu deranjez…
FIUL – Cînd ai fost tu omorît, Pralic?
PRALIC – În 1943. A tras în mine un avion german, un Stuka.
FIUL (către părinţii săi) – Vedeţi? Era în munţi cu Tito şi nemţii l-au
bombardat.
PRALIC (ca un copil, mimează avionnul) – Uite-aşa veneau avioanele în picaj,
teribil ce veneau… Vîjjjj…
FIUL – Zi, bătrîne, şi pe Tito, l-ai cunoscut?
PRALIC – Da, l-am cunoscut. Eram cu Tito zi şi noapte.
FIUL (către părinţi) – Asta e… Pralic e prietenul meu. Dar tot ce aşteaptă el,
din 1943 încoace, e ca într-o zi, cineva, să-i adune oasele, restul ăsta de
bocanc şi restul ăsta de centură şi să i le trimită soră-sii. Mai ştii adresa
soră-tii, Pralic?
PRALIC – Da. Bulevardul Mareşal Tito, numărul 98, Belgrad.
FIUL – Uite că ştie… Fii liniştit, Pralic, taică-meu se va ocupa de tot… (Către
părinţi.) Bine, păi, vă lăsăm acum… Uite ce frumos s-a făcut afară…
Primăvara a început anul ăsta mai devreme… Cireşii sînt deja în floare…
Pădurea e mai verde ca niciodată… Iar pămîntul e dulciu, îmbibat de apă
proaspătă… E cel mai bun moment al anului pentru săpat gropi… De altfel
pămîntul se deschide aproape singur şi scuipă afară fără încetare oase şi
cizme, catarame şi căşti… Hai Pralic, hai să facem un tur prin luminiş. S-ar
părea că o întreagă patrulă de nemţi tocmai e pe cale să iasă la suprafaţă…
Hai, Pralic, o să ne amuzăm cu friţii. La revedere, mamă. La revedere, tată.
TATĂL – La revedere.
MAMA tresare şi îşi priveşte lung bărbatul.
24
PRALIC – La revedere.
TATĂL – La revedere.
FIUL (jucîndu-se cu lesa cîinelui) – Şi mulţumesc pentru cîine, tată… Bine că l-
ai scos. Nici nu ştii ce-mi place să mă plimb cu el… Uite-l cum s-a liniştit,
s-a liniştit de tot, acum, nu mai latră ca prostul… Chiar şi cînd dăm peste
porci minstreţi, nu se mai agită…
FIUL şi PRALIC ies. Se aude un cîine care latră vesel afară.
SCENA 13
MAMA spală cămăşi într-un lighean. Cu gesturi lente, ca şi cum ar

frămînta un aluat, stoarce prima cămaşă iar apoi o întinde pe o sfoară la
uscat.
Se aude, de foarte departe, un bocet.
În timp ce MAMA stoarce a doua cămaşă, mai multe pete roşii apar şi se
întind pe prima cămaşă pusă la uscat. S-ar spune că sfoara pe care a fost
întinsă era împregnată cu sînge. Cînd MAMA întinde şi a doua cămaşă pe
sfoară, petele apar imediat şi pe această a doua cămaşă. Petele se
transformă în dîre de sînge care se scurg spre pămînt.
În timp ce MAMA stoarce a doua cămaşă, o femeie îmbrăcată în negru îşi

face apariţia. Ea împinge din greu o roabă plină cu pămînt. Femeia
îmbrăcată în negru se opreşte în dreptul cămăşilor puse la uscat. Cu o
lopată mică, militară, femeia îmbrăcată în negru sapă o groapă mică în
mormanul de pămînt din roabă. Apoi ia de pe sfoară prima cămaşă pătată
cu sînge, o împătureşte cu grijă şi o "înmormîntează" în gaura săpată în
pămîntul din roabă. Acoperă cămaşa cu pămînt şi înfige o lumînare în
"mormîntul" ambulant din roabă.
25
Femeia îmbrăcată în negru aprinde apoi lumînarea şi pleacă oarecum
mulţumită împlingînd roaba în care se află acest mormînt ambulant.
O a doua femeie îmbrăcată în negru apare împingînd şi ea o roabă plină

cu pămînt. Se repetă acelaşi joc. În timp ce MAMA spală, stoarce şi întinde
pe sfoară alte cămăşi, a doua femeie îmbrăcată în negru "îngroapă" o
cămaşă în roaba plină cu pămînt şi pleacă.
Se aude mereu un bocet în depărtare.
Alte două femei îmbrăcate în negru sosesc, ca două stafii, împingînd roabe
pline cu pămînt. Jocul se repetă. Feţele femeilor îmbrăcate în negru sînt
mai degrabă nişte măşti imobile ale durerii, amintind de măştile teatrului
antic.
Femeile îmbrăcate în negru stau acum la coadă pentru a-şi "îngropa

cămăşile" pentru că MAMA nu mai pridideşte cu spălatul, storsul şi
întinsul la uscat. Fiecare femeie îmbrăcată în negru care pleacă are ceva
vesel în mişcările ei, ca şi cum ar fi fericită că se întoarce acasă cu un
mormînt.
MAMA :
În ţara asta, o mamă fericită este o mamă care ştie unde sînt îngropaţi copiii
ei.
O mamă fericită este o mamă care se poate ocupa cît vrea ea de un
mormînt, şi care este sigură că în acel mormînt se află oasele fiului ei şi nu
un cadavru de împrumut.
O mamă fericită este o mamă care poate plînge după pofta inimii deasupra
unui mormînt în care se află oasele fiului ei şi nu alte oase necunoscute.
Uitaţi-vă la vară-mea, Vera. Vera n-a fost niciodată sigură că oasele care i
s-au adus au fost cu adevărat oasele fiului ei.
Dar Vera a recunoscut în schimb cămaşa în care i s-au adus învelite aceste
oase.
Iar în privinţa cămăşii, n-a avut nici o îndoială, era chiar cămaşa fiului ei.
26
Drept pentru care Vera a îngropat numai cămaşa, iar acum plînge fericită
deasupra mormîntului unde se află înmormîntată cămaşa fiului ei.
Şi în fiecare zi aduce flori proaspete la mormîntul în care se află
înmormîntată cămaşa fiului său.
Iar de o vreme nici nu mai plînge aşa mult. Sufletul i s-a mai uşurat că şi-a
ţinut doliul. Drept pentru care a început din nou să lucreze. Şi chiar la
mormîntul fiului ei, nu mai merge chiar atît de des. La mormîntul cu
cămaşa. Nu mai merge decît de două sau de trei ori pe săptămînă.
Undeva, foarte departe, cineva începe să cînte la muzicuţă.
SCENA 14
TATĂL sapă o groapă în pădure. Soseşte FIUL.
FIUL – Vrei să te ajut?

TATĂL – Nu.
FIUL – Tot timpul spui că n-ai nevoie de ajutor cînd vreau să te ajut.
TATĂL – Vreau să mă ajuţi.
FIUL – E a zecea groapă pe care o sapi. Cîte gropi ai să mai sapi?
TATĂL – Am să sap pînă cînd am să te găsesc. Pînă cînd am să-ţi găsesc oasele.
FIUL – Uite cum curge sudoarea pe tine. Hai, ajunge pentru astăzi.
Pauză. TATĂL îşi scoate pălăria şi se şterge de sudoare pe faţă.
TATĂL – Ajută-mă se te găsesc, băiatule.

FIUL – Nu pot să te ajut.
TATĂL – De ce, băiatule?
FIUL – Pentru că am uitat tot.
TATĂL – Cum poţi să uiţi aşa ceva? Sînt lucruri pe care n-ar trebui să le uităm
niciodată. Şi lucrul ăsta face parte din cele pe care n-ar trebui să le uităm.
FIUL – Cred că mi-am pierdut o parte din memorie, tată. Lucrul ăsta se întîmplă
cam aşa, după cum văd. Lucrul ăsta vine dintr-o dată peste tine şi te face
să-ţi pierzi o parte din memorie.
27
TATĂL – Uită-te în jur. Spune-mi dacă s-a întîmplat aici.
FIUL – Nu ştiu. Îmi pare rău, tată, dar nimic din ce văd în jurul meu nu-mi
aminteşte de ceva.
TATĂL – Înainte ca lucrul ăsta să ţi se întîmple, a trebuit să mergi mult pe jos?
FIUL – Nu.
TATĂL – Cum de ştii că nu?
FIUL – Nu ştiu. Cînd e vorba de mers, însă, mi-a rămas memoria bocancilor.
Dac-ai şti cît de grei au devenit bocancii ăştia ai mei! Sînt grei şi mă trag în
jos. De fiecare dată cînd fac un pas simt cum mă scufund din cauza
bocancilor care sînt prea grei. Da, am mers ceva înainte ca lucrul ăsta să se
întîmple. Bocancii mei pot să-ţi povestească tot. Vrei să te ajut la săpat?
TATĂL – Nu.
FIUL – Fii atent cînd sapi, tată. În pădurea asta sînt mai multe straturi de
morţi… Straturile de morţi sînt fragile, tată, la cea mai mică atingere riscă
să se prăbuşească unele peste altele şi să se învălmăşească… E ca şi cum
cineva ar fi ţesut mai multe pînze de păianjen unele peste altele, cu o
mulţime de oameni prinşi în mrejele firelor… Sîntem de vreo treizeci de
naţionalităţi, noi ăştia, ascunşi în măruntaiele acestei păduri… Dar ne
înţelegem bine unii cu alţii… Cîteodată ne apucăm să cîntăm împreună şi,
îţi jur, murim cu toţii de rîs pentru că se amestecă în cîntec toate limbile, se
amestecă sîrbo-croata cu rusa, cu germana, cu italiana, cu albaneza, cu
turca, cu bulgara, cu greaca, chiar cu româna... În zilele cînd plouă şi cînd
pămîntul se mai spală şi straturile se lipesc şi mai mult unele de altele, ne
trimitem unii altora mici daruri, mici cadouri, ca să ne amuzăm: bocanci,
blacheuri, catarame, galoane, vechi decoraţii... Imediat sub mine şi
camarazii mei, care sîntem cei mai recenţi, sînt cîţiva tipi executaţi de Tito
în 1952 pentru deviere… Ca să vezi, sînt nişte deviaţi de la linie. Dar cînd
îi întrebăm "de la care linie aţi deviat, mă ?", ei nu ştiu ce să răspundă…
Poate că de la linia de miră… Şi mai jos sub noi se află un strat de partizani
împuşcaţi de nemţi, numai că nu e un strat pur, e destul de amestecat cu un
alt strat plin de friţi împuşcaţi de partizani. Şi mai jos se află cîţiva
paraşutişti englezi şi cîţiva italieni rătăciţi în 1941 cînd au plecat să
invadeze Slovenia… Sub ăştia sînt nişte tipi din primul război mondial…
Şi ăsta e un strat mixt, găseşti acolo toate neamurile, sîrbi, croaţi, bosniaci,
austrieci, turci… Iar dacă cobori mai jos, dai de alţii, din ce în ce mai
numeroşi de altfel, zău dacă mai înţelegi ceca… Sînt băieţii din războiul
28
balcanic din 1912, iar mai jos cei din războiul ruso-turc din 1877… Pe
bune, toţi Balcanii şi toată Mediterana e îngropată aici. Ai spune că nimeni
n-avea chef să moară la el acasă şi că au venit toţi de foarte departe ca să
moară aici… Bine, dar nici nu e de mirare, toată lumea spune că pămîntul
ăsta e foarte bun pentru morţi, e un pămînt călduros, dulce, afînat, uşor de
purtat… Şi apoi, aici la noi anotimpurile sînt clare, nu te încurci cînd e să ţii
numărătoarea timpului. Iarna vine cu zăpadă multă, totul îngheaţă, gerul
amplifică sunetele, e o plăcere să auzi cum pocnesc osele, crengile…
Primăvara, ploile curăţă totul în adîncime, şiroaiele de apă ajung pînă la
noi, ne spală oasele, mai respirăm puţin… Vara ne coace ca o cloşcă, e cald
dar nu ne sufocăm pentru că bate întotdeauna o briză… Iar în ce priveşte
toamnele, ele sînt lungi, de o blîndeţe infinită…
SCENA 15
În pădure. MAMA intră cu un coş şi o faţă de masă albă. Aşterne faţa de

