ŞTEFAN DUMITRESCU

  

ULTIMII OAMENI SAU ULTIMELE ZILE ALE  CIVILIZAȚIEI UMANE

( PIESĂ DE TEATRU )

                          Personajele

                                        Buena

                                        Rodrigo

                                        Bito

                                        Alvara

                                        Gardianul

                                 PARTEA ÎNTÂI

 Imaginea unei celule dintr-o închisoare sud americană. Pe  pereţii scorojiţi şi putrezi se preling
dâre galbene de umezeală. În momentele de linişte se aude ecoul înalt al picăturilor de apă căzând
rar, indiferente. În colţul din fundul celulei, în dreapta, se vede aşezat pe duşumea, cu mâinile
legate în lanţuri, un tânăr. Acesta este Bito, revoluţionar anarhist, condamnat la moarte. În colţul
din stânga, în picioare, un bărbat trecut de prima tinereţe. Are părul pleşuv, slăbit, numai barba i-a
crescut în neorânduială. Cei care-şi petrec viaţa cu el îl vor striga tot timpul Buena. În colţul din
faţă, din stânga, cu capul  aplecat (ca şi cum şi-ar da sufletul) peste mâinile încătuşate, de care
atârnă lanţurile care o leagă de belciugul de fier bătut în perete, se vede silueta Alvarei.
Condamnată cu ani în urmă la moarte, de curând pedeapsa i-a fost comutată pe viaţă. În colţul din
dreapta rânjind, mestecând tot timpul ceva, privind cu scârbă la Alvara, spectatorii îl văd pe unul
dintre cei mai feroci  asasini. Bito i se adresează cu numele de Rodrigo. Toţi au mâinile prinse în
cătuşe ruginite, de care atârnă lanţurile care sunt fixate în pereţi cu belciuge de fier. În fiecare colţ
al celulei se văd hârdaiele în care deţinuţii îşi fac nevoile. Un bec orb răspândeşte o lumină sinistră
din tavanul igrasios din care cad picuri de apă. Pe peretele din fund, aproape de tavan se vede o
ferestruică întunecată, nu mai mare decât o palmă.

 
                                                             SCENA 1

RODRIGO : (scuipând) Ptiu ! Spurcăciunea lui Dumnezeu.

ALVARA : (ridicându-şi capul, demnă) Mi-e milă de tine, omule. Ai fost condamnat la moarte şi n-ai
învăţat nimic.

RODRIGO : (tare, scuipând) Căţea ! Îmi pare rău că nu sunt un câine să ne îmbârligăm împreună.

BUENA : (fără să-ţi întoarcă faţa, căutând un locuşor unde să se aşeze) Nu-l băga în seamă Alvara.
Pe ăsta este păcat să cheltuieşti gloanţele, deşi le-ar merita din plin.

RODRIGO : ( dându-şi capul pe spate, sinistru) Ha ha ha ha ha ha ha ! Pui de năpârcă. N-avea nici o

grijă. Le vor strica pe  tine. Or să te ciuruie de n-o să te vezi !

BITO : (chinuit, nu mai suportă) Încetaţi o dată ! De şase luni îmi împuiaţi capul cu certurile voastre.

ALVARA : Lui spune-i, domnule Bito, nu nouă…

RODRIGO : Cine vorbeşte ? Ptiu ! Un căcăcios care a vrut să-l răstoarne pe general.

BITO : (se repede scrâşnind la Rodrigo. Îl opresc însă lanţurile ca să ajungă la el) Te învăţ eu minte,
hoţ ordinar !

RODRIGO : (înaintează şi el, astfel că se pot lovi cu pumnii) Încearcă numai să ridici mâna la mine,
bebeluşule. (în poziţia de apărare, cu garda ridicată. Cu o mişcare fulgerătoare Bito îl loveşte cu
piciorul doborându-l la podea)

BITO : Sper să înveţi ceva din asta, criminal împuţit.

RODRIGO : (se zvârcoleşte pe jos gemând şi văitându-se, ţinându-se cu mâinile de burtă) Aaa, aaa !
…Mor ! Mooor !

BUENA : Încearcă să-l ajuţi, Alvara…

ALVARA (cu o expresie de ură) Mai bine-l strâng cu mâinile de gât pe ticălosul ăsta.

BITO : (privindu-l cu scârbă cum se zvârcoleşte. Îşi ia capul în palme) Îmi pare rău…Puteam să-l
omor.

ALVARA : Să te fereşti să dormi aproape de el.

BITO : Ştiu. Mă va omorî.

RODRIGO : ( l-au mai lăsat durerile. Nu mai geme) Aaaa! Aaaa…(cu pumnii încleştaţi) Pui de
năpârcă. Javră râioasă.

BITO : Te rog să încetezi…Şi aşa ne este foarte greu la toţi.

RODRIGO : (ridicându-se cu greu ) Cu mâinile astea o să-ţi pisez capul. O să-ţi jupoi pielea cu dinţii.
BITO :Ai norocul că nu pot să mă mişc. Aş face om din tine. (se aude întâi o bubuitură slabă. Apoi
una mai puternică. Pământul şi zidurile se cutremură uşor)

TOŢI : (rămân împietriţi, ascultând)

BUENA : Ce a fost asta?

BITO : (ascultând, încordat) Cutremur.

ALVARA : (îşi face cruce) Doamne Dumnezeule, asta ne-ar mai lipsi, să murim sub dărâmături.
(tăcere. Toţi aşteaptă încordaţi)

BITO : (gemând de durere) După ce că suntem atât de nenorociţi.

ALVARA : (îi priveşte îngrozită) Şi paznicul ăsta nu mai vine. (merge şi bate cu pumni în uşa de
metal) Hei, domnule gardian ! N-auzi, omule ! Deschide !

BUENA : Încetează, Alvara.

ALVARA : (bate mereu) Hei, domnule gardiaaan !

RODRIGO : (râs demenţial) Ha ha ha ha ha ha ha !

ALVARA : Hei, n-auzi ! Deschide o dată !

BUENA : (ducându-şi mâinile la tâmple, urlând) Încetaţi o dată !

RODRIGO : (şi-a pierdut minţile) Ha ha ha ha. (îşi dă capul pe spate) Ha ha ha ha !

ALVARA : (se prăbuşeşte extenuată, rămâne în genunchi în faţa uşii. După un timp i se aude plânsul
înfundat, ca un izvor cald)

RODRIGO : Ha ha ha ha !Târfa. Şi-a omorât copilul…şi acum îi e frică de moarte.

BITO : Încetează, Rodrigo. (se aude din nou o explozie înfundată, ca şi cum ar veni din fundul
pământului, apoi un huruit prelung, cavernos. Toţi se chircesc la pământ cu mâinile apărându-şi
capul. Ţipătul femei sfâşie ca un cuţit huruitul întunecos)

BUENA : (privind uşa care se îndoaie. A rămas împietrit. Huruitul se aude din ce în ce mai încet,
îndepărtându-se)

BITO : (cu ochii pierduţi) Oameni buni !

ALVARA : (gemând) Suntem vii ! Suntem vii !

RODRIGO : (îngrozit) Pe Dumnezeul meu, ăsta n-a fost cutremur.

BUENA : (privind crăpăturile din zidurile de beton) Priviţi, au crăpat zidurile. (toţi se uită cu groază)

RODRIGO : (încă uluit, cu ochii măriţi) Ăsta n-a fost cutremur.

BITO : Dar ce-a fost ?

RODRIGO : (privind îngrozit) Nu ştiu. Dar ştiu sigur că n-a fot cutremur.

BUENA : Dacă aici în munţi, la 40 de metri în piatra muntelui s-a simţit atât de puternic, vă daţi
seama cum s-a simţit în oraşele de pe coastă (lumina se stinge un moment, apoi se aprinde mai
slabă)

ALVARA : (ţipete) Lumina ! Să nu se lase întunericul…(tăcere. Li se aud răsuflările apăsate)

BITO : (calm, ca un animal la pândă) A trecut ! Vă rog să vă liniştiţi.

ALVARA : (ascultând) Parcă se aude paznicul ! (se aud paşi care se îndepărtează)

BUENO : (a ascultat încordat) Se îndepărtează.

ALVARA : (întorcându-se către Bito) Mi-e frică. Domule Bito, mi-e frică.

BUENO : Vino lângă mine, Alvara !

ALVARA : (ezită, absentă) Mă simt atât de singură pe lume. E groaznic. (tăcere)

RODRIGO : A trecut. (pauză) Acum nu îmi mai e frică de moarte.

BUENO  : Recunoaşte că ţi-a fost teamă, bătrâne.

RODRIGO : Să nu te dai bine pe, lângă mine, ticălosule Tot te voi omorî până la urmă.

BITO  : Înţelege. Vrem să ne purtăm cu tine frumos.

ALVARA : De câte ori v-am spus că e bolnav. Că nu e sănătos la minte. (gest, pauză) Că  e o bestie !
(pauză) Că ăstuia  nu merită să-i spui om !

BITO : Dac-am putea să ne ajutăm să ieşim de aici.

RODRIGO : Ha ha ha ha ha ! Să ieşim afară şi să facem iar revoluţie ? Ha ha ha ah ah ha ha ha ha !

Mai vrei să mai faci o revoluţie, pui de năpârcă, nu-i aşa? Vreţi voi să-i răsturnaţi pe Dictatorii ăştia
nenorociţi, care la urma urmelor nu sunt decât nişte bătrânei ramoliţi, şi să le luaţi locu !

BITO : Dobitocule ! de câte ori ţi-am explicat că o revoluţie este un lucru sfânt. (tare) Este unicul
mod prin care un popor îşi poate crea fericirea ! Prin care se salvează, prin care îşi croieşte soarta, o
soartă mai bună !

RODRIGO : (rânjind) Domnule, revoluţiile nu sunt pentru copiii crescuţi în puf. Nici pentru oameni.
Singur Dumnezeu poate să facă o Revoluţie. Dar n-o face. Pentru că oamenii nu merită să le facă
Dumnezeu acest bine.

BITO :  Dar cine merită ? (undeva departe parcă se aud nişte clopote de pe alt tărâm)

RODRIGO : Nimeni nu merită. Oamenii sunt nişte fiare de o mie de ori mai scârboase şi mai crude
decât  fiarele sălbatice. (tăcere)

ALVARA : (ca şi cum ar jeli) Degeaba-i vorbeşti, Bito. Ticălosul ăsta n-o să priceapă nimic niciodată.

BUENA : Mai bine lăsaţi-vă păgubaşi. (cască) Eu mai bine mă întind  să mă culc.
RODRIGO : În noaptea asta nu te las să dormi. O vreau pe Alvara. Dacă nu mi-o daţi pe Alvara jur că
vă omor pe toţi !

ALVARA : (scrâşnind, cu scârbă)  Ţi-am spus să-ţi iei gândul, bestie, că mă vei avea vreodată.

BUENA : Auzi, Rodrigo. Dacă mai aud o dată că îndrăzneşti…

RODRIGO : (scuipând înspre el) Ptiu ! Doi ani de zile până a venit el, (arată cu mâna spre Bito) v-aţi 
iubit în faţa mea ca nişte câini, în timp ce eu îmi muşcam pumnii în gură.

BUENA : Alvara e soţia mea, de aia !

RODRIGO : (dându-şi capul pe spate ) A, ha ha ha ha ha ha ha ha ! Un spărgător de bănci şi un

ucigaş, are de soţie o curvă care şi-a ucis pruncul în leagăn şi s-a dus apoi şi l-a îngropat la ghena de
gunoi.

BUENA : (scrâşnind) Blestemat să fii în vecii vecilor, brută nespălată ! Fundul iadului să te
mănânce !

RODRIGO : Ha ha ha ha ha ! (cu fălcile încleştate) Viermii iadului te vor mânca pe tine, asasin cu
mănuşi !

BITO : (urlând) Încetaţi o dată ! M-am săturat până peste cap de certurile voastre neroade ! (se lasă
brusc tăcerea. Se aude ecoul picurilor reci căzând din tavan. Pe culoar se aude ecoul înfundat,
sinistru al paşilor gardianului)

ALVARA : (spărgând liniştea ) Hei ! Domnule sergent ! ( isterică. Se aruncă plângând cu pumnii
asupra uşii. Bate cu pumnii în uşa metalică făcând un zgomot asurzitor, amplificat de ecoul care se
întoarce lugubru. Buena şi Bito îşi pun mâinile la urechi. Alvara se opreşte brusc să asculte. Un timp
se aude ecoul bubuiturilor făcut de pumnii cu care bate în uşă

RODRIGO : N-o să vină nimeni, Alvara ! (acelaşi ecou sinistru, ca-ntr-o salină, al picurilor căzând) Va
veni abia mâine dimineaţă ca să ne  bage mâncarea  pe sub uşă.

