-avantaje si limite-

Student: Creangă Sînzîiana-Petronela

Prof. Scutariu Liviu

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Specializare: Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor

1
 Cuprins
Economia de piaţă- Date generale……………………………………………………................3-4

Piaţa……………………………………………………………………………….…………….5-6

Cererea…………………………………………………………………………...…………….7-11

Oferta…………………………………………………………………………………………11-12

Concurenţa……………………………………………………………………………………...13

Costul…………………………………………………………………………...…………….14-15

Preţul………………………………………………………………………….………………15-16

Profitul………………………………………………………………………..………………16-17

Bibliografie………………………………………………………………………...…………….18

2
 Economia de piaţă

Fiecare ştiinţă are un limbaj propriu şi un mod de gândire propriu. Economia nu face
excepţie de la această realitate

Economia de piaţă:

-este o forma modernă de organizare a activităţii economice, în cadrul căreia oamenii

acţionează în mod liber, autonom si eficient, în concordanţă cu regulile dinamice ale pieţei.
Acest lucru face posibilă valorificarea eficintă a resurselor existente pentru safisfacerea nevoilor
nelimitate ale oamenilor.

-este caracterizată printr-un mecanism adecvat de funcţionare, ale cărui component sunt:
piaţa, cererea, oferta, concurenţa, costul, preţul, profitul, mediul ambient.

 
Modele şi tipuri ale economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a
echilibrului economic, adică, modul în care sistemul economic tinde spre punctul
de echilibrucând se produce o dezechilibrare. După acest criteriu există patru mari modele ale
economiei de piaţă:
1. Modelul neoclassic ce se caracterizează prin:
- sistemul economic se autoreglează, statul având o intervenţie minimă în economie;
-forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic, care, datorită
raportuluicerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru;
-rolul statului constă în asigurarea unei mease monetare în concordanţa cu nivelul
producţiei şi necesităţile circulaţiei;
-variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta, acest
modelvizând în special nivelul macroeconomic.
2. Modelul Keynesian care presupune:
-sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista un punctde
echilibru la o anumită rată a şomajului;- statul trebuie să aibă rol activ în administrarea

3
echilibrului astfel încât  între şomaj şiinflaţie să existe un raport optim în momente
diferite;
- variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată, acest model
considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului microeconomieila nivel
macroeconomic, care trebuie modelat conform propriilor legităţi.Michel Albert, în lucrarea
„Capitalism contra capitalism”, apreciază că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două
mari modele:
3. Modelul neoamerican
-se caracterizează prin următoarele trăsături:- sectorul public care produce bunuri
economice noncomerciale este neglijabil şi are tendinţe de reducere;- piaţa are rol
determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator
  -preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii ale pieţei;-
fiscalitatea este redusă, iar implicarea statului în economie este neglijabilă;- întreprinderea privită
ca centru al deciziilor economice este considerată ca fiind un buncomercial;- piaţa financiară şi
în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa economică în raport cualte forme de piaţă;- pe
termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economico-socială;- un sistem de
învăţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile pieţei;

4. Modelul renan se bazează pe câteva principii de bază:

-piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia
statului, caretrebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi a liberei negocieri;
-cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă;- fiscalitatea este
ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul;
-se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea
decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări;
-sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele  fiind apt să asigure finanţarea
acestora pe termen lung;
-întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social, nivelul
salariilor depinzândatât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori;

4
 -un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale, care asigură un grad
ridicat de protecţie socială prin grija autorităţilor publice;- sistemul de învăţământ este mai
egalitar;- clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică

Piaţa

Piaţa este o categorie economică specifică producţiei de mărfuri şi a economiei de

schimb, care exprimă totalitatea relaţiilor de vânzare-cumparare între agenti economici, care
împreună cu fenomenele legate de manifestarea ofertei si a cererii de marfuri în conexiune cu
spatiul si timpul în care se desfasoara acestea.
Piaţa reprezintă locul de întâlnire reală dar şi fictivă între vânzatori si cumpărătorii de
bunuri - factori de producţie (muncă, pamânt, resurse naturale, capital, bani) şi de bunuri
corporale si servicii de consum individual, în plus, în sfera pieţei se includ si condiţii
concrete în care se formează şi se manifestă oferta ş cererea de bunuri economice.
Apariţia şi dezvoltarea pieţei sunt determinate în mod direct de diviziunea socială a
muncii şi de autonomia producătorilor, ea devenind necesară atunci când funcţia consumului
este separată de funcţia producţiei.

Încadrarea unui segment într-un tip de piaţă depinde criteriul de referinta propus:

I.Dupa natura economica a bunurilor ce fac obiectul tranzactiilor comerciale:

1.piaţa  bunurilor economice, respectiv a bunurilor de folosinţa curenta, urmată de
cele de folosinţa îndelungată şi al serviciilor de consum individual (posta,
telefon, radio);

5
 2.piaţa  bunurilor de produţie în care în primul rând este piaţa capitalului (bunuri
investitionale, titluri de proprietate), apoi piaţa muncii, piaţa resurselor
naturale, piaţa financiară etc.
II.Dupa forma obiectelor schimbate, piaţa poate fi:
1.omogena - piaţa bunurilor uniforme;
2.eterogena - piaţa bunurilor diferentiate.
III.Dupa starea obiectului schimbului:
1.piaţa  reală, respectiv cererea şi oferta de bunuri de consum şi de factori de
producţie;
2.piaţa  fictivă, respectiv cererea si oferta de titluri de proprietate.
IV.Dupa timpul în care se transfera obiectul destinat schimbului:
1.pieţe  la termen;
2.pieţe  la vedere;
3.pieţe disponibile sa livreze.
V.Dupa numarul si forta participantilor:
1.piaţa  cu concurenţa perfectă sau pura;
2.piaţa  cu concurenţa imperfectă
VI.Dupa sfera extinderii sociale a schimbului:
1.piaţa  locală;
2.piaţa  regională;
3.piaţa  natională;
4.piaţa  internatională

Cererea

Cererea reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care agenţii economici sunt dispuşi
şi pot să o cumpere la un anumit preţ şi la un moment dat pe o anumită piaţă.

6
 Relaţia dintre cerere si preţ poate fi exprimată astfel:

- cu cât nivelul preţului solicitat pentru un produs sau serviciu este mai ridicat, cu atât mai
mică va fi cantitatea pe care cumpărătorii sunt dispuşi sa o cumpere;
- cu cât mai scazut va fi preţul solicitat unui produs sau serviciu, cu atât mai mare va fi
cantitatea pe care cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere;

Legat de cele doua componente ale pieţei s-a definit noţiunea de elasticitate. In economie,
elasticitatea desemneaza variaţia relativă a unei marimi (efect) in raport cu variaţia relativă a unei
alte marimi (cauza).

Tipurile de elasticitate cele mai des utilizate sunt:

-    elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul sau sau elasticitatea directă exprimaă
variaţia relativă a cererii la modificarea relativă a preţului produsului:

    sau    

Intrucât elementele de calcul a elasticitaţii directe sunt de semne contrare (când preţul
creşte, cantitatea cerută scade iar când preţul scade, cantitatea creşte) elasticitatea directă este
negativă. De exemplu, dacă cererea unui bun creşte cu 20% când preţul sau scade cu 10%,
elasticitatea directă a cererii acestui bun in raport cu preţul sau va fi de:

7
            Elasticitatea directă a cererii este în fapt tangenta la curba cererii in punctul de calcul şi
serveşte la calculele economice atunci când variaţiile de preţ sau de cantitate nu sunt foarte mari.
Dacă aceste variaţii sunt mari se foloseşte formula elasticitaţii arcului de pe curba cererii
(formula elasticitaţii arc):

unde:

            Q1 reprezintă cantitatea cerută la preţul p1 iar

            Q2 reprezintă cantitatea cerută la preţul p

Prin calculul elasticităţii arc, se calculează de fapt tangenta la jumatatea intervalului dintre cele
două puncte situate pe curba cererii ca aproximare a elasticităţii reale a curbei cererii.

8
 -elasticitatea consumului (sau a cererii) în raport cu veniturile consumatorilor  (poate fi
elasticitatea importurilor / exporturilor în raport cu rata de schimb sau cu rata de creştere
economică);

 sau  

-elasticitatea încrucişată (sau de substituţie): varianţia cererii unui bun în raport de

variaţia preţului altui bun. De exemplu, dacă cererea de băuturi răcoritoare creşte cu 20% când
preţul berii creşte cu 10%, elasticitatea încrucişată între cele două produse este de

    sau    

CLASIFICARE:
În funcţie de manifestarea nevoilor:
1. Cererea efectivă - este cererea care se manifestă pe piaţa, având
solvabilitate corespunzatoare.
2. Cererea potenţiala - reprezintă de asemenea nevoi reale, dar nu se manifestă
pe piaţa, ci datorita faptului că cererea nu se comercializează sau se comercializează la un
nivel cantitativ sau calitativ inferior celui solicitat de cumpărătorul potenţial ori
cumpărătorul, nu este solvabil(a).

În funcţie de modul de manifestare în timp:

1. Cererea curentă- este specifică în general mărfurilor de primă
necesitate,produse alimentare, dar si o gama redusa de produse nealimentare
2.      Cerere periodică - se referă în special la produse de îmbrăcăminte,

9
încalţăminte, unele produse de uz casnic, materiale de întreţinere, caracterizându-se cu o
repetabilitate de o anumita perioadă.
3.      Cerere rară - este specifică bunurilor de folosinţă îndelungată - automobile,
mobilă, precum si utilajelor si instalatiilor tehnologice, care are în vedere satisfacerea
consumului intermediar industriei sau agriculturii
În funcţie de modul în care se formulează, cererea poate fi:
1. Cerere fermă - are în vedere produsele de prima necesitate şi de sortiment
simplu (ulei, pâine zahar în cadrul consumului final si materii prime, energie, combustibili,
carburanţi în cadrul consumului intermediar). Acest tip de cerere se caracterizează prin
fixarea consumatorului asupra produsului cantitativ si calitativ înainte de contactul sau cu
unităţile comerciale.
2.      Cerere spontană - se formează prin contactul cumpărătorului cu marfa, în
acest caz, prezentarea cât mai larga a sortimentelor în magazine devine o condiţie esenţială
pentru transformarea dorinţei cumpărătorului în decizia de cumpărare.
În funcţie de modul în care evoluează în timp, cererea de marfuri poate fi:
1. Cerere constantă - are în vedere volumele si proporţiile cererii - se menţin
neschimbate o anumită perioadă de timp mai îndelungată.
2. Cerere descrescândă - când dinamica proporţiilor dimensionale se restrâng
în timp datorita apariţiei unor produse noi superioare calitativ.
3. Cerere crescândă - este aceea ale căror proportţii dimensionale cresc în
timp, în special se manifestă la produsele de folosinţa îndelungată la care parametrii tehnici
au fost verificaţi în timp.

10
 Oferta

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care agenţii economici sunt dispuşi

şi pot să o realizeze şi sau să o vândă in funcţie de preţ, la un moment dat pe o anumita piaţă.

Oferta nu reprezintă o anumită contractare concretă ci ansamblul cantităţilor care se

produc la diferite nivele posibile de preţ.

Realizarea ofertei are loc prin confruntarea sa cu cererea în cadrul tranzacţiilor comerciale.
Oferta apare sub diferite forme. Pe baza unor criterii complexe, ea poate fi: de mărfuri corporale
şi de servicii; fermă sau facultativă; angajament sau cu termen fix; cu grad mediu de
complexitate şi de complexitate superioară; internă sau externă etc. În funcţie de conţinutul
bunurilor, oferta poate fi de: bunuri independente (confecţii); bunuri complementare (miere şi
propolis); mixtă.

Oricare ar fi forma şi tipul ei, oferta se află în relaţie directă cu nivelul şi modificarea
preţului. Dacă preţul unei mărfi creşte, celelalte condiţii rămânând neschimbate, vânzătorul este
dispus să cedeze cantităţi în plus pe piaţă; evident, în limitele stocului existent la bunul sau la
bunurile în cauză. Dimpotrivă, în situaţia în care preţul scade, vânzătorul tinde să reducă oferta.
Creşterea ofertei o dată cu sporirea preţului are loc numai dacă vânzătorul dispune de stocuri în
depozit (pe termen scurt) sau dacă el dispune de resurse cu care să suplimenteze loturile de
mărfuri oferite (pe termen mediu). Pe de altă parte, oferta nu poate fi redusă substanţial atunci
când preţurile scad notabil. Aceasta mai ales dacă marfa este perisabilă sau nedepozitabilă.
Comportamentul producătorului în raport de modificarea preţului nu este legat doar de
posibilităţile lui de a produce, ci şi de costurile de producţie pe care acesta le are sau le poate
avea. Legea generală a ofertei exprimă acea situaţie relaţională în care, la un anumit nivel al
preţului, se oferă o anumită cantitate de bunuri.

11
Elasticitatea ofertei

Sensibilitatea ofertei mărfii la variaţiile diferiţilor factori, îndeosebi la variaţiile preţurilor, poartă
numele de elasticitate a ofertei. Aceasta se măsoară prin coeficientul elasticităţii ofertei (E), care
se calculează:

unde E S – elasticitatea ofertei ;

ΔQ s % – modificarea procentuală a cantităţii oferite;
ΔF% –modificarea procentuală a factorului de influenţă.

Coeficientul elasticităţii ofertei are semnul pozitiv, cele două mărimi raportate modificându-se în
acelaşi sens.

Concurenţa

Concurenţa este un mod de manifestare a economiei pe piaţă, în care pentru un bun

omogen şi substitutele sale, existenţa unui singur producător devine, practic, imposibilă.

Problema concurenţei prezintă interes pentru toţi actorii pieţei: producători, consumatori,
intermediari. Fiecare firmă este preocupată să fie cât mai competitivă, iar câştigul net să fie cât mai
bun. Iar acţiunile unei firme nu depind exclusiv de aceasta, ci de acţiunile concurenţilor ei. În
absenţa concurenţilor orice firmă aflată pe piaţă ar putea să-şi stabilească liber preţurile la un nivel
ridicat.

În funcţie de numărul de concurenţi si gradul de diferenţiere al produselor întâlni:

Concurenţa imperfectă este situaţia de pe piaţă în care condiţiile necesare pentru existenţa

concurenţei perfecte nu sunt satisfăcute. Forme de concurenţă imperfectă:

12
 Monopol – situaţie în care există un singur vânzător al unui bun economic.
Oligopol – situaţia în care există un număr redus de vânzători ai unui bun economic.
Concurenţa monopolistă  – situaţie în care există mai multi vânzători de bunuri total diferite.
Monopson – situaţie în care există un singur cumpărător al unui bun economic.
Oligopson  – situaţie în care există un număr restrâns de cumpărători ai unui bun economic.

Concurenţa imperfectă poate apărea pe anumite pieţe din cauza lipsei de informare a cumpărătorilor
si vânzătorilor despre preţuri şi despre bunurile de pe piaţă.

Concurenţa perfectă este un model al teoriei economice. Acest model descrie o

formă ipotetică a pieţei în care nici un producător sau consumator nu are puterea de a influenţa
preţurile de pe piaţă. Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, ţinând cont de definiţia standard a
economiei. Analiza pieţelor perfect competitive asigură fundamental teoriei cererii si ofertei.

Costul

              Producţia de bunuri materiale si servicii presupune, dupa cum se stie, intrari sau consum de
factori de productie. Intrucat consumul de factori este alcatuit din elemente eterogene, el poate fi
masurat numai in expresie monetara.

Costul de producţie reprezintă expresia monetară a consumului de factori de producţie

sau, totalitatea cheltuielilor (plăţilor) suportate de către firma cu producerea şi desfacerea
produselor sale. Costul de producţie ocupă un loc central in opţiunile sau deciziile pe care le iau
producătorii. Aşa cum s-a vazut din definirea echilibrului producătorului, firma caută să ajusteze
intrările de factori astfel încât fie să maximizeze producţia la un cost dat, fie să minimizeze
costul pentru un nivel determinat al producţiei. Pentru firma problema este să asocieze preţului
de vânzare al bunului produs o oferta al cărui cost să-i permită obţinerea unui profit cât mai
mare. Aceasta arată că funcţia de ofertă se construieşte pornind de la anumite ipoteze care au ca
baza analiza costului de producţie.

  Pe termen scurt costurile de producţie pot fi clasificate in costuri globale si costuri medii
sau pe unitatea de produs.

13
 Costul global (sau costurile globale) sunt chetuielile aferente unei anumite producţii
(omogene sau eterogene). Distingem trei categorii de costuri globale: costul fix, costul variabil si
costul total.

Costul fix (C F) reprezintă toate acele cheltuieli care sunt independente de volumul
producţiei. Din aceasta categorie de cheltuieli fac parte: amortizarea capitalului fix, chiriile si
impozitele pe teren si cladiri, dobânzile la împrumuturile contractate, primele de asigurare,
cheltuielile de întreţinere a firmei (încălzit, iluminat, paza) etc. Toate acestea sunt costuri care
sunt suportate de firma, indiferent dacă şi cât produce; mai sunt denumite si costuri de regie,
indirecte sau costuri “inevitabile”.

Costul variabil (C V) reprezintă acele cheltuieli a căror mărime se modifică în acelaşi timp
şi sens cu modificarea volumului producţiei: cheltuieli cu materii prime şi materiale, energie şi
combustibili tehnologici, salariile plătite muncitorilor etc. Unele din aceste cheltuieli se pot
modifica strict proporţional cu volumul producţiei (de exemplu, costurile cu materii prime unde
consumurile specifice din reţetele de fabricatie trebuie strict respectate), iar alte costuri se pot
modifica in proporţii diferite in raport de variaţia volumului producţiei. Privite în ansamblu, ele
sunt costuri variabile (li se mai spun costuri directe sau “costuri care pot fi evitate”) fiind funcţie
crescătoare de volumul producţiei:

                        CV = f(Q).

Preţul

Preţul se defineşte ca valoarea de schimb a bunurilor şi a serviciilor pe piaţă

(Dictionaire d’économie – C.D. Echaudemaison). In accepţiunea generală a cuvântului, preţul se
referă la suma de bani pe care o plăteşte sau o primeşte cineva pentru a intra în posesia respectiv
pentru a ceda posesia unui bun. Dacă ne referim la servicii, similarul preţului este tariful: el
reprezintă suma platită sau incasată pentru a beneficia sau pentru a oferi un serviciu. Preţul este
expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor iar în ceea ce priveşte  categoria economică

14
pret, aceasta a aparut odată cu introducerea banilor ca element de mijlocire a schimburilor si de
tezaurizarea a valorilor.

Tipuri de preţuri:

a) După puterea agenţilor economici de a influenţa preturile, acestea pot fi:

-preţuri libere
-preţuri administrative

b) După sistemul de formare a preţurilor de comercializare, se cunosc:

-preţuri fără TVA

-preţuri cu TVA

c) După gradul de flexibilitate a preţului, există:

-preţuri unice;

-preţuri diferite;

d) După gradul de noutate a produsului şi strategia adoptată, se cunosc:

-preţuri ale produselor noi

-preţuri ale produselor existente pe piaţă

e) Dupa nivelul si rolul preţului exista:

- preţuri inalt-active;

-preţuri inalt-pasive;

-preţuri joase-active;

-preţuri joase-pasive.

15
 Profitul

Profitul reprezintă un venit rezidual pe care îl obţine proprietarii mijloacelor de producţie

ca recompensă pentru utilizarea eficentă a acestui factor.Profitul este diferenţa dintre valoarea
vânzărilor unei firme sau venitul total incasat(CA) si costul total(CT).

In sens restrâns este venitul pe care îl obţin agenţii economici ca produs al utilizării
capitalului,iar în sens larg profitul este câştigul pe care îl obţin agenţii economici ca surplus peste
costul de producţie.

Profitul este avantajul realizat in forma băneasca dintr-o activitate economică.

In concluzie orice agent economic nu poate rezista pe piaţă dacă nu are profit.

Profitul total are doua componente:

 pofitul normal;
 profitul supranormal sau economic

Formula:

 Pr=V-CT

 Pr-profit;

 V-venit incasat;

 CT-cost total.

16
 Bibliografie
-Stefan Gheorghe ''Fundamente economice'', vol I, editura Didactica si     Pedagogica,

Bucureşti

-Dumitru Ciucur, Ilie Gavrila, Constantin Popescu ''Economie Manual Universitar'', editura
Economica, Bucuresti 2001

- https://www.scribd.com

-  http://biblioteca ase.ro

-http://www. preferatele.com

17