masă pe pămînt. Aprinde o lumînare şi o înfige în pămînt.
MAMA, TATĂL şi FIUL se aşează în jurul feţei de masă. S-ar spune că toţi
trei au ieşit la un picnic.
MAMA (scoate cîţiva covrigi din coş şi îi pune în faţa fiului) – Întotdeauna i-au
plăcut cuvrigii.
TATĂL – Da.
MAMA – I-au plăcut, dar acum nu mai vrea să mănînce cînd îi dau covrigi.
TATĂL – O să-i mănînce.
MAMA – De ce nu spui nimic?
TATĂL – De ce nu spun nimic?
MAMA (către FIU) – De ce nu te întorci acasă, Vibko? Taică-tu are nevoie de o
mînă de ajutor. Dac-ai şti cît de greu i-a fost să repare singur acoperişul.
(Către TATĂ.) I-ai povestit că ai terminat deja de reparat acoperişul?
TATĂL (către FIU) – Am reparat deja acoperişul.
29
MAMA – Camera de sus e aproape gata, mai trebuie doar să văruim. (Pauză.)
Spune-i că sus camera e aproape gata.
TATĂL – Camera ta e aproape gata.
MAMA – Am cumpărat un pat nou, scaune noi, o masă nouă. Cum terminăm de
văruit instalăm mobilele şi odaia va fi gata. (Pauză.) Spune-i că în timpul
zilei repari casa şi că în timpul nopţii sapi gropi în pădure.
TATĂL – Sap, sap.
MAMA, incapabilă să plîngă, începe să cînte ca o bocitoare.
MAMA – Vibko, Vibko, ce te faci tu cînd plouă?

(Pauză.)
De două săptămîni plouă, Vibko. Ce te faci tu cînd plouă?
(Pauză.)
Spune, fiul meu, se face pămîntul mai greu cînd e îmbibat de apă? Sînteţi
mai mulţi aici, întinşi unii lîngă alţii? Eşti singur sau sînteţi mai mulţi?
TATĂL (către MAMĂ) – Gata…
MAMA – Soră-ta ne trimite bani în fiecare lună, Vibko. Noroc că ne-a trimis ea
bani, că altfel n-am fi terminat acoperişul. Ne trimite bani, dar de scris nu
ne scrie. Ar trebui să-i spui să ne şi scrie cîte un cuvînt din cînd în cînd. Ar
fi trebui să ai grijă de soră-ta, Vibko.
TATĂL – Lasă-l în pace.
MAMA – Taică-tu vrea să te las în pace dar eu n-am să te las în pace. N-am să
te las în pace dacă nu-mi vorbeşti, Vibko. Iar eu am să-ţi vorbesc în fiecare
zi, fără încetare am să-ţi vorbesc, pînă cînd ai să te saturi. Pînă cînd n-ai să
mai poţi şi ai să zici "opreşte-te, mamă".
MAMA ia un covrig, îl rupe în două, muşcă o bucată. TATĂL muşcă şi el

dintr-un covrig.
SCENA 16
O tînără prostituată face trotuarul. Se aude o maşină care opreşte. O

portieră se deschide.
30
PEŞTELE – Bună seara.
FATA îi răspunde cu un gest.
PEŞTELE – Hai, urci?
FATA face semn că nu.
PEŞTELE – Hai să facem un tur.
PEŞTELE – Nu vrei? Da' ce ai?
FATA îi arată două degete pentru a indica preţul.
PEŞTELE – Ce limbă vorbeşti tu, măi? Sau nu vorbeşti nici o limbă?

Franţuzeşte vorbeşti?
PEŞTELE – Vorbeşti englezeşte? Do you want fuck ?
FATA rămîne imobilă, îşi muşcă doar uşor buzele.
PEŞTELE – Cît ei pentru una scurtă? Una scurtă... (Face un gest obscen cu
gura.) Un oral, ştii ce-i aia un oral?
FATA face semn că da.
PEŞTELE – Cît? How much?
FATA arată din nou două degete.
PEŞTELE – Douăzeci de dolari?
31
FATA face semn că da. PEŞTELE scoate două bancnote.
PEŞTELE – Asta ei tu pentru un oral?
PEŞTELE – Numai douăzeci? Măi, fetiţo, măi, păi ce faci, ai venit aici să ne
spargi piaţa? Faci damping oral? Ştii tu ce-i aia damping? Ascultă mă,
paraşută, cine te-a plantat aici ca să strici preţurile? Ia să te văd că te cari
d-aici. Imediat! Hai, valea! Valea, pricepi?
PEŞTELE – De unde vii, tu, mă? Din Ucraina?
PEŞTELE – România? Moldova? Albania? Bosnia? Rusia? Eşti rusoaică?
PEŞTELE – Nu vrei să zici… În orice caz, băgă bine la cap… Locul ăsta,
locul ăsta pe care eşti, bucata asta de trotuar… vezi… pătratul ăsta de
trotuar… vezi? Locul ăsta, porţiunea asta e deja luată… Ăsta-i locul lui
Caroline, pricepi?
PEŞTELE – Ăsta e locul lui Caroline… E rezervat. E rezervat de zece ani.

Aici lucrează Caroline, do you understand?
FATA – Caroline...
PEŞTELE – Bravo! Ai înţeles. Înţelegi repede. Dacă te prinde Caroline aici,
ai zbîrcit-o! Aia eşti. Ai înţeles? Capisco? Hai, valea!
32
PEŞTELE – Hai, ia banii aştia şi întinde-o!
FATA nu se mişcă.
PEŞTELE – Ia te uită, fir-ai tu să fii de paraşută! Te pomeneşti că eşti una din

alea, independente… Vei fi fiind independentă… Vi s-a urcat
independenţa la cap! Toţi sînteţi acum independenţi în Estul Europei. Vei
fi fiind independentă dintr-o ţară independentă… Din care ţară
independentă eşti tu, mă, indpendento? Bosnia? Croaţia? Macedonia?
Pînă acu' aţi mîncat rahat comunist şi acu' sînteţi independeţi… Înţeleg
că lucrezi fără peşte, este? Zii, mă, ai peşte sau n-ai peşte? N-ai? Cum te
cheamă, mă fetiţă independentă? What's your name?
FATA priveşte în gol.
PEŞTELE – Sofia? Ildiko? Rodica?

FATA – Europa.
PEŞTELE – Europa!?
FATA – Europa!
PEŞTELE – Ascultă, Europa-Shengen… Bagă la cap ce-ţi spun. Eu plec şi
revin peste o oră. Înţelegi? Peste o oră. Revin peste o oră şi dacă te mai
prind aici, te jumulesc. Dacă te mai văd aici peste o oră te fac fasole
bătută şi te trimit la post restant în ţara ta independentă. Te trimit în
Europa de est, la post restant. Pe strada asta eu sînt boss... Aici eu
comand şi toate locurile sînt deja ocupate. Înţelegi? Totul e complet.
Europa, complet… Pricepi? Aşa că îţi iei jucăriile şi te duci în altă
parte…
FATA priveşte în continuare în gol. Apoi, după cîteva secunde de tăcere,

începe să murmure un cîntec. Cuvintele sînt de neînţeles, cîntecul are
ceva dramatic, e un cîntec vechi care vine din străfundurile unei
suferinţe ancestrale.
PEŞTELE – Ia te uită… Făcut-ai glas… Mă, Europa-Shengen, tu vrei să-mi

rupi inima… Fir-ai a dracului, cu cîntecu' tău… Ia tacă-ţi pliscul! Ce
crezi tu, mă, că faci circ aici la noi… Stop! Stop it !
33
FATA continuă să cînte.
PEŞTELE (în timp ce se îndepărtează, furios) – Cîntecu' ăsta n-ai decît să ţi-l
gargariseşti acolo de unde ai venit… Nu aici… Auzi? Nu dau un scuipat
pe cîntecul tău… Şi dacă-ţi închipui c-am să te las să te aciuiezi aici pe
motive vocale… cu cîntecele tale de rahat… (Urlînd.) Mucles! Mucles,
am spus! Mucles şi valea! Nenorocitele dracului!
Zgomot de maşină care demarează şi se îndepărtează.
FATA continuă să cînte o vreme. Cîntecul devine din ce în ce mai

murmurat pînă cînd se stinge.
Apare UN DOMN.
DOMNUL – Bună seara.
FATA arată un deget.
DOMNUL – Ia te uită, prospătură. Eşti nouă pe aici?
DOMNUL – Cît ai spus? Zece dolari. Numai zece dolari, atît?
DOMNUL – Cum te cheamă?

FATA – Europa.
DOMNUL – Cum? N-am înţeles… Mai spune o dată... (FATA nu răspunde.)
Eşti unguroaică?
DOMNUL – Poloneză?
34
DOMNUL – Din ce ţară vii tu, măi pipiţă?
DOMNUL – Măi, pipiţă, tu ştii să faci pipete? Hai spune din ce ţară vii ca să
ştiu dacă ştii să faci pipete. Ce fel de pipete vinzi tu, măi pipiţă? Vinzi
pipete ungureşti sau poloneze? Sau poate vinzi pipete bulgăreşti? Mie, în
orice caz, îmi plac toate pipetele. Numai că vreau să ştiu care este marca
de origine. Eşti din Kosovo, poate?
DOMNUL – Cum, pipiţă, tu nu vorbeşti nici o limbă? Ia deschide gura, să-ţi

văd limba… Arată limba, să-ţi văd limba… Dacă vii din Kosovo să ştii
că mie îmi plac de mor pipetele din Kosovo… Cu cît e ţara de origine
mai înfundată în rahat, cu atît sînt mai bune pipetele pe care le exportă…
Acu' cîţiva ani pipetele din Bosnia erau pe departe cele mai bune… Să
vezi şi să nu crezi, cum merge istoria… cu cît e ţara producătoare mai
înfundată în rahat, cu atît sînt mai drăguţe şi gingaşe pipiţele şi fetiţele pe
care le exportă… Bune, pipiţele din Bosnia, foarte bune, foarte serioase,
foarte sîrguincioase… Sau poate nu eşti din Bosnia? Spune, mă, puicuţo,
de unde eşti, din Caucaz?
DOMNUL – Pipiţe şi pipete din Caucaz n-am încercat încă. Dar nu cred că ar
fi vreun motiv să nu fie bune. Chiar excelente. Că prea sînteţi în rahat
acolo… De altfel e ştiut, cele mai frumoase flori cresc pe gunoaie… De
aia sînteţi aşa de drăguţe şi aşa de dulcici… Ia să-ţi văd sînişorii… Uite
ce dulceaţă de sînişori ai… Semn că ai crescut în rahat… Toate sînteţi
sublime pentru că aţi crescut în rahat… Din Caucaz, vii, spune? S-a
împuţit treaba ş-acolo şi ai venit aici să ne vinzi pipete caucaziene? Da?
Hai, puicuţo, răspunde cînd te întreb, nu fii scîrboşică…
35
Cu voce murmurată, FATA începe să cînte acelaşi cîntec vechi, dureros,
marcat de o suferinţă colectivă ancestrală.
Dintr-o dată panicat, DOMNUL face cîţiva paşi înapoi, priveşte în jur,
murmură o înjurătură şi dispare.
FATA continuă să cînte timp de cîteva zeci de secunde. Cîntecul se

stinge.
Se aude o maşină care frînează, cineva coboară din maşină strigînd:

"Tîmpitule! Boule! Escrocule!". Maşina pleacă. Zgomot de tocuri pe
caldarîm.
TRAVESTIUL îşi face apariţia. Pare că e puţin ameţit şi iritat după o

experienţă neplăcută.
TRAVESTIUL – Ce dobitoci! Toţi nişte dobitoci! Numai pste dobitoci dau!

