PROCEDURA TRIMITERII PRESLIMINARE LA CURTEA DE JUSTITIE A UNIUNII

EUROPENE (CJUE)

Procedura trimiterii preliminare reprezintă o coordonată esenţială în dialogul dintre

instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).

Trimiterea preliminară în fața CJUE permite instanțelor din statele membre UE să

sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări referitoare la interpretarea dreptului
Uniunii sau la validitatea unor acte adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile
Uniunii.Trimiterea preliminară servește la aplicarea uniformă a dreptului UE atunci când
jurisprudența nu este suficient de clară.

Aceasta este reglementată la articolul 19 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind
Uniunea Europeană și la articolul 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Mai
multe indicații despre trimiterea preliminară au fost furnizate în cadrul Recomandării Curții de
Justiție a Uniunii Europene privind efectuarea trimiterilor preliminare de către instanțele
naționale.

Initiativa de adresare
Inițiativa aparține exclusiv instanțelor naționale. Cererea de decizie preliminară poate fi
adresată Curții de îndată ce instanța națională constată necesitatea deciziei CJUE pentru
soluționarea cauzei cu care a fost învestită, indiferent dacă părțile din litigiul principal și-au
exprimat sau nu dorința de a sesiza Curtea.

Prin urmare, o cerere de trimitere preliminară poate porni:

a) la sesizarea uneia dintre părți, care solicită instanței să trimită o asemenea cererea către
CJUE;

b) din oficiu, atunci când instanța consideră că sunt necesare lămuriri suplimentare și sunt
îndeplinite și celelalte condiții ale cererii

Instanțele care fac cererea ar trebui, printre altele:

 să aibă origine legală și să fie permanente

 să aibă competență obligatorie
 să aplice normele de drept
 să fie independente
Obiectul cererii
În ceea ce privește obiectul cererii, aceasta trebuie să se refere la interpretarea sau la
validitatea unor norme și acte ale dreptului Uniunii Europene, în măsura în care aceste norme
sunt aplicabile cauzei principale.

Cererea de decizie preliminară trebuie redactată simplu, clar și precis, întrucât urmează a

fi tradusă pentru a le permite și altor state membre UE să-și depună observațiile.

Pe lângă întrebările adresate, aceasta trebuie să cuprindă, conform art. 94 din Regulamentul
de procedură al Curții:

 o expunere sumară a obiectului litigiului și a faptelor și circumstanțelor relevante pentru

adresarea întrebărilor preliminare
 conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul,
jurisprudența națională cu privire la acestea
 motivele care au determinat instanța națională să aibă îndoieli cu privire la interpretarea
sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului UE, precum și legătura de cauzalitate
dintre aceste dispoziții și dreptul intern aplicabil în cauză

În plus, toate cererile trebuie datate, semnate și transmise prin scrisoare recomandată la grefa
CJUE din Luxemburg.

Efectele trimiterii preliminare

Curtea nu aplică ea însăși în litigiu dreptul Uniunii Europene, rolul ei limitându-se la a
ajuta instanța națională să rezolve litigiul. Instanței de trimitere îi revine sarcina de a formula
concluzii pe baza deciziei Curții.

În schimb, deciziile preliminare sunt obligatorii atât pentru instanța de trimitere, cât și

pentru restul instanțelor naționale din Uniunea Europeana, adică instanțele trebuie să țină cont de
interpretarea Curții în soluționarea litigiilor în care este aplicabilă norma respectivă.

Având în vedere acestea, instanța de trimitere are datoria de a înlătura aplicarea normei
naționale considerată incompatibilă cu dreptul Uniunii, atunci când este cazul.

Interesantă este Decizia nr. 45/2016 ICCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept prin care, ICCJ a statuat ca: Deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma
interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică și
raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunțării deciziilor și care nu sunt
încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte).

Așadar, în cazul unor motive de revizuire, ”cererea de revizuire este admisibilă în baza
unor decizii ale CJUE, indiferent de momentul pronunțării acestora și de împrejurarea invocării
sau nu în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a
cărei revizuire se cere.”
 CJUE a reținut că interpretarea pe care a dat-o unei norme de drept european, în
exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 234, lămurește și precizează, dacă este
nevoie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit
să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare . Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu
are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu,
de la data intrării în vigoare a normei interpretate.

Cutea Supreamă a stabilit că revizuirea poate fi exercitată și în baza unor decizii CJUE

interpretative ulterioare soluționării definitive a litigiului, deoarece “o hotărâre preliminară nu
are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecinţa că efectele sale se aplică, în principiu,
de la data intrării în vigoare a normei interpretate (Richardson, C-137/94, pct. 33)”.

Responsabilitatea judecătorului național este un factor primordial în asigurarea eficacității

puterii judiciare. În calitatea sa de judecător comunitar, judecătorul național este, fără îndoială,
liantul între principiul autonomiei instituționale a statelor membre, pe de o parte, și limitele
acestui principiu cuprinse în noțiunea efectului util al dreptului comunitar, în
nediscriminarea procedurală, în respectul exigențelor sau regulilor procedurale comunitare, pe de
altă parte. Pe acest fond, se contureaza responsabilitățile specifice ce-i revin judecătorului
național:

 cooperarea loială cu instituțiile comunității 

 interpretarea dreptului procedural național conform cu dreptul european;

 excluderea regulilor procedurale naționale contrare dreptului comunitar

 facilitatea accesului liber al individului la drepturile garantate in dreptul comunitar

 îndeplinirea de catre judecătorul național, a obligațiilor ce-i revin din efectul util al
dreptului comunitar

 Importanța reglementarii

Art. 267 din TFUE (ex. 234 TCE) reglementează procedura hotărârilor preliminare, una
dintre prevederile cele mai interesante ale Tratatului; autorii acesteia nu și-au imaginat care va fi
importanța acestui text pentru făurirea dreptului comunitar si asupra relației dintre sistemele de
drept național si cel comunitar. Acest articol este “bijuteria Coroanei” de competență a CJUE.

  Procedura trimiterii preliminare, așadar, a fost de o importanța crucială pentru făurirea și

dezvoltarea dreptului comunitar, căci jurisprudența creată in această procedură de CJUE a
fundamentat și afirmat constant marile principii ale dreptului UE, precum supremația dreptului
comunitar, efectul direct, subsidiaritatea si proporționalitatea, s.a.
 În acelasi timp, acest mecanism procedural prin care instanțele naționale s-au angajat
într-un dialog direct cu instanța UE asupra domeniului și modului de aplicare a dreptului
comunitar, a constituit și „mijlocul principal de modelare a raportului dintre sistemele de drept
național si cel comunitar”.

Treptat, raportul dintre CJUE si instanțele naționale – inițial, orizontal și bilateral, a

devenit vertical și multilateral, acestea fiind, în fapt, considerate ca „autorități care asigură
respectarea și aplicarea dreptului comunitar și parte esențială a ierarhiei judiciare a întregii
Comunitați, cu CJUE situate in varful ierarhiei”.