ALVARA : (cu răsuflarea şuierătoare. Se aşează extenuată pe podea) Sânt sigură că o să scăpăm.
(pauză) După ce m-au condamnat la moarte că mi-am ucis copilul, am zăcut fără să ştiu  pe ce lume
sunt, două săptămâni. ( tace un timp) Apoi am început să-mi revin. Niciodată nu am crezut că voi
muri…

BITO : Nu vă mai gândiţi la moarte. Dacă vom avea noroc vom scăpa.

BUENA : Nu vă mai minţiţi cu gândul. Mai rău ne facem.

BITO : (ascultând) Se aud iarăşi paşi şi zăngănit de chei) Şi mie îmi spune sufletul că vom scăpa.
(undeva departe se aud nişte bubuituri. Toţi ascultă încordaţi)

BUENA : Ascultaţi !

BITO : (chipul i se luminează brusc) Sunt împuşcături. Trebuie să fie băieţii lui Piezo, Cărarea
luminoasă. Ei au tabăra în munţi ăştia. (se lasă  brusc liniştea. Ecoul picurilor căzând din tavan)
RORIGO : (care a ascultat încordat) Nu se mai aude nimic.

BITO : Dacă Dumnezeu ne ajută să ne elibereze, jur că voi crede în El !

ALVARA : Oricum, credem, Bito. ( se aud paşi) Trebuie să credem, altfel n-avem ce face.

BUENA : (ascultând) Ascultaţi.

BITO : La noi  trebuie să vină . (ascultă toţi încordaţi. Se aud chei zăngănind în uşă)

BĂTRÂNUL : (Gardianul,  de dincolo de uşă) Hei, voi, din celula 28, sunteţi sănătoşi ?

BUENA : (tare) Suntem.

ALVARA : Deschide-ne o dată, te implorăm ! (merge la uşă gata să bată cu pumnii în ea)

BĂTRÂNUL (ecou)  O să mă întorc după ce o să trec prin aripa cealaltă.

BITO : (tare) Ce-au fost împuşcăturile care s-au auzit ?

BĂTRÂNUL : ( îndepărtându-se) A fost cutremur.

BITO : (tare ) Am auzit împuşcături.

BĂTRÂNUL :  Au fost exploziile de la rafinăria Teleja. (s-a depărtat)

BITO  : (bătând cu pumni în zid) Dracu să vă ia de paznici nenorociţi !

BUENA  : N-au cum să fie oameni lui Piezo. Abia au mai rămas câţiva, iar ăştia au trecut graniţa în
Honduras. (tăcere)

ALVARA : (tristă, resemnată) Aşa e, Bito. Tu ne-ai spus asta doar.

BITO : (se întoarce către colţul lui, se aşează) Aşa e. Îmi aduc aminte perfect. (este foarte trist)

BUENA :  Cât o fi ceasul?

RODRIGO  (rar, gânditor) Să nu mai aud vorba asta. (pauză)Trebuie să se fi lăsat de mult
întunericul. (tăcere)

ALVARA : Mai bine să povestim ceva. Trece timpul mai uşor.

BITO : Aşa e.

RODRIGO : Mie îmi plac poveştile lui Buena. (pauză) Ca tine aş fi vrut să fiu Buena. Un spărgător de
clasă. Să am bani mulţi, maşini. (trist) N-am fost decât un hoţ ordinar, un găinar. Ptiu. Mi-e scârbă
de mine.

ALVARA  : Povesteşte tu, Bito.

RODRIGO : Ca Bito n-aş fi vrut să fiu niciodată. Ăştia care-şi spun revoluţionari nu sunt în toate
minţile.
BITO : Nici eu ca tine. Şi ca nici unul din voi. (tace, se aude ecoul picăturilor de apă căzând din
tavan) O să vă spun eu un lucru pe care nici n-o să vă vină să credeţi. (ceilalţi ascultă) Am fost
prieten cu Dictatorul. Am copilărit împreună. (tuşeşte de câteva ori) Umezeala asta o să ne intre în
oase. Aşa. Nici prin gând nu-mi trecea că prietenul meu, bolnăvicios şi şchiop, o să ajungă colonel
în armată, şi-n urma unei Puci o să devină Preşedintele ţării. (pauză)

BUENA : De ce nu-i ceri să te graţieze ?

BITO : Niciodată. Asta ar însemna să mă umilesc.

RODRIGO : (clătinând din cap) Mare dobitoc eşti. (tăcere. Acelaşi ecou al picăturilor căzând în
bălţile de pe podea)

BUENA : (privind apa de jos) De-ar exista măcar un canal de scurgere.

ALVARA : (cu vocea caldă) Spune mai departe, Bito.

BITO :  În adolescenţă Dictatorul a fost revoluţionar ca şi mine. Un om revoltat de abuzurile

camarilei. Ale mafiei care conduce Ţara de zeci de ani, ale burgheziei ! De bogăţia oamenilor de la
cârma ţării, adunată prin jaf şi hoţie, de traiul lor de hârciogi care dorm ziua iar noaptea pierd
milioanele la ruletă şi la jocurile de cărţi.

BUENA  : (după un timp) Aşa e.

BITO : (trist, pe un ton mai scăzut) Când a preluat puterea am crezut că va fi un adevărat om al
poporului. Când colo s-a întors împotriva lui. (tăcere)

ALVARA : Dacă vreodată o să scăpăm de aici o să merg cu tine, Bito, în munţi, să luptăm.

BITO : Nu, Alvara. Nu mai cred în nimic. Toţi cei care s-au numit revoluţionari, ori au fost mânaţi de
setea de putere, ori de sărăcie, ori au avut o dramă. În clipa în care au avut bogăţia şi puterea au
devenit mai cruzi decât vechii stăpâni. Che Gevara a fost un naiv şi un nebun. Un stângist ordinar.
Un copil mare.

ALVARA : Asta înseamnă că lumea va rămâne aşa, Bito.

BITO : (meditativ) Mă tem că da. Mereu vor fi stăpâni şi stăpâniţi, bogaţi care să-şi satisfacă poftele
jefuindu-i pe oamenii cinstiţi şi săraci, şi săraci care-şi duc zilele de azi pe mâine. (pauză)

ALVARA : Să nu-ţi pară rău, Bito.

BITO : Nu-mi pare.

BUENA : Cei care au trebuie jefuiţi, aşa cum i-am jefuit eu ani de zile, pentru că ce au adunat ei este
din jaf. Ptiu, nişte hiene, nişte hârciogi !

RODRIGO : Nişte copii naivi, asta sunteţi ăştia de teapa ta, Bito. Tot eu am dreptate. Lumea e o
cocină de porci în care porcii se mănâncă unul pe altul, în care bestiile se unesc ca să-i răstoarne pe
alte bestii, şi după ce se răpun se mănâncă unii pe alţii.
BITO : Nu, Rodrigo. Nu este bine să cădem pe panta nihilismului. Am cunoscut şi revoluţionari
nihilişti, deşi termenul pare un nonsens, am cunoscut şi anarhişti.

BUENA : Toţi aşa zişii revoluţionari, ca ăsta pe care l-ai pomenit…

BITO : Guevara…Ghe Guevara. Guevara este o legendă…

BUENA : (trist) Da, Guevara, care a ajuns o legendă, un mit, cum ai zis, au fost nişte hoţi care-au
aprins cu minciunile lor minţile năucite de sărăcie şi suferinţă, de umilinţă, ale maselor, ale unor
biete popoare. (respiră adânc, ca şi cum ar ofta) Pentru că ce s-a ales din toate revoluţiile ? Un
rahat ! Lumea a rămas la fel de amărâtă, de îndobitocită, de săracă, de alienată ca înainte. Singurii
care o duc bine pe lumea asta sunt hoţii şi ticăloşii…(se aud paşi. Apoi un huruit prelung)

BITO : (ascultând încordat) Asta ce-o mai fi ?

RODRIGO : Ca şi cum s-ar fi surpat muntele…(tăcere. Se aude ecoul picurilor căzând din tavanul
hrubei)

RODRIGO : Presimt că n-o să mai ieşim vii de aici niciodată.

ALVARA : (cu o expresie ireală pe faţă) Eu o să ies. (pauză) Numai ca să merg măcar o dată într-o
noapte cu lună pe malul râului Avacara, în satul meu, ca să ascult privighetoarea. (tace un timp,
tristă) Şi apoi pot să  mor.

BITO : (gânditor) Şi eu…(pauză) Măcar să-mi mai văd o dată băiatul. Atât… (se lasă aceiaşi tăcere
rece, se aude doar ecoul picurilor căzând din tavan)

ALVARA : Tu o să scapi, Bito. ( foarte tristă, ca şi cum i-a părea rău) O să ajungi un om de vază…

RODRIGO : (râs demenţial, de brută ) He ha ha ha ha ha ha ha ha ! Om de vază ? Pe lumea asta ?

poate în iad. (cu ură) Acolo o să ajungeţi cu toţii, şobolani sclifosiţi. Ptiu ! (tăcere. Nu-i răspunde
nimeni. Tac toţi )

BITO : (după mult timp) Aş vrea să te întreb ceva, Rodrigo. Te rog să-mi răspunzi sincer.

RODRIGO : Dacă am chef.

BITO : Ai iubit vreodată pe cineva ? (după un timp ) O femeie ? Un copil ? Un prieten ? Un pom ? O
vale, un loc ?

RODRIGO : (tace, după un timp) Am iubit. (pauză) Când am fost adus aici…în celula condamnaţilor
la moarte, din salina asta împuţită, ocnă sau ce o fi…aveam 19 ani. În colţul ăla, (arată spre Bito)
stătea un maniac. Spintecase şapte femei cu cuţitul până să-l prindă. (rar, gânditor) Era ceea ce se
cheamă un  asasin în serie. În colţul celălalt (arată cu mâna spre Buena )…avea  18 de ani,  stătea o
fată. Îşi omorâse mama, alcoolică…o prinsese cu logodnicul ei, care era amantul mamei ei…(tace,
îşi umezeşte buzele) Era pură şi albă ca o corolă de crin. (tace un timp, gemând de durere)
Dumnezeule, cât am iubito ! ( îl ascultă toţi înfioraţi) De aş fi avut zece vieţi, pe toate i le-aş fi
dăruit ei ca s-o salvez. (tăcere. Se aude ecoul rece, cavernos al picurilor căzând din tavan. Dintr-o
crăpătură se iveşte un şobolan. Un timp aleargă pe lângă perete. Apoi negăsind nici o crăpătură se
întoarce şi intră tot în gaura din care a ieşit)
BUENA : (speriat, cu mâna la inimă) Dumnezeule ! (speriat) Dumnezeule ! (priveşte îngrozit
crăpătura în care a intrat şobolanul)

ALVARA : Ce a fost asta ?

BITO : ( îngrozit) Un şobolan. Un şobolan speriat.

RODRIGO : ( îngrozit) Un şobolan. (mică pauză ) Dacă l-aş prinde aş fi în stare să-l ţin în sân ca pe un
pui de găină.

BUENA : Eşti nebun.

RODRIGO : (tare) Nu vă daţi seama ? Un şobolan înseamnă viaţă. Viaţa însăşi…(toţi îl privesc
îngroziţi ) Un şobolan se mişcă…Este liber. El poate să facă orice vrea.  Pe când noi nu putem să
facem ce vrem. (cu ochii măriţi) El îmi spune mie, o zdreanţă, ce înseamnă să fii liber. (tare) Este
simbolul libertăţii ! Vă daţi seama ce înseamnă asta ? Este însăşi Libertatea !

BUENA : (toţi îl privesc împietriţi) Eşti nebun ! (după un timp) Dacă apar şobolani speriaţi într-o
galerie de mină, asta înseamnă că galeria aceea se va surpa…(privindu-i trist) Este ceea ce ni s-ar
putea întâmpla nouă.

ALVARA : (cu o expresie de spaimă pe chip) Nu se poate !

BITO : (muşcându-şi buza de jos)  Ba da… Acesta este adevărul. Buena are dreptate. Şobolanul era
îngrozit.

ALVARA : ( se repede şi bate în uşă cu pumnii) Deschideţi !  (tare) Deschideţi ! (se lasă  o tăcere
adâncă şi rece)

BUENA : (îşi duce mâinile la tâmple. Urlând) Alvara ! Pentru numele lui Dumnezeu, încetează !
Încetează o dată, te rog !