(Dă cu ochii det FATĂ.) Ce te uiţi aşa? Tot aici eşti? Nu ţi-am spus s-o
ştergi? Hei, cu tine vorbesc! N-auzi ce spun?
TRAVESTIUL – Ia cară-te d-aici! Ăsta-i locul meu! Trotuarul ăsta e al meu,

înţelegi ce spun?
FATA face smn că da.
TRAVESTIUL (urlînd) – Dacă înţelegi, cară-te! Ce dracu… (Pentru sine.)

Of, ce obosită sînt! Sînt terminată! (Scormoneşte în poşetă şi scoate o
ţigară.) Dacă-ţi închipui cumva că... (Îşi aprinde ţigara.) Vrei o ţigară?
FATA face semn că da. TRAVESTIUL îi dă o ţigară şi i-o aprinde.
TRAVESTIUL – Hai, fumezi o ţigară şi te cari… Ce noapte de rahat am

avut… Nu mai vreau să văd pe nimeni…
36
Amîndoi fumează o vreme în tăcere.
TRAVESTIUL – De unde ai apărut şi tu? Din ce ţară vii? Din est? Din
democraţiile populare? De la foştii comunişti? Te-au trimis foştii
comunişti să faci trotuarul aici la mine? Auzi, du-te şi spune-le
proxenetiţor tăi foşti comunişti că de aia n-a mers comunismul lor, pentru
că au interzis bordelurile şi tîrfele. Ăsta-i adevărul. Şi acu' v-au trimis
aici la noi ca să faceţi trotuarul. Să vezi şi să nu crezi! Ce proşti aţi putut
fi… (Scoate o sticlă extraplată din poşetă şi bea un gît.) Ascultă ce spun
eu… Comunştii tăi, ăia care ţi-au băgat ţara în rahat, n-au fost decît nişte
frustraţi sexuali! De aia ţi-au făcut ţara harcea-parcea, de aia au lăsat praf
şi pulbere în urma lor, pentru că le era frică să se reguleze. De necrezut!
Să-ţi vină să vomiţi! Au avut puterea, au avut bomba atomică şi au ratat
revoluţia mondială pentru că le era frică de propria lor puţulică. Iar acu',
s-a sfîrşit… Cine mai crede azi în utopie? S-a dezumflat pentru
eternitate. Şi acu' veniţi să vă regulaţi aici… pe bucata mea de trotuar…
Incredibil! Au făcut rahatul praf la ei din cauza constipaţiei sexuale, şi
acu' se mută aici, pe trotuarul meu! Cum te cheamă?
FATA – Europa.
TRAVESTIUL – Europa…
FATA – Europa.
TRAVESTIUL – În orice caz, aşa să le spui, proxeneţilor ăştia ai tăi,
comuniştilor ăştia ai tăi, aşa să le spui… "N-aţi fost decît nişte travestiţi
frustraţi. De aia aţi ratat totul. De aia aţi stricat totul. Pentru că aţi interzis
libertatea cuvîntului şi libertatea sexului. Pentru că n-aţi avut curajul să
daţi cuvîntul organelor genitale. Dobitocilor… În loc să eliberaţi
organele genitale, aţi distrus viaţa la milioane de oameni…" Aşa să le
spui… Ce dobitoci constipaţi, comuniştii tăi… Şi mai pretindeau că erau
revoluţionari… Înţelegi ce spun? Comunist egal constipat sexual. Au
interzis sexul, au interzis fesele... Concluzia: au gîndit cu curul.
Comunist egal anti-sex, anti-fese, gîndire cu curul. Ca şi fasciştii, de
altfel. Toţi nişte anti-fese… Ah, mi-e rău... Mă doare capul, mă doare
tot… Spune, Europa, de unde vii? Din Slovacia?
37
FATA reîncepe să cînte. TRAVESTIUL se descalţă şi începe să-şi maseze
tălpile de la picioare. Mai bea o gură de alcool şi întinde sticla FETEI.
SCENA 17
TATĂL sapă o groapă în pădure. Soseşte NEBUNA SATULUI. Îl priveşte

de sus pe TATĂ care se află în groapa destul de adîncă.
NEBUNA SATULUI – Vigan!

TATĂL – Ce-i?
NEBUNA SATULUI – Vigan, ieşi d-acolo! Am ceva să-ţi spun.
TATĂL – Păi spune.
NEBUNA SATULUI – Ce tot scormoneşti acolo?
TATĂL – Sap o fîntînă.
NEBUNA SATULUI – Zău?
TATĂL – Da.
NEBUNA SATULUI – Sapi o fîntînă, aşa, în mijlocul pădurii…
TATĂL – Da.
NEBUNA SATULUI – Şi ai dat de apă?
TATĂL – Nu.
NEBUNA SATULUI – Şi toate celelalte gropi, cine le-a săpat? Tot tu?
TATĂL – Eu, dar nu pe toate.
Pauză.
NEBUNA SATULUI – Cînd v-aţi întors?

TATĂL – Ne-am întors de două luni.
NEBUNA SATULUI – Foarte bine. E dreptul vostru. Acu' e pace. Acu' sîntem
din nou fraţi. (Pauză.) Cum îţi merge, frate? Ai venit să-ţi vinzi casa?
TATĂL – Nu.
NEBUNA SATULUI – În orice caz, e într-un hal, casa asta a ta… Te mai ţin
pereţii, Vigan?
TATĂL – Da.
38
NEBUNA SATULUI – În orice caz, casa asta a ta nu mai valorează mare lucru.
Prea pute a oase calcinate. Cine arde noapte de noapte oase în casa voastră,
tu?
TATĂL – Nu.
NEBUNA SATULUI – A cui e roaba asta? A ta?
TATĂL – Da.
NEBUNA SATULUI – Cu ea trambalezi toate oasele astea?
TATĂL – Unde vezi tu că trambalez oase?
NEBUNA SATULUI – Azi dimineaţa am găsit o grămăjoară de oase în faţa
porţii. Tu mi le-ai pus în faţa porţii?
TATĂL – Nu.
NEBUNA SATULUI – Atunci cine este ţicnitul care mi-a răsturnat o roabă
plină cu oase în faţa porţii? De ce să-mi răstoarne mie o roabă cu oase în
faţa porţii?
TATĂL – Nu ştiu nimic, femeie.
NEBUNA SATULUI – Vigan!
TATĂL – Da?
NEBUNA SATULUI – Dacă mai vii să-mi laşi oase în faţa porţii, îţi zbor
creierii.
Pauză.
NEBUNA SATULUI – Nu spui nimic?

TATĂL – Nu sînt eu, femeie.
NEBUNA SATULUI – Atunci cine e, dacă nu eşti tu? Mai sînt şi alţii în sat care
au găsit oase înnegrite în faţa porţii… Sau chiar în curte… Cine le aruncă
oase înnegrite în curte? Cine-i nebunul din sat care dezgroapă oase şi le
aruncă apoi în curţile şi în grădinile de zarzavat ale oamenilor? E un nebun
care dă tîrcoale satului şi sapă gropi peste tot, dacă îl prind într-o bună zi îi
zbor creierii. Ai înţeles?
TATĂL – Nu sînt eu cel care aruncă oase.
NEBUNA SATULUI – Cînd ţi-au omorît fiul, ştii bine de ce l-au omorît. L-au
omorît pentru că omorîse şi el. Ştiai sau nu ştiai asta?
TATĂL – Ştiam.
NEBUNA SATULUI – Şi atunci ce mai vrei? De ce împrăştii oase?
TATĂL – Ţi-am spus, femeie, că nu eu arunc oasele.
39
NEBUNA SATULUI – Şi atunci cine le împrăştie?
TATĂL – Nu ştiu. Ţi-am spus că nu sînt eu singurul care sapă gropi în pădurea
asta.
NEBUNA SATULUI – Şi tu de ce sapi? La ce bun să mai sapi? Pînă unde vrei
să sapi? Ce mai vrei tu de la noi, Vigan?
TATĂL – Nu vreau nimic. Vreau să-i găsesc oasele şi să i le îngrop.
NEBUNA SATULUI – Păi sînt deja îngropate. Eşti nebun, Vigan. Toţi sînteţi
nebuni. La ce foloseşte să dezgropi morţii şi să-i îngropi din nou, cînd ei
sînt deja în pămînt?
TATĂL – Are şi fiul meu dreptul la un mormînt.
NEBUNA SATULUI – Şi atunci te-ai gîndit că ar fi bine să-l îngropi în faţa
porţii mele! Nu? Vrei să-l îngropi sub pragul casei mele, nu-i aşa? Vrei să-l
îngropi poate chiar în casă la mine, sub temeliile casei mele… hai spune că
asta vrei…
TATĂL – Nu-i adevărat.
NEBUNA SATULUI – Şi atunci de ce-mi aruncaţi toţi noapte de noapte tot
felul de oase peste gard? Toată lumea care trece pe lîngă casa mea îmi
aruncă cîte un os înnegrit în curte, sub ferestre… Am găsit oase şi pe
acoperiş… Curtea mea a devenit un morman de oase… De ce? Pe cine am
omorît eu? Fiul meu a ucis şi el, cum au ucis şi alţii. De ce să-mi arunce
toată lumea oase în curte? Sau crezi că fiul meu l-a omorît pe al tău? Poate
că asta crezi?
Pauză.
NEBUNA SATULUI – Cu tine vorbesc, Vigan.

