Tiganul Meu Si Increderea - Relatii Eco PDF

Incluziune şi excluziune.
Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România
1
Incluziune şi excluziune
2

Incluziune
şi excluziune
Studii de caz
asupra comunităţilor
de romi din România
Editori: Kiss Tamás – Fosztó László – Fleck Gábor
Editura
Institutului pentru
Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale Kriterion
Cluj-Napoca, 2009
3
Titlu: Incluziune şi excluziune. Studii de caz asupra comunităţilor de romi din România
Editori: Kiss Tamás – Fosztó László – Fleck Gábor
Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

Editura Kriterion
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Incluziune şi excluziune : studii de caz asupra comunităţilor de
romi din România / ed.: Fleck Gábor, Fosztó László, Kiss Támas. -
Cluj-Napoca : Editura Institutului pentru Studierea Problemelor
Minorităţilor Naţionale : Kriterion, 2009
Bibliogr.
ISBN 978-606-92223-2-4
ISBN 978-973-26-0959-0
I. Fleck Gábor (ed.)
II. Fosztó László (ed.)
III. Kiss Tamás (ed.)
323.1(=214.58)(498)
Coordonator serie: Bokor Zsuzsa, Horváth István

Lector: Puiu Lăţea
Traduceri: Kozák Gyula
Corectori: Cosmina Berindei, Anca Lucia Sârbu
Design: Könczey Elemér
Tehnoredactare: Sütő Ferenc
Tipar: IDEA şi GLORIA, Cluj-Napoca
© Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale
Cartea a apărut cu sprijinul:
Administrația Guvernul României

Fondului Cultural Agenţia Naţională
Național pentru Romi
ISPMN şi Kriterion nu îşi asumă conţinutul lucrării.

Lucrările sunt elaborate şi asumate în exclusivitate de către autori/coordonatori volum.
4
Cuprins
Cuprins
Fleck Gábor – Fosztó László –

Horváth István – Kiss Tamás – Péter László
Comunităţi fragmentate.
Studii de caz asupra romilor din România 7
Miruna Tîrcă
Ghetou de lux? Aleea Zăbrăuţi, Bucureşti 39
Alina Silian
Elemente pentru o regândire a incluziunii sociale –
Comunitatea romilor din Veseuş-Jidvei 61
Kiss Tamás
Categorizare etnică şi statut social
la Valea Crişului, judeţul Covasna 83
Kiss Dénes
Romii din Herculian
şi rolul religiei penticostale în viaţa lor comunitară 119
Călin Goina
O încercare de istorie socială:
romii din Sântana, judeţul Arad 145
Mariana Goina
Între „ţiganii de mătase” şi cei ce „fierb în suc propriu”.
Studiu de caz al comunităţii de romi din Curtici,
judeţul Arad 171
5

Toma Stefánia
„Ţiganul meu” şi încrederea –
relaţii economice informale
într-o comunitate multietnică din Transilvania 197

Magyari-Vincze Enikő
Discriminarea multiplă şi intersecţională
a romilor din România.
Studiu de caz asupra fenomenului
excluziunii sociale în Timişoara 223
Abstracte 251
Lista autorilor 256
6
Comunităţi fragmentate. Studii de caz asupra romilor din România
Fleck Gábor – Fosztó László –

Horváth István – Kiss Tamás – Péter László
Comunităţi fragmentate.
Studii de caz asupra romilor
din România
Volumul de faţă cuprinde o selecţie a studiilor de caz elaborate în ca-
drul cercetării Incluziune 20071. Scopul cercetării a fost descrierea con-
diţiilor de viaţă, precum şi a situaţiei materiale şi sociale a romilor din
România. Totodată, s-a realizat analiza comparativă a situaţiei romilor în
raport cu situaţia altor comunităţi etnice din localităţile vizate şi descrie-
rea proceselor de excludere socială la care sunt supuşi romii. Pe parcursul
cercetării, s-au utilizat trei tipuri de metode. În prima fază, cercetătorii au
trimis prin poştă tuturor primăriilor chestionare ce conţineau întrebări
referitoare la caracteristicile demografice şi sociale ale comunităţii rome,
precum şi la problemele generale ale acesteia2. În a doua fază, s-a realizat
o anchetă sociologică pe un eşantion reprezentativ de populaţie romă din
România şi pe un eşantion de control, constituit din comunităţi aparţi-
nând altor etnii. În a treia fază, s-au elaborat studii de comunitate în 36 de
localităţi unde trăiesc romi în număr semnificativ.
1 Cercetarea a fost realizată în cadrul programului „Consolidarea capacităţii instituţio-

nale şi dezvoltarea de parteneriate pentru îmbunătăţirea percepţiei şi condiţiei romi-
lor” finanţat de Uniunea Europeană prin Programul PHARE RO 2004/016-722.01.01.01.
Lista completă a rapoartelor de cercetare se găseşte în anexa raportului sintetic (Fleck
şi Rughiniş 2008: 216).
2 În această introducere utilizăm consecvent termenul de rom indiferent de terme-
nul utilizat de membrii comunităţii. Denumirea de ţigan este folosită pentru a reda
perspectiva şi uzanţa majorităţii (de exemplu problema ţiganilor, anti-ţigan, politica
regimului socialist privind ţiganii etc.). La rândul lor, studiile reflectă varietatea de-
numirilor existentă pe teren.
7
1. Metodologia cercetării, selectarea localităţilor

Localităţile pentru efectuarea studiilor de caz au fost selectate ţinând
cont de trei criterii (Fleck – Rughiniş 2008: 17). (1) Pe de o parte, au fost
alese localităţi în care trăiesc un număr semnificativ de romi conform re-
censământului din 2002 sau pe baza datelor anchetei efectuate anterior
la nivelul primăriilor. (2) Pe de altă parte, un criteriu important a fost cel
regional. Coordonatorii au încercat să includă comunităţi de romi cât mai
variate din diferite zone ale ţării. Au căutat să reflecte diversitatea comu-
nităţilor de romi din punctul de vedere al limbii materne, al neamurilor,
respectiv al condiţiei sociale. S-a vizat includerea atât a localităţilor rurale
cât şi a celor urbane. (3) În al treilea rând, resursele umane au fost cele
care au orientat selectarea localităţilor. Elaborarea unui studiu de comu-
nitate nu este o sarcină de rutină, ci presupune experienţă profesională,
determinare şi tenacitate. De aceea, în măsura posibilităţilor, au fost selec-
tate comunităţi cunoscute din cercetări anterioare.
Rapoartele de cercetare ne prezintă o imagine de ansamblu despre co-
munităţile de romi din România. Cele 36 de studii de comunitate au fost rea-
lizate în 28 de judeţe din ţară. S-a reuşit să se cartografieze atât comunităţile
de romi din zona rurală, cât şi cele din zona urbană. Comunităţile alese re-
flectă diversitatea lingvistică şi culturală a populaţiei de romi din România.3
În cadrul cercetării Incluziune 2007 sarcina cercetătorilor a fost realizarea
unui raport de cercetare privind munca de teren efectuată, pe baza căruia
a fost elaborat un studiu cuprinzător care a utilizat şi rezultatele anchetei
cantitative (Fleck şi Rughiniş 2008). Din cele 36 de rapoarte unele au depăşit
cu mult cerinţele-standard impuse şi s-au constituit în studii de comunitate
de sine stătătoare. Volumul de faţă cuprinde aceste studii.
Pe parcursul selectării textelor pentru acest volum am fost nevoiţi să
renunţăm, din varii motive, la mai multe terenuri şi studii extrem de inte-
resante4, ceea ce a redus nivelul de reprezentativitate teritorială a volumu-
3 Studiile de comunitate prezintă grupuri care au limba maternă romani, română, maghia-
ră şi turcă. Din punct de vedere religios rapoartele ne informează asupra comunităţilor
ortodoxe, neo-protestante, catolice şi musulmane. Imaginea este eterogenă şi din punctul
de vedere al neamurilor (căldărari, ursari, rudari, gabori, romungri, vătraşi etc.).
4 Câteva dintre aceste studii şi-au găsit locul în alte publicaţii. Institutul pentru Studie-
rea Problemelor Minorităţilor Naţionale a publicat un album de fotografii cu titlul Cu
un pas mai aproape. Altfel de imagini despre Romii din România (Fleck şi Szuhai 2008).
El conţine o selecţie a fotografiilor realizate în timpul cercetărilor de teren în Coltău,
Cetate, Buzescu, Ploieşti, Sf întu Gheorghe, Veseuşi.
8
lui ca întreg.5 Textele de faţă şi volumul în ansamblul lui nu doresc să ofere

