FERDINAND ÎNTREGITORUL – UN OM HOTĂRÂT

Student, Rogojină (Cimpoaie) Mariana, Conversie profesională, PIPP, an II

Dacă primul război mondial le-a oferit românilor

ocazia de a – şi îndeplini obiectivul unităţii naţionale, noului
rege Ferdinand, declanşarea conflagraţiei mondiale , i-a oferit
prilejul să-şi convingă contemporanii că este un om hotărât,
neinfluenţabil, perseverent. Ferdinand, fiul prinţului, Leopold
Hohenzollern - Sigmaringen şi al principesei dona Antonia
de Portugalia, din Casa de Braganta, a devenit rege al
României, în octombrie 1914. Opinia publică îl percepuse
greşit pe Ferdinand, în perioada cât fusese principe
moştenitor al României. Unii l-au bănuit că n-ar avea
personalitate, că era mediocru şi lipsit de inteligenţă.
Regele Ferdinand a fost, în fond, un om hotărât, care
dacă lua o decizie o ducea până la capăt. A fost un pasionat
cititor, dar şi iubitor al naturii şi botanicii. Principele
Ferdinand a absolvit liceul din Dǜsseldorf, a fost elev la
şcoala militară din Cassel şi a studiat la Universitatea din Bonn. Venit în România a avut şi aici o
carieră militară, având calitatea de comandant suprem al armatei în campania din Bulgaria –
1913. A călătorit în România, de-a lungul şi de-a latul, i-a cunoscut poporul şi bogăţiile, a studiat
trecutul, a observat prezentul şi a schiţat corect perspectivele viitorului statului şi neamului
românesc. A avut iniţiative filantropice - a acordat 1 milion de lei pentru un orfelinat d e fete din
Iaşi şi 200 mii lei pentru invalizii armatei, iar în 1916 a oferit pentru săracii oraşelor din Regat
suma de 1.250.000 lei.1
Ferdinand a avut de la început convingerea că România, nu-şi putea realiza destinul
naţional, fără să intre în război. Convingerea şi-a expus-o cu tărie la momentul potrivit, când
împreună cu guvernul, armata şi diplomaţia română a hotărât intrarea ţării în război. Perseverenţa
şi responsabilitatea şi-a demonstrat-o apoi pe parcursul anilor de război. Un astfel de moment
care a scos în evidenţă hotărârea regelui Ferdinand a fost şedinţa Consiliul de Coroană din august
1916. Atunci , după tratative îndelungate, secrete şi minuţioase, zarurile au fost aruncate prin
semnarea Tratatului de alianţă şi a Convenţiei militare cu Anglia, Franţa, Italia şi Rusia privind
intrarea României în război în vederea eliberării Transilvaniei şi Bucovinei, moment ce a marcat
declanşarea Războiului de întregire Naţională a românilor. Regele Ferdinand şi premierul
Brătianu au făcut cunoscute Consiliului de Coroană textul, conţinutul Tratatului, care au stârnit
entuziasmul şi aprobările morale ale majorităţii participanţilor.
Au existat însă şi potrivnici, cei care considerau, nu fără fundament, că Rusia nu
Germania, ar fi răul cel mai mare pentru statul român. Un reprezentant al curentului a fost şi