TATĂL – Ascult.
NEBUNA SATULUI – Lasă-l în pace pe băiatul meu, auzi? Lasă-i în pace pe
amîndoi. La ce bun să le mai separi acum oasele? Toate oasele sînt
amestecate, acum… Asta e… Nu mai scormoni atîta prin pădure. La ce-ţi
mai foloseşte un mormînt? Tot pămîntul e un mormînt.
TATĂL extrage din groapă o cască militară şi o pereche de ochelari de

motociclist.
40
SCENA 18
TATĂL şi MAMA la masă. Pe masă – casca militară şi perechea de

ochelari dezgropate în pădure. Imobili, TATĂL şi MAMA au privirile
aţintite spre cele două obiecte care ar putea fi tot ce a mai rămas din fiul
lor.
FIUL intră împreună cu FRANTZ care pare puţin jenat.
FIUL – Bună seara.
FRANTZ, mereu jenat, rămîne pe pragul uşii.
FIUL (către MAMĂ) – Uite, mamă, ţi-l prezint pe Frantz. (Către TATĂ.) Frantz,
bun prieten cu mine. Casca şi ochelarii sînt ale lui. (Către FRANTZ.) Ăştia
sînt părinţii mei, Frantz.
FRANTZ – Guten Abend.
Pauză.
FIUL – De nenumărate ori i-am vorbit de voi.
Pauză.
FIUL – Ia un scaun, Frantz. Vino aici, vino cu noi la masă. Hai, că e loc. (Către
TATĂ.) Tată, Frantz e mai timid, poţi să-i aduci un scaun?
TATĂL aduce un scaun pentru FRANTZ.
FIUL – Mulţumesc, tată. Mamă, poţi să pui o farfurie şi tacîmuri şi pentru

Frantz?
MAMA aduce farfurii şi tacîmuri pentru FIU şi pentru FRANTZ.
41
FIUL – Mulţumesc, mamă.
FRANTZ (aşezîndu-se) – Danke schön.
FIUL (către FRANTZ) – Nu fii jenat, Frantz, ai mei sînt foarte primitori. Gropile
pe care le-ai văzut în luminişul din pădure sînt săpate de tata. (Către
părinţi.) Hai, mîncaţi că se răceşte. Tată, casca asta şi perechea asta de
ochelari sînt ale lui Frantz. (Către FRANTZ.) Spune-le, Frantz, că sînt ale
tale.
FRANTZ – Ja, ja.
FIUL – Frantz e neamţ. Soldat neamţ. Căzut în luptă în luminş în 1944. (Către
Frantz.) Frantz, povesteşte-i tatei cum ai fost omorît.
FRANTZ – Die Partisane.
FIUL – Aţi înţeles? L-au omorît partizanii. Tată, n-ai un pahar de şliboviţă să-i
oferim lui Frantz?
TATĂL umple paharul lui FRANTZ.
FIUL – Mulţumesc tată. Frantz ar vrea să te roage ceva.

FRANTZ (care bea paharul) – Ja, ja. Gut, sehr gut.
FIUL (către TATĂ) – Frantz ar dori foarte tare să se întoarcă la el acasă, la
Hambourg. Ai putea să faci pachet casca şi perechea de ochelari şi să i le
trimiţi la Hambourg?
FRANTZ – Zentral Posten.
FIUL – Ai auzit. Să le trimiţi la Poşta Centrală de la Hambourg.
FRANTZ – Meine Mutter dort.
FIUL – Ai înţeles? Maică-sa a lucrat toată viaţa la Poşta Centrală de la
Hambourg.
FRANTZ – Meine Mutter still liebt.
FIUL – Auzi ce spune? Maică-sa mai trăieşte încă.
FRANTZ – Und meine Kameraden...
FIUL – Poftim, iar dacă mai sapi puţin în acelaşi loc ai să dai de alte căşti…
(Către FRANTZ.) Cîţi eraţi cînd v-au omorît în luminiş?
FRANTZ – Sieben.
FIUL – Ai auzit? Sieben. (Către amîndoi părinţii.) Da' de ce nu mîncaţi?
Mîncaţi că se răceşte.
42
Toată lumea rămîne nemişcată.
SCENA 19
Un bar cu caracter erotic. Muzică senzuală. PATROANA DE BAR în

spatele barului. Undeva, într-un colţ al barului, FATA face strip-tease.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU se apropie de PATROANA DE BAR
dupa ce este controlat de un body-guard.
PATROANA DE BAR – Tu voiai să-mi vorbeşti?

TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Bongiorno. Eu.
PATROANA DE BAR – Eşti italian?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Italiano. Am venit trimis de Fanfani.
PATROANA DE BAR – Ce mai face Fanfani ?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Bine. E la pîrnaie pentru moment. Dar
vă salută cu drag.
PATROANA DE BAR – Lasă-mi numărul lui de mobil. Am să-l sun.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Sunaţi-l, patroano. O să-i facă mare
plăcere.
PATROANA DE BAR – Foarte bine. Am să-l sun. În ce loc e la pîrnaie?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – La Milano.
PATROANA DE BAR – Perfect. Am sa-l sun. Mai e ceva?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Păi, nu… decît că voia să vă spună ceva.
PATROANA DE BAR – Dă-i drumu'.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Mi-a spus să vă spun aşa… Mi-a spus…
"spune-i patroanei că gacica are datorii".
PATROANA DE BAR – Care gacică?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – La ragazzina. Fata asta nouă.
PATROANA DE BAR – Nu ştiu, nu cunosc.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Fata care cîntă.
PATROANA DE BAR – Ţicnita?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Nu e chiar aşa de ţicnită.
PATROANA DE BAR – Ba da.
43
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – În orice caz, are datorii.
PATROANA DE BAR – La cine? La Fanfani?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Da.
PATROANA DE BAR – Şi ce treabă am eu dacă are datorii?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Păi, dumneavoastră sînteţi acum
patroana… Iar Fanfani, totuşi… Fanfani a fost întotdeauna corect.
PATROANA DE BAR – Şi eu, ce, eu n-am fost corectă? Ce vrea Fanfani acu'?
Să plătesc eu datoriile ţăcănitei?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Nu, da'… totuşi… Dacă a schimbat
patronul… fără să achite… nu e bine.
PATROANA DE BAR – Asta ţi-a spus Fanfani să-mi spui…
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Si.
PATROANA DE BAR – Pentru asta te-a trimis Fanfani? Ca să-mi spui mie că
nu e bine pentru ea?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Da.
PATROANA DE BAR – Păi n-aveţi decît s-o învăţaţi minte, dac-a fugit. De ce
nu-i spargeţi dinţii, ca de obicei?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Nu, patroano, nu-i frumos. Şefu' nu vrea
asta.
PATROANA DE BAR – Şi ce vrea atunci?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Nu vrea decît ca aia mică să-şi plătească
datoriile. Că are datorii la Milano. Fanfani ţinea ca să ştiţi asta. De aia m-a
trimis, să vă spun că aia mică a venit la dumneavoastră de la Milano, şi că
are datorii la Milano. Iar la Milano a venit pentru că noi am ajutat-o. Şi cum
nu era prevăzut în contract ca s-o şteargă din Milano, e păcat de ea că s-a
băgat singură în belea. Ea nici nu-şi dă seama, proasta, cît a riscat fugind
aşa de la noi.
PATROANA DE BAR – Da' cînd aţi luat-o cine a fost furnizorul?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Nu ştiu, Fanfani s-a ocupat, el a
cumpărat-o în Albania sau în Macedonia.
PATROANA DE BAR – Foarte bine. N-aveţi decît s-o luaţi înapoi. Pe mine nu
mă interesează. Nu e marfa cu care lucrez eu de obicei.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Staţi, patroano, că nu asta voiam să
spun. Dacă vă place, dacă vreţi s-o păstraţi aici, Fanfani nu are nimic
împotrivă. Atîta doar că gagica are datorii. Gagica ne datorează 2000 de
dolari.
44
PATROANA DE BAR – E mult. E foarte mult.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Păi, cam e…
PATROANA DE BAR – Şi nici nu valoarează toţi banii ăştia.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – În orice caz, ăştia sînt banii pe care ni-i
datorează, patroano.
PATROANA DE BAR – E mult. N-aveţi decît s-o luaţi înapoi.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Păi, o s-o luăm, ce să facem. Decît că
am vrut să fim corecţi şi să fiţi pusă la curent. De asta am venit, ca să vă
punem la curent…
PATROANA DE BAR – Foarte bine. Spune-i lui Fanfani că am să-l sun într-
una din zile.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Da' să ştiţi că putem să mai vorbim,
dacă...
PATROANA DE BAR – Nu. Ţicnitele nu mă interesează.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Şi totuşi aţi luat-o sub aripă, patroano.
PATROANA DE BAR – Şi eu îţi repet că ţicnitele nu mă interesează.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Hai, şefo, că mai lăsăm din preţ. Fanfani
are nevoie de lichid în momentul ăsta.
PATROANA DE BAR – Cînd aţi cumpărat-o în Albania, în ce aţi plătit?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Păi, să zicem că a fost echivalentul a
cinci mii de dolari, şefo…
PATROANA DE BAR – Eu nu te-am întrebat cît aţi plătit marfa, te-am întrebat
în ce aţi plătit marfa.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Am plătit în ţigări.
PATROANA DE BAR – Cîte cartuşe?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Tre cento.
PATROANA DE BAR – Cartuşe de ce?
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – De Marlboro.
PATROANA DE BAR – Perfect. V-o plătesc atunci şi eu în ţigări. Da' nu am
Marlboro, v-o plătesc în mentolate Royale lejere. Cincizeci de cartuşe.
Întreabă-l pe Fanfani dacă e de acord.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – A, nu se poate! Păi ce-i asta, e nimic
faţă de ce ne datorează.
PATROANA DE BAR – Ţi-am mai spus o dată că datoriile ei nu mă
interesează. Pentru datorii n-aveţi decît să-i spargeţi dinţii.
45
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – În orice caz, am avut cheltuieli cu ea.
Fanfani a instalat-o în Italia, Fanfani i-a dat de lucru la Milano timp de şase
luni… Fata ne-a costat, totuşi…
PATROANA DE BAR – Cincizeci de cartuşe de Royale, pentru fată cu tot cu
datorii. Am zis.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Iar Royalele mentolate nu se prea vînd,
şefo.
PATROANA DE BAR – În clipa asta n-am altceva. E ultima mea ofertă şi asta
ca să-l ajut puţin pe Fanfani. Iar dacă nu ţi se pare destul n-ai decît să te
duci s-o culegi, ştii de unde. Mie mi se rupe.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Totuşi, e puţin, patroano. Păi dacă-i aşa
preferăm să-i scoatem un ochi.
PATROANA DE BAR – E tot ce pot scoate acum de la buzunar. Şi să ştie
Fanfani că între timp fata a şi făcut alte datorii aici.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Due cento.
PATROANA DE BAR – Du-te să-i spargi un ochi.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – O sută cincizeci de cartuşe, dar în lichid.
PATROANA DE BAR – Nu am lichid.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – O sută de cartuşe, dar în lichid.
PATROANA DE BAR – Uite ce e, ţigările sînt în maşina roşie din faţă. Le iei
sau nu le iei. E tot ce pot face pentru Fanfani.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Cento, dar o să-i dăm şi una lectione
totuşi.
PATROANA DE BAR (îi dă o cheie de maşină) – Bine, o sută cu tot cu lecţie,
dar n-o scuturaţi prea tare. Vreau ca mîine să fie bună de muncă.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU – Nu vă faceţi griji, patroano, avem un
esperto pentru partea asta. Mîine fătuca va fi ca nouă.
TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU se îndreaptă spre ieşire.
PATROANA DE BAR – Şi transmite-i lui Fanfani salutationi din partea mea.