ALVARA : (întorcându-se către el) O să mai urmeze un alt cutremur. Şi o să muriim aici, în ocna
asta, ca nişte larve.

RODRIGO : ( încercând să ajungă lângă ea) Femeie, linişteşte-te. Toţi o să murim într-o zi.

ALVARA : (retrăgându-se îngrozită ) Nu mă atinge ! (tăcere. Ecoul picăturilor de apă care cad)

BITO : (trist, rar) Poate c-o fost numai o întâmplare. N-o să fie nici un cutremur.

RODRIGO : ( cu scârbă) Sărmanii de voi. Aţi fost toţi condamnaţi la moarte. Şi vă e frică de moarte.

BUENA : Tu nu înţelegi. Ai rămas la stadiul de brută, de animal. Ai creierul cât pumnul. Eşti
incapabil să înţelegi.

RODRIGO : (scrâşnind) Ce să înţeleg ? Că suntem cu toţii morţi demult. ? (urlând) Asta să înţeleg ?
(tăcere. Acelaşi ecou igrasios al picăturilor  reci de apă căzând din  tavan)

BITO : Să încercăm să ne învingem spaima, oameni buni…

BUENA : Păcat că n-am învăţat până acum să-mi stăpânesc nervii. (aceiaşi tăcere, de închisoare
aflată pe fundul unei ocne)

ALVARA : Să povestim ceva…Trebuie să fie acum aproape de miezul nopţii.

RODRIGO : Eu rămăsesem să povestesc…era rândul meu. (mică pauză) M-am rugat de ea în

genunchi să-mi spună cum o cheamă. Numai atât aş fi vrut să aflu, ca să pot s-o strig pe nume. Să-i
repet numele de mii de ori…(tace trist) N-a vrut. M-am rugat de ea în genunchi. I-am spus c-o
iubesc, Că mi-aş da şi viaţa pentru ea numai s-o văd scăpată de aici. (tăcere) Se uita împietrită la
mine. De când aflase că e condamnată la moarte împietrise. (tăcere)

BITO : (rar, meditând) Vezi, Rodrigo, asta înseamnă că eşti totuşi om. Că simţi, ai sentimente… Că,
poţi să te salvezi. Să lupţi cu pornirile tale, cu ura ta. Că poţi deveni om. Un mare om. Înţelegi ce-
nseamnă asta ?

RODRIGO : (clătinând din cap) Nu. Nu pot să înţeleg. (pauză) Eu sunt mort. Pe mine m-au omorât în
clipa în care m-au condamnat la moarte.

BUENA :Tu ai fost mort în clipa în care ai omorât. În care ai asasinat oameni. La fel ca şi mine.
(tăcere)

BITO : (trist) Ce s-a întâmplat mai departe, Rodrigo ?

RODRIGO : (tace un timp) Nimic. Au venit, au ridicat-o. N-a zis nimic, n-a scos un cuvânt. Parcă era
de ceară. (tace. Acelaşi ecou al picăturilor) Numai când a ajuns în dreptul uşii a întors capul şi m-a
privit …(pauză) Parcă n-o mai puteau smulge din uşă.

BITO : Asta înseamnă că te-a iubit. C-a înţeles c-ai iubit-o.

RODRIGO : (pe gânduri) Nu ştiu. (tăcere…Afară pe culoar se aude ecoul unor paşi îndepărtându-se )
A doua femeie pe care am iubit-o a fost Alvara. Doamne, ce mult te-am iubit, Alvara…Nici nu se
poate explica în cuvinte…

ALVARA  : (tresare. Îl priveşte speriată)

BUENA : Alvara este soţia mea. Şi numai a mea. Ţi-am spus să-ţi iei gândul de la ea.

RODRIGO : (privindu-l cu milă) Da…dar tu n-ai iubit-o niciodată, şi nu cred s-o poţi iubi vreodată
cum am iubit-o eu. (oftează) Asta e diferenţa dintre noi.

BITO : Ăsta nu-i un lucru rău…să iubeşti pe cineva. (pauză) Dac-ai iubit-o de ce n-o respecţi ? Adu-ţi
aminte când ai lovit-o cu pumnul în pântece. Şi ce cuvinte îi spui.

RODRIGO : Pentru că o uram. Doi ani au făcut dragoste ca nişte neruşinaţi sub privirile mele.
( acelaşi huruit care vine din adânc. La început zidurile se clatină uşor)

ALVARA : (ţipând) Iuuu. (zidurile înţepenesc. Linişte. Din perete o vână de apă ţâşneşte din
crăpătură, vie, clipocind)

BUENA : Priveşte…Zidurile de beton s-au surpat şi mai rău.

RODRIGO : (făcându-şi cruce. Lanţurile zăngănesc  lovindu-se de cătuşe) Dă, Doamne, să se surpe
zidurile pe noi. Să ne facă praf şi pulbere. Să se termine o dată ! În fundul iadului, s-ajungi, Bueno !

ALVARA : (repezindu-se la el. Lanţurile o opresc violent) Ticălosule ! Canalie ! Bestie ! Criminalule !

RODRIGO : (privind-o cu scârbă şi în acelaşi timp cu milă) Biata de tine. (pauză) Crezi că nu ştiu că
eşti o biată târfă…şi atâta tot. O biată femeiuşcă…

ALVARA :  Ptiu ! Mi-e scârbă de tine. Nu mă pot culca cu tine, înţelege. (plângând, ca şi cum s-ar
dezvinovăţi) Nu pot…nu pot…

RODRIGO : (arătând spre Buena) El e mai ticălos decât mine de mii şi mi de ori. Eu am omorât un
singur om. El a împuşcat zeci de oameni. A escrocat, a violat. A avut sute de femei, care nici una nu
se compara cu tine. (cade în genunchi) Înţelegi ? (plânge) Înţelegi ? De aceea tu trebuie să fii a mea.
Eu n-am cunoscut încă nici o femeie. (se prăvăleşte plângând cu fruntea la pământ. Peste
horcăiturile lui de plâns se suprapune huruitul înfundat al cutremurului)

BUENA  : (chircindu-se. Zidurile se crapă  trosnind) Dumnezeule ! (a rămas împietrit în poziţia

aceasta)

ALVARA : (rămasă în picioare îşi face cruce în neştire. Se roagă înspăimântată)

BITO : Ah, de-ar veni o dată nenorocitul ăla de paznic.

RODRIGO : (încearcă să se ridice de la pământ. Are chipul incredibil de senin. Făcându-şi cruce)
Doamne ! Nu te opri, Doamne ! Surpă zidurile blestemate peste noi, surpăă cerurile şi planetele
peste lume… Pentru că lumea asta e o lume de rahat ! este lumea hoţilor, a ticăloşilor, a jigodiilor,
a criminalilor !

BITO : Rodrigo !

RODRIGO : Orice moarte e mai umană decât viaţa asta pe care  o ducem.

ALVARA  : Mai bine roagă-te pentru păcatele noastre.

RODRIGO . Nici o dată n-o să mă rog pentru vina mea. (tăcere adâncă)

BITO : A trecut…(pauză) Eu zic să ne pregătim de culcare.

BUENA : Aşa e. (tăcere. Acelaşi ecou al picăturilor)

RODRIGO : Alvara… (tăcere. Femeia se-ntinde lângă zid să se culce)

BUENA : Las-o în pace, Rodrigo.

RODRIGO : Alvara. Te rog în genunchi…dacă voi scăpa de aici, jur c-o să-ţi pun toate bogăţiile la
picioare (întoarsă cu spatele femeia nici măcar nu-l aude)

RODRIGO : Jur că-ţi voi fi slugă credincioasă toată viaţa…acceptă să te culci cu mine (tăcere. Ecoul
picăturilor de apă se aude mai tare, parcă)

BUENA : Dacă se culcă cu tine ştie că o omor, Rodrigo. Aşa că las-o în pace.
RODRIGO : (scrâşnind) Nenorocitule ! nici măcar nu te iubeşte pe tine. Îl iubeşte pe Bito. (răsuflă
greoi) Eşti atât de încuiat la minte încât nici nu ai observat că e moartă după Bito.

BITO : (îi priveşte cu milă) Terminaţi o dată cu prostiile. Vreau să dorm. (un timp se lasă tăcerea)

ALVARA : Bito… (tăcere) Bito.

BITO : Încearcă să adormi, Alvara. (tăcere)

ALVARA : Dacă va fi să murim striviţi de zidurile astea… Vreau să ştii că te-am iubit, cum nu cred c-
a  iubit vreodată o femeie pe lumea asta ! (pauză) Iar de o fi să scăpăm vii de aici o să te urmez ca
un câine toată viaţa. (tăcere)

BUENA : Târfo. Cu mâna mea am să te omor.

ALVARA : (ridicându-se în şezut) Nu-mi pasă,  şi-aşa în noaptea asta nu cred că o să scăpăm vii de
aici

BITO : (după mult timp) Îţi mulţumesc, Alvara. (pauză) Îţi promit că dacă o să scăpăm vii o să te iau
cu mine în munţi. O să luptăm cot la cot ca nişte fraţi.

RODRIGO : (şi-a pierdut minţile. Râde în hohote) Ha ha ha ha ha ha ha ha ha ha ! (se îneacă de râs)

Ha ha ha ! ce mi-a fost dat să aud. Ha ha ha. Condamnata la moarte, Alvara Oriz, îl iubeşte pe
condamnatul la moarte Bito Modrileana. Ha ha ha ha ! (lui Buena) Auzi bă, sărăntocule, animal de
lux încornorat, nu te iubeşte pe tine.

BUENA : (s-a ridicat în picioare) Dacă nu încetezi te omor ! Jivină ! Şacal nenorocit !

RODRIGO : (rânjind) Ciubotă scârboasă !

BITO : Bueno ! Treci la loc. Iar tu lasă gura.

RODRIGO : Îl auzi pe şeful nostru. Lui îi convine. El e singurul fericit dintre noi. Ha ha ha ha ha !
(gest) El este iubit !

BITO : (ieşindu-şi din minţi) Încetaţi o dată ! (pauză. Lanţurile zăngănesc stridente) V-am spus că
sunt revoluţionar. V-am spus că am nevoie de linişte ca să-mi adun gândurile  (tăcere)

RODRIGO : Eşti un prost, omule ! Un copil ! Lumea asta nu merită să lupte cineva pentru ea şi s-o
facă mai bună. Nimeni niciodată n-o va schimba cu un fir de aţă măcar…

BITO : Bine. Asta e ideea ta. Acum te rog să te culci şi să faci linişte. (se aude plânsul cald al Alvarei)

BUENA : (aspru) Acum de ce plângi ? (suspinele înăbuşite, prelungi ale femeii)

BITO : Încearcă să te stăpâneşti, Alvara. De ce  plângi ?

ALVARA : (ridicându-şi faţa udă de plâns) Sunt fericită. (plânsul se dezlănţuie nestăvilit) De bu-
currrrrrrie !

RODRIGO : (trist, impresionat) Papucii mamei ei de viaţă…păcătoasă. (izbeşte scrâşnind cu pumni

în zid) Viaţă ! Viaţă blestemată.
BITO : (trist) Încearcă să dormi. O să te linişteşti…(se reazemă cu spatele de zid) De fapt oamenii
rămân toată viaţa nişte copii. (oftează) Poate că lucrul acesta e singurul care-i mai ţine în viaţă şi
care-i mai scuză într-un fel.

BUENA : Am terminat liceul la Santa Diomingo. Mi-a plăcut istoria. După atâtea mi de ani de
istorie, omul n-a învăţat nimic.

RODRIGO : Mai bine lăsaţi-o baltă.

BITO : Şi totuşi, lumea asta ar putea fi un rai. Popoarele ar putea fi fericite. Există unu la mie
această şansă. De ce să nu luptăm pentru ea ?

RODRIGO : Dacă este pe aşa mai bine îţi pui ştreangul de gât.

BITO : Nu, Rodrigo, ai să vezi, când o să scăpăm teferi de aici, o să vezi că o să mă urmezi în munţi şi
o să luptăm împreună.

RODRIGO : Mai bine îţi trag un glonte în cap şi apoi îmi fac şi mie pomana asta.

BITO : Mai gândeşte-te.

RODRIGO : Singurul lucru pe care mi-l doresc este să ajung în La Paz, la restaurantul Al Caciuna, să
mănânc o ciorbă de burtă. Şi apoi să mă îmbăt. Jur pe mama care m-a adus pe lume că sunt cel mai
netot dobitoc dacă după asta nu-mi trag un glonte în cap. (tăcere. Alvara s-a liniştit. S-a rezemat cu
spatele de zid şi ascultă. Se aude numai ecoul picăturilor de apă)

BUENA : Mai bine gândiţi-vă că oraşele şi satele de jos sunt toate o ruină. Poate că n-a mai scăpat
nici un om.