1
D. Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari, p. 164;

1
P.P.Carp, care a combătut deschis, dur şi vehement - întreaga atitudine a Regelui, a guvernului.
Regele Ferdinand a replicat, pe parcurs, că recunoaşte şi el primejdia rusă, dar că dacă se va
câştiga lupta cu Austro-Ungaria şi Germania şi se vor elibera Transilvania şi Bucovina, un stat de
14 milioane de cetăţeni se putea apăra mai eficient contra ei decât unul de 7 milioane. Regele l-a
liniştit, spunând că, în colaborare cu marii aliaţi, va fi posibilă înfrângerea armatei germane . El,
regele a răspuns cu fermitate, demonstrându-și loialitatea faţă de interesele României: „Aţi
greşit… când aţi vorbit de interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea
aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după
matură chibzuinţă , eu am ajuns la convingerea adâncă şi nestrămutată că el corespunde cu
adevăratele aspiraţiunile neamului a căror răspundere o port în momentul de faţă. Dinastia va
urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi,
domnule Carp, dinastia mea este română.”2
De altfel, toată desfăşurarea Consiliului de Coroană va demonstra că Regele însuşi poate
să-şi rostească opţiunile şi comenzile din toată inima şi cu toată hotărârea. Take Ionescu n-a
rostit vorbe de curtean în vânt, ci un mare adevăr când, după Consiliu, a spus: „Azi îmi dau
seama cu adevărat că avem un Rege mare”.3
Sentimentul răspunderii şi respectul angajamentului luat l-au însoţit mereu pe Rege, aşa
cum reiese şi din cuvintele pe care i le-a spus lui Robert de Flers, membru al Academiei
Franceze: „De la început, mi-am impus această regulă de conştiinţă - să fac abstracţie de mine
însumi, să nu ţin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România,
să nu cuget decât la ea; să nu exist decât pentru ea. Nu se domneşte asupra unui popor pentru
sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui Rege”. 4 Dacă germanii zic:
„Germania mai presus de toate”, Ferdinand a spus: „datoria mea mai presus de toate”.
Partida filogermană se temea că o dată ce Rusia va birui, ajutată de marii săi aliaţi, dar şi
de România, va prelua strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi va da o lovitură fatală ţărilor mici şi
mijlocii din zona carpato-balcanică, prin faptul că acestea vor fi închise într-o cuşcă înăbuşitoare
din care nu vor mai putea ieşi niciodată şi se vor sufoca. Regele a avut replică, arătând că el nu
se teme atât de tare de Rusia, şi a subliniat că dacă aceasta ar ajunge la Strâmtori, era preferabil
să-i fie aliată şi nu inamică, României. Brătianu, susţinător al intrării ţării în război alături de
Antanta, a specificat că idealul României era unitatea naţională a tuturor românilor şi de aceea ea
nu putea rămâne la nesfârşit neutră faţă de războiul care se desfăşura la graniţele ei fără să sufere
o moarte morală ruşinoasă, deoarece nu era sigur că împrejurările de atunci se vor mai întoarce
vreodată.
Pentru a-i linişti pe cei care au invocat invincibilitatea Germaniei, deci şi a aliaţilor
acesteia, Brătianu a dat ca exemplu Italia, o ţară ieşită din neutralitate în 1915, care cu numai
câteva decenii înainte, deşi a cunoscut în propriile ei războaie de întregire naţională nu numai
victorii, ci şi înfrângeri, a reuşit totuşi să-şi atingă scopul, graţie cunoscuţilor şi marilor ei aliaţi
de atunci (Franţa şi Prusia). Take Ionescu a declarat că a înţeles durerile prin care a trecut Regele,
2
F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, p. 260;
3
Ibidem, p. 167;
4
Ibidem;

2
dar tocmai calea aleasă de el îi va aduce o strălucită compensaţie prin dragostea poporului român
şi a specificat că românii din Transilvania şi Bucovina aşteptau intervenţia Regelui, a guvernului
şi a armatei României ca pe Mesia, lucru certificat şi de Brătianu, care a adăugat că cei de faţă nu
trebuiau să fie nici rusofili, nici germanofili, ci doar români.5
La mijlocul lui august 1916, Regele Ferdinand a ordonat Armatei Regale Române să
treacă munţii pentru a
realiza pe vecie ceea ce a
înfăptuit Mihai Viteazul
pentru o clipă. Începea
astfel, Războiul de Întregire
Naţională, a cărui
declanşare a fost bine
pregătită nu numai din
exterior, dar şi din interior,
în sensul că factorii
responsabili de la Bucureşti
şi-au făurit un plan concret
de restructurare internă a întregii societăţi româneşti, de făurire a unui stat unitar protector al
intereselor tuturor claselor şi categoriilor sociale ce alcătuiau atunci naţiunea română în
întregimea ei, într-un cuvânt, de constituire a unei patrii care să fie mamă adevărată a tuturor
fiilor şi fiicelor ei. Plini de entuziasm, românii au acţionat mai întâi pentru a elibera Transilvania.
Fără a fi acuzaţi de lipsă de obiectivism, nu o să insistăm asupra motivelor eşecului asaltului din
Ardeal. Soldaţii români sunt înfrânţi la Turtucaia, apoi încep să se retragă, pierd bătăliile din
trecătorile Carpaţilor. Dezastrul nu se opreşte, soldaţii pierd capitala după bătălia de la Neajlov –
Argeş, iar autorităţile iau calea pribegiei. Regele, demonstrează încă o dată convingerea că
soluţia pentru români era lupta alături de Antanta.
În momentele dramatice ale retragerii din Bucureşti, Regele Ferdinand i-a transmis
generalului Henri Berthelot şi implicit, întregii Franţe, că nu regretă nimic, dacă ar trebui să
înceapă din nou, ar acţiona tot ca în august 1916.
Suveranii, guvernul, armata s-au retras în Moldova, şi mii de români au însoţit autorităţile
politice şi armata naţională în retragere. Cei rămaşi au avut de suferit vexaţiunile şi jignirile
venite din partea ocupanţilor trufaşi şi încrezători în succesele lor. În 1917 Puterile Centrale au
sperat să-i zdrobească pe români, să-i alunge pe Rege şi Regină, pe miniştrii, generali şi soldaţii
lor în stepele imense ale Rusiei, unde vor dispărea pe vecie, astfel ca Ungaria şi Austria să
rămână pentru vecie cu Transilvania şi Bucovina în hotarele lor. Dar Armata Regală Română a
risipit aceste planuri, a înaintat în frontul inamic şi a zdrobit, cu concursul anemic al ruşilor
înclinaţi spre pacifism, ofensivele impetuoase şi savant pregătite de acelaşi „spărgător de
fronturi" Mackensen, întrucât, între timp, trupele naţionale regale au fost înzestrate cu