Cît mai are de stat?
Fără să se întoarcă, TIPUL CARE SURÎDE CONTINUU ridică o mînă şi

arată întîi cinci degete, apoi arată doar patru degete, apoi doar trei degete,
46
apoi dă din mînă ca şi cum ar spune "în orice caz, nimic nu e sigur, s-ar
putea să iasă destul de curînd".
SCENA 20
MAMA, TATĂL şi FIUL la masă, privind în gol.
FIUL – Mamă, ia spune satelit.
Pauză.
MAMA – Satelit.
Pauză.
TATĂL (către MAMA) – Ce-ai spus?

MAMA – Se spune că uneori poţi să-i vezi prin satelit.
Pauză.
FIUL (se ridică şi se adresează publicului) – Cînd pronunţă mama cuvîntul

satelit… parcă simt cum îmi smulge inima… să rîzi şi să plîngi în acelaşi
timp….
Cînd am auzit-o pe mama spunînd prima dată satelit, cînd am văzut cum
iese cuvîntul ăsta din gura mamei, m-am simţit invadat de un val de căldură
uscată, un fel de arşiţă. Am simţit brusc o uscăciune teribilă în propria mea
gură, ca şi cum eu aş fi fost acela care a prununţat cuvîntul satelit. M-am
simţit invadat brusc de un uşor sentiment de jenă dar şi de o eneormă
tandreţe. Sentimentul ăsta de uşoară jenă nu era nou. Îl mai resimţisem de
cîteva ori în copilărie, cînd maică-mea se ducea la şcoală la şedinţele cu
părinţii şi întreba dacă băiatul ei, eu adică, a făcut progrese. Cuvîntul
progres în gura mamei suna teribil de fals…
Nu, cuvîntul satelit nu sună de loc normal cînd e spus de mama. De altfel
cuvîntul satelit nu sună normal niciodată cînd e spus de vreo mamă.
47
Pauză.
MAMA (ca hipnotizată) – Satelit.

TATĂL – Ce?
Pauză.
FIUL – De altfel, de fiecare dată cînd pronunţă cuvîntul satelit, maică-mea are
un moment de panică. Vocea îi tremură puţin şi în acelaşi timp ochii ei
privesc în sus, ca şi cum cuvîntul satelit ar fi începutul unei rugăciuni…
Auziţi…
Pauză.
MAMA – Satelit.
TATĂL – Ce prostii spui tu acolo?
Pauză.
FIUL (către public) – De altfel, chiar şi taică-meu o ironizează un pic. Este

pentru prima dată de cînd s-au întors că taică-meu îndrăzneşte să o
ironizeze un pic pe maică-mea. Din cauza cuvîntului satelit. Cuvînt pe care
maică-mea l-a auzit, mai mult ca sigur, la radio.
(Imită o conversaţie frecventă între părinţii săi.)
"Unde ai auzit, tu, toată povestea asta?"

"La radio."
"Stai prea mult acasă şi asculţi emisiunile astea tîmpite la radio. Şi în orice
caz, nu putem avea noi acces la satelit. Sateliţii costă scump. Doar nu-ţi
închipui că satul nostru o să cumpere un satelit. Nici măcar nenorocita asta
de ţară, dacă ar vrea să cumpere un satelit, n-ar avea cu ce să-l plătească.
Zău, toată povestea asta cu satelitul n-are nici cap, nici coadă"
"Ba are."
48
(Îşi reia tonul normal adresîndu-se în continuare publicului.)
Pe bune, cînd îi aud cum se ciondănesc din cauza satelitului, îmi vine să
mor de rîs. În orice caz, în fiecare zi îi aud vorbind de satelit şi în fiecare zi
rîd în hohote.
Ea, însă, o ţine una şi bună şi e convinsă că gropile comune, iar uneori chiar
şi cadavrele individuale îngropate în grabă, pot fi descoperite prin satelit.
Săracul tata, i-a împuiat capul cu satelitul.
Pauză.
MAMA – Uneori pot fi văzuţi prin satelit.

TATĂL – Cine?
Pauză.
FIUL (către public) – Cine? Oamenii ucişi cu un glonte în ceafă. Ea crede că pot
vi văzuţi prin satelit. Aşa a fost descoperită recent o groapă comună în
Rusia, prin satelit. Întîi şi întîi, prin satelit, s-a descoperit un drum bizar. Un
drum în plină pădure în Siberia. Un drum care nu ducea nicăieri. Un drum
care pornea normal, care se înfunda în pădure pe o distanţă de trei sau patru
sute de kilometri, şi care se oprea apoi brusc în plină pădure. Şi cînd s-au
uitat ei mai bine, prin satelit, ce să vadă la capătul drumului? O enormă
groapă comună. Timp de ani şi ani de zile, oamenii de prin partea locului
tot văzuseră, pe vremea lui Stalin, camioane militare trecînd pe acolo,
făcînd nenumărate drumuri în sus şi în jos, spre inima pădurii şi înapoi. Dar
nu se prea întrebaseră ce putea să însemne asta. Şi de fapt, Stalin executa
acolo, la capătul drumului, mii şi mii de oameni. Iar drumul ducea de fapt la
locul execuţiei. Un loc de execuţie, printre multe altele.
Iar morţii au fost găsiţi acolo, îngropaţi în gropile pe care şi le săpaseră
singuri înainte de a fi executaţi. Mii de morţi în mijlocul pădurii, găsiţi prin
satelit.
(Pauză. Se adresează MAMEI)
49
Mamă, zău aşa, cuvînt satelit spus de tine nu poate decît să sune fals. Există
cuvinte din astea, care sună fals cînd sînt spuse de tine sau de tata.
SCENA 21
TATĂL şi VECINUL CEL NOU în pivniţa acestuia din urmă.
VECINUL CEL NOU – Vedeţi ce nemaipomenită e pivniţa asta? Ştiu că aveţi şi

dumneavoastră o pivniţă… dar mai mică decît a mea… De altfel, eu, am
mărit-o, după ce am venit aici… E important să ai o pivniţă mare… Ia
uitaţi-vă la bolta asta… O adevărată bijuterie în piatră. În zilele noastre
nimeni nu mai ştie să construiască bolţi ca asta… Luaţi loc… Nu-i aşa că e
bine aici în pivniţă? Afară te sufoci, dar aici poţi respira puţin. Eu unul,
cum vin lunile de caniculă, una, două, cobor aici… am colţul meu unde
lucrez, sînt liniştit, respir… Asta e… Văd că nevasta dumneavoastră nu e
de loc în formă.
TATĂL – Nu.
VECINUL CEL NOU – Cînd am văzut-o ultima oară? Acum două sau trei
zile… Mi s-a părut că era foarte slăbită, ai zice că se diminuează, se topeşte
pe zi ce trece de durere.
TATĂL – Da.
VECINUL CEL NOU – Nu e bine. La ce bun? De ce nu-şi consumă doliul, şi cu
asta basta. Zău, e timpul să se decidă, ce naiba…
TATĂL – Da…
VECINUL CEL NOU – Am văzut că tot continuaţi să săpaţi gropi în pădure…
Aţi mai găsit cizme, bocanci? Da? Cîte?
TATĂL – Vreo şapte.
VECINUL CEL NOU – Da' nu erau… cele bune.
TATĂL – Nu.
VECINUL CEL NOU – Păcat… Riscaţi să tot săpaţi aşa ani şi ani de zile… Ce
să zic… Eu unul înţeleg că nevasta dumneavoastră, ca mamă de copil ce
este, nu poate vărsa lacrimi pe rămăşiţele pămînteşti ale unui necunoscut…
dar… totuşi… Dacă o ţine tot aşa se va înăbuşi… Îi trebuie o mînă de oase
pe care să-şi descarce durerea… Şi dacă stăm să ne gîndim bine, poate că e
50
mai bine să-şi verse lacrimile deasupra unor rămăşiţe pămînteşti chiar
neidentificate, decît să moară ea sufocată de durere… Cel puţin eu aşa
gîndesc… Eu unul cred că e o prostie să te stingi aşa, pe picioare, numai şi
numai pentru că nu-ţi vine să-ţi faci doliul… pentru că nu-ţi vine să laşi
lacrimile să vorbească în sfîrşit…
TATĂL – Păi… da…
VECINUL CEL NOU – Zău, e prostie curată… Scuzaţi-mă că mă exprim aşa,
dar nu am alte cuvinte… Adevărul e că deseori mamele sînt cam proaste...
Zău aşa… Uneori chiar proaste de te cruceşti… Iar eu, cînd văd atîta prostie
nu reuşesc să tac… Iertaţi-mă că vă vorbesc aşa, dar nu vreau decît să vă
ajut. Am ajuns să cred că uneori trebuie să-i scuturi puţin pe oameni ca să-i
obligi să-şi consume doliul şi să revină la viaţă. Că altfel se sufocă şi pier şi
ei înăbuşiţi. Şi nu e bine…
TATĂL – Păi, nu…
VECINUL CEL NOU – Şi între noi fie vorba, de unde Dumnezeu ştie ea că
bocancii pe care i-aţi dezropat în pădure nu sînt cei buni, ai lui Vibko? Că
doar toţi bocancii militari sînt la fel…
TATĂL – Ea zice că simte, dacă ar fi ai lui…
VECINUL CEL NOU – Mda… Toate mamele sînt la fel, ăsta-i adevărul…
Toate cred că au însuşiri supranaturale, că pot simţi, naiba ştie ce… de fapt
simt şi ele ce pot… şi deseori ce nu trebuie… Nu e de mirare că se sufocă
apoi… Toate sînt la fel, proastele astea de mame. Şi o sfîrşesc înăbuşindu-
se… În loc să plîngă, să bocească şi să se uşureze, să-şi facă de bine de rău
doliul cu ce se poate, ele se înăbuşă… Zău, iertaţi-mă, n-aş vrea să mi-o
luaţi în nume de rău… Dar mi se face mie rău cînd văd atîta deprimare,
atîta durere… Mi-aţi adus deci înapoi bocancul pe care vi l-am dat
săptămîna trecută?
TATĂL îi înapoiază NOULUI VECIN sacul cu bocancul şi oasele.
TATĂL – Da. Totul e aici.