RODRIGO : Ha ha ha ! Parcă-i văd alergând pe străzi, ţipând disperaţi, îngroziţi, strivindu-se unii pe
alţii, ca nişte şobolani. Ha ha ha ! Zău dacă nu mă bucur !

BUENA : (după un timp, zâmbind amar) Acum ar fi fost timpul cel mai bun ca să jefuieşti băncile,
tripourile, apartamentele bancherilor.

ALVATRA : (clătinând trist din cap, cu privirea pierdută) Îmi e atât de dor să-mi văd fetiţa. Parcă-i
văd obrazul alb ca zăpada. Mi-aş da şi viaţa să-i mai pot mângâia  chipul, părul. (abia reţinându-şi
plânsul) Doamne !  Cum ai putut să fi atât de rău cu mine !

RODRIGO : Mai bine lăsaţi gura şi culcaţi-vă că mă stârniţi şi pe mine.

ALVARA : N-am înţeles nimic niciodată din viaţa şi din lumea asta. (tăcere)

BITO : De greşelile voastre sunteţi vinovaţi numai pe jumătate. Voi nici nu vă daţi seama de lucrul
acesta.

RODRIGO: (gânditor) Ai spus şi tu un lucru deştept o dată în viaţa ta. (pauză)

ALVARA : Bito a spus numai lucruri adevărate.

RODRIGO : Mă doare în cot de  ce a spus Bito.

BITO : Poate că nu sunteţi vinovaţi nici unu la sută. (pauză) Lumea asta în care venim e ca o cursă.
Nici nu ne dezmeticim bine, nici măcar nu avem timp să înţelegem ceva, c-am şi picat în cursa ei.

ALVARA : (jelindu-se) N-am înţeles nimic din viaţă şi trebuie să mor. (tăcere)

BITO : Acum înţelegeţi de ce există revoluţionari. (pauză) Ei sunt copiii şi nebunii ăia care luptă ca
omul să înţeleagă cât de cât ceva din istoria şi din lumea asta.
BUENA : Aiurea. Sunt nişte hoţi. Poate puţin mai cinici decât ceilalţi. Iau ochi popoarelor lihnite de
sărăcia promiţându-le marea cu sarea, şi după ce ajung să aibă puterea se-ncoronează împăraţi ca
Bocasa, sau îşi jupoaie popoarele mai rău decât predecesorii.

BITO : Asta eu v-am spus-o. Dar ascultaţi-mă pe mine ! Merită să moară o mie de revoluţionari, şi
chiar să greşească, dar să-nvingă unul inspirat, genial !

RODRIGO : Mai bine v-aţi culca. E trecut de miezul nopţii.

BITO : (meditativ) Mereu mă gândesc la libertate. Ce lucru extraordinar de frumos e libertatea. E ca

flama aparatului de sudură. E atât de luminoasă şi de fascinantă, încât te orbeşte. (pauză)

ALVARA : (meditativ) Da, Bito, aşa e. E atât de frumoasă încât nici nu poţi să ţi-o imaginezi.

BITO : Omul fără libertate e ca planta fără soare. De aceea sunt mari americanii şi nu-i va puteam
ajunge nimeni niciodată. Ei au ştiut să-i dea omului libertatea.

RODRIGO :  (tare) Mai bine aţi pune mâna şi v-aţi culca.

BITO : Nici un popor nu va putea progresa fără libertatea de exprimare şi de acţiune a individului.
Când Somoza le lua concetăţenilor lor libertatea cuvântului, el îşi transforma poporul într-o cursă
de şobolani.

BUENA : Mi-e somn, Bito.

ALVARA : Lasă-i în pace, Bito. Eu sunt în stare să te ascult ani de zile. Dumnezeu te-a adus în celula
asta.

BITO : Dostoievski ne spune, Alvara, că şi-n fiinţa celui mai crud criminal există un dram de omenie.
Dacă el, omul acesta pierdut, ar şti să se sprijine pe stropul ăsta de omenie din el şi să se educe, să
se formeze crezând într-un ideal măreţ…toţi nenorociţii şi criminalii lumii ar putea deveni mari
oameni.

BUENA : Societăţile sunt de vină. Ele îi determină pe oameni să fie hoţi, criminali.

BITO : Vedeţi, în istorie e nevoie de o minte luminată, aşa cum au fost Marx şi Lenin, şi mintea asta
să descopere un nou tip de societate, cum n-a mai existat în toată istoria omului.

BUENA : Alvara a adormit…(se aude la început o explozie înfundată, apoi un huruit care se stinge
repede)

ALVARA : (tresare. Se ridică speriată în picioare) Ce e?

BUENA : (ridicat în genunchi) Alt cutremur.

RODRIGO : De s-ar termina o dată în vreun fel. Să nu mai stea omul încordat.

BITO : Recunoaşte că ţi-e frică de moarte, bătrâne !

RODRIGO : Nu…Mi-e groază de viaţă. Abia aştept să se termine totul…(tăcere)

BITO : De-ar veni o dată paznicul ăsta să ne spună ce s-a întâmplat.

BUENA : Să ne ia dracului de aici să  ne ducă în altă parte să nu murim striviţi de ziduri şi de pietre
ca nişte şoareci !

ALVARA : Să bat la uşă. (merge şi bate de câteva ori cu pumnul în uşă. Buena îşi pune mâinile la
urechi. Bubuiturile răsună în subterană, sinistru, pustiu)

BUENA : (urlând) Nu mai bate, nu te aude nici dracu, înţelege o dată. O să murim striviţi aici la 40
de metri sub munte. (tăcere)

BITO : Hai mai bine să ne culcăm. Am sporovăit destul.

ALVARA : (aşezându-se jos) Parcă mi-e cald. Nu simţiţi o zăpuşeală ciudată ?

BUENA : Simt cum apa mi-a pătruns oasele şi într-un an sau doi o să murim anchilozaţi de
reumatism.

RODRIGO : Culcaţi-vă dracului o dată ! Hahalerelor ! (pauză)

ALVARA : (s-a întors să se culce, căscând) Dacă o să scăpăm cu viaţă şi o să devenim oameni ca
lumea o să te măriţi  cu mine, Bito ?

BITO  : (după un timp de meditaţie) Da…(pauză) Îţi promit că o să te iau de nevastă, Alvara.

ALVARA : O să mă rog pentru noi să scăpăm cu viaţă. (pauză) Nu ştiu de ce mă visez mireasă.

RODRIGO : Mai tăceţi dracului gura o dată. Ştioarfă, putoare !

BITO : Fii blestemat, ticălos bătrân ! Baremi ziua asta nu i-o strica. (Buena a adormit. Din când în
când sforăie într-un mod ciudat.)

ALVARA : ( tristă, meditativă) Noapte bună, iubitule. (se întinde încet, jos, să se culce. Îşi pune
braţul drept căpătâi)

BITO : Somn uşor, Alvara. Să credem mereu în salvarea noastră. (A adormit şi Rodrigo. Sforăie
apăsat, sănătos)

                                                               SCENA 2

 
Aut trecut câteva ore. Bito doarme chircit ca un copil. Buena sforăie întins pe spate. Alvara doarme
cu picioarele strânse. Rodrigo se întoarce gemând, în somn. Se trezeşte. Deschide ochii mari.
Priveşte calm în jur.

RODRIGO : Doamne, iartă-mă ! Împlinească-se voia Ta ! (îşi face cruce. Se ridică greoi în picioare. Se
apropie de belciugul din colţ de care îi sunt prinse lanţurile. Pe lângă belciug se vede  crăpătura
întunecată în zid. Se opinteşte cu fălcile strânse, împinge din răsputeri în belciugul de fier ruginit. I
se văd vinele roşi umflate, şi broboanele de sudoare curgându-i pe faţă .O dată. Apoi încă o dată. A
patra oară belciugul cedează. Calm îl ia în mână şi-l priveşte. Apoi scuipă pe el. Rămâne un timp în
picioare privindu-i pe ceilalţi cum dorm. Un rânjet sinistru i se lăţeşte pe faţă. Se apropie în vârful
picioarelor de Bito. Rămâne o clipă deasupra lui. I se vede chipul împietrit, dinţii înfipţi în buza de
jos. Apoi cu un gest fulgerător ridică mâinile cu cătuşele şi se îndoaie lovindu-l cu toată puterea în
cap, o dată şi încă o dată. Se încordează icnind. Trupul celui ucis se zvârcoleşte zbătându-se ca un
animal înjunghiat. Sângele ţâşneşte înroşind peretele şi podeaua năclăită de apă.)

ALVARA : (care s-a trezit la auzul zgomotului făcut de cătuşe. A rămas împietrită cu pumnii duşi la
gură. Ţipătul care-i iese horcăit, ştrangulat din gâtlej, spintecă tăcerea apăsătoare. Ca şi cum s-ar fi
trezit la auzul ţipătului femeii, Rodrigo rămâne un moment în picioare, împietrit,  privind în podea.
Buena sare în picioare ca un animal încolţit.)

RODRIGO : (rânjeşte cretin) Cu ăsta am terminat.

BUENA : (încă nedezmeticit) Ticălosule ! Nenorocitule ! (îşi şterge faţa de transpiraţie  cu mâinile.
Abia acum pare că s-a trezit, tremură tot) Ce-ai făcut, imbecilule ? L-ai omorât !

RODRIGO : (rânjeşte demenţial, apropiindu-se de Buena) S-a dus. Nu mai există. Şi acum te omor
pe tine, jivină spurcată.

BUENA : (pregătit să se apere) Îndrăzneşte. Cu mâinile astea te strâng de gât. (un moment stau
amândoi în această poziţie, încordaţi, pândindu-se)

RODRIGO : (rânjet demenţial)

BUENA : (realizând că omul din faţa lui nu este în toate minţile) Eşti nebun. Se vede după faţa ta…
(îngrozit se dă un pas înapoi. Sângele celui ucis  s-a adunat formând o băltoacă imensă pe podea.
Alvara a rămas împietrită cu pumni la gură. Începe să tremure şi să scâncească. Deodată se smulge
din loc şi-ncepe să bată disperată în uşă. Buena îşi pune mâinile la ochi. Asasinul lui Bito se întoarce
către ea)

ALVARA  : (după ce a încetat să mai bată) Deschide ! Deschideţi ! A scăpat un deţinut. (urlând din
toate puterile) A scăpat un deţinuuut ! (cade epuizată în genunchi) Deschideţi ! (tăcere)

RODRIGO : Ha ha ha. (se apropie de ea. O ridică de jos şi o priveşte în faţă. Chipul îngrozit al femeii
a rămas cu privirile înfipte în ochi lui) De ce ţi-a fost frică n-ai scăpat. (tăcere. Se aude ecoul
picăturilor de apă căzând. Cu un gest brutal o lasă să cadă la podea)

BUENA : Ia mâna de pe ea !
RODRIGO : (scăpărându-l cu privirea, rânjind) Acum îţi vine şi ţie rândul. (Femeia a rămas în aceeaşi
poziţie în care a căzut. Priveşte năucă în podeaua de piatră)

ALVARA : (după mult timp. Murmură în neştire) Nu mai este…nu mai este…el…nu mai este.
Pământul şi văzduhul s-au întunecat.

RODRIGO : ( se apleacă asupra ei. O ridică de umeri şi o aşează în colţ, unde podeaua nu e încă
acoperită de apa amestecată cu sânge) Femeie ! Femeie, este numele tău.

ALVARA : (murmură în neştire) Cerul s-a întunecat. Toţi oamenii au murit.

RODRIGO : (se lasă în genunchi în faţa ei. Cu mâna dreaptă încearcă să-i mângâie faţa. Ţipătul
femei sfâşie tăcerea, sălbatic)

BUENA : Las-o. Nu vezi că şi-a pierdut minţile ?

RODRIGO : (întoarce furios capul către el) Nu te omor numai ca să vezi cum mă culc cu ea. Aşa cum
m-am uitat eu la voi doi ani de zile. Scârnăvie ! Asasin de lux.

ALVARA : (îşi ridică privirea pierdută, tremură)

RODRIGO : (grav, trist) Alvara. Te iubesc. Te iubesc cum n-am iubit pe nimeni în viaţa mea! (Tăcere)

ALVARA : (ferindu-se îngrozită ) Nu mă atinge. Nu, nu…nu.