5
N. Iorga, Istoria românilor, vol. X, p. 360;

3
echipament şi armament modern trimis din Occident pe calea lungă a Rusiei, prin Arhanghelsk şi
Murmansk, şi instruite de misiunile militare ale marilor aliaţi.6
În bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz soldaţii au dovedit că România Mică există,
că nu fuge în străinătate, că pe micul ei teritoriu stătea sus tricolorul şi demnitatea naţională şi o
dată cu ele se menţineau speranţa şi spectrul făuririi României Mari. La celebrele bătălii din vara
lui 1917 au participat voluntari români transilvăneni şi bucovineni, foşti ostaşi ai armatei cezaro-
regale austro-ungare, căzuţi prizonieri la ruşi şi eliberaţi la cererea lor pentru a lupta contra
Puterilor Centrale.
Sosirea voluntarilor români din Bucovina şi din Transilvania la Iaşi a însemnat nu atât un
ajutor sau forţă materială, cât una morală, şi anume aceea a credinţei în libertatea şi unitatea
politică şi a oricărei jertfe pentru împlinirea ei. Militarii veniţi pe front au personificat şi simbolul
scopului suprem al românilor, dar au oferit şi mărturia concretă că el putea fi atins. Suveranul i-a
întâmpinat cu bucurie şi le-a spus: „Vouă fraţilor ardeleni şi din Bucovina care aţi venit între noi
din pribegie, care după multe şi crude suferinţe sufleteşti aţi păşit pe pragul casei părinteşti, vă
zic azi din adâncul inimii: Bine aţi venit! (…) Vouă, Ţara vă spune bine aţi venit, căci în voi
vede întâiele raze ale unui soare nou ce răsare din întuneric. Pe voi oraşul acesta, unde s-a
înfăptuit Unirea Principatelor, vă salută cu iubire ca pe întâii soli ai unirii neamului. Armata, în a
cărei familie aţi intrat azi, vă primeşte cu braţele deschise ca pe nişte fraţi de mult aşteptaţi, căci
ştie că inima voastră bate spre biruinţă, că braţul vostru este oţelit prin luptă. Pe voi Regele,
căruia i-aţi jurat credinţă, vă priveşte cu dragoste şi încredere, căci în sosirea voastră salută
chezăşia cea mai puternică că visul atâtor veacuri se va înfăptui, că dorul unui neam întreg, în
sfârşit, se va stinge.” Suveranul şi-a exprimat apoi convingerea că unirea eforturilor românilor
din Transilvania şi Bucovina cu cei din ţară va da în curând roade şi i-a îndemnat pe ostaşi să-şi
ducă din nou steagurile peste Carpaţi, unde milioane de fraţi aşteaptă de la ei dezrobirea de sub
jugul străin asupritor. După biruinţă toţi vor constitui un popor strâns şi unit de fraţi nedespărţiţi
pentru totdeauna.7
După evocarea marilor jertfe din vara anului 1917, Regele a explicat din nou ostaşilor
justeţea Războiului pentru Întregire Naţională, spunând: „Se încheie anul de când credincioşi
neamului, am declarat război Austro-Ungariei. De atunci ne aflăm în luptă cu Germania şi cu
aliaţii ei. Războiul nostru nu porni din dorinţa de cucerire. (…) Războiul nostru este un război
sfânt. A nu-l fi declarat ar fi fost o îndoită trădare: faţă de înaintaşii noştri şi faţă de şirul
generaţiilor cari vor să vie”.8 Exprimându-şi încrederea în biruinţă, Regele a spus că prin lupta şi
spiritul de jertfă al ostaşilor în locul României de ieri va apărea România de mâine aşa cum au
visat-o strămoşii şi cum ei o vor lăsa moştenire urmaşilor, suveranul a omagiat jertfa ostaşului
român rămas la datoria în mijlocul celor mai groaznice încercări, hotărât să lupte pentru cinste,
dreptate şi biruinţă.