VECINUL CEL NOU – Bine… Păcat de oasele astea şi de bocancul ăsta,
înseamnă că le repun în regim de aşteptare… Credeţi-mă, dacă v-am invitat
să coborîţi în pivniţa asta e numai şi numai pentru că vă ştiu sfîşiat de
durere… Şi pentru că am încredere în dumneavoastră, ca să zic aşa… De
51
altfel în cine să ai încredere în ziua de azi dacă nu în oamenii sfîşiaţi de
durere? De asta v-am spus să veniţi aici, ca să vă arăt ceva…
Aprinde mai multe lumini şi trage o perdea care acoperă un întreg perete
plin de rafturi. Pe rafturi sînt expuse cu grijă numeroase cranii şi enorm de
multe oase umane, grupate pe categorii. Avem impresia că ne aflăm într-
un fel de supermarket care propune cumpărătorilor potenţiali oseminte
umane.
VECINUL CEL NOU – Ia uitaţi-vă… Am tot ce vă trebuie aici. Şi în plus, totul

e clasificat, numerotat… De exemplu ăsta poartă numărul 16… Am 37 de
cranii care sînt în perfectă stare. 13 dintre ele poartă urma unui glonte tras
în ceafă. Din astea aveam chiar mai multe dar s-au mai dus… Poftim,
priviţi… Ăsta ar putea fi fiul dumneavaostră. Puteţi să-l arătaţi soţiei, dacă
vreţi… Craniile însă le vînd scump, vă previn de la bun început. Craniile
sînt cam o mie de dolati bucata. Oricum, e o marfă care se duce ca pîinea
caldă, de asta am şi urcat preţul. E normal să urci preţul cînd ai cerere.
Sîntem doar în capitalism. Doar asta ne-am dorit, nu? Să ne facem
capitalişti. Ce tîmpiţi am mai putut să fim! Dar asta e. Uite că acum totul se
vinde şi totul se cumpără. Asta-i legea economiei de piaţă. D-aia mi-am şi
spus… Dacă tot e legea economiei de piaţă, de ce să nu pun în vînzare
oasele pe care le-am găsit în propria mea grădină? Sînt oase pe care le-am
găsit în pămîntul meu, pe pămîntul meu, de ce să nu le vînd la o adică?
Dacă tot au ieşit din pămîntul pe care l-am cumpărat? Dacă au crescut pe
pămîntul pe care sînt proprietar? Cînd am cumpărat gospodăria asta, casa,
livada, bucata de ogor care merge pînă la pădure şi bucata de pădure din
spatele grajdului nu mă aşteptam la această mică surpriză ascunsă cu grijă
în pămînt… Nu mă aşteptam să devin specialist în oase, nici nu sînt de
altfel… Ar fi trebuit poate să-i anunţ pe cei de la ONU sau de la NATO, sau
cine ştie de unde. Dar cum toate oasele astea se aflau pe pămîntul meu, mi-
am zis, ia mai dă-i încolo. Eu sînt stăpîn pe pămîntul meu, deci mie îmi
revine sarcina să gestionez operaţiunea. Aşa că am grupat totul pe
categorii… Întîi oasele… Am făcut o secţiune cranii, o secţiune coaste, o
secţiune membre superioare, o secţiune membre inferioare… Apoi, aici pe
mijloc, am făcut secţiunea pielărie. Cizme şi bocanci din piele… ia uitaţi-le,
am cam două sute… Totul grupat, centuri, curele, haine de piele… Aici e
52
secţiunea raniţe… Aici e partea vestimentară… Din păcate pînzeturile au
rezistat prost, aşa că le-am cam lăsat de-a valma, oricum le-am găsit toate
ferfeniţă, deşirate şi uzate, unele ai zice că sînt pe cale să se transforme în
praf… În orice caz, dacă credeţi că puteţi recunoaşte ceva ce a aparţinut
băiatului, scotociţi… poate îi recunoaşteţi cămaşa sau altceva… Numai că
fiţi atent, totul se dezintegrează cît ai zice peşte… (Pauză.) Ce părere aveţi?
Eu cred c-ar trebui să-i spuneţi soţiei să fie ceva mai raţională. Aveţi aici tot
ce vă trebuie ca să vă construiţi, aşa, un cadavru complet, impecabil… Îl
luaţi, îl îngropaţi, vă scrieţi numele fiului pe o cruce sau pe o placă şi aveţi
în felul ăsta un mormînt. Şi aşa soţia va putea în sfîrşit să plîngă. O să vină
în fiecare zi să pună flori pe mormînt şi în felul ăsta viaţa ei va avea din nou
un sens. Eu am făcut fericite multe mame, vreo treizeci pînă acum… Şi
pentru că sîntem vecini vă fac un preţ bun. În general, cadavrele complete
le vînd cam cu 2000 de dolari. Pentru dumneavoastră, însă, tai la jumătate.
Sînteţi un om care a suferit mult, eu ştiu asta. Poftim, vă fac o reducere de
50 la sută pentru că tot v-aţi întors acasă din refugiu… Zău aşa, gîndiţi-vă
bine. S-ar putea ca niciodată să nu găsiţi adevăratele oseminte ale băiatului.
Ceea ce nu înseamnă că nu puteţi să faceţi turul gropilor comune oficiale…
Numai că aţi văzut ce dezastru au făcut aşa zişii specialişti cu toate
cadavrele astea dezgropate în grabă. Abia acum îşi dau seama că jumătate
dintre ele au fost identificate prost. Şi acu' au luat-o de la capăt cu metoda
ADN-ului. Ştiţi cum e cu ADN-ul?
TATĂL – Nu.
VECINUL CEL NOU – E complicat. E pe bază de comparaţie. Cică se poate
compara sîngele părinţilor cu oasele copiilor. Se fac analize, ca să zic aşa.
Şi se pare că dacă viii şi morţii se potrivesc la analize, înseamnă că toţi fac
parte din aceeaşi familie. Numai că toată treaba asta durează, poate să
dureze ani şi ani. Şi în plus, costă. Numai o analiză osoasă costă 300 de
dolari. Aşa că, vedeţi, eu propun ca oamenii să-şi facă doliul mai repede,
chiar imediat, şi mai ieftin. Am auzit că în Spania, după războiul civil,
Franco a dat ordin să fie aduse într-o peşteră toate cadavrele celor căzuţi,
fie de o parte, fie de alta. Altfel spus, a dat ordin să fie amestecate oasele…
anarhişti, comunişti, troţkişti, republicani, democraţi, falangişti, fascişti,
regalişti… toţi în aceeaşi groapă. Nimeni n-a identificat pe nimeni. S-a
făcut apoi un monument pentru toţi şi gata. Toţi au fost declaraţi morţi
pentru patrie, toţi sînt eroi, toţi sînt fiii ţării. Şi lumea se duce să se roage
53
acolo şi e mulţumită, toţi se simt uşuraţi. Toţi eroii în aceeaşi peşteră, ca să
zic aşa. D-aia zic, la ce bun să tot trambalezi oasele de colo colo, din groapă
sub microscop şi invers? Toţi oamenii ăştia au căzut în orice caz pentru ţara
lor. Ce ne trebuie acum este un monument pentru toţi şi cu asta, basta! Un
monument închinat prostiei umane, şi cu asta, basta. De aia spun, gîndiţi-vă
bine, gîndiţi-vă la soţie… După părerea mea soţia dumneavoastră e la
capăturl puterilor, n-o să mai reziste mult dacă nu va avea un mormînt
pentru băiat… Ce proşti sînt oamenii, zău aşa… Li se pare normal să
adopte un copil, ca să-şi poată da un sens vieţii, dar cînd e vorba să adopte
un cadavru, se simt şocaţi… Proşti, proşti, proşti! Pe cuvînt, mintea omului
e sucită şi prost concepută. Să înnebuneşti, nu alta… Aud că unii merg pînă
în China ca să adopte un copil şi cheltuiesc o avere. Doamne, că mare mai e
nebunie omului! Să ştiţi că am de vînzare şi vin de bună calitate, dacă vă
interesează. Uitaţi-vă la butoaiele astea… Cabernet bulgar extra… Vreţi să
gustaţi un pahar?
TATĂL – Spune, Yrvan, ce vîrstă ai dumneata?
VECINUL CEL NOU – Am patruzeci de ani. De ce?
Afară cineva începe să cînte la muzicuţă.
SCENA 22
PATROANA DE BAR şi TRAVESTIUL. FATA intră.
PATROANA DE BAR (către FATĂ) – Intră, hai… (Îi arată un scaun.) Vino,
vino, nu te teme, stai jos… Uite, ia scaunul ăsta şi puneţi-l sub fese.
Cu un aer speriat, FATA se apropie de scaun. Aruncă mai multe priviri

spre TRAVESTIT ca şi cum acesta ar fi protectorul ei.
TRAVESTIUL – Stai jos.

PATROANA DE BAR (către au TRAVESTIU) – I-ai spus?
TRAVESTIUL – Nu încă.
54
PATROANA DE BAR – Bine… Ascultă, Europa, de ce-mi faci tu mie asta?
FATA – Ce? (Către TRAVESTIU.) Ce?
TRAVESTIUL – Ne dezamăgeşti, Ida, asta e…
PATROANA DE BAR – Spune, fetiţo, de cînd eşti tu la mine ţi-a făcut vreodată
cineva vreun rău?
FATA – Nu.
PATROANA DE BAR – Deci e bine la mine.
FATA – Da.
PATROANA DE BAR – Deci recunoşti că am fost eu ca o mamă pentru tine.
FATA – Da.
TRAVESTITUL – S-au poate că ţi se pare că te-am jumulit puţin prea tare…
FATA – Cum adică?
TRAVESTITUL – Your money. Ţi se pare că iau poate un procent prea mare?
FATA – Nu.
PATROANA DE BAR – Deci eşti mulţumită cu ce cîştigi.
FATA – Da.
PATROANA DE BAR – Păi să recapitulăm atunci. De luat sub acoperişul meu
te-am luat. Corect?
FATA – Da.
PATROANA DE BAR – Cont în bancă ţi-am deschis. Din punctul ăsta de
vedere, totul e clar. Ai contul tău, ai carte de credit… Sînt sute de fete care
ar vrea să aibă un cont în bancă. Şi nu au. Dar tu ai. Cu banii tăi faci ce vrei.
Ai zona ta în care nu te deranjează nimeni. Te-am protejat de fiecare dată
cînd ai avut probleme. Aş fi putut să te vînd pe 200 de cartuşe de ţigări, dar
n-am făcut-o. Ai acte în regulă şi poţi să te întorci la tine acasă cînd vrei.
Corect?
FATA – Da' ce-am făcut? (Către TRAVESTIU.) Ce-am făcut?
TRAVESTIUL – Chiar nu ştii ce-ai făcut?
PATROANA DE BAR – Hai, Caroline, spune-i… Spune-i ce-a făcut pentru că
proasta asta mică nu ştie ce-a făcut.
TRAVESTITUL – Ascultă, Ida… De ce naiba nu vrei să-i sugi pe negri?
FATA îşi şterge o lacrimă.
TRAVESTIUL – Stai, stai, stai… Ia să nu-mi faci mie din nou scena asta cu
lacrimile… Eu ţi-am pus o întrebare…
55
PATROANA DE BAR – Aud? Caroline ţi-a pus o întrebare. Ai înţeles
întrebarea?
FATA face semn din cap că da.
PATROANA DE BAR – Bine, păi atunci răspunde la întrebare.