RODRIGO : Dacă nu mă vrei te voi omorî cum l-am omorât pe el ! (tăcere, arată către capul strivit al
celui omorât)

ALVARA : (plânge) Era soarele meu, era lumina ochilor mei…Datorită lui mai puteam trăi….Mă
sculam în fiecare zi ca să-l văd pe el… şi tu lai omorât ! Era lumina ochilor mei şi Dumnezeu mi-a
luat-o…

RODRIGO : (cu o expresie de om chinuit) L-am omorât pentru că-l iubeai. (o mângâie pe păr) Altfel 
nu l-aş fi omorât.

ALVARA  : (plânge lung, sfâşietor) Minţi ! Minţi…minţi…

RODRIGO : Pentru că l-am urât. (pauză. Buena a rămas în aceeaşi poziţie privindu-i)  Era mai bun
decât noi. (cu mâinile tremurând) Era mai bun decât mine…decât noi toţi…(ca şi cum ar implora) El
era curat. (pauză) Era nemaipomenit de frumos. Atât de frumos încât mă îndrăgostisem de el.

ALVARA : Aveam o lumină. Aveam pentru ce să trăiesc. Acum totul e beznă.

RODRIGO : O să vină iar cutremurul, or să crape zidurile. O să putem să fugim. Ai să vezi. Am să-ţi
pun toate bogăţiile la picioare.

ALVARA : (ca şi cum s-ar fi trezit. Îl priveşte cu milă) Nu, Rodrigo ! Nu trebuia să-l omori. Toate
bogăţiile lumii acum n-au nici o valoare.

BUENA : Alvara…

ALVARA : Lumea, universul, este ca şi cum n-ar mai exista.

RODRIGO : Vreau să ne iubim. (încearcă s-o culce)

ALVARA : (îngrozită, ţipă, tremurând) Nu mă atinge ! Nu…nu…

BUENA : Alvara. Vino lângă mine…

RODRIGO : (ştrangulând-o) Atunci o să te omor. Cum ţi-ai omorât tu copilul. (femeia se zbate,
asfixiată,  să scape. Bărbatul o prinde între braţele lui. Cătuşa femei l-a lovit peste gură, spărgându-
i buza. Sângele i-a acoperit toată bărbia)

BUENA :(încercând să rupă lanţurile ca să vină s-o salveze pe Alvara) Luptă-te, Alvara. Loveşte-l cu
cătuşa ! (trupul bărbatului se prăbuşeşte peste trupul dezgolit, alb al femeii)

ALVARA : (icneşte, geme. Şi-a înfipt dinţii în umărul lui. Lumina se stinge încet. Un moment, apoi se
aprinde)

BUENA : Ticălosule ! Scârnăvie ! Cu mâinile mele o să te strâng de gât.

RODRIGO : (o priveşte înviorat. Uimit) Doamne, ce frumoasă eşti. (pauză. Amândoi bărbaţii o
privesc nesăţioşi) Niciodată n-am văzut un trup de femeie atât de alb şi de frumos !

BUENA : (tremurând de furie) Nenorocitule ! Nu vezi c-ai omorât-o ! (tare) Alvara ! (zbătându-se în
lanţuri să ajungă la ea) Alvara !

RODRIGO : (îngrozit la gândul că Alvara ar putea fi moartă) Alvara ! Alvara ! (îngenunche lângă ea.
O acoperă. Îi ia trupul în braţe şi-l zgâlţâie) Alvara !

BUENA : Încearcă să-i faci respiraţie artificială…(gâfâie)

RODRIGO : (care nu l-a auzit. Lasă trupul femei jos. Începe s-o stropească cu apă înroşită de sângele
lui Bito, ca s-o aducă în simţiri. Alvara deschide ochi)

BUENA :  (gâfâind, tremurând, cu ochii ieşiţi din orbite) S-a trezit. Pleacă de lângă ea şi las-o să-şi
revină.

RODRIGO : (ţipând sălbatic, dintr-un salt se aruncă asupra lui şi îl doboară pe Buena la pământ. Îşi
înfige mâinile în beregata lui, înlemnind aşa. Urlând) Aaaaa aaaa !

BUENA : (se zbate. Încearcă să lupte. Trupul  se înmoaie încet, încet, până rămâne nemişcat)

RODRIGO : (înţelegând că trupul de sub el e inert. Scoate un geamăt de uşurare. Mai rămâne un
timp cu mâinile înfipte în beregata mortului, apoi se ridică în picioare. Rosteşte rar, apăsat)
Blestemat să fii în vecii vecilor ! Câine ticălos ! Excrement de hienă ! (izbeşte trupul mort cu
piciorul) Ptiu, scârnăvie ! Viermii iadului să te mănânce ! (se-ntoarce. Un timp rămâne în picioare,
privind-o trist pe Alvara. Ecoul picăturilor pare mai rece, mai sinistru)

RODRIGO : (femeia îl priveşte cu minţile rătăcite) Alvara…scoală-te. Pentru tine i-am omorât. (mai
tare) Uită-te la ei, priveşte-i ! Sunt morţi. Nu mai pot să zică nimic.

ALVARA : (rar, abia mişcându-şi buzele) Blestemat să fii în vecii vecilor ! Fiară !
RODRIGO : (rânjind) Mă urăşti, nu-i aşa ? (se aşează jos absent. Îşi şterge fruntea de transpiraţie) 
Am răbdare. (cu privirea pierdută) Fac pariu că o să mă iubeşti cum n-ai iubit pe nimeni în viaţa ta.

ALVARA : (privind năucă leşurile) Dacă e un vis ? Dacă visez ?

RODRIGO : Ha ha ha ha ha. Hai că-mi place. (tăcere) E un lucru mai real decât celula asta, decât
betonul ăsta rece şi umed pe care dorm de optâsprezece ani.

ALVARA  : (îşi duce mâinile la stomac) Aaaa. Aaaa…

RODRIGO : Ce ai ? (se ridică greoi şi vine lângă ea)

ALVARA : (trăgându-şi sufletul) Vărs. Îmi e silă.(opintindu-se) Aaaa…(pauză. Îşi trage sufletul) Mor…
Simt c-o să mor.

RODRIGO : (se aşează la loc cu spatele rezemat de perete) Mofturi de muiere. (undeva departe se
aud bubuituri. Alvara îşi înalţă capul, ascultă încordată)

ALVARA : Ascultă…(pauză. Se aud picăturile căzând) Trebuie să fie oamenii lui Bito. Vin să-l salveze.

RODRIGO : Aiurezi. Trezeşte-te dracului o dată.

ALVARA : Ascultă ! Sunt împuşcături.

RODRIGO : (ţipând) Nu-l mai scapă nimeni. (tace. Tresare îngrozit) Se aud paşi. (se ridică şi  merge
la uşă) De-am avea un drug să-l punem în  uşă. Am fi salvaţi.

ALVARA : (ascultă şi ea) Nu e nimeni. Ţi s-a părut.

RODRIGO : (după un timp) Aşa e… Mi s-a părut…mereu o să mi se pară că vine cineva  să mă

omoare, de acum încolo…(tăcere) Dac-au murit cu toţii…? Cutremurele au fost destul de puternice.

ALVARA : (gândindu-se ) Cine ştie…(pauză) Poate acum toate oraşele de jos sunt nişte muşuroaie
de moloz

RODRIGO : Aşa ar fi drept… Oameni sunt atât de răi şi de egoişti că nu merită altceva. Îmi e somn…
(cască) Să mă dau mai încoace. Sunt convins că dacă  poţi ajunge la mine, eşti în stare să mă omori
în somn.

ALVARA : Or să te omoare alţii. N-ai grijă.

RODRIGO : O să baricadez uşa. N-o să poată nimeni intra aici. (tăcere. A adormit rezemat cu
spatele de zid)

ALVARA : (privind apa însângerată, apoi privindu-şi hainele îmbibate de sânge) Aş putea să beau
apă îmbibată de sângele lui.  Şi chiar aşa o să fac…(tăcere. Acelaşi sunet al picăturilor de apă
căzând. Bea apă din băltoaca de pa jos. La un moment dat par a se auzi paşi. Femeia se repede la
uşă şi începe să bată cu pumni în tabla ruginită) Deschideţi! Deschideţi o dată !

RODRIGO : (trezindu-se)  Hei, eşti nebună. Încetează o dată. (vine şi-o smulge de lângă uşă)

ALVARA  (ţipă îngrozită) Nu mă atinge !

RODRIGO : (privindu-i chipul) Ai fost prima femeie cu care m-am culcat în viaţa mea. (încearcă s-o
mângâie) Ani de zile mi-am închipuit că trebuie să fie ceva extraordinar. (pauză, trist) N-a fost
nimic.

ALVARA : Eşti nebun.

RODRIGO : Acesta este adevărul adevărat. N-am cunoscut femeia până acum.

AKVARA : Lasă-mă.

RODRIGO: Acum trebuie să fie dimineaţă. Presimt.

ALVARA : O să murim aici de foame.

RODRIGO : (se aşează jos) Să nu mai baţi în  uşă. (pauză) Dac-aş putea să închid ochii, măcar o oră.
(se întinde jos şi se culcă)

ALVARA : (ţipând) N-o să te las să dormi. N-o să te las să închizi ochii o clipă.

RODRIGO : (fără să deschidă ochi) O să te bat de-o să te omor.

ALVARA : O să rămâi mereu treaz, să te uiţi la el cum doarme fericit.

RODRIGO : Fericit pe dracu… e mort…(tăcere. Acelaşi ecou al picăturilor)

ALVARA : Dacă te rog ceva, îmi împlineşti dorinţa ?

RODRIGO : (pauză) Da… Ţie , da…Orice mi-ai cere. (tăcere)

ALVARA : (chipul i se luminează uşor) Aş vrea să mor. (pauză) Să mă omori aşa cum l-ai omorât pe
Buena. Şi să-mi pui trupul alături de cel al lui Bito. (pauză) Să laşi vorbă la paznicii închisori să ne
îngroape împreună

RODRIGO : ( cutremurându-se) Să nu mai aud că rosteşti numele ăsta blestemat.

ALVARA : (tare) Îl voi rosti până când mi-or pune ţărână pe ochi…Până vei înebuni şi vei urla ca o
fiară înjunghiată, asasin nenorocit, bestie ordinară, ce eşti ! Ticălosule !

RODRIGO : (scrâşnind, urlă) Taci sau te omor !

ALVARA (tremură toată, ţipând)  Omoară-mă. Omoară-mă, omoară-mă !

RODRIGO : Nebuno ! Toată viaţa ţi-ai petrecut-o culcându-te cu toţi nenorociţii prin bordelurile de
mâna a patra ori prin tufişuri. (pauză) Şi-acum la treizeci de ani te-ai găsit să te îndrăgosteşti de
unul de douăzeci de ani. (tare) Ai fot o pramatie şi vei rămâne toată viaţa o pramatie.

ALVARA : Am fost şi sunt mândră c-am fost. Dintre toţi numai eu mi-am dat seama de valoarea lui.
Şi l-am preţuit.

RODRIGO : T-ai fi culcat cu el ca o scroafă, asta ai fi făcut  şi asta ai făcut, toţi anii aceştia.
ALVARA:  Ce-ai făcut tu este un act sinucigaş. Puteau să vină ai lui să ne elibereze şi atunci ne-ar fi
eliberat şi pe noi. (tare) Am fi putut deveni liberi. Puteam să mergem oriunde am fi vrut.

RODRIGO : (după un timp) Nu m-am gândit la asta…(pauză) M-a orbit ura. Îl uram  cum n-am urât
pe nimeni.

ALVARA : De ce-l urai ?

RODRIGO : Pentru că era frumos şi deştept. Pentru că-l iubeai tu ! Dac-ar fi scăpat de aici putea
ajunge mare. Putea ajunge chiar Preşedintele ţării.

ALVARA : Şi atunci am  fi fost toţi fericiţi. Te putea lua comandant în armata lui.

RODRIGO : (tace)  Da…Avea sufletul curat. Lupta pentru binele oamenilor. Da eu nu cred în ăştia.
(tare) Eu nu cred în aşa ceva !

ALVARA : Ar fi fost un al doilea Bolivar.

RODRIGO : Ar fi fost pe dracu. Toţi vor să ajungă să stăpânească lumea pentru binele lor întâi.  Şi
abia apoi se gândesc la cei nevoiaşi.

ALVARA : De aici nu mai scăpăm vii nici unul. (pauză) Dacă m-ai lăsa să te omor, te-aş putea omorî.

RODRIGO : (pauză) Mă gândesc de mult la moarte. (respiră adânc) Dac-ai avea un pistol te-aş lăsa.
Aş muri repede, nici n-aş simţi. (pauză) Altfel nu vreau să mor. (tăcere. Acelaşi ecou al picăturilor
de apă căzând în băltoacele de pe podeaua de ciment)

ALVARA : Te mai rog încă o dată să mă omori. Aşa cum ţi-am spus. (pauză)

RODRIGO : Nu…O să te ţin ca să facem dragoste. Numai la asta mă gândesc.

ALVARA : Eşti un porc şi atâta tot. (tăcere)

RODRIGO :  Sunt. (pauză) Şi acum vreau să taci ca să dorm. (adoarme)

ALVARA : (obosită se întinde să doarmă) Nu, nu, nu trebuie să-l las o clipă să închidă ochii. (pauză)
Hei…Asasinule, scoală-te ! Scoală-te şi priveşte-ţi opera. (Bărbatul a adormit. Sforăie puternic,
grotesc.)

ALVARA : (ţipând) Hei, bestie !  Scoală-te ! (tăcere, se aude numai sforăitul lui)

ALVARA : Pot eu să ţip la el până mâine dimineaţă. Doarme fericit şi mulţumit. (pauză, meditativ) Şi
când te gândeşti că a omorât doi oameni. (Se întinde şi ea să se culce. Murmură) Doamne, dă să-l
visez. Aşa cum era el când mergea prin oraşe. Sau când era în munte cu arma în mână. (adoarme.
Lumina se stinge încet, încet)

                                                                 SCENA 3

 
(A mai trecut o zi sau două. Lumina creşte pe nesimţite. Bărbatul doarme sforăind. Femeia
deschide îngrozită ochii)

ALVARA : (rar) Tot de imaginea asta dau. (Tăcere) Cât timp să fi trecut ? (îl priveşte cu silă) Hei,
scoală-te ! Asasinule ! Scoală-te, brută blestemată !

RODRIGO : (doarme liniştit, sforăie)

ALVARA : Ce-o fi în capul lui ? (pauză) Păcat că are somnul sănătos. (se înconvoaie de durere)
Aaaa…Astea sunt dureri pricinuite de foame…Hei, n-auzi ! Ticălosule ! Scoală-te şi priveşte-ţi
opera !

RODRIGO : (sare speriat) Ce, ce?

ALVARA : Au venit să te ia să te spânzure…

RODRIGO : (îngrozit, se ridică speriat în picioare) Când ? Unde ? (ascultă încordat)

ALVARA : Acum au venit gardieni să te ia…

RODRIGO : (furios) Minţi…Nenorocito !

ALVARA : Tot vor veni o dată şi o dată să te ia…

RODRIGO : N-ai grijă. O să spun că i-am omorât amândoi. Or să ne spânzure împreună. Şi tot
împreună o să ne pună în aceeaşi groapă.

ALVARA  : (îl scuipă scârbită)  Ptiu…Miroşi ca un porc a asasin.

RODRIGO : (înveselit)  Da, îţi plac. Până acum m-am culcat cu tine de douăsprezece ori. (pauză) Şi-ţi
plac. Stai ca o vacă. (tăcere)

ALVARA : Îmi place…că nu pot să te omor…Şi atunci stau.

RODRIGO : Când o să ajungem la o mie o să-ţi placă şi mai mult. Vă cunosc eu.

ALVARA : (gânditoare) Îmi place…Îmi place bărbăţia şi puterea care e în tine. Da, mă gândesc că mă
iubeşte el…nu tu…

RODRIGO : Ha ha ha ha. Te gândeşti pe dracu. (mică pauză) Te gândeşti să nu se mai termine

niciodată.

ALVARA : Ai vrea tu. Te minţi însă. (pauză, închide ochii) Închid ochii şi mă gândesc la el. Îmi
închipui că mă iubeşte el. Şi atunci simt cum mă pierd de fericire.

RODRIGO : (furios) Târfă ! Târfă ai fost, târfă o să rămâi toată viaţa !

ALVARA : Când dorm îl visez. Mergem amândoi printr-o poiană cu floricele albastre. Doamne, e 
atât de frumos. Când ajungem la o apă mă ia în braţe să mă treacă pe malul celălalt, da nu mă
trece. Mă pune jos şi mă iubeşte, cu poftă. Cum numai el ştie să mă iubească. (pauză. Bărbatul o
priveşte uimit) Îmi muşcă buzele până la sânge. Şi eu îi spun : muşcă-mă, Bito, iubitule. Muşcă-mă,
mănâncă-mă toată ! Nimic să nu mai rămână din mine. Şi când nu mai rămâne nimic din mine, simt
cum mă pierd fericită, de parcă aş fi o batere de vânt. (a rămas un timp aşa) Eşti nebună. Te minţi
singură. (pauză) Noaptea îţi muşti buzele în somn. Tu singură ţi le muşti, nu altcineva.

ALVARA : (împăcată după mult timp) Ce importanţă are.

RODRIGO :  (tare) Are, că-mi amărăşti mie zilele. Şi mă scoţi din sărite.

ALVARA : De ce nu mă laşi să te omor?

RODRIGO :  (clătinând din cap) Femeie, numele tău este diavolul.  Depăşeşti orice limită a
închipuirii mele.

ALVARA : (se chirceşte de durere) A aaaaa…(pauză, răsuflă greu) Scârnăvie umană…(tare) dar tu n-
ai depăşit orice limită a înţelegerii mele ? Ţi-ai omorât mama şi tata ca un ticălos. Aveam şi eu
pentru ce să trăiesc. Întâlnisem un om minunat. Mă sculam dimineaţa fericită ca să dau cu ochi de
el…

RODRIGO :  (închizând ochii, cu fălcile încleştate) Taaaci ! (deschide ochii. Privirea îi e vie,
demenţială) Dacă te mai aud o dată, te omor.

ALVARA : (tristă) De când te rog să mă omori. Dragul meu, te rog din suflet să mă omori !

RODRIGO :  ( o priveşte prostit) Să vedem dacă o să mai poţi vorbi aşa şi peste o lună, sau două,
când o să-ţi dai seama pe al cui copil îl porţi în pântece. (pauză) Uf, ce zăpuşeală…

ALVARA : Când o să-l nasc, o să-l strâng cu mâinile mele de gât…

RODRIGO :  Te cred în stare. (pauză) Sau o să-ţi închipui că e copilul lui. ( se aude un fel de zgomot
înăbuşit. Tresar amândoi)

ALVARA : (ţipând) Să vină o dată să se termine calvarul ăsta.

RODRIGO :  (s-a sculat şi s-a apropiat de uşă) Stt. (pauză)

ALVARA : Vor veni şi te vor lua să te spânzure.

RODRIGO :  (scrâşnind) Taci o dată. (o izbeşte cu piciorul)

ALVARA : (chircindu-se de durere) Canalie. Asasinule.

RODRIGO :  (s-a liniştit) Nu e nimeni. Cred c-au murit toţi în urma cutremurului, iar noi o să murim
de foame ca nişte viermi aici, în celula asta.

ALVARA : (ridicându-se, are ochi mari) Doamne, de-am muri o dată. De s-ar termina totul.

RODRIGO :  N-o să se termine nimic…O să găsesc o rangă şi o să sparg uşa. Atunci o să fim liberi.

ALVARA : N-o să fim liberi niciodată. O să murim de foame ca nişte şoareci.

RODRIGO :  Eu n-o să mor.

ALVARA : Ai să mori, scârnăvie ! Or să rămână numai oasele din tine. (tăcere)

RODRIGO :  M-am gândit bine. Ca să nu mor de foame, voi mânca din trupurile lor. (arată cu mâna
spre cadavrul lui Bito) O lună întreagă pot trăi din trupul iubitului tău.

ALVARA : (a rămas împietrită. De silă colţurile buzelor i s-au îndepărtat incredibil) Nu pot să cred.
Nimani n-ar putea să facă aşa ceva.

RODRIGO :  (privind-o cu scârbă) Te pomeneşti că te doare ! Suferi ?

ALVARA : (repetă mecanic) Nu poţi face aşa ceva !

RODRIGO :  (se aşează liniştit jos) Şi ce-o să mai fac  !  (pauză) Până la urmă chiar mi se va părea
mai bună decât o friptură de porc.

ALVARA : (cuipă scîrbită, vomită) Ptiu…Târâtură !

RODRIGO :  Şi când te vor apuca durerile de  burtă de foame, care sunt mai groaznice decât durerile
facerii, o să vezi ce-o să-mi ceri să-ţi dau şi ţie.

ALVARA : (ţipând, izbeşte cu cătuşele în ciment) Taaaaci ! Taaaaaci ! Taaaaaaaci !

RODRIGO : (furios şi scârbit totodată) O să mă rogi în genunchi să-ţi dau să mănânci din carnea
iubitului tău şi n-o să-ţi dau. (rânjind) O să mă înfrupt numai eu din ea.

ALVARA : (îşi lasă fruntea în podea. Începe să plângă)

RODRIGO : Bine că poţi să plângi. Iar când îi voi termina pe ei, o să te mănânc pe tine. Tot m-ai
rugat să te omor.

ALVARA : (acel plâns cald, deznădăjduit al femeilor. Undeva se aude ecoul unui chepeng)

RODRIGO : (Tresărind, speriat) Ia, taci. (pauză) Ascultă.

ALVARA : (şi-a înălţat fruntea. Ascultă încordată) Sunt jos. (tare fericită) Se aud. (dă să se repeadă
la uşă, să bată în ea. Izbuteşte să bată de două ori. Bărbatul se ridică şi o îmbrânceşte violent)

RODRIGO : Scârba dracului !  Nebuno ! Nu-ţi dai seama. Ne vor spânzura pe amândoi.

ALVARA : (privindu-l cu ură) Să ne spânzure ! (deodată ţipă cât o ţin puterile. E un urlet jalnic, de
animal neputincios. Bărbatul o izbeşte puternic peste faţă, apoi se repede asupra ei, punându-i
palma la gură)

RODRIGO : Nebuno, ţi-ai pierdut minţile. (ascultă încordat. Nu se mai aude nimic. Femeia se zbate
neputincioasă) N-a fost nimic. Mi s-a părut. (pauză. Îi dă drumul) De atâta singurătate o să începem
să avem şi vedenii.

ALVARA :  (s-a rezemat de peretele umed. Se gândeşte la ceva)

RODRIGO : La ce te gândeşti?
ALVARA : Mă gândesc ce fericiţi eram, ce fericiţi am fi fost amândoi dacă n-ar fi fost cutremurul
ăsta. (pauză)

RODRIGO : Noi amândoi?

ALVARA : Nu. Eu cu Bito. Abia acum îmi dau seama ce mult l-am iubit.

RODRIGO :  Numai o nebună ar putea face aşa ceva.

ALVARA : Dimineaţa mă sculam ca să-l văd. Nopţile mă culcam ca să-l visez. (pauză) Îmi pare rău că
nu i-am spus mai dinainte că-l iubesc. (se aude un obiect rostogolit)

RODRIGO : (tresărind) I-auzi !

ALVARA : (ascultă amândoi încordaţi) Se aud paşi. Acum nu ni se mai pare.

RODRIGO : (merge la uşă) Dacă aş avea un drug. Ceva, să-l proptesc în uşă.

ALVARA : Mai bine ai bate cu pumni în uşă. Cine ştie…Poate că avem noroc.

RODRIGO : (săgetând-o cu privirea) Îţi convine. Eu să merg la spânzurătoare, iar tu să fii liberă.

ALVARA : (tace, ascultă) Cum o da Dumnezeu. (se aude scârţâitul unei uşi, apoi un lacăt căzând)

RODRIGO : Vine încoace.

ALVARA : (ascultă) Mai bine roagă-l să deschidă. Să ne spună ce s-a întâmplat. (se aud paşi)

RODRIGO : (vine lângă ea) Dacă scoţi un cuvânt te omor. (îi pune palma la gură, ţinând-o strâns
lângă el)

BĂTRÂNUL :  (voce slabă, epuizată) Hei. Mai e cineva viu în celula asta ? (femeia se zbate
neputincioasă)

BĂTRÂNUL : Hei… Mai e  cineva viu în celula asta ? (se aude cheia răsucindu-se în lacăt, apoi un
drug coborât) Poate dă Dumnezeu să mai fi rămas picior de om viu…

BĂTRÂNUL:  (opintindu-se. Bărbatul s-a lipit de uşă, împingând să nu fie deschisă) Cine împinge ?
(pauză) Dacă mai există om viu în celula asta va fi liber să plece unde vrea. Aşa că n-are rost să vă
opuneţi. (au auzit amândoi. Rodrigo rămâne o clipă nemişcat, apoi îi dă drumul femeii)

RODRIGO : Jură-te că e adevărat.