6
Ioan Bulei, Arcul aşteptării, p. 45;
7
D. Suciu, op. cit, p. 174;
8
Ibidem, p. 180;

4
 Situaţia politică şi militară a României s-a înrăutăţit brusc în toamna şi iarna lui 1917.
Dacă Rusia Romanovilor şi apoi, a lui Kerenski, a fost aliata cauzei româneşti, bolşevicii lui
Lenin au devenit inamici ireductibili ai acesteia. Statul român este nevoit să semneze pacea de la
Bucureşti din mai 1918, la Bucureşti - Buftea.
Deşi, conform Constituţiei, Regele nu era răspunzător de actele de guvernământ,
Ferdinand a considerat mereu că monarhii au o răspundere morală foarte grea faţă de Dumnezeu,
faţă de ei înşişi, faţă de ţările lor şi faţă de istorie. Viaţa şi domnia sa au demonstrat conceptele
etico-religioase care i-au călăuzit toată viaţa şi activitatea.
Ferdinand l-a apărat pe Ionel Brătianu în lunile grele din 1918 în faţa prim-ministrului
filogerman Alexandru Marghiloman, care a vrut să condamne pe Brătianu şi pe miniştrii lui
pentru că au declarat războiul. Regele a spus că a face acest lucru însemna a face procesul
neamului românesc, deoarece Ionel Brătianu n-a dus o politică personală, ci una pe care a numit-
o politica instinctului naţional. Brătianu ar fi putut să fie criticat sau tras la răspundere pentru
modul cum a pregătit sau a condus războiul, dar nu pentru că l-a declarat şi l-a făcut. De fapt,
Puterile Centrale au realizat şi au fost conştiente de rolul major jucat de rege, de răul pe care li l-
a pricinuit, numele i-a fost înlăturat din cartea Hohenzollernilor, iar la Sigmaringen familia a
purtat doliu după el, ca după mort. Fratele l-a declarat trădător de nume şi de arme, după cum şi
unii oameni de stat din Bucureşti l-au declarat trădător şi au vrut să-l detroneze. Doar că regele a
arătat că el ştie să-şi slujească ţară şi pe slujitori, nu avea cum să uite sacrificiul soldaţilor
români.
Regele Ferdinand, om sensibil şi deosebit de credinţă, mult mai religios decât Carol, a
simţit dragostea ce venea din partea soldatului şi omului simplu către el. Regele a înţeles de ce a
cheltuit sume mari Regina pentru a-i ajuta pe răniţii neamului şi pe săracii Moldovei şi, la rândul
lui, a purtat în inimă, până în mormânt, iubirea şi recunoştinţa către ostaşii săi. În anii următori i-
a pomenit mereu în discursuri oficiale, la diferite recepţii, le-a binecuvântat memoria cu diverse
ocazii. Suveranul a crezut nezdruncinat, după cum i-a fost obiceiul, în justeţea reformelor, în
propăşirea democratică a societăţii româneşti. În cele mai dramatice momente ale Războiului
când alţii - chiar dintre cei mai bine intenţionaţi - au crezut că totul era pierdut, Regele
Ferdinand, cu o credinţă de fier în ochi şi suflet, a spus categoric că scopul crâncenelor încleştări
va fi până la urmă atins, că va veni vremea, şi nu era departe, când Transilvania şi Bucovina se
vor uni cu Regatul.9
Aşa se face că după terminarea războiului, regele a aplicat măsurile pe care le promisese
încă din anii grei ai războiului: i-a împroprietărit pe ţărani şi a introdus votului universal.

9
Ibidem, p. 181;

5
 Eforturile românilor nu au
rămas nerăsplătite. Pe 27 martie
1918, deputaţii moldoveni au
hotărât unirea cu vechiul regat. A
urmat Bucovina, la 15 noiembrie
1918, Congresul general al
provinciei, vota unirea
necondiţionată cu Romania. În
cazul Transilvaniei, hotărârea
unirii a fost citită în cadrul unei
Mari Adunări Naţionale, ţinută la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918. În aceeaşi zi, regele
revenit la Bucureşti, declara că el şi-a ţinut promisiunea de a fi un bun român, că greutăţile au
fost depăşite. De aceea , el avea conştiinţa curată în faţa lui Dumnezeu şi a poporului român.10

Bibliografie
1. D. Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari, Ed. Albastros, 1997
2. F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic, 2002
3. N. Iorga, Istoria românilor, Ed. Enciclopedică, 2010
4. I. Bulei, Arcul aşteptării, Ed. Eminescu, 1981
5. N. Iorga, Sub trei regi, p. 262
6. C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Ed. Ştiinţifică, 1989

FOTO: https://peles.ro/

10
C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, p. 325;