FATA – Nu ştiu.
PATROANA DE BAR – A, nu ştii de ce, dar de refuzat refuzi. Refuzi pentru că
nu poţi, sau din alte motive?
FATA – Nu ştiu.
PATROANA DE BAR – Nu ştii, sau nu poţi cu negrii, poate că asta vrei să
spui?
FATA – Nu… Nu ştiu.
TRAVESTITUL – Te blochează negrii, asta vrei să spui? Şi de cît timp te simţi
blocată în felul ăsta?
PATROANA DE BAR – Înţeleg că cu metişii nu ai probleme. Da sau nu?
FATA (către TRAVESTIU) – Cum?
TRAVESTITUL – Cu celelalte culori, merge, nu? Cu ceilalalţi poţi?
FATA – Da.
PATROANA DE BAR – Arabii, deci, nu te blochează. Magrebinii, arabii,
portoricanii, latino-americanii, evreii, eschimoşii… Cu ăştia poţi…
TRAVESTIUL – Să înţeleg că ţi-e frică de negri? De toţi negrii? Sau doar de ăia
care au pielea foarte neagră? Negrii care sînt mai puţin negri nu te
blochează?
FATA – Nu ştiu.
PATROANA DE BAR – Cum adică nu ştii, nenorocito? Tu nu vezi că eşti
rasistă? Sau nu ştii nici măcar ce înseamnă aia rasist? Din ce ţară vii tu, mă?
Din ce ţară de rahat vii tu? Dintr-o ţară de sălbatici? Cine te-a învăţat pe
tine să-i dispreţuieşti pe negri? Aşa sînteţi toţi, în ţara aia a ta, sînteţi toţi
rasişti? Sînteţi toţi rasişti dar vreţi să intraţi în Europa, nu? Aşa vreţi să
intraţi voi în lumea civilizată? Ia uită-te în ochii mei, fetiţo! Noi cu rasismul
nu glumim… Aşa că adună-ţi boarfele şi valea!
FATA – Nu…
TRAVESTITUL – Ida… Ida, ascultă… Ai banii tăi, ai acte în regulă, n-ai decît
să te duci în altă parte. N-ai decît să te duci unde vrei, da' nouă să nu ne mai
56
tulburi apele pe aici… Dacă eşti blocată, n-ai decît să te duci în altă parte.
N-ai decît să te duci să te deblochezi la tine acasă, dacă vrei.
PATROANA DE BAR – Ai zece minute ca să eliberezi camera. N-ai decît să te
duci la tine în sat. Îmi închipui că acolo, la tine în sat, toţi sînt albi… Toţi
unul şi unul… Du-te la albii tăi de rahat… Du-te să lucrezi cu ai tăi… La
tine acasă n-ai decît să faci ce vrei. Aici, însă, eşti în Europa, pricepi? Şi
aici în Europa nu avem loc pentru rasişti! Europa e Europa. Aici trebuie să
sugi pe toată lumea! Aici nu încape cu fasoanele…
FATA începe să cînte cu o voce tremurată, oarecum în şoaptă.
SCENA 23
TATĂL şi NEBUNA SATULUI, singuri în bodega satului, noaptea tîrziu, cu

o sticlă în faţă, ameţiţi de băutură.
TATĂL – Zece mii e mult.

NEBUNA SATULUI – Ăsta-i preţu'.
TATĂL – Totuşi, e mult.
NEBUNA SATULUI – Ascultă… eu, tot ce vreau, e să te ajut.
TATĂL – Da, da' două mii e mult.
NEBUNA SATULUI – În orice caz, nu eu am fixat preţul.
TATĂL – Bine, păi atunci spune-le celor care au fixat preţul că două mii e mult.
NEBUNA SATULUI – Eu, tot ce vreau…
TATĂL – Şase sute.
NEBUNA SATULUI – Ce?!
TATĂL – Am zis şase sute.
NEBUNA SATULUI – Şase sute?!
TATĂL – Şase sute.
NEBUNA SATULUI – Înţeleg că glumeşti.
TATĂL – Şase sute pe loc, banii jos.
NEBUNA SATULUI – Nu. Două mii sau de loc. Îmi pare rău. Nu eu am fixat
preţul.
TATĂL – N-ai fixat, da' tot tu iei banii.
57
TATĂL – N-ai fixat, da' pînă la urmă tot tu iei grosul.
NEBUNA SATULUI – Cine ţi-a zis că tot eu iau grosul?
TATĂL – Bun, uite ce e, hai s-o lăsăm baltă.
NEBUNA SATULUI – A, nu, după ce mă faci cu ou şi cu oţet…
TATĂL umple paharele. Amîndoi beau.
TATĂL – N-am zis nimic rău.

NEBUNA SATULUI – Păi cum n-ai zis, dacă zici că eu iau grosul…
TATĂL – N-am zis nimic rău.
NEBUNA SATULUI – O mie opt sute. Ultimul cuvînt. Da' acum, pe loc.
TATĂL – N-am atîţia bani.
NEBUNA SATULUI – Nu-i nimic. Atunci să mă cauţi cînd ai să-i ai.
TATĂL – N-o să am niciodată atîţia bani.
NEBUNA SATULUI – Nu-i nimic. Viaţa merge înainte. Într-o zi ai să-i ai.
TATĂL – Şapte sute. Pe loc. Şapte sute, e tot ce am.
NEBUNA SATULUI – Îţi baţi joc de mine.
TATĂL – Zău că nu. Jur. Şapte sute e tot ce am.
NEBUNA SATULUI – Îţi baţi joc de mine. Şi nu-mi place. Nu-mi place cînd
cineva îşi bate joc de mine…
TATĂL – E tot ce am. Uită-te în ochii mei... Am pierdut tot, n-am de unde să
am mai mult.
TATĂL umple din nou paharele. Amîndoi beau.
NEBUNA SATULUI – Şi eu crezi că n-am pierdut? Crezi că eu am cîştigat?

TATĂL – Nu, nu cred. Dar eu în orice caz am pierdut.
NEBUNA SATULUI – Şi eu am cîştigat, asta vrei să spui.
TATĂL – Nu, nu vreau să spun nimic.
NEBUNA SATULUI – O mie trei sute. E ultimul meu cuvînt. Jur. Dacă te mai
tocmeşti o secundă, mă car.
TATĂL – Mă tocmesc pentru că am o casă fără acoperiş, de aia mă tocmesc.
NEBUNA SATULUI – N-ar trebui să te tocmeşti… Zău, în locul tău eu nu m-aş
tocmi.
58
TATĂL – Am o casă care n-are acoperiş şi care e plină de moloz. De aia mă
tocmesc.
NEBUNA SATULUI – Hai, că totuşi, ai făcut ceva lucrări…
TATĂL – Şapte sute. Asta-i tot. Trei sute acum, şi patru sute după.
TATĂL – Am zis trei sute acum, şi patru sute după.
NEBUNA SATULUI – După, adică cînd?
TATĂL – După. Dacă chiar îl găsesc unde spui.
NEBUNA SATULUI – N-am înţeles.
TATĂL – Trei sute acum, şi patru sute după. Dacă se dovedeşte că e chiar aşa
cum spui.
NEBUNA SATULUI – Adică vrei să zici că mint?
TATĂL – Nu, nu vreau să zic că minţi.
NEBUNA SATULUI – Ba da, mă acuzi că mint.
TATĂL – Ba nu. Trei sute acum, imediat. (Scoate banii din buzunar.) Uite.
NEBUNA SATULUI – Nu, nu ţine cu mine. Eu nu vreau decît să te ajut şi tu mă
acuzi că mint şi-ţi mai şi baţi joc de mine.
TATĂL – Hai, ia banii.
TATĂL umple din nou paharele.
NEBUNA SATULUI – Am o durere de căpăţînă… Lasă-mă în pace.

TATĂL – Hai, ia banii ăştia şi batem palma.
NEBUNA SATULUI – Nu iau. N-am nimic de vîndut. Nu-mi place să mă
tîrguiesc cu nenorocirea oamenilor.
TATĂL – Hai, că nu e chiar aşa de grav. Asta-i viaţa. Ia banii...
NEBUNA SATULUI – O mie, acum pe loc. Poţi să crezi despre mine ce vrei,
mi se rupe. Oricum, toţi am fost băgaţi în rahat. Vezi bine că nimic nu e
gratuit în ziua de azi. Am vrut să avem, şi noi, capitalism, şi uite că a sosit,
capitalismul… Iar capitalul sînt osemintele copiilor noştri. Mulţumesc
domnule capital! Bun, mi-ajunge, m-am dus.
TATĂL – Şapte sute pe loc.
NEBUNA SATULUI începe să dea cu capul de masă. Afară se aude

muzicuţa.
59
NEBUNA SATULUI – Hoţule! Excrocule! Toţi mă jefuiţi! Toţi!
SCENA 24
TATĂL sapă o groapă chiar pe locul unde trece linia albă a frontierei.
Cuprins parcă de isterie, OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA
se agită în jurul TATĂLUI.
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Nu aveţi dreptul! Nu

aveţi dreptul să săpaţi aici! Aici e linia frontierei! Săparea de gropi pe linia
frontierei este interzisă. Frontiera e sacră. Săparea şi scormonirea pe locul
frontierei sînt interzise. Şi de fapt, ce căutaţi dumneavoastră? Căutaţi ceva
sub frontieră? Nu aveţi dreptul să scotociţi sub frontieră. Frontiera aparţine
poporului! Nu aveţi dreptul să scotociţi sub frontiera poporului. Frontiera
nu este o ladă de gunoi. Frontiera nu este o gaură de aruncat resturi şi
mizerii. Frontiera nu este un spaţiu public. Nimeni nu are voie să se atingă
de frontieră. Vă interzic în mod solemn să călcaţi pe această linie albă! Vă
interzic în mod categoric să puneţi piciorul pe această linie albă! Aţi auzit?
Încetaţi să mai săpaţi cu hîrleţul! Frontiera nu este o grădină de legume. Nu
se vine la frontieră cu o roabă şi cu un hîrleţ. Frontiera este simbolul
demnităţii noastre. Frontiera nu poate fi traversată în roabă. Pe linia
frontierei nu se merge cu roaba. Încetaţi cu săpatul, am spus! Zece paşi
înapoi! Înapoi, am spus! Înapoi cu tot cu roabă, luaţi roaba aia de pe linia
frontierei! (Isteria personajului atinge apogeul. Începe să urle din ce în ce
mai tare, apoi începe brusc să plîngă.) Vă previn că sînteţi pe cale să
violaţi frontiera ţării cu hîrleţul ăsta şi cu nenorocita asta de roabă! Vă
previn că săparea de găuri pe linia frontierei echivalează cu violarea
frontierei! Cu nenorocita asta de roabă aţi profanat un loc sacru! Aţi întinat
fiinţa patriei săpînd găuri pe linia frontierei. Ne-aţi desfigurat. Aţi ultragiat
un popor întreg cu găurile astea săpate pe obrazul patriei!
Începe să sughită.
60
TATĂL sapă în continuare ca şi cum n-ar auzi cuvintele OMULUI
ÎNARMAT. Dintr-o dată hîrleţul său se loveşte de un obiect dur. El mai
sapă un moment cu hîrleţul, după care coboară în groapă şi începe să sape
cu mîinile.
FIUL se apropie şi îi pune mîna pe umeri OMULUI ÎNARMAT. Acesta din

urmă se smiorcăie.
FIUL – Hai, gata! Calmează-te… Omul ăsta la care tot strigi e taică-meu. De
şase luni mă tot caută peste tot…
FIUL şi OMUL ÎNARMAT se apropie de TATĂ. Amîndoi rămîn în picioare

pe marginea gropii şi privesc cum bătrînul sapă cu mîinile.
FIUL – Tată… Tată…
TATĂL se opreşte din săpat ca şi cum ar fi auzit cuvintele FIULUI. TATĂL

scoteceşte în buzunarele paltonului său şi scoate o sticlă de şliboviţă. Bea
un gît.
FIUL – Uite, tată, ţi-l prezint pe colegul meu Kokai.
TATĂL îi întinde sticla lui Kokai.
FIUL (lui Kokai) – Hai, Kokai, povesteşte-i lui taică-meu cum ai murit.
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA (jenat, oarecum ca un
copil care a făcut o prostie) – Am sărit pe o mină…
FIUL (către TATĂ) – Ce părere ai?… A sărit pe o mină… (Lui Kokai.) Şi cînd s-
a întîmplat?
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Acum două zile…
FIUL (către TATĂ) – Ca să vezi, acum două zile…
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA trage un gît din sticlă şi

i-o întinde apoi FIULUI.
FIUL – Hai, Kokai, povesteşte-i lui taică-meu cum s-a întîmplat. Cum naiba ai
făcut că ai călcat pe nenorocita asta de mină?
61
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Păi… tocmai că… eu
eram ăla care o punea… şi…
FIUL bea un gît şi-i întinde sticla TATĂLUI.
FIUL – Ai auzit, tată? Fir-ar să fie! A sărit pe mina pe care tocmai o punea.
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Da…
TATĂL bea un gît şi repune dopul la sticlă. Repune sticla în buzunarul

paltonului.
FIUL – Ai auzit, tată? Numele lui e Kokai. Iar acum e frate cu mine. (Către
Kokai.) De unde eşti de loc, frate?
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – De la Gorica.
FIUL (către TATĂ) – Ca să vezi… E de la Gorica. Iar acum zace împrăştiat pe
patruzci de metri pătraţi de pămînt, de o parte şi de alta a frontierei… Tată,
n-ai putea să-l aduni pe Kokai în roabă şi să-l trimiţi la el la Gorica? (Către
Kokai.) Ştii care-i adresa ta la Gorica?
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Da. Strada
Independenţei, numărul 4.
OMUL ÎNARMAT CARE PĂZEŞTE FRONTIERA îşi şterge nasul.

