Luceafarul

Poezia romantica

de Mihai Eminescu

Poemul "Luceafarul" a fost conceput din timpul studiilor la Berlin, iar din perioada 1880-1883 dateaza
cele cinci variante, in timp ce forma sa definitiva a fost publicata in aprilie 1883 in Almanahul Societatii
Academice Social-Literare "Romania Juna" de la Viena, apoi in "Convorbiri literare" din august acelasi an.

In opera eminesciana, se intalnesc atat numeroase mituri tipice acestui curent literar, (al nasterii si al
mortii universului, al cugetatorului, al omului de geniu, mitul erotic, cel oniric) cat motive de circulatie
universala (ingerul si demonul, titanismul si demonismul, somnul si visul, haosul si universul)

"Luceafarul" este, asa cum afirma Tudor Vianu, in studiul sau despre acest poem, din volumul
"Eminescu", "o sinteza a categoriilor lirice mai de seama pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai
inainte".

Titlul , care este, de fapt, motivul central al poemului "Luceafarul" uneste doua mituri, unul romanesc, al
stelei calauzitoare si altul grecesc, al lui Hyperion, sugerand natura duala a personajului de tip romantic.

In poemul "Luceafarul" Mihai Eminescu a folosit un basm romanesc intitulat "Fata din gradina de aur", in
care se prezinta povestea de dragoste dintre o fata deosebit de frumoasa si Florin, un fiu de imparat.
Eminescu a dat insa basmului un inteles alegoric, deoarece abordeaza si problema geniului despre care
spune ca "n-are moarte, dar n-are nici noroc", intrucat pe pamant "nu e capabil de a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit".

Viziunea depsre lume in acest poem este tipic romantica redata prin intermediul temei, al structurii, al
motivelor literare, precum si prin prezenta unor trasaturi stilistice specifice romantismului, cum ar fi
comparatiile ample, antiteza sau amestecul de specii literare.

Ca prima dovada a viziunii romantica este tema principala a poemului, aceasta fiind destul omului de
geniul intr-o lume incapabila de a-l intelege careia i se subordoneaza celelalte teme, de asemenea
romantice - tema iubirii imposibile, tema naturii, tema timpului si a spatiului, ilustrate prin motive
specifice acestui curent literar - motivul oglinzii si al visului, al lunii si al stelelor, al zborului cosmic, al
cuplului adamic, al ingerului si al demonului.

Poemul se bazeaza pe antiteza romantica, (terestru-cosmic),(terestru-astral),(uman-fantastic),(real-ireal)

intr-o compozitie clasica cu patru tablouri construie pe ideea cuplului si pe alternanta spatiilor.

Aplecat din fire catre visare melancolica si inclinat de asemenea sa sufere din cauza nepotrivirii dintre
visul sau si realitate, Eminescu a fost impins catre o dureroasa revolta de catre imprejurarile neprielnice
in mijlocul carora a trait.(Alexandru Philippide)

Primul tablou cuprinde 43 de strofe din totalul de 98 si poemul incepe cu o formula specifica
basmului("A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata"), urmatoarele versuri infatisand-o pe fata de
imparat care se indragosteste de Luceafar. Intre cei doi se infiripa o iubire puternica, printr-o comunicare
indirecta, realizata in vis. Fata ii cere astrului sa coboare in lumea ei si pentru a raspunde chemarii fetei,
Luceafarul se intrupeaza "intr-un tanar voievod/Cu par de aur moale", cu fata stravezie, alba ca de
ceara-"un mort frumos cu ochii vii", avand ca tata cerul, iar ca mama, marea. El ii cere tinerei sa-s lase
lumea, sa-i fie mireasa si sa-l urmeze in palatele de margean de pe fundul oceanului, dar incapabila sa-si
depaseasca conditia, fata refuza sa-l urmeze pe Luceafar, resimtind acut deosebirile dintre ei: "Caci eu
sunt vie, tu esti mort/ Si ochiul tau ma-ngheata." Dragostea fetei nu se stinge odata cu acest episod,
intrucat ea il cheama din nou pe Luceafar"in casa si in gand" pentru a-i lumina viata.Daca la prima
intrupare, Luceafarul ii pare fetei "un inger", de data aceasta, el i se infatiseaza ca un "demon" si ea
refuza noua propunere a astrului de a-l urma in ceruri, unde ar putea sa rasara mai mandra decat toate
stelele prinse in cununa. Marturisindu-si dragostea patimasa, fata il determina pe Luceafar sa-i promita
ca va renunta la nemurire: "Da, ma voi naste din pacat, /Primind o alta lege;/ Cu vesnicia sunt legat,/ Ci
voi sa ma dezlege."

Partea a doua urmareste, intr-un cadru prin excelenta terestru, idila dintre fata de imparat,
numita acum Catalina, si pajul Catalin, "baiat din flori si de pripas". Intre ei se infiripa o dragoste comuna,
lumeasca, iar dialogul dintre cei doi releva conditia lor de muritori incapabili sa se autodepaseasca."Tu
esti copila, asta e.../Hai si-om fugi in lume,/Doar ni s-or pierde urmele/Si nu ne-or sti de nume,/Caci
amandoi vom fi cuminti,/Vom fi voiosi si teferi,/Vei pierde dorul de parinti/Si visul de luceferi.

In partea a treia suntem martori la calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si la convorbirea
acestuia cu Demiurgul, pe care il roaga sa il dezlege de nemurire.

Locul unde Luceafarul il cauta pe Demiurg este infinitul, pentru ca aici spatiul este fara limita si
timpul nu poate fi masurat "Caci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaste,/Si vremea-ncearca in
zadar/Din goluri a se naste".

Luceafarul, devenit Hyperion, ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire, dar acesta nu-l
intelege si nu-i accepta dorinta, incercand sa-l convinga ca("din genuni/Rasai c-o intreaga lume") si ca a
intrerupe existenta inseamna dezechilibrul intregului.

Pentru a fi mai convingator, Creatorul ii prezinta antitetic conditia umana si pe cea divina. Omul
are o existenta limitata, guvernata de impliniri("noroc") sau de neimpliniri("prigoniri de soarte"), in
schimb, conditia elementelor divine este alta, pentru ca ei au o existenta etena. "Iar tu, Hyperion,
ramai,/Oriunde ai apune."
 In tabloul al patrulea se revine la planul terestru, la prechea Catalin si Catalina. Urmarind idila
celor doi, Luceafarul traieste o drama in plang cognitiv si afectiv, nemaifiind capabil sa raspunda chemarii
Catalinei.

Constient acum de existenta sa eterna, astrul refuza sa o asculte pe Catalina, amintindu-i

acesteia de limitele ei existentiale("cercul vostru stramt") si de precaritatea muritorilor("chip de lut").
Acum hotararea lui Hyperion e definitiva, el optand pentru nemurire si, implicit, pentru singuratate
"Traind in cercul vostru stamt/Norocul va petrece,/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece".

Din punctul meu de vedere, eroul poemului lui Eminescu nu are acces la cercul stramt al
norocului si nici sansa de a cunoaste plenitudinea iubirii, insa dupa existenta tragica traita, Luceafarul a
reusit sa-si dea seama de diferentele existente intre fiintele pamantesti si fiinta vesnica.

Asadar, prin intregul poem, Eminescu a reusit sa prezinte lumea intr-o viziune romantica,
apeland la trasaturile specifice ale acestui curent literar pe care l-a reprezentat in modul cel mai stralucit
cu putinta.