o imagine exhaustivă a romilor din România. Mai degrabă intenţionăm
să prezentăm mai detaliat câteva comunităţi de romi. Scopul nu constă în
formularea unor afirmaţii general valide. În schimb, dorim să evidenţiem
modul în care procesele politice, sociale şi economice ale momentului ac-
tual structurează situaţia şi influenţează viaţa cotidiană a comunităţilor
de romi.
Pe parcursul întregului studiu cercetătorii au beneficiat de mai multe
repere metodologice. În ceea ce priveşte munca de teren, fiecare cercetă-
tor a avut de parcurs un scenariu metodologic prestabilit, relativ unitar.
O cerinţă generală a fost utilizarea şi combinarea mai multor metode şi
tehnici de cercetare: jurnalul de teren, observaţia participativă, interviul şi
analiza documentelor.
(1) Cercetarea s-a concentrat cu precădere asupra relaţiei romilor cu
diferite instituţii ale statului. Cu alte cuvinte, studiul relaţiilor dintre co-
munităţile de romi şi administraţia locală, şcoală şi serviciile de sănătate
a fost obligatoriu pentru fiecare cercetător. Ne-am întrebat în ce măsură
contribuie aceste instituţii la integrarea socială a romilor, respectiv cum se
manifestă excluderea socială. Ghidul metodologic propunea realizarea a
cel puţin 15-20 de interviuri pentru fiecare cercetător în parte. Cercetătorii
au avut sarcina să intervieveze persoane care ocupă anumite poziţii-cheie
din perspectiva relaţiilor instituţionale cu comunitatea de romi: primarul
(sau vice-primarul) localităţii, expertul social (sau un angajat al primăriei
însărcinat cu „problema romilor”), medicul de familie la care erau înscrişi
romii din comunitate şi directorul şcolii.
(2) Cel de-al doilea aspect central al perspectivei metodologice legate
de cercetarea de teren şi interviuri a fost concentrarea pe situaţia comu-
nităţii rome, mai precis stadiul de dezvoltare al infrastructurii, sursele de
venit, situaţia romilor pe piaţa forţei de muncă, migraţia internă şi inter-
naţională, strategiile economice şi cele de supravieţuire, poziţia comuni-
tăţii în structura populaţiei localităţii şi stratificarea comunităţii de romi,
situaţia locativă, relaţia cu instituţiile şi relaţiile de putere locale respectiv
relaţiile cu populaţia ne-romă din localitate.
5 Regretăm că în urma selecţiei studiilor de comunitate pentru acest volum s-au ales
mai multe texte despre comunităţile din Transilvania şi Banat, iar rapoartele de cer-
cetare din comunităţile din Moldova şi Oltenia nu se pretau la rescrierea lor în formă
de studiu de sine stătător.
9
(3) În al treilea rând, cercetătorii au realizat interviuri cu persoane

ne-rome care aveau legături, contacte cu romii. Pe lângă gospodarii care
angajează în mod curent romii cu ziua, s-au realizat interviuri cu interme-
diari care joacă un rol important în relaţiile dintre romi şi societatea mai
largă. Din această categorie fac parte şi persoanele de origine romă (de
exemplu mediatorii şcolari sau sanitari, liderii romi) cu care s-au realizat
de asemenea mai multe interviuri.
În completarea datelor calitative s-a dorit şi prezentarea unei imagini
cantitative despre aceste comunităţi. În acest sens au fost adunate date
statistice accesibile referitoare la mărimea, structura demografică, stratifi-
carea şi relaţia cu instituţiile a acestor comunităţi de romi.
Deşi cercetarea a dispus de un cadru metodologic prestabilit, cercetă-
torii, în mod evident, au avut posibilitatea să reorienteze sau să complete-
ze tema dată în funcţie de caracteristicile comunităţii studiate şi în funcţie
de propriile lor interese ştiinţifice. De exemplu, în Herculian, singurul fac-
tor cu potenţial de integrare s-a dovedit a fi religia neoprotestantă (con-
gregaţia penticostală). În acest caz atribuirea unui rol important religiei
se datorează, bineînţeles, şi faptului că autorul studiului, Kiss Dénes, este
preocupat de sociologia religiilor. Într-un alt caz, cel din Timişoara, studiul
se articulează pe relaţia dintre discriminarea etnică şi cea de gen, situaţie
explicabilă parţial prin faptul că Magyari-Vincze Enikő, cercetătoarea care
a efectuat studiul este un expert recunoscut în acest domeniu.
2. Studiile de comunitate ca metodă

În viziunea lui Sárkány Mihály (Sárkány 2000) studiile de caz, ca me-
todă, au transpus holismul metodologic aplicat iniţial societăţilor triba-
le la studiul societăţilor complexe, societăţile de origine a antropologilor.
„Esenţa metodei constă în descrierea şi interpretarea unor procese sociale
integrate, întrepătrunse în interiorul unui cadru social clar circumscris,
ale cărui limite sunt conştientizate atât de cercetător, cât şi de membrii
comunităţii studiate” (Sárkány 2000: 57). În cazul societăţilor complexe
rareori avem posibilitatea să cuprindem câmpul social în totalitatea sa,
aşa cum se întâmplă frecvent în societăţile tribale, obiectul principal al
antropologiei. Totuşi, metodologia studiului de comunitate aplicată în so-
cietăţi complexe îşi dezvăluie utilitatea în cazul unităţilor mai mici (cel mai
10
frecvent în cazul localităţilor de tipul oraşelor mici sau al satelor).

În ciuda referinţei la antropologie, ca domeniu predilect al aplicării
metodei, studiile de caz nu ţin exclusiv de o anumită disciplină (vezi Ko-
vács 2007). Metoda are rădăcini şi în sociologie (Lynd şi Lynd 1929; Park et
al. 1925; Whyte 1943) alături de şcoala britanică de antropologie socială
(Evans-Prichard 1940; Rees 1950) iar în Europa de Est cercetarea zonelor
rurale (sociografia) este privită ca cel mai important precursor al meto-
dei. În istoria sociologiei din România trebuie să menţionăm Şcoala de la
Bucureşti, unde metoda monografică a însemnat de fapt cercetarea apro-
fundată a unei unităţi teritoriale (sat, oraş, regiune) în raport cu o serie de
dimensiuni interconectate (Cernea et al. 1981).6
Cel mai mare neajuns inerent metodei constă în tendinţa studiilor de
comunitate de a aborda în mod frecvent – din perspectivă metodologică
– comunitatea ca o unitate izolată şi închisă în sine. Kovács Éva (Kovács
2007: 15) a formulat trei dimensiuni ale problemelor ce decurg din această
perspectivă:
1. Cum se defineşte conceptul de comunitate, respectiv cel de spaţia-
litate?
2. C are este poziţia studiului de comunitate faţă de continuitatea fap-
telor sociale?
3. C e tipuri de conexiuni reuşeşte studiul de comunitate să stabilească
între diferitele nivele (micro, mezo şi macro) sociale?
Prima întrebare se referă la înclinaţia cercetătorilor care utilizează
metoda de a considera evidentă identitatea, congruenţa dintre cadrul
geografic (în general localitatea) şi cadrul social al comunităţii studiate.
Arjun Appadurai (Appadurai 1996) consideră că putem evita această pre-
supoziţie metodologică eronată. Recomandarea lui metodologică este se-
pararea analitică a locului înţeles în termeni geografici, a „vecinătăţii” ca
spaţiu al interacţiunilor sociale şi de locul ca semnificaţie construită social
(„localitate”). Operând aceste distincţii analitice avem mai multe şanse să
identificăm structura fragmentată a reţelelor sociale locale, adică să ne
dăm seama că „comunitatea” circumscrisă geografic nu este un nod de
reţea nediferenţiat. Pe de altă parte, ne asistă în redirecţionarea perspec-
tivei de cercetare către dinamica producerii semnificaţiilor referitoare la
localitate.
6 Câţiva cercetători, membri ai Şcolii de la Bucureşti, au efectuat cercetări în comuni-

tăţi de romi (vezi Boia 1938; I. Chelcea 1940, 1944).
11
Întrebările doi şi trei sugerează că limitele comunităţii alese ca obiect