TATĂL reîncepe să sape cu mîinile.
FIUL – Hai, că nu e grabă Kokai… Stai liniştit că taică-meu o să facă sigur ceva
pentru tine... Vino aici… Stai jos… (Îl instalează în roabă.) Vrei să mai bei
un gît? (Kokai face semn că nu.) Nu? Ascultă, nu mai smiorcăi şi stai
frumos… Calmează-te şi aşteaptă să termine taică-meu treaba…
TATĂL dezgroapă o raniţă din pînză militară, înnegrită şi roasă de

umiditate. O deschide. O lumină ciudată izbucneşte din interiorul raniţei.
TATĂL – Yasminska! Yasminska!
MAMA soseşte în fugă.
62
TATĂL – Stai jos că l-am găsit!
TATĂL scoate din sac o muzicuţă. O întinde FIULUI. MAMA se aşează pe

iarbă şi îşi pune raniţa pe genunchi. O mîngîe încet în timp ce FIUL cîntă
din muzicuţă.
MAMA (mîngîind raniţa) – Vibko… Vibko, băiatul meu! Vibko!

TATĂL (către FIU) – Ştiam eu că nu eşti departe… ştiam…
O lacrimă se prelinge pe obrazul MAMEI. Faţa ei se luminează, se

transformă total. FIUL cîntă în continuare din muzicuţă.
TATĂL scoate din nou sticla de şliboviţă. Bea şi apoi îi întinde sticla lui
Kokaï.
Apare FATA cărînd o valiză după ea.
SCENA 25
TATĂL şi FATA aşezaţi la masă. S-ar spune că TATAL evită să o privească

pe FATĂ. MAMA pune faţa de masă, dar nici ea nu o priveşte pe FATĂ.
FATA (către MAMA care refuză să o privească) – Ce ai cu mine? Nu merit

chiar nici o privire? De cînd m-am întors nu m-ai aruncat nici măcar o
singură privire. Nu mi-ai spus un singur cuvînt.
Eu îţi vorbesc dar tu nu-mi răspunzi.
De ce?
Tata îmi vorbeşte, cînd sîntem singuri în curte sau în grădină. Dar tu te
prefaci că nu mă vezi. Ca şi cum nici n-aş exista.
Ca şi cum aş fi moartă.
MAMA aduce farfurii şi le pune pe masă: prima în faţa FETEI, a doua în

faţa TATĂLUI şi a treia în dreptul scaunului gol.
63
Numai că eu nu sînt moartă.
Sînt aici, m-am întors.
Îţi vorbesc.
Ce motiv ai să fii supărată pe mine? Ce ţi-am făcut ca să fii atît de pornită
împotriva mea?
MAMA aduce de mîncare.
Nu înţeleg de ce te porţi aşa. Că vrei, că nu vrei, tot mama mea rămîi. Iar
acum sîntem din nou cu toţii acasă. Văd că nici casa n-a ars în întregime. O
s-o scoatem la capăt.
MAMA pune de mîncare, întîi FETEI, apoi TATĂLUI, apoi în farfuria din
dreptul scaunului gol. Se aşează apoi la masă. TATĂL rupe pîinea. Toţi trei
încep să mănînce.
În curte cineva cîntă la muzicuţă.
SFÎRŞIT
64
Variantă de final.
SCENA 25 bis
FATA, la masă, singură, în casa pustie. În dreapta ei – un scaun gol, în

stînga ei – un scaun gol. Trei farfurii, trei pahare, trei tacîmuri puse pe
masă.
Nu e sigur că ne aflăm în casa lui Vigan şi Yasminska.
FATA:
Bună ziua.
Eu vă spun bună ziua şi voi nu-mi răspundeţi.
De ce?
Pauză.
Bună ziua.
Cînd cineva spune bună ziua se cuvine, totuşi, să-i răspunzi bună ziua.
De cînd m-am întors nu v-aţi uitat la mine nici măcar o singură dată. Nu
mi-aţi adresat un singur cuvînt.
Pauză.
Nu vă cer să-mi vorbiţi, dar mă doare sufletul să văd că nu-mi răspundeţi
nici cînd vă spun bună ziua. Parcă aş fi într-o casă pustie.
De ce vă prefaceţi că nu mă auziţi?
Vă prefaceţi că nu mă vedeţi, că nu mă auziţi, cît o să credeţi că am să mai
pot rezista? Ce v-am făcut să fiţi aşa de porniţi împotriva mea?
Zău, n-are nici un sens să rămîneţi aşa de supăraţi pe mine. De cîte ori să vă
tot repet?
Pauză.
Zău, mamă, de cînd m-am întors nu mi-ai aruncat nici o privire.
Nu mi-ai adresat nici măcar un cuvînt.
Tata, îmi mai vorbeşte din cînd în cînd cu voce tare, cînd sîntem singuri în
curte sau în grădină. Deşi nici el nu-mi aruncă niciodată nici o privire.
De ce?
65
Pauză.
Chiar începe să mă enerveze că nu vă uitaţi niciodată la mine. Ce-am făcut
ca să merit aşa ceva? Lucrurile sînt cum sînt. Nu mai e nimic de făcut.
Zău, n-are rost să rămîneţi aşa supăraţi pe mine. De cîte ori să o tot repet?
În orice caz, nu mă aşteptam la asta. Uitaţi-vă la mine, m-am întors, sînt
fiica voastră.
Nici casa n-a ars în întregime, într-un fel sau altul o s-o scoatem la capăt…
Începe să cînte încet cîntecul ei care vorbeşte de o suferinţă ancestrală.
66

Casa Pustie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Casa Pustie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matei VISNIEC

HOTEL EUROPA NU MAI SÎNT LOCURI

Număr minim de actori: trei femei, patru bărbaţi.

VIBKO ascuns după un arbore pe jumătate ars, STANKO ascuns după un

VIBKO (răcnind din toate puterile) – Stanko! (Pauză.) Stanko, mă auzi?

Cu ajutorul unei prăjini, VIBKO împinge pachetul în mijlocul străzii. Cu

VIBKO – L-ai agăţat?

Cîteva secunde de tàcere. Apoi, cineva începe să cînte la muzicuţă.

OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA în faţa unui grup de

OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Hai, hai, apropiaţi-

Refugiaţii îşi scot paşapoartele şi buletinele. Fără să se grăbească, OMUL

Inspectează valizele, sacii şi obiectele depuse în tavă.

OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Mda… Păi, ciuliţi

Refugiaţii pupă pămîntul şi rămîn în genunchi.

OMUL ÎN UNIFORMĂ CARE PĂZEŞTE FRONTIERA – Mda… Ş-acu', pînă

OMUL ÎN UNIFORMA CARE PĂZEŞTE FRONTIERA începe să cînte.

Sînem liberi sîntem mîndri

Se aude un cîine urlînd.

În casa arsă. MAMA, TATĂL şi FIUL.

Bună ziua, mamă. Bună ziua, tată.

Se aude un cîine urlînd.

TATĂL taie lemne. FIUL dă tîrcoale în jurul TATĂLUI.

Ce-o fi avînd? De ce n-aude niciodată ce spun, ca şi cum n-aş exista?

Se aude un cîine urlînd.

În casa arsă, MAMA şi TATĂL, la masă, nemişcaţi, cu privirile în gol.

MAMA – De cîteva zile îl simt.

MAMA – Simt că nu e departe şi că e singur. (Pauză.) Cei care l-au îngropat l-

TATĂL – În orice caz, nimeni n-o să-mi zică nimic.

Se aude un cîine urlînd.

TATĂL şi FIUL, la masă. MAMA aduce farfurii şi pune prima farfurie în

FIUL îşi acoperă urechile cu mîinile. MAMA adună cioburile farfuriei şi le

TATĂL în curtea casei, privind în adîncul fîntînii. VECINUL CEL NOU îl

Intră TATĂL şi se aşează la masă.

MAMA (către bărbatul ei) – De ce nu spui nimic? (Pauză.) Spune-i să

MAMA – Întotdeauna ai vorbit cu mine, Vibko, băiatule. De ce nu mai vrei să-

MAMA umple farfuria FIULUI absent. De afară se aude în continuare

MAMA în picioare, TATĂL la masă. FIUL intră şi se aşează lîngă TATĂ.

FIUL (se adresează TATĂLUI) – Uite cît de supărată e… E supărată rău pe

MAMA se aşează şi ea la masă, dar rămîne nemişcată, cu privirile în gol.

MAMA pune o farfurie în faţa FIULUI. Jocul se repetă, farfuria alunecă şi

TATĂL scoate din interiorul hainei o sticlă de rachiu, umple un pahar şi

MAMA – De unde ai cumpărat-o?

TATĂL duce un pahar la gură şi-l dă peste cap.

TATĂL lucrînd la curăţatul fîntînii. În jurul fîntînii zac obiecte si gunoaie

VECINUL CEL NOU – Toate astea le-aţi scos din fîntînă?

Amîndoi îşi aprind ţigările.

VECINUL CEL NOU – E bună, nu?

Pauză. TATĂL termină de fumat şi striveşte mucul cu piciorul.

VECINUL CEL NOU – Bine… Păi, vă las acum. Trebuie să mă întorc şi eu la

Lasă sacul şi pleacă.

MAMA şi TATĂL, aşezaţi la masă. Pe mijlocul mesei – o grămăjoară de

MAMA – Nu e el… Nu e el, ăsta.

TATĂL – Parcă poţi să ştii…

MAMA – Unde-au găsit, ăştia, toate astea?

TATĂL – Şi dacă vine să mă întrebe cineva de ce sap gropi în pădure, ce spun?

Afară, cineva începe să cînte la muzicuţă.

Intră FIUL urmat de PRALIC.

MAMA tresare şi îşi priveşte lung bărbatul.

FIUL şi PRALIC ies. Se aude un cîine care latră vesel afară.

MAMA spală cămăşi într-un lighean. Cu gesturi lente, ca şi cum ar

Se aude, de foarte departe, un bocet.

În timp ce MAMA stoarce a doua cămaşă, o femeie îmbrăcată în negru îşi

O a doua femeie îmbrăcată în negru apare împingînd şi ea o roabă plină