BĂTRÂNUL : E adevărat. Nu mai există nici un om viu în închisoare. (pauză, cei doi ascultă
încordaţi)

RODRIGO : Nu te credem.

BĂTRÂNUL : S-a întâmplat cea mai mare nenorocire. Oraşele şi satele au fost rase de pe faţa
pământului.

ALVARA : (îmbunându-l) Lasă-l să intre să ne spună tot.

RODRIGO : Poţi să vii. (uşa se deschide şi în rag apare bătrânul paznic al închisorii)

BĂTRÂNUL : (scoţând pistolul) Daţi-vă mai încolo !

ALVARA : De două zile batem la uşă şi nu ne aude nimeni.

BĂTRÂNUL : (intră în celulă) Am fost leşinat. Voi sunteţi singurii supravieţuitori ai închisorii. Voi şi
cu mine. (pauză. Privirea i-a căzut pe cele două cadavre) Cu ăia ce e?

RODRIGO : (pândindu-l să se azvârle asupra lui) Au murit în cutremur.

ALVARA : Minte…El i-a omorât.

BĂTRÂNUL: (îndreptând pistolul asupra lui) Aşa e ?

RODRIGO : Minte…S-au omorât între ei.

BĂTRÂNUL : (privind leşurile) Mare nenoroc au avut. Acum ar fi fost liberi.

ALVARA : Spune-ne mai bine ce s-a întâmplat ?

BĂTRÂNUL : N-a fost cutremur. A fost o explozie atomică

RODRIGO : Nu se poate.

BĂTRÂNUL :  Ele trebuie să fi fost mai multe. (pauză) Deocamdată nu se ştie cât au distrus din
omenire.

ALVARA : (şi-a dus mâna la inimă)

RODRIGO : De unde ştii ?

BĂTRÂNUL : (privind băltoacele de sânger) Cum ai putut, măi omule, să-i omori ?

RODRIGO : Împreună cu ea.

ALVARA : Minte, domule. Minte ! I-a omorât singur…

BĂTRÂNUL : Ar fi fost acum mai mulţi bărbaţi.

RODRIGO : Te-am întrebat de unde ştii că a fost o explozie atomică ?

BĂTRÂNUL : După ce mi-am revenit şi m-am mai întremat am ascultat la radio.

RODRIGO : Nu te credem.

BĂTRÂNUL : Au anunţa la radio. Toată partea asta de lume e un iad. N-a mai scăpat nici picior de
om.

ALVARA : (îngrozită, îşi duce mâinile la piept) Dumnezeule…

RODRIGO : De oraşul Cuedera ce se ştie?

BĂTRÂNUL : Nimic. Trebuie să fie moloz şi cenuşă. (mică pauză) Dacă ieşi afară de sub dărâmături
vezi valea Olmeia înecată în praf. Tot văzduhul e un praf fierbinte de nu vezi nici la 50 de metri în
faţa ta. Toată America e aşa…

RODRIGO : (îngrozit, tac toţi) Noi de ce-am scăpat ?

BĂTRÂNUL : Din toată închisoarea au scăpat numai celulele din subteran.

RODRIGO : Câte celule erau în subteran.

BĂRTÂNUL : Trei…

ALVARA : Doamne, Dumnezeule…

BĂTRÂNUL : În celelalte două nu era nimeni. (se uită la cadavre, apoi la cătuşele lui Rodrigo) Mare
păcat ţi-ai făcut, omule.

ALVARA :  (cu ură) El i-a omorât pe amândoi. A scăpat când şi-a tras belciugul din zid.

BĂTRÂNUL : (clatină trist din cap) Înţeleg…înţeleg.

RODRIGO : (încă uluit) Şi cu noi ce-o să se întâmple acum?

BĂTRÂNUL : Om mai vedea. Deocamdată tu mergi cu mine să astupăm deschizătura de deasupra.

Să nu se strecoare praf în galerie.

RODRIGO : Merg.

BĂTRÂNUL : Nu te dezleg. Mi-e teamă. (pauză. O cercetează un moment pe Alvara.) Hai, ia-o
înainte. (ies)

ALVARA : Nu se poate. Nu poate fi adevărat. Cum să fim noi singurii oameni care am rămas în lume
? ( se mişcă în neştire prin celulă. Privirea îi alunecă pe cadavrul lui Bito. Se apropie de el,
temătoare…Ca şi cum i-ar fi frică să-l atingă, mâna îi rămâne întinsă, aproape de umărul celui pe
care l-a iubit)

ALVARA : Iubitule…Ce bine ar fi fost să fi scăpat tu. Cu tine aş fi fost fericită. (Rodrigo intră pe uşă
surprinzând-o în poziţia aceasta)

RODRIGO : (o priveşte cu ură) Uită-l. Afară e grozăvie !  Nu se vede soarele, nu se vede nimic !

BĂTRÂNUL : (venind în spatele lui) I-ai pe cei doi şi du-i în prima celulă. (îi eliberează lui Bito
mâinile)

RODRIGO : Bună idee. (îl ia întâi pe Bito. Alvara rămâne nemişcată privind spre uşă)

BĂTRÂNUL : Ce fel de om este ?

ALVARA : O fiară, nu este om.

RODRIGO : Hai să deschizi celula. (Bătrânul iese. Apoi se reîntoarce şi eliberează mâinile lui Buena.
Rodrigo intră)
BĂTRÂNUL : Ia-l ! (pauză) Să vii repede. (Alvarei) Dumneata ce fel de om eşti ?

ALVARA : (speriată) Nu ştiu. Nu mai înţeleg nimic. (Apare Rodrigo)

BĂTRÂNUL: (cu pistolul îndreptat spre el) Ţine cătuşa asta. Leagă-ţi lanţul de belciugul ăla. (Alvarei)
Leagă-l tu ! (pauză. Cei doi închid cătuşa lanţului de care e legat Rodrigo) Dă-mi cheia. (mulţumit)
Aşa…

RODRIGO : Cât de întins e prăpădul ?

BĂTRÂNUL : Nu se ştie. O să vă anunţ eu. Deocamdată noi trei suntem singuri supravieţuitori. Asta
e sigur. Bine ar fi să mai fie şi alţii în alte părţi. Da nu cred.

RODRIGO : Suntem nemâncaţi de trei zile.

BĂTRÂNUL : (pregătindu-se să iasă) O să vă aduc şi de mâncare. ( se opreşte în prag) Vă văd tineri

pe amândoi. (tuşeşte de câteva ori) În cazul în care în ţara asta aţi supravieţuit numai voi o să vă
rog să vă gândiţi să aveţi copii.

ALVARA : (îl priveşte pe bătrân cu o expresie tâmpă)

RODRIGO : (înţelege. Fericit deodată) Da, da.

BĂTRÂNUL : Acum asta este. ( iese)

RODRIGO : (nebun de fericire) Ai auzit ? Noi suntem singurii supravieţuitori. (zgâlţâind-o) Îţi dai
seama ce înseamnă asta ?

ALVARA : (ţipând, se dă un pas înapoi) Nu mă atinge. (bărbatul rămâne împietrit… Lumina se stinge
încet, încet)

                                               PARTEA A DOUA

                                                       SCENA 4

 Peste câteva săptămâni. Aceiaşi celulă în acelaşi ocnă. Bătrânul paznic al închisorii le-a adus două
saltele.

ALVARA : (şade rezemată cu spatele la zid) Ce greu trece timpul.

RODRIGO : (întins pe saltea cu mâinile pe cap) Să treacă. (pauză) Pentru mine au fost cele mai
fericite zile din viaţa mea.
ALVARA : Mă gândesc din ce în ce mai mult la copil. (îşi duce mâinile la burtă. Chipul i se luminează
uşor) Cum se schimbă omul…

RODRIGO : Nu-i aşa că  ţi-e dor de el?

ALVARA : (gânditoare) Da. Încep să mi-l imaginez cum va arăta la un an, la doi ani…Mă văd
jucându-mă cu el când va avea 4 ani.

RODRIGO : (ridicându-se) A trecut o lună şi mai bine de la cataclismul atomic. Atmosfera afară a
început să se limpezească. (e în genunchi acum. Se apropie de ea) Iubito…

ALVARA : (strângându-se la pieptul lui) S-avem răbdare. Trebuie să fim tari, iubitule. (îl sărută)

RODRIGO : (mângâind-o o culcă uşor) Doamne, ce te doresc.

ALVARA : (trăgându-l peste ea) Iubitule. Eşti aşa de puternic şi mare. Când mă iubeşti am impresia
că sunt un pustiu care se umple de toată ploaia din univers. (lumina se stinge încet, încet. Când se
aprinde cei doi stau alături, întinşi cu faţa în sus, privind spre plafon. Chipurile le sunt mulţumite,
senine. Se aude limpede, cristalin, ecoul picăturilor de apă)

RODRIGO : Toată America latină şi jumătate din Statele Unite sunt un deşert de cenuşă atomică. Va
trebui să stăm în beciul ăsta cel puţin un an şi jumătate.

ALVARA : Măcar de ar fi fost bombe cu neutroni. Am fi putut acum să coborâm în oraşele de jos.
Am fi fost cei mai bogaţi oameni.

RODRIGO : O să mai rămânem aici un an. Apoi o să o luăm spre nord. O să ne stabilim în Canada.
(afară se aud paşi. Apoi bătăi în uşă)

ALVARA : Întră, bunicule, intră.

BĂTRÂNUL :  (trist) Ce face familia Pareda ?

RODRIGO : Ne plictisim de moarte, domnule Revera.

BĂRTÂNUL : De ar mai fi scăpat măcar o pereche de table din acelea cu care se jucau domnii ofiţeri
în cancelarie. (Bătrânul scoate de sub haină o Biblie)

RODRIGO:  Poate ne gândim să inventăm noi un joc nou.

BĂTRÂNUL : (Jenat) Dragă Rodrigo. Te rog să mă ierţi, dar mi-a fost teamă de tine. (pauză) De o
lună de zile de când ne vedem în fiecare zi, mi-am dat seama că n-ai suflet rău.

RODRIGO : (tare) Ce-i drept, aşa e.

BĂTRÂNUL : Am adus cu mine Biblia. (tuşeşte dregându-şi glasul)   Jură-te pe viaţa ta şi a

copilaşului tău că dacă-ţi dau drumul nu  pleci, nu pleci nicăieri şi nici n-o să ne faci vreun rău. Nici
mie şi nici soţiei tale.

RODRIGO : (care l-a ascultat atent) Jur, domnule Revera. Jur pe ce am mai sfânt că niciodată nu voi
mai face nimănui nici cel mai mic rău.
BĂTRÂNUL : (mulţumit) Aşa…Jură-te şi tu, Alvara.

ALVARA : (pune mâna pe Biblie, emoţionată) Îşi mulţumesc, Iisuse Christaoase, îţi mulţumesc,
Maica Domnului ! (tare) Doamne ! Ajută-mă să nasc copilul cu bine. Să trăiesc sănătoasă şi fericită
alături de bărbatul meu. Să mai am măcar un copil. Jur pe copiii mei că toată viaţa voi face numai
bine.

BĂTRÂNUL :  Vă mulţumesc, copiii mei. (le desface cătuşele) Să ne ajutăm între noi ca o familie.

RODRIGO : Mulţumesc, domnule Revera.

BĂTRÂNUL : Dacă mă ajută Dumnezeu să trăiesc, vă botez şi vă cresc şi copii. (mică pauză, oftează) 
Mai rea ca singurătatea pe pământ nu e nimic.

ALVARA : (îngenunchind şi luându-i mâna) O, domule Revera, nici nu ştim cum să vă mulţumim.

BĂTRÂNUL:  Am trecut noi prin lucruri şi mai rele. (pauză) Trecem şi prin asta.

RODRIGO : (râde amar)  Putem să ne închipuim că suntem într-un sanatoriu.

BĂTRÂNUL : (râde prosteşte) Bună idee. Cu mâncarea nu ştiu ce o să facem. M-am uitat azi prin
magazie.  Nu prea mai este…

RODRIGO : O să strângem şi noi cureaua.

BĂTRÂNUL : (privind prin celulă) Rodrigo. Ia vino tu cu mine să vedem dacă nu cumva vă puteţi
mobila camera cu ceva. (cei doi se îndreaptă spre uşă)

ALVARA :  Doamne, ce bine ar fi să nasc măcar într-un pat ca lumea. (lumina se stinge încet, încet.
În interior se ghiceşte silueta Alvarei)

ALVARA : (mângâindu-şi pântecul) Doamne, fă-l să aibă noroc. Şi fă-l sănătos. Şi frumos, să fie iubit
şi respectat. (întuneric deplin)

                                                             SCENA 5

 Au mai trecut câteva luni. Lumina creşte pe nesimţite. În locul celor două saltele se văd două
paturi puse alături. În mijloc o masă de fier la care Rodrigo Perada şi bătrânul paznic al închisorii
joacă table. Alvara şade pe marginea patului cârpind ceva.

RODRIGO : (vesel) Şase, şase, bunicule.

BĂTRÂNUL : Mai facem una, Rodrigo.

ALVARA : (ducându-şi mâna la piept) Simt cum îi creşte părul. Doamne, ce senzaţie.
BĂTRÂNUL : Înseamnă c-o să fie fetiţă, dragă Alvara.

RODRIGO : (aruncând zarurile) Mai avem puţin şi vom şti cu adevărat ce este.

BĂTRÂNUL: Va trebui să faceţi şi băiaţi şi fete. Pentru doi, Rodrigo. (mică pauză) În prma generaţie
se vor căsători între ei. În a doua generaţie se vor căsători între ei numai verii. Astfel va fi salvată
de la dispariţie o naţie.

ALVARA : (cosând) Ar trebui să fim fericiţi că noi am avut norocul să perpetuăm viaţa unui popor
întreg.

BĂTRÂNUL : Când va mai scade gradul de radioactivitate, o să coborâm jos în sate şi în oraşe. Va
trebui să adunăm cărţile şi obiectele de cultură. (îl privesc amândoi atenţi)

ALVARA : (gânditoare, întristându-se) Da, totul o să trebuiască să fie luat de la început.

BĂRTÂNUL : (aducându-şi aminte, scoate ceasul din buzunar) Să nu fi trecut de ora 12. Poate
prindem un post de radio.

RODRIGO : (mângâind-o) Hai, tu încearcă să dormi, Alvara. (bărbaţii ies. Femeia îşi continuă munca
mai departe)

ALVARA : (după un timp) Parcă am fi Adam şi Eva. Doamne, să zămisleşti din nou un popor distrus.
Şi norocul ăsta să cadă pe capul unor condamnaţi la moarte. A unor criminali. (lumina se stinge pe
nesimţite)

                                                             SCENA 6

Alvara, singură, întinsă pe pat. I se vede pântecul mare, semn că nu mai are mult până să nască.

ALVARA : (îngână tristă un cântec de leagăn) Nani, nani, nani, puişor, să-l chemăm pe somn uşor…
adormi ca un fluturaş, copil mare,  drăgălaş. (pe uşa întredeschisă apare bătrânul… încă de afară
tuşeşte de câteva ori, aşa cum face cineva care se anunţă.)

BĂTRÂNUL : Cum te mai simţi, Alvara ?

ALVARA : Bine, domnule Revera. (mică pauză) Sunt împăcată, toate femeile lumii au trecut prin
chinurile astea.

BĂTRÂNUL : (uitându-se prin încăpere) Asta aşa e. Tu însă trebuie să fii mult mai atentă ca ele.
(pauză) Numai prin tine acest popor mai poate renaşte…Îţi dai seama ce responsabilitate apasă pe
umerii tăi ?

ALVARA : (oftează, îşi şterge o lacrimă) Cum o da Dumnezeu.

BĂTRÂNUL: N-ai văzut tu pe unde am pus pistolul ăla ? Trebuie să-l fi pus pe undeva şi am uitat
unde l-am pus.

ALVARA : Nu l-am văzut.

BĂTRÂNUL : (se aşează lângă ea) Sunt tare bucuros când mă gândesc c-o să-l botez eu. V-aţi gândit
la un nume?

ALVARA : M-am gândit numai dacă e băiat.

BĂTRÂNUL : Să vorbesc şi eu cu Rodrigo, poate sunteţi de acord să-l cheme Herero.

ALVARA : (râde fericită)  Cred că orice va fi va avea trei nume.

BĂRTÂNUL : (înveselit) Aşa e cel mai bine. ( se pregăteşte să plece) Mă duc şi eu.

ALVARA : Mai rămâi puţin, bunicule. Sunt îngrijorată. Mereu îl văd pe Rodrigo supărat.

BĂTRÂNUL : Am văzut şi eu. Dacă stăm de atâta timp închişi în vizuina asta… O să le învingem pe
toate, Alvara. Să crezi în victoria noastră. (o ia încet, încet, pe culoar. Un timp i se aud paşii obosiţi.
Apoi acelaşi ecou al picăturilor de apă căzând. Se aud paşi. Intră Rodrigo. Se vede că e nedormit,
într-o stare jalnică)

ALVARA : Nu e frumos să mă laşi singură. O femeie însărcinată are nevoie de mai multă atenţie.

RODRIGO : (se lasă să cadă pe pat) N-am mai reuşit să prindem nici un post. (tace)

ALVARA :  Trebuie să ne gândim mai mult cum vom supravieţui…decât alţii.

RODRIGO : Pe dracu. Toată Asia şi Europe sunt un pustiu de cenuşă radioactivă şi noi ne mai
gândim cum să supravieţuim.

ALVARA : (ridicându-se şi privindu-l îngrozită) De ce nu mi-ai spus ? (tăcere. Aceleaşi sunete

cristaline ale picăturilor)

RODRIGO : (tare) Ca să te menajez. (pauză)

ALVARA : (gânditoare) Noi o să avem noroc, iubitule, ai să vezi. Ai văzut ce noroc am avut. Am fost
cei mai norocoşi oameni de pe pământul ăsta.

RODRIGO : (se-ntoarce spre ea. O priveşte cu un fel de curiozitate şi milă) Cine ştie, Alvara. (tace. O
mângâie uşor pe tâmple) Te-am minţit când ţi-am spus că putem să ajungem în Canada.

ALVARA : Eu nu mă gândeam să plecăm.

RODRIGO : (clătinând din cap)  Nu mai există nici o Americă. Şi nici o Africă. Probabil că de la pol la
pol pământul este un pustiu de cenuşă.

ALVARA : (a rămas aşa. Îl priveşte cu ochii măriţi de spaimă, abia reuşind să spună ceva) Mi-ai spus
că atmosfera a început să se limpezească.

RODRIGO : (clătinând din cap) Te-am minţit…(tăcere)

ALVARA : ( a rămas gânditoare) Acum înţeleg de ce staţi voi, tu şi bătrânul, tot timpul la aparat.
(tace. Se aude acelaşi ecou al picăturilor. Poate mai rar şi mai tare. Bâiguind) Atunci, iubitule, cu
atât mai mult înseamnă că trebuie să luptăm ca să supravieţuim. Cu noi va începe un nou ciclu al
vieţii pe pământ…

RODRIGO : (se ridică în capul oaselor, apoi începe să se plimbe  îngândurat prin celulă. Femeia îl
priveşte cu groază de parcă s-ar aştepta de la el la cine ştie ce) Mă munceşte de mult timp o idee.

ALVARA : Ce idee?

RODRIGO : Nu pot să ţi-o spun acum. (pauză, se plimbă nervos prin celulă) Oricum, Alvara, noi n-
avem nici o şansă să supravieţuim. (pauză) Ai observat că apa e din ce în ce mai puţină. (pauză)
Alimentele sunt pe terminate. Temperatura creşte.

ALVARA : (se ridică încet. Se apropie de el) Trebuie să credem până în ultima clipă. (pauză, a ajuns
în faţa lui. Îl prinde cu mâinile de piept) Şi nici atunci n-ar trebui să renunţăm.

RODRIGO : (îndepărtând-o uşor şi continuându-şi plimbarea) O să mai vedem ce va fi.

ALVARA : (ţinându-se după el) Îţi dai seama ce s-a întâmplat ? Noi avem datoria să continuăm viaţa
speciei umane. (tăcere)

RODRIGO : (privind în sus şi ascultând ecoul picăturilor) Ai văzut că izvoarele au început să sece.
Picăturile cad tot mai rar. (pauză)

ALVARA : Ce face bătrânul acolo sus?

RODRIGO : Plânge, ce să facă ? Plânge toată ziua…E distrus….Ca şi mine.

ALVARA : (agăţându-se de braţul lui) Iubitule ! Rodrigo ! Te rog să lupţi cu mine până la sfârşitul
sfârşitului !

RODRIGO : (o priveşte cu milă. Încearcă să o mângâie pe cap dar se teme de gestul pe care l-ar
putea face.) Nu-ţi dai seama. Eu şi bătrânul suntem deja…iradiaţi.

ALVARA : Nu… Nu… să nu zici asta. De acum nu te mai las să te duci sus.

RODRIGO : (are buzele strânse. Privirea ciudată) Şi totuşi trebuie să mă decid o dată şi o dată. (Cu
gesturi repezite merge şi scoate pistolul de sub saltea. Se-ntoarce apoi către femeia care-l priveşte
îngrozită)

ALVARA : (cu mâna întinsă, bâiguind) Nu… Rodrigo…nu

! Să nu faci una ca asta. Numai Dumnezeu are dreptul să ia viaţa, pe care tot el ne-a dat-o…

RODRIGO : (cu pistolul îndreptat spre ea) Alvara, n-avem nici o şansă. De ce să ne chinuim până la
sfârşit ? Copii noştri n-ar avea nici o şansă…

ALVARA : Mai am trei săptămâni până să nasc. (începe să se apropie de el. Bărbatul să de înapoi) 
Dă-i o şansă, iubitule, te implor.

RODRIGO : (aspru.  I se vede pistolul tremurându-i în mână) Nu te apropia !

ALVARA : (cade în genunchi) Iubitule ! Te implor. Ţi-am căzut în genunchi.

RODRIGO : (ţipând)  N-are nici o şansă, înţelegi ?

ALVARA : (scrâşnind din dinţi) N-ai nici un drept să ne iei viaţa. Dacă faci lucrul ăsta eşti cel mai
ticălos om de pe faţa pământului. (se târăşte în genunchi către el)

RODRIGO : (i se văd broboane de sudoare pe faţă) Alvara. E mai bine aşa.

ALVARA : Te implor, Rodrigo… Lasă-mă numai să-l văd. Cum arată la chip. (pauză. I se văd lacrimile
pe obraji curgând) Gândeşte-te că suntem Adam şi Eva care dăm viaţă lumii din nou.

RODRIGO : Tocmai la asta m-am gândit. Ce specie, ce oameni vor ieşi din noi. Din nişte stricaţi. (mai
tare) Şi din nişte asasini. (tare) Te-ai gândit la lucrul acesta ?

ALVARA : (a rămas împietrită privindu-l)

RODRIGO : (aproape urlând, nebun) Din nişte criminali ca noi vor ieşi tot nişte criminali. Aşa că
lumea viitoare ar fi bine să nu se nască. Am văzut cum a arătat o lume de criminali…(trage o dată,
de două ori)

ALVARA : A a a a a. (se chirceşte de durere) A a a a ! (trupul i se prăbuşeşte aplecat în faţă)

RODRIGO : (parcă s-a liniştit) Nu…N-avem nici un drept să mai naştem o lume ca cea care a fost…
(îşi duce calm pistolul la tâmplă, apasă pe trăgaci. Trupul îi rămâne un moment ţeapăn, apoi se
prăbuşeşte cu zgomot pe podeaua umedă. Se lasă tăcerea. Imensă, puternică, ca şi cum ar creşte
din ziduri. Acelaşi ecou al picăturilor de apă căzând liniştit, indiferent, parcă de mi de ani. Pe culoar
se aud paşi. În pragul uşii se vede bătrânul)

BĂTRÂNUL : (ţinându-se cu mâna de zid, bâiguind) Aşa s-a întâmplat deci. (pauză) Cum mi-am
închipuit. (a rămas nemişcat privindu-i. Îşi face cruce) Doamne Dumnezeule, iartă-i şi iartă-mă şi pe
mine, păcătosul tău ! (tăcere. Acelaşi zgomot al picăturilor de apă căzând parcă de când lumea.
Bătrânul se apropie încet. Se apleacă asupra femeii. Îi pune mâna pe pântec ca şi cum i-ar fi teamă
s-o atingă)

BĂTRÂNUL : (stins) Băiatul meu. Tu trebuia să naşti lumea din nou. (înecat de plâns. Strânge din
dinţi, clătinând capul. Urlând) Doamne. Prea crud ai fost cu noi, Doamne ! Cu lumea aceasta, care
s-a sfârşit…(lumina se stinge încet, încet. Se vede silueta Bătrânului ridicându-se, îndreptându-se
gârbovit către ieşire)

                                                                  SFÂRŞIT