de analiză (respectiv spaţiul geografic al comunităţii) nu coincid cu limi-
tele proceselor sociale reale. De vreme ce locul social al puterii (politice,
administrative, economice etc.) în societăţile moderne se află în general
în afara comunităţii, procesele sociale ale comunităţii nu pot fi interpre-
tate în cadrul comunităţii. Observaţia este mai mult decât evidentă în ca-
zul migraţiei interne şi internaţionale. În aceeaşi ordine de idei, anumite
procese macrosociale (respectiv caracteristicile regionale ale acestora)
influenţează într-o măsură considerabilă societăţile locale. Nu trebuie să
amintim aici decât colectivizarea, industrializarea din epoca socialistă sau
dezindustrializarea anumitor zone după schimbarea de regim.
Autorii nu lucrează după o orientare metodologică uniformă. De ace-
ea problemele de metodă menţionate mai sus sunt tratate în mod dife-
rit de autori. Formaţia unora dintre ei (Toma Stefánia, Kiss Tamás) le-a
dezvoltat o anume sensibilitate la perspectiva macro-sociologică. Pentru
ei este de la sine înţeleasă interpretarea schimbărilor survenite în poziţia
socială a romilor în interiorul satului dintr-o perspectivă a transformărilor
structurale din societatea postsocialistă. Altundeva, de exemplu în studiul
de caz din Timişoara al lui Magyari-Vincze Enikő, nu este nici măcar ne-
cesară utilizarea conceptului de „comunitate”. De fapt, autorul analizează
relaţia romilor cu instituţiile statului, respectiv discriminarea care apare în
diferitele domenii ale serviciilor publice. Din această perspectivă legăturile
dintre membri grupului studiat sunt constituite de atitudinea instituţiilor
care se raportează la ei pe baza clasificării lor ca romi. Aşadar, este clar
că există diferenţe de accent în aceste studii, iar acestea sunt determinate
în primul rând de factorii care determină condiţiile de viaţă ale romilor
din localităţile studiate, caracteristicile cele mai relevante ale convieţuirii
romi-neromi în societăţile locale.
Aşadar, studiile de comunitate nu sunt utile în analiza proceselor soci-
ale de anvergură şi nici nu doresc să se angajeze într-un asemenea demers.
Concluziile desprinse din procesele relevante din comunităţile locale stu-
diate nu se referă la o imagine de ansamblu a politicilor sociale adresate
romilor din România de azi, însă, datorită cercetării aprofundate, metoda
îşi dezvăluie utilitatea în observarea modului în care procesele generale îşi
dezvoltă efectele în viaţa comunităţii.
12
3. Studii despre romi din România înainte şi

după schimbarea de regim
Pentru o perioadă îndelungată studiul romilor s-a axat pe cercetarea

tradiţiilor sau a limbii romani, adică a acelor forme culturale despre care
cercetătorii considerau că sunt definitorii pentru definirea, promovarea şi
menţinerea romilor ca grup distinct. Însă în ultimul deceniu cercetarea
s-a concentrat asupra condiţiilor economice, sociale şi politice care de-
termină clasificarea romilor ca romi şi influenţează, evident, imaginea lor
despre sine. Din acest punct de vedere nu putem eluda situaţia de cele mai
multe ori marginală a romilor, chiar dacă aceasta este ocazional asumată
strategic (Gmelch 1986). Pentru romi categoria de „ţigan” apare frecvent
ca stigmat social. Cu alte cuvinte, apartenenţa etnică (respectiv conştiinţa
excluderii din curentul principal al societăţii) este definită mai degrabă din
exterior şi nu din interior.
3.1. Studii despre romi în socialism
Regimul socialist nu a agreat cercetarea romilor din mai multe mo-

tive. Pe de o parte, sistemele socialiste, incluzând şi România, au definit
„problema ţiganilor” ca o problemă „socială” şi nu una „etnică” şi au tra-
tat-o ca atare. În România statul-partid a recunoscut existenţa romilor ca
şi categorie etnică la nivelul reprezentării publice a raporturilor etnice din
societate, însă grupul nu a beneficiat de drepturile cuvenite „naţionalită-
ţilor conlocuitoare” (Beck 1984). Nu a existat, de exemplu, un sistem de
instituţii de educaţie sau culturale. Pe de altă parte, studiul romilor aborda
vrând-nevrând problema sărăciei, respectiv a inegalităţilor sociale, ambe-
le subiecte tabu în regimul socialist.
Afirmaţia conform căreia sistemul socialist a definit „problema ţiga-
nilor” în termeni de clasă şi nu de etnie se verifică mai cu seamă până în
anii şaizeci. În anii şaptezeci subiectul a fost parţial regândit, ceea ce a
condus la iniţierea unor cercetări referitoare la situaţia romilor. Diferen-
ţele dintre cercetările privind romii efectuate în diferite ţări socialiste se
datorează particularităţilor sistemelor statelor-partid. Astfel, în timp ce în
Ungaria Kemény István a coordonat o cercetare cantitativă reprezentativă
la nivelul societăţii maghiare în 1971 (Kemény 1976), în România a avut
loc o conscripţie a ţiganilor la comanda Comitetului Central al Partidului
13
Comunist. Conscripţia a avut loc în cadrul Ministerului de Interne (Achim

1998: 159). Raportul ne dezvăluie o serie de aspecte ale politicii destinate
ţiganilor de către regimul socialist. Elementul principal al acestei politici a
fost integrarea socială a ţiganilor. S-au urmărit sedentarizarea grupurilor
nomade, gestionarea actelor de identitate şi angajarea romilor în econo-
mia socialistă.
Sam Beck este cercetătorul occidental care a studiat în mod siste-
matic condiţia romilor din România înainte de 1989. În calitate de cer-
cetător din cadrul Romanian Research Group, condus de John Cole, el a
efectuat muncă de teren în Transilvania anilor 1970.7 În 1979 şi 1980 a
iniţiat împreună cu Nicolae Gheorghe o cercetare care s-a axat explicit
pe condiţia romilor. Concluziile lui din acest domeniu sunt ilustrate ex-
presiv în următorul citat: „În România ţiganii sunt trataţi ca şi clasă, dar
sunt priviţi ca rasă” (Beck 1993: 169). Beck a constatat că, deşi regimul
a deschis calea mobilităţii verticale pentru romi (categorie socială care a
aparţinut de clasa inferioară), nici romii care s-au bucurat de succes eco-
nomic şi nici chiar cei care s-au asimilat în întregime nu au fost capabili
să se elibereze de stigmatul de „ţigan”, respectiv de atitudinile negative
ale majorităţii şi de comportamentul specific al acesteia. Mai mult decât
atât, analizele lui l-au condus la concluzia că resentimentele faţă de romi
s-au intensificat în cea de-a doua jumătate a anilor ‘70. Deşi subiecţii au
afirmat cu convingere că condiţiile lor de viaţă s-au îmbunătăţit semni-
ficativ în socialism, s-au plâns că sunt frecvent supuşi unui tratament
negativ din cauza apartenenţei lor etnice. Beck consideră că intensifica-
rea atitudinii negative faţă de romi se datorează, paradoxal, reuşitei in-
tegrării sociale, respectiv mobilităţii verticale. Ca urmare a politicilor de
ocupare şi aşezare ale statului socialist, o parte a romilor s-au mutat în
sate şi oraşe cu poziţie centrală, iar angajarea lor în economia socialistă
a mărit frecvenţa interacţiunilor dintre romi şi neromi (Beck 1984: 31).
Beck consideră că intensificarea prejudecăţilor faţă de romi se datorează
parţial vizibilităţii crescute în această perioadă.
7 Membrii grupului (Sam Beck, David Kideckel, Marilyn McArthur, Steven Randall, şi
Steven Sampson) au efectuat cercetări în România în calitate de doctoranzi ai Uni-
versity of Massachusetts (despre context vezi Cole 2004: 24-25).
14
3. 2. Studii despre romi după schimbarea de regim
Argumentele menţionate mai sus au apărut la mai mulţi autori după

schimbarea de regim mai ales în legătură cu întreprinzătorii, comercianţii
romi – în general activi în zona neagră sau gri a economiei – care au re-
acţionat pozitiv la schimbările structurale din economie. Din această per-
spectivă, îmbogăţirea rapidă şi spectaculoasă a romilor a condus la inten-
sificarea prejudecăţilor faţă de ei. Elena şi Cătălin Zamfir (1993: 7) citează
un articol de ziar care relatează despre o nuntă pentru organizarea căreia
s-a cheltuit o sumă egală cu salariul mediu pe 24 de ani. Articolul ilustrea-
ză perfect stereotipurile faţă de romi puse în circulaţie în media. Acelaşi
argument apare şi la Katherine Verdery (Verdery 1996: 98-99): apariţia
unui grup de comercianţi (bişniţari) aflat la graniţa lumii interlope, care a
profitat de noile oportunităţi economice, şi consumul ostentativ au con-
dus la accentuarea prejudecăţilor.
Condiţia marginală a grupului, respectiv deteriorarea acestuia în
urma proceselor de transformare din perioada postsocialistă au devenit
tema principală a discursului despre romi, respectiv a cercetărilor din
România şi Europa de Est axată pe problematica romă. Interesul ştiinţific
crescut pentru această problemă a fost creat de consecinţele negative, de
multe ori neintenţionate, de efectele perverse ale transformărilor econo-
mice, pentru că scăderea sensibilă a nivelului de trai a orientat atenţia
societăţii în mod necesar către grupurile marginale sau deprivate, sau, în
termeni mai generali, către săraci. Transformarea structurală a economiei
a influenţat direct minoritatea romă din România, în măsura în care „pro-
blematica romă” s-a legat indisolubil de discursul despre sărăcie. Acesta
are (şi) cauze obiective de vreme ce procesele conexe transformărilor soci-
ale au evidenţiat cu o claritate necruţătoare situaţia de deprivare multiplă
evidentă a comunităţii. Prăpastia dintre minoritatea romă şi majoritate
nu numai că nu s-a micşorat, ci dimpotrivă s-a adâncit (vezi Revenga et
al. 2002; Ringold 2000).
Deşi descrierea discursurilor publice referitoare la „tematica romilor”
nu ţine – din motive obiective – de scopurile introducerii, ar depăşi cadrul
de care dispunem şi alţii au efectuat deja această muncă (de exemplu Fosztó
şi Anăstăsoaie 2001) –, totuşi dorim să trecem în revistă principalele ca-
racteristici ale acestui discurs. În funcţie de obiect, perspectivă şi origine
considerăm că există trei tipuri (tipuri ideale, care în realitate nu sunt nici
omogene, nici exclusive) de discursuri despre romi: analitic-constatator,
15
al societăţii civile, respectiv incriminator. Discursul analitic-constatator se

referă cu precădere la produsele ştiinţelor sociale şi ale câmpului acade-
mic în general. Este vorba de ceea ce unii au denumit cu un fin parfum de
ironie, „industria academică a etnicităţii” (Basham şi deGroot 1977: 423).
Trăsăturile principale ale discursului sunt: tratarea problematicii referitoa-
re la romi prin prisma proceselor macro-sociale, axarea pe efectele schim-
bărilor sociale, economice, politice şi pretenţia la obiectivitate. Temele
abordate cu predilecţie sunt sărăcia, stratificarea, mobilitatea socială sau
mecanismele creării elitelor şi evoluţia ratelor demografice (de exemplu:
Emigh şi Szelényi 2001; Merfea 1991; Revenga et al. 2002; Ringold 2000;
Szelényi şi Ladányi 2004; E. Zamfir şi Zamfir 1993). Discursul politic şi cel
al societăţii civile preia argumentele celui analitic-constatator şi le instru-
mentalizează în beneficiul public – cu scopul de a legitima puterea sau de
a asigura drepturile universale ale omului (de exemplu Burtea 1997; Haller
1999). Trăsătura principală a celui de-al treilea tip de discurs este perspec-
tiva „blame the victim” (vezi: Gans 1995; Ryan 1971): romii sunt prezentaţi
ca devianţi sau criminali care nu sunt responsabili doar pentru situaţia
lor marginală ci şi pentru problemele majorităţii, nu pot sau nu vor să
se susţină independent, trăiesc din ajutor social pe „spinarea majorităţii”
(de exemplu Băcanu 1996), cu alte cuvinte sunt „nevrednici” (Kazt 1999).
Elementul comun al acestor discursuri este abordarea problemei făcând
abstracţie de individ, de actorul social, şi se sprijină mai degrabă pe date
statistice „tari”. Textele din volum pot aduce ceva nou chiar în această pri-
vinţă pentru că ne prezintă o imagine de aproape, însă dat fiind numărul
mare de studii, imaginea este totodată cuprinzătoare.
În afară de Incluziune 2007, credem că există şase cercetări de anvergu-
ră (parţial) cantitative ce merită a fi evidenţiate dintre cercetările efectuate
în România postsocialistă. Patru dintre acestea au fost iniţiate de cercetă-
tori români. Acestea sunt: (1) cercetarea Ţiganii între ignorare şi îngrijorare
coordonată de Elena şi Cătălin Zamfir în 1991 (1993); (2) cercetarea din
1998 coordonată de Cătălin Zamfir şi Marian Preda: Romii din România
(2002); (3) cercetarea lui Dumitru Sandu: O hartă socială a comunităţilor
de romi (2005); şi (4) Barometrul Incluziunii Romilor din 2006 (Bădescu et
al. 2007). Celelalte două sunt cercetări comparative de nivel internaţio-
nal: (5) Poverty, Ethnicity and Gender During Market Transition, coordonat de
Szelényi Iván, bazat pe date culese în 1999/2000 (vezi Ladányi şi Szelényi
2006); respectiv (6) cercetarea din 2001 din cadrul Programului de Dez-
voltare a Naţiunilor Unite (United Nations Development Programme, UNDP)
16
intitulată The Roma in Central and Eastern Europe: Avoiding the Dependen-
cy Trap (UNDP 2002). Similar cu cercetarea Incluziune 2007, majoritatea
acestor cercetări a utilizat mai multe metode de cercetare.
Orientarea mai apropiată de cea asumată în acest volum este repre-
zentată de cercetările de antropologie. La începutul anilor ‘70 au apărut
primele studii despre romi realizate în spiritul studiilor de comunitate
promovate de antropologia anglo-saxonă. Primele studii (Cohn 1969,
1973; Silverman 1982) şi monografii (Gropper 1975; Salo şi Salo 1977;
Sutherland 1975) de acest gen prezintă comunităţile de romi din America
de Nord. Cercetările de teren în sistemele socialiste din Europa de Est se
leagă de numele lui Will Guy (Cehoslovacia), Michael Stewart (Ungaria)
şi Sam Beck menţionat mai sus (România). Ei au publicat mai multe stu-
dii (vezi: Beck 1984; Beck 1993; Guy 1975), respectiv o monografie (Ste-
wart 1997) despre romi. După schimbarea de regim au apărut mai mul-
te monografii despre comunităţile de romi din Slovacia (Scheffel 2005),
respectiv România (Engebrigtsen 2007). Pentru antropologii şi etnografii
din Transilvania cercetarea în rândul romilor este o activitate recuren-
tă (pentru o trecere în revistă a literaturii vezi Pozsony 2001). Ei au pre-
zentat rezultatele acestor cercetări în mai multe volume de studii (Bodó
2002; Gagyi 1996; Ilyés şi Pozsony 2007; Pozsony şi Anghel 1999). Pe lân-
gă acestea există mai multe proiecte de colaborare axate pe condiţiile de
viaţă ale comunităţilor de romi, la care au participat atât sociologi cât şi
antropologi (Rüegg et al. 2006). Există şi ziarişti care au privit cu simpatie
spre comunităţile de romi şi au publicat lucrări de succes (de exemplu:
Fonseca 2001[1995]; Remmel 1993).
În perioada postsocialistă o nouă generaţie de cercetători a publicat
mai multe lucrări pornind de la cercetarea aprofundată a grupurilor de
romi (Berta 2007; L. Chelcea şi Lăţea 2000; Fosztó 2007; Olivera 2007; Ries
2007). Studiile sunt variate din punct de vedere teoretic şi metodologic,
însă fiecare ne oferă o imagine a vieţii comunităţii de romi studiate. Când
cercetătorul se angajează în studiul intensiv al culturii şi societăţii comu-
nităţii, de multe ori uită de analiza detaliată a relaţiilor cu majoritatea,
însă aceste relaţii sunt cruciale din perspectiva activităţii economice şi a
integrării grupului respectiv în sistemul social mai larg.
Noutatea studiilor de comunitate realizate în cadrul Incluziunea 2007,
respectiv a articolelor cuprinse în acest volum este imaginea cuprinzătoa-
re şi variată proiectată în faţa cititorului, imagine clădită pe fundamentul
unei metodologii relativ unitare.
17
4. Interpretări şi concluzii posibile

Analizele elaborate în paradigma studiilor de comunitate nu se ca-
racterizează printr-un orizont teoretic foarte bine circumscris sau prin
pretenţii la rezultate şi concluzii cu caracter teoretic, ceea ce nu înseam-
nă că analizele nu pot fi utile pentru teoria socială. Deşi imaginea de an-
samblu desprinsă din studiile de comunitate cuprinse în prezentul volum
este extrem de eterogenă, materialul se pretează la reliefarea anumitor
cadre teoretice capabile să sintetizeze această varietate. Introducerea
surprinde trei dintre aceste cadre teoretice: (1) primul se referă la catego-
rizarea etnică, (2) al doilea la integrarea socială, (3) iar al treilea la poziţia
romilor în societatea postsocialistă. Introducerea doreşte să poziţioneze
studiile din volum în raport cu literatura care abordează aceste cadre de
interpretare.
4.1. Teorii ale producerii graniţelor şi ale clasificării

în studiul etnicităţii
Deşi recent au apărut mai multe încercări de sinteză, teoriile etnicităţii

sunt în general clasificate în două paradigme reliefate de perechi de con-
trarii cum ar fi primordialist-modernist, clasic-constructivist, esenţialist-
instrumentalist, obiectivist-subiectivist. Orientarea de bază a textelor din
acest volum este dată de paradigma constructivistă semnalată în ultima
pereche de contrarii, orientare al cărei miez a fost formulat în introducerea
lui Fredrik Barth la volumul coordonat de el, Ethnic Groups and Boundaries
(Barth 1998 [1969]). În această introducere Barth ne atrage atenţia asu-
pra importanţei practicilor intersubiective de formare a graniţelor între
grupuri. Perspectiva a reprezentat o noutate în raport cu abordarea cul-
turală a identităţii, dominantă în perioada respectivă. Barth consideră că
identitatea (etnică) nu poate fi definită pornind de la criterii obiective, nu
reprezintă apartenenţa statică şi durabilă la un grup, ci este o formă de
organizare dinamică, produsă în timpul interacţiunii în cadrul căreia in-
divizii categorizează pe alţii şi pe ei înşişi, trasând astfel graniţe între cele
două (sau mai multe) grupuri. Menţinerea grupului ca atare depinde de
menţinerea graniţelor (simbolice) şi nicidecum de diferenţele dintre gru-
puri date de trăsături culturale obiective (idem.:14-15). Diferenţele cultu-
rale obiective sunt actualizate doar în măsura în care devin semnificative
pentru actorii sociali în situaţia dată.
18
Barth a fost criticat de mai mulţi, însă studiul etnicităţii a urmat di-
recţia trasată de el. Deşi reprezentanţii paradigmei (Barth 1969, Banks
1996, Bell 1975, Cornell-Hartman 1996, Eriksen 1993, Gans 1996, Han-
nerz 1996, Horowitz 1975, Jenkins 1997, Schaefer 1998) tratează în mod
diferit moştenirea lui Barth, există totuşi un consens asupra unor aspecte
centrale ale teoriei. Cel mai important dintre acestea este probabil accep-
tarea tezei conform căreia miezul etnicităţii nu este constituit pornind de
la conţinutul cultural (trăsături culturale distinctive), ci de graniţele cul-
turale ce despart grupurile. Aceste graniţe sunt create de membri comu-
nităţilor în cadrul interacţiunilor cotidiene în situaţii sociale date. Mem-
brii grupurilor se clasifică şi îi clasifică pe ceilalţi prin utilizarea anumitor
categorii, iar identitatea grupurilor este construită prin aceste practici de
clasificare, etichetare, respectiv prin acceptarea sau respingerea categori-
ilor (vezi: Banks 1996; Barth 1998 [1969]; Bell 1975; Cornell şi Hartmann
1998; Eriksen 1993; Gans 1996; Hannerz 1996; Jenkins 1997: 40, 53-56
etc). Din această perspectivă identitatea etnică nu este statică, ci un pro-
ces dinamic, iar clasificarea, categorizarea indivizilor nu are loc în vid ci în
condiţii sociale date. Mai mult, această categorizare este instrumentală şi
are loc în funcţie de interesele grupului propriu sau ale celuilalt grup (Bell
1975: 171). Această paradigma face posibilă tratarea proceselor de con-
strucţie identitară susţinută de indivizi, adică ne permite elaborarea unei
perspective care ancorează identitatea etnică şi construcţia ei în contextul
economic, social şi politic.
A vorbi despre elementele identităţii etnice la romi este o întreprindere
care comportă anumite riscuri. Studiile de sărăcie arată că în România,
dar şi în alte state din regiune etnicitatea şi sărăcia sunt corelate (vezi de
exemplu: Zamfir şi Zamfir 1993; Ladányi şi Szelényi 2004). Exemplele cele
mai grăitoare de etnicizare a sărăciei sunt date de următoarele afirma-
ţii: „romii sunt săraci” şi/sau „dacă cineva e foarte sărac, e rom”. Aceste
exemple arată că etnicizarea sărăciei se constituie în etichetă şi stigmat la
adresa romilor – este evident că nu toţi romii sunt săraci şi nu toţi oamenii
săraci sunt priviţi ca romi. În contextul românesc romii reprezintă grupul
cel mai expus riscului reprezentat de sărăcie: romii sunt în mod semnifi-
cativ suprareprezentaţi în rândul săracilor şi al grupurilor excluse social,
datele statistice ne arată că mai mult de trei sferturi din ei sunt săraci (Rin-
gold 2000). Romii nu au beneficiat niciodată de o situaţie privilegiată, însă
după cum am menţionat anterior, socialismul a adus schimbări benefice
în viaţa lor (vezi Pons 1999 [1995]), colectivizarea agriculturii a oferit lo-
19
curi de muncă plătită în cooperative romilor fără pământ. Totodată, dato-

rită industrializării forţate, angajării obligatorii şi nevoii de forţă de muncă
a economiei socialiste, romilor li s-a oferit posibilitatea unor traiectorii de
mobilitate verticală, deşi de obicei ocupau poziţiile de la baza ierarhiei, ca
muncitori necalificaţi sau calificaţi la locul de muncă. La sfârşitul perioadei
socialiste 49 de procente din populaţia romă activă au lucrat ca muncitori
agricoli în sfera economiei de stat sau în cooperative agricole de producţie
(Burtea 1996). Veniturile de la locul de muncă permanent au asigurat stabi-
litatea financiară pentru romi (ibidem). Creşterea univocă a nivelului de trai
a intervenit în anii şaizeci, odată ce s-au făcut simţite efectele modernizării
socialiste date de urbanizare şi industrializare. Aceste procese au îmbună-
tăţit nivelul de trai al întregii populaţii, inclusiv al romilor: migraţia din zona
rurală în oraşe a condus la ocuparea romilor în poziţiile pe care sistemul so-
cialist le-a creat clasei muncitoare. Însă căile integrării şi ale asimilării s-au
înfundat în anii şaptezeci: şomajul „ascuns” apărut în urma crizei economi-
ce a lovit în primul rând romii care au renunţat între timp la meşteşugurile
tradiţionale. După schimbarea de regim condiţia precară în care se aflau ro-
mii s-a deteriorat şi mai mult, deoarece schimbările structurale din econo-
mie şi discriminarea tot mai evidentă le-a obstrucţionat accesul la resurse8
(vezi şi: Revenga et al. 2002; Teşliuc et al. 2001), prin perpetuarea statutului
marginal, a excluderii şi a segregării.9 Toate acestea au influenţat practicile
menite a defini conţinutul categoriei de „rom”.
Analiza categorizării etnice, analiză ancorată în procese sociale şi eco-
nomice, apare în mod explicit în mai multe studii. Magyari-Vincze Enikő
analizează practicile de categorizare ale mai multor instituţii de stat. În
studiul lui Kiss Tamás dimensiunea centrală a analizei este relaţia dintre
luptele de clasificare, adică contextele în care o persoană este identificată
drept rom sau maghiar, şi practicile de construcţie instituţională, respectiv
structura duală a pieţei forţei de muncă locale.
Pe de altă parte, studiile (de exemplu Mariana Goina) arată că „ţigan”
(dar în mod similar şi denumirea de „rom”) ca denumire generică şi uni-
tară este validă în cazul celor numiţi „ţigani” de majoritate. Utilizarea de-
numirii este justificată în cazul în care dorim să analizăm situaţia celor
8 Bineînţeles că au existat şi procese contrare. Au apărut romi de succes – politicieni,

întreprinzători economici – însă, în general, situaţia romilor este caracterizată mai
degrabă de insecuritate economică.
9 28 % din populaţia de romi trăieşte în comunităţi segregate etnic. Cifra a fost preluată
din cercetarea „Poverty, Etnicity and Gender during Market Transition”.
20
pe care majoritatea îi numeşte ţigani. Denumirea evidenţiază alteritatea,

distanţa socială şi semnalează, accentuează mai degrabă excluderea soci-
ală şi/sau economică şi condiţia marginalităţii, decât omogenitatea unui
grup etnic.
4.2. Integrare socială şi relaţii interetnice
Un curent important în studierea relaţiilor interetnice şi a pluralismu-

lui etnocultural se structurează în jurul haloului conceptual de integra-
re. De fapt primele orientări definitorii ale cercetării sociale din Europa şi
Statele Unite ale Americii au fost clădite pe acest concept. În acest sens
menţionăm, de exemplu, Şcoala de la Chicago (Hirschman 1983; Sanders
2002) sau analizele sociologiei naţiunii cu rădăcini în şcoala durkheimia-
nă (Schnapper 1991). Aceste abordări analizează în esenţă modul (dina-
mică şi modele) în care se constituie relaţiile sociale dintre grupuri bine
circumscrise, cum devine simpla realitate a apropierii spaţiale un sistem
integrat de relaţii sociale care presupun asumarea unor scopuri de grup
ce transcend individul, un univers normativ comun şi, nu în ultimul rând,
conştiinţa unui grup definit ca „noi”.
Un răspuns categoric la această întrebare propune o formulă relativ
simplă: structura şi logica funcţionării societăţilor industriale moderne
individualizează (slăbeşte şi relativizează legăturile de grup tradiţiona-
le) şi integrează, în acelaşi timp. Astfel, logica economică devine factorul
structurant al relaţiilor sociale. În această logică eficienţa şi creşterea pro-
ductivităţii devin cele mai importante interese şi valori. În consecinţă, se
exclude valorizarea indivizilor pe alte baze decât cea a meritocraţiei (sta-
tut moştenit, etnie sau rasă), iar pe de altă parte practicile indivizilor sunt
orientate spre raţionalitate. Astfel apare posibilitatea definirii identităţii şi
a accederii la un anumit statut pe baza recunoaşterii performanţelor indi-
viduale ca alternativă la apartenenţa la o comunitate etnică (Geschwen-
der 1978: 19-26; Hirschman 1983: 400).
Teza teoretică referitoare la dinamica societăţilor plurale din punct de
vedere etnic a lui Robert Park – cunoscută sub numele de ciclul relaţiilor
de rasă (race relation cycle) – este fundamentată pe acest tip de raţiona-
ment. Park consideră că în cazul imigranţilor din societăţile industriale
complexe menţinerea identităţii este temporară, tranzitorie, iar integrarea
în societatea de destinaţie se desfăşoară în mai multe faze sau stadii: con-
tact, competiţie (conflictul nu este exclus), adaptare şi (probabil) asimilare
21
(Park 1926: 196). Logica a fost preluată şi de Milton Gordon, care a refor-
mulat modelul elaborat de Park (Gordon 1964). În timp ce Park a descris
stadiile consecutive ale integrării, Gordon s-a axat pe descrierea domeni-
ilor consecutive ale integrării. Conform acestui model minorităţile se in-
tegrează în primul rând în piaţa forţei de muncă (integrare structurală),
după care urmează intrarea în reţele personale (integrare maritală) urma-
tă de integrarea la nivelul reprezentărilor colective (acceptarea minorităţii
de către alţii, respectiv identificare în dimensiunea conştiinţei).
Aşadar, rezumând cele menţionate, orientarea teoretică în analiza in-
tegrării este caracterizată de următoarele idei definitorii: (1) structurarea
şi funcţionarea societăţilor moderne sunt definite în mod inevitabil de eva-
luarea bazată pe principiul performanţei individuale, validată de societăţi-
le industriale. (2) Procesele de producţie şi schimb care urmează logica ca-
pitalistă omogenizează într-o oarecare măsură diferitele categorii sociale,
organizează pe baza aceluiaşi principiu anumite relaţii sociale, în primul
rând relaţiile de pe piaţa forţei de muncă integrată în producţia capitalistă.
(3) Omogenizarea este rezultatul participării la piaţa forţei de muncă, con-
siderată unitară, nediferenţiată (care funcţionează pe baza principiului
performanţei şi a cererii şi ofertei). Integrarea în acest domeniu este per-
cepută ca momentul primar şi definitoriu, premisa originară a integrării.
(4) Integrarea pe piaţa forţei de muncă nu este doar o premisă necesară a
integrării, ci şi una suficientă, deoarece se constituie în stadiul care condi-
ţionează toate celelalte stadii (doar orizontul de timp rămâne incert).
Multe politici publice, în special cele care abordează grupurile mino-
rităţilor marginale, au în substrat premise de acest tip: trebuie să facilităm
integrarea romilor pe piaţa forţei de muncă, care va genera procese de
integrare mai ample şi mai generale. Se pare că teoria pieţei segmentate
sau duale a forţei de muncă infirmă aceste premise (Bonacich 1972; 1976;
Massey et al. 2001: 17-21; Piore 1979). Teoria afirmă că organizarea eco-
nomiei în contextul economiilor de piaţă, mai precis logica de funcţionare
a pieţei forţei de muncă este cea care produce, respectiv reproduce condi-
ţia marginală a anumitor grupuri.
Abordarea infirmă caracterul omogen şi unitar al pieţei forţei de mun-
că din societăţile industriale (şi postindustriale) şi propune în schimb ideea
caracterului segmentat al pieţei forţei de muncă. Segmentarea sau duali-
tatea provine din două logici paralele ale organizării pieţei forţei de mun-
că: pe de o parte funcţionează logica-standard a pieţii, conform legii cererii
şi ofertei, pe de altă parte există organizarea pe bază de pretenţii la statut.
22
Aceasta se manifestă prin faptul că ocuparea şi remunerarea poziţiilor din

piaţa forţei de muncă nu are loc doar după criteriile pieţii, ci şi pe baza
unei logici a prestigiului. În consecinţă, creşterea cererii economice şi so-
ciale nu înseamnă neapărat şi salarii mai mari pentru ocupanţii poziţiilor
inferioare, fiindcă creşterea salariilor pentru aceste poziţii ar conduce la
aşa numita inflaţie structurală. Pe cale de consecinţă ocupanţii poziţiilor
mai prestigioase ar cere şi ei (reproducând diferenţele de statut existente)
mărire de salariu. Întregul proces ar escalada până în momentul în care
s-ar reveni la ierarhia salariilor conformă cu ierarhia statusurilor sociale.
Aşadar, pe termen lung, mărirea remuneraţiei pentru ocupaţiile cu statut
scăzut ar produce o creştere semnificativă a cheltuielilor salariale.
Totuşi, de ce nu se întâmplă aşa? În majoritatea societăţilor industriale
piaţa forţei de muncă nu este omogenă, iar segmentarea, adică organiza-
rea pe două nivele a acestei pieţe, se manifestă şi se impune sub diferite
forme. Segmentul primar este caracterizat de capital uman intensiv (in-
vestiţie semnificativă în resurse umane), relaţii de muncă formalizate, un
sistem de sporuri şi servicii adăugate în afara salariului, un loc de muncă
relativ stabil, posibilitatea mobilităţii, a avansării. Caracteristicile segmen-
tului secundar sunt: utilizarea intensivă a forţei de muncă fizică, insta-
bilitatea locului de muncă (munci ocazionale, pe termen scurt, frecvent
angajare informală), salarii relativ mici şi fluctuante. De aceea segmentul
secundar al pieţei forţei de muncă constituie prin definiţie o fundătură (nu
exista posibilitatea avansării).
Frecvent distribuţia dintre segmentele primar şi secundar coincide cu
ierarhiile etnice recunoscute într-o societate dată. Actorii din piaţa secun-
dară a forţei de muncă provin în număr covârşitor din rândul diferitelor
categorii marginale, de exemplu minorităţi cu statut scăzut (imigranţi,
muncitori străini, minorităţi etnice aflate la baza ierarhiei de prestigiu). În
schimb, cei din segmentul primar aparţin de regulă majorităţii dominan-
te. Acesta este motivul pentru care organizarea pieţei forţei de muncă şi
structura socială articulată pe acest tip de organizare produce şi reprodu-
ce marginalizarea minorităţilor atât pe bază etnică, cât şi pe baza presti-
giului social scăzut.
Segmentarea pieţei forţei de muncă îi avantajează în primul rând pe
întreprinzători. Caracterul informal al muncii, deşi comportă anumite
riscuri (de exemplu controlul autorităţilor), scade semnificativ cheltuieli-
le legate forţa de muncă. Pe lângă eludarea plăţii impozitelor şi a taxelor
aferente muncii, angajatorul plăteşte de obicei un salariu mai mic. Faptul
23
se datorează în primul rând nivelului scăzut al capacităţii de organizare

sindicală a actorilor din piaţa secundară a forţei de muncă. Ei nu reuşesc
sau nu doresc, din diferite motive, să-şi impună punctele de vedere, sau să
ceară sprijinul autorităţilor.
Aşadar, contrar teoriilor iniţiale ale integrării, una din implicaţiile te-
oriei pieţei segmentate a forţei de muncă constă în recunoaşterea faptului
că contactele din cadrul pieţei forţei de muncă dintre minorităţi şi gru-
purile dominante nu iniţiază în mod necesar procese de integrare socială
amplă. Mai mult, structura dată (deloc accidentală) a pieţei forţei de mun-
că poate produce sau menţine caracterul segmentar al unei societăţi şi
relaţiile asimetrice dintre grupuri.
Majoritatea studiilor cuprinse în volum abordează natura relaţiilor
dintre societatea dominantă şi romi pe piaţa forţei de muncă, iar câteva
dintre aceste studii elaborează mai aprofundat acest tip de analiză. O parte
a textelor introduce numeroase nuanţe în înţelegerea mecanismelor care
transformă relaţiile de muncă în relaţii informale şi prin aceasta contribuie
la descrierea unor relaţii sociale mai generale prezente în acest context.
Problema menţionată este cel mai bine documentată şi nuanţată în
studiul despre Nuşfalău elaborat de Toma Stefánia. Studiul ne prezintă în
detaliu transformarea suferită de organizarea socială a muncii în contex-
tul tranziţiei economice. Cum au rămas romii din Nuşfalău în afara siste-
mului formal de angajare şi cum s-a extins, cum funcţionează în prezent
sfera informală, piaţa secundară a forţei de muncă, construită pe munca
în gospodărie? Aceste relaţii de angajare sunt atât de specifice că nici nu
este recomandat să folosim termenul de piaţă, deoarece selectarea mun-
citorului sau efectuarea muncii nu ţine cont de logica pieţei. După cum
este prezentat în amănunt de autor, în timp se dezvoltă relaţii şi legături
preferenţiale între unii romi şi unele familii din localitate, astfel, recompen-
sarea muncii corespunde mai degrabă schimburilor ghidate de recipro-
citate. Altfel spus, schimbul de bunuri şi servicii nu este imediat (contrar
schimbului de marfă sau practicilor de vânzare-cumpărare), ci este amâ-
nat pentru un moment viitor. Totuşi, dacă schimbul nu este onorat sau
relaţia nu este satisfăcătoare, ea se poate destrăma. Este de evidenţiat în
cazul acesta că dependenţa de relaţiile de schimb este mai accentuată la
romi decât la angajatorii lor, iar aceştia din urmă deţin controlul şi puterea
în formularea condiţiilor de schimb. Pe scurt, relaţia de schimb este asime-
trică, seamănă mai degrabă cu relaţiile feudale de tip patron-client. O notă
de culoare a cazului este dată de instituţia „naşului”, care funcţionează ca
24
o formă de întărire simbolică a relaţiilor de schimb. Romii, care aleg naşii

pentru copii lor din rândul gospodarilor ne-romi, încearcă să asigure sta-
bilitatea acestor relaţii de schimb într-o dimensiune morală.
În schimb, studiul lui Kiss Tamás arată că în Valea Crişului subordo-
narea şi controlul sunt practicate în termenii pieţei. Munca cu ziua este o
instituţie informală, dar eminamente de piaţă, munca depusă este plătită
în fiecare zi. Din cauza ofertei mari de forţă de muncă, selecţia romilor care
doresc să muncească ţine cont de performanţele anterioare. Evaluarea per-
formanţei nu este aleatorie, este un proces birocratic în care se inventariază
calitatea şi cantitatea muncii prestate. Structurarea pe două nivele a pieţei
forţei de muncă este ilustrată de faptul că munca cu ziua este prestată doar
de populaţia de romi. Ceilalţi nu doresc să se angajeze în acest fel, maghia-
rii din localitate consideră că este umilitor, înjositor să fie trataţi similar cu
romii, fapt probabil în cazul în care se angajează ca zilieri. Cu alte cuvinte,
munca cu ziua a devenit o instituţie cu statut inferior pentru maghiari.
Informaţiile schiţate în studiul de caz din Veseuş (Alina Silian) ne con-
duc la concluzia că autorităţile şi întreprinzătorii cooperează când la fa-
brica de vin este nevoie de asigurarea unei forţe de muncă ieftine, uşor de
controlat şi de gestionat (forţă de muncă compusă majoritar din romi). În
acest caz angajarea este formală, iar atragerea forţei de muncă face uz şi
de alte tactici de motivare, însă se pare că, din cauza salariului neatractiv,
romii din localitate caută alte posibilităţi de muncă. Deşi există cerere de
forţă de muncă (în regiune există mai multe proiecte de dezvoltare infra-
structurală), căutarea unui alt loc de muncă este limitată de caracterul
greoi al mobilităţii şi de obstrucţionarea sistematică a mişcării (de către
autorităţi, din perspectiva romilor).
Cele trei cazuri confirmă ipoteza conform căreia lumea muncii nu in-
tegrează în mod necesar, iar relaţiile de putere din cadrul pieţei de muncă
locale produc sau reproduc cu uşurinţă stratificarea etnică şi socială. Bi-
neînţeles că modul de instituţionalizare şi de organizare a fenomenului
diferă de la caz la caz: într-un mod mai tradiţional în Nuşfalău şi sub forma
capitalismului lipsit de orice control în Valea Crişului.
4.3. Poziţia socială a romilor în postsocialism
Ultimul cadru interpretativ are relevanţă în cazul în care recitim stu-

diile de caz prin prisma studiilor referitoare la poziţia socială a romilor în
postsocialism. Perspectiva este centrată pe conceptul de underclass, con-
25
cept propus în cadrul celei mai ample cercetări care a examinat condiţia
romilor din Europa de Est. Cercetarea a fost realizată în perioada 1999-
2000.10 Ea s-a concentrat asupra relaţiilor dintre sărăcie, etnicitate şi ge-
nul social şi a combinat ancheta sociologică pe un eşantion reprezentativ
la nivelul mai multor state (Bulgaria, România, Rusia, Slovacia şi Ungaria)
cu cercetarea de teren antropologică. Cercetarea a fost coordonată de Sze-
lényi Iván, iar cel mai apropiat coleg i-a fost Ladányi János. Ladányi şi Sze-
lényi au mai lucrat împreună cu Havas Gábor în localitatea Csenyéte din
Ungaria începând din 1989. Aici ei au efectuat o cercetare etnografică şi
de demografie istorică (vezi: Ladányi şi Szelényi 2003; Szelényi şi Ladányi
2004, capitolul 1 şi 2).
Obiectul principal al ambelor cercetări – cea din Csenyéte şi cea ex-
tinsă la nivelul Europei de Est – a fost sistemul de relaţii dintre etnicita-
te, clasă socială şi segregare din perspectiva schimbărilor social-istorice
survenite după căderea socialismului. Argumentul principal al lui La-
dányi şi Szelényi constată că există un underclass segregat şi rasializat
în Europa de Est, iar această apariţie a lui este un fenomen eminamente
postsocialist. Studiul de caz din Csenyéte ilustrează perfect acomodarea
relaţiilor interetnice la contextul social istoric, evidenţiind rolul politici-
lor publice promovate de stat în acest proces. Concluzia studiilor arată că
tendinţele de asimilare, respectiv de segregare observabile la nivel local
sunt de fapt amprente ale proceselor macro-istorice. Integrarea relativă
a romilor din Csenyéte la mijlocul secolului al XIX-lea, respectiv măsu-
rile politice din perioada de început a sistemului socialist au promovat
procese de asimilare şi desegregare. Odată cu intensificarea naţionalis-
mului şi a xenofobiei la nivel macro-social, s-au intensificat şi procesele
de segregare la nivel local. Aceste procese au avut loc în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX, respectiv în peri-
oada care a urmat după căderea socialismului. Mai mult, studiul de caz
din Csenyéte arată într-un mod concludent că asimilarea (parţială) din
socialism a produs în postsocialism exact contrariul efectului scontat.
Romii şi-au pierdut cunoştinţele şi reţelele tradiţionale – indispensabile
din perspectiva strategiilor lor de supravieţuire – acumulate şi menţi-
nute înaintea socialismului. Astfel, după căderea comunismului, exact
grupurile de romi integrate, cele ai căror membri şi-au găsit loc în rân-
10 Rezultatele au fost prezentate în Review of Sociology (7, no. 2) şi Szociológiai Szemle (4),
respectiv în următoarele volume: Ladányi şi Szelényi 2006; Szelényi şi Ladányi 2004.
26
dul muncitorilor (adică romii proletarizaţi) au ajuns în condiţii materiale

fără ieşire şi speranţă.
Szelényi şi Ladányi afirmă că underclass-ul este produsul tranziţiei
economice postsocialiste. Antropologii (Stewart 2001, 2002) au criticat în
primul rând acele enunţuri ale teoriei conform cărora grupurile cu mobi-
litate negativă îşi aproprie „cultura sărăciei”, ceea ce minimizează şansele
lor de ieşire din sărăcia profundă în care au ajuns. Deşi accentuază pri-
matul proceselor structurale şi se distanţează de utilizarea behavioristă
a conceptului de underclass (de tipul blame de victim), cultura sărăciei va
provoca inevitabil critica abordărilor care operează acest concept. În ciu-
da acestor critici, rezultatele cercetărilor antropologice nu infirmă univoc
concluziile lui Szelényi şi Ladányi privind formarea underclass-ului şi rela-
ţia lui cu cultura sărăciei. De exemplu, monografia lui Scheffel (2005) mai
degrabă confirmă concluziile autorilor decât să le infirme.11
Cercetarea de teren a lui Scheffel s-a desfăşurat într-o colonie de romi
din estul Slovaciei. Satul, Svinia, este în mod evident structurat în două
comunităţi distincte: cea a ţăranilor „albi” şi cea a romilor „negri”. Romii
trăiesc separat de ne-romi, în condiţii extrem de precare. Scheffel argu-
mentează că situaţia este creată de ambivalenţele efectelor modernizării
socialiste agravate de consecinţele negative ale tranziţiei postsocialiste. El
subliniază deteriorarea relaţiilor dintre romi şi ne-romi afirmând că între
cele două grupuri au existat relaţii sociale şi economice stabile şi strân-
se înainte de perioada socialistă, chiar dacă şi în această perioadă trăiau
separaţi unii de alţii. Posibilitatea creată în socialism de a stabili relaţii de
muncă impersonale a sugerat romilor să renunţe la relaţiile personale
dezvoltate anterior cu ţăranii, pe motiv că şi-au pierdut relevanţa în noul
context social al economiei socialiste. „Relaţiile bazate pe încrederea faţă
de persoanele din comunitate au fost înlocuite de dependenţa totală faţă
de stat şi organele locale ale lui, iar cultivarea minuţioasă a relaţiilor inte-
retnice a început să pară superfluă” (Scheffel 2005: 216). Situaţia culturală
a locuitorilor din colonie este descrisă în felul următor: „Oricare analist cât
de cât obiectiv va observa că majoritatea romilor din Svinia nu exploa-
tează, fructifică resursele limitate la care are acces în mediul lui imediat”
(2005: 219).
11 Deşi este mai mult ca sigur că Scheffel avea cunoştinţă de cercetarea respectivă, nu
reacţionează în niciun fel la dezbaterea teoretică a autorilor iar în analiză nu face
referire la abordările care utilizează conceptul de underclass (vezi Scheffel 2004: 11).
27
Similitudinea dintre cele două cercetări nu este aparentă. Pornind de

la date statistice furnizate de ancheta sociologică reprezentativă menţio-
nată mai sus, Ladányi şi Szelényi susţin că formarea underclass este ca-
racteristică întregii regiuni a Europei de Est, deşi există diferenţe marcante
între ţări. În Ungaria, graniţa dintre săraci şi cei mai puţin săraci este rigi-
dă şi etnicizată, ceea ce „a asigurat” formarea unui underclass. Ca termen
de comparaţie, în Bulgaria categorizarea etnică este relativ stabilă (de
tipul castelor). Categoriile etnice sunt mult mai maleabile în România şi
Ungaria şi există diferenţe şi în privinţa formării underclass-ului. Polariza-
rea economică este mai accentuată în Ungaria, în comparaţie cu România
sau Bulgaria, şi tot aici s-a observat cel mai clar apariţia underclass-ului
în rândul romilor. Autorii cred că în cazul romilor din România s-a dezin-
tegrat poziţia de castă inferioară odată cu schimbările aduse de tranziţia
postsocialistă. Totodată, autorii dau dovadă de precauţie când spun că nu
putem prevedea dacă procesele actuale indică integrarea romilor într-o
clasă inferioară sau vom asista la excluderea lor într-o formaţiune under-
class etnicizată (Szelényi şi Ladányi 2004: 158).
Cadrul schiţat de Ladányi şi Szelényi s-a dovedit a fi extrem de util în
situarea studiilor de caz din volum. Cercetările de teren din diferite loca-
lităţi au reuşit să surprindă câteva elemente caracteristice ale proceselor
sociale legate de romii din România. Merită să pornim de la observaţia că
în mediul rural majoritatea comunităţilor de romi şi-a menţinut poziţia
de tip castă inferioară împreună cu reţelele tradiţionale articulate pe re-
laţii de încredere. Studiul Stefániei Toma descrie cu o sensibilitate ieşită
din comun valoarea inestimabilă a relaţiilor de încredere dintre ţărani şi
romi, relaţii relevante în privinţa strategiilor de supravieţuire ale romilor.
Studiul despre comunitatea din Valea Crişului, al lui Tamás Kiss susţine că
după ce romii au fost mai puţin implicaţi în sectorul industrial (în care au
fost angajaţi în majoritate ne-romii din localitate) şi au fost angajaţi mai
ales în CAP-ul local, ei nu au devenit cu adevărat din „ţigani”, „muncitori”.
După cum arată datele statistice furnizate de recensământ, romii au fost
suprareprezentaţi în sectorul agricol şi la nivel naţional. Studiul din Valea
Crişului, similar cu cel al lui Călin Goina din Sântana, arată că în multe
cazuri angajarea la CAP a menţinut sau a restructurat reţelele de încrede-
re create înainte de socialism. De aceea situaţia romilor se apropie în cele
mai multe cazuri de tipul ideal al castei inferioare.
Există şi studii, cum sunt cele din Sântana şi Curtici, care ne atrag
atenţia asupra unor diferenţe regionale semnificative. Regiunea de fronti-
28
eră din judeţul Arad dispune de pământ arabil de calitate infinit mai bună
decât media pe ţară, iar datorită apariţiei relativ timpurii a capitalului
străin şomajul este practic inexistent, chiar şi în rândul romilor din comu-
nitate. Pentru romii din Sântana şi Curtici integrarea socială este relativ
neproblematică. Mai mult, munca în străinătate le-a deschis şi anumite
traiectorii de mobilitate ascendentă.
Un al treilea aspect interesant se află în studiul de caz elaborat de
Miruna Tîrcă, studiu de caz care descrie un ghetou urban. Ghetoul s-a
format după schimbarea de regim, după ce locuinţele de serviciu aflate
în proprietatea întreprinderii care a construit metroul din capitală au
fost sortite demolării. Locuinţele au rămas fără stăpân şi au fost ocupate
ilegal. Starea locuinţelor s-a deteriorat rapid, însă situaţia s-a schimbat
radical când, în 2006, s-a clarificat problema datoriilor publice, s-a intro-
dus curentul, iar primăria a întăbulat clădirile respective. Drept urmare
au început să se schimbe locatarii, vechii locatari fiind înlocuiţi. Cei care
nu reuşeau să-şi plătească cheltuielile de bloc au părăsit oraşul şi au în-
ceput să apară noi locatari (ne-romi) în zonă. Miezul întâmplării constă
în faptul că schimbările au fost generate de dinamica pieţei imobiliare
din Bucureşti, iar clarificarea datoriilor publice a coincis cu momentul
în care explozia preţurilor în domeniul imobiliar a cuprins şi marginea
oraşului. Clarificarea situaţiei locuinţelor şi creşterea preţului imobilelor,
împreună, au conferit un oarecare prestigiu zonei, ceea ce a condus la
schimbări pozitive pentru locuitori şi la selectarea populaţiei din aceste
clădiri. Celor care au rămas în blocuri li s-a oferit posibilitatea de a se
integra în clasa inferioară a capitalei. Totodată, studiul de caz ne arată că
migraţia internă este parte organică a proceselor în care sunt angrenaţi
şi romii. Este evident că în urma acestor procese periferia socială apare
împreună cu periferia geografică.
Volumul nu conţine studii care ar confirma fără echivoc teza lui Sze-
lényi–Ladányi privind formarea underclass. Probabil că imaginea de an-
samblu ar fi diferită dacă grupurile excluse din ghetoul din Bucureşti,
descrise