Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Artă poetică modernistă

Poezia „Eu un strivesc corola de minuni a lumii”, de L. Blaga, publicată în deschiderea
primului său volum (Poemele luminii, 1919), face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române interbelice, alături de „Testament”, de T. Arghezi și „Joc secund”, de Ion
Barbu.
Opera este o artă poetică modernă deoarece autorul își exprimă concepția despre
poezie (teme, modalități de expresie) și despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea, cu
creația, cu cunoașterea) din perspectiva unei estetici moderne. Poezia se încadrează în
modernism prin: influențele expresioniste, intelectualizarea emoției, noutatea metaforei
(plasticinzantă/revelatorie), înnoirea prozodiei (versul liber și ingambamentul). Influențele
expresioniste sunt ilustrate prin: exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului, interesul
pentru latura tainică, obscură a lumii, tensiunea lirică.
Tema poeziei este cunoașterea, desemnată prin metafora „lumina”, și atitudinea
poetică în fața marilor taine ale universului. Cunoașterea lumii este posibilă prin iubire: „Căci eu
iubesc/și ochi și flori și buze și morminte”. Viziunea despre lume se circumscrie misterului, un
concept central, fundamental, deopotrivă în filosofia și poezia lui Blaga. Pentru filosof, există
două moduri de cunoaștere, de raportare la mister: cunoașterea luciferică/minus cunoașterea
care potențează/amplifică misterul și cea paradiziacă sau plus cunoașterea, care îl descifrează.
Cunoașterea se articulează pe două tipuri de metafore: plasticizante și revelatorii. Rolul
poetului nu este de a descifra tainele lumii („Eu nu strivesc [...]/și nu ucid”), ci de a le potența
prin trăirea interioară și prin formele concrete prin care misterele universului se înfățișează
(„sporesc a lumii taină [...] căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”). Rolul poeziei
este acela de a pătrunde, prin mit și simbol, în tainele Universului, sporindu-le. Creația devine
astfel un mijlocitor între eu și lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu esența lumii,
cu misterul. Pentru lucian Blaga, „ars poetica” devine o „ars philosophica”: arta poeetică
blagiană vorbește despre trăirea eului liric în orizontul misterului. Dacă pentru alți poeți
moderni, artele poetice vizează textul literar, autorul și ipostazele lui lirice, problematica
receptării etc., pentru Blaga, arta poetică vorbește despre poziționarea eului liric în lumea
înțeleasă ca taină.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se exprimă prin mărcile eului liric:
verbe și pronume la persoana I („nu strivesc„, „eu iubesc”), adjectivele posesive („calea mea”,
„ochii mei”).
Tema și viziunea despre lume sunt ilustrate prin câteva elemente de structură și
compoziție: titlul, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, limbajul poetic și
elementele de prozodie.
Titlul coincide cu primul vers și cuprinde o metaforă revelatorie - „corola de minuni a
lumii”, ce semnifică frumusețea și perfecțiunea lumii create de Dumnezeu. Această lume
oglindită în conștiința umană este fragilă, efemeră, asemenea unei flori, putând fi ușor distrusă.
Primul cuvânt, pronumele personal „eu”, reluat de cinci ori, evidențiază rolul eului liric, de
centru creator al propriului univers poetic, dar și influențele expresioniste (exacerbarea eului
creator), fiind și marcă a lirismului subiectiv. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă
refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică, poetică. Rolul
poetului este de a adânci taina.

1
 Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de
cunoaștere (luciferică și paradiziacă), realizată prin antiteza eu/alții; „lumina mea”/ „lumina
altora”. Simetria este dată de enumerația realuată în final: „Flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”.
Enumerația vizează diversitatea lumii în care se arată și camuflează misterul, ideea că profanul
camuflează sacrul, care conferă ordinea ascunsă a Universului. Separat, elementele enumerației
au valoare de simbol: „florile” – frumusețea, spațiul natural, „ochii” – simbol al cunoașterii, al
vazului, dar și al sufletului, al universului spiritual. „Buzele” trimit atât către Logosul divin, cât și
către iubire/senzualitate, în vreme ce „mormintele” descifrează taina morții. Eul liric apare ca
un călător pe drumul vieții („calea mea”, sintagmă ce trimite și către asumarea destinului
poetic) care întâlnește în cale misterele universale cardinale. Ordinea simbolurilor pare a
corespunde ordinii din viața omului care presupune înflorirea, creșterea, cunoașterea și
moartea. Fiecare termen sugerează misterul, taina ce nu poate fi distrusă („ucisă”) cu mintea,
deoarece li s-ar distruge farmecul printr-o explicație logică, rațională.
Motivele poetice (elemente de recurență) sunt: misterul și lumina. Misterul reprezintă
pentru Blaga o categorie filosofică fundamentală; făptura umană ființează/trăiește într-un
orizont al misterului care rămâne în esență necunoscut. În poezie, misterul este sugerat sau
numit direct printr-o amplă suită de cuvinte și construcții din același câmp semantic: „tainele”,
mepătrunsul ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nțeles”, „ne-
nțelesuri și mai mari”. Lumina, motiv central în poezie și metaforă-simbol pentru întreaga
operă poetică a lui Blaga, are o dublă semnificație: cunoașterea și iubirea. În viziunea autorului,
există două tipuri de lumină, deci două modalități de a cunoaște, aflate într-o relație de
opoziție: „lumina mea” (cunoașterea poetică/luciferică) și „lumina altora” (cunoașterea
nonpoetică/paradiziacă). Structura poeziei (trei secvențe lirice) este dată de această relație de
opoziție și de cele două motive recurente. Prima secvență pune în lumină atitudinea poetului în
fața misterelor lumii: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/și nu ucid/cu mintea tainele, ce
le-ntâlnesc/în calea mea/în ochi, în flori, pe busze ori morminte.” A doua secvență lirică
dezvăluie opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere, iar a treia explică atitudinea eului liric:
„căci eu iubesc/și flori și ochi li buze și morminte.”
Limbajul poetic pune în lumină importanța metaforei, care în lirica lui Blaga este mai
mult decât o figură de stil, devenind o categorie filosofică.Metafora depășește zona esteticului,
dobândind valoare ontologică. Poezia însăși este o amplă metaforă revelatorie a misterului
lumii, adică un mijloc de cunoaștere artistică a misterelor din univers. Metafora revelatorie din
titlu „corola de minuni a lumii” creează o imagine artistică vizuală prin substantivul „corola”
(circularitate, perfecțiune, armonie, frumusețe), dar epitetul metaforic „de minuni” depășește
vizualul, conducând lectorul în nenumit, ascuns, tainic, imposibil de cuprins. Enumerația amplă
pe baza căreia se creează relația de simetrie dezvăluie, pe de o parte, diversitatea lumii, iar, pe
de altă parte, camuflează sensurile ei, pentru că fiecare element constituie un simbol complex
(buzele sugerează atît logosul semnificativ, cât și iubirea). Ampla comparație cu razele lunii care
în loc să lămurească misterele lumii, le adâncește accentuează opțiunea blagiană – aceea de
potențare, de „îmbogățire” a mistrului, a tainei: „așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi
fiori de sfânt mister”. Epitetul apare mai ales în partea a doua a poeziei: „sfânt mister”
(sugerează ideea că distrugerea tainei ne îndepărtează de sacru, ne aruncă în inima profanului),
„întunecata zare” (epitet oximoronic ce evidențiază „coincidentia oppositorum” în univers).

2
 Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber și ingambamentul (continuarea ideii
poetice în versul următor, marcat cu scrierea cu literă mică la început de vers). Astfel, discursul
liric devine fluid, redând fluxul ideilor, dar și frenezia trăirilor, a sentimentelor. Structura
modernă (o singură strofă compusă din versuri inegale), absența rimei și a ritmului nu exclud
armonia interioară a poeziei.
În opinia mea, concepția despre poezie a lui Lucian Blaga se circumscrie problematicii
cunoașterii. La rândul ei, cunoașterea este înțelează prin raportare la mister: descifrare
(cunoașterea paradiziacă – „lumina altora”) și încifrare (cunoașterea poetică, luciferică –
„lumina mea”). Rolul poetului este acela de a spori misterul lumii prin creație: „[…] datoria
noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult încât să-l
prefacem într-un mister și mai mare”. (L. Blaga) Această atitudine străbate, ca un fir roșu
întreaga creație blagiană, al cărei centru de greutate este misterul. Acesta, îmbogățit luciferic,
devine sacru și înfiorează ființa umană/poetul („largi fiori de sfânt mister”). Eul liric blagian este
un „eu” mărit, îmbogățit de orizontul revelat al tainei, de „întunecata zare”; este un „eu”
proiectat mitic, un „eu originar” în care se contopesc toate esențele lumii. De aceea, în viziune
expresionistă, blaga exacerbează și individualizează eul poetic, prin repetarea, aproape
obsedantă, a pronumelui personal. Supradiminesionarea eului liric sublniază caracterul de
excelență pe care îl primește eul (și implicit creatorul/poetul/ființa umană) în
proximitatea/vecinătatea misterului. Față de alte arte poetice, poemul lui Blaga are deschideră
filosofică, definind nu doar poezia și condiția poetului, ci și condiția umană, în genere. În
viziunea autorului, omul este o ființă ce trăiește în orizontul misterului, care constituie sursa
adevăratei bucurii existențiale.
În concluzie, poemul lui Blaga este o artă poetică modernistă, prin particularități de
structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii, influențele expresioniste, noutatea
metaforei, înnoirile prozodice etc. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” rămâne, în
literatura română, arta poetică prin care poetul și lectorul aderă la mister și inefabil, prin care
ființa umană trăiește nostalgia absolutului, a existeței primordiale, a comuniunii cu elementele
lumii, a iubirii universale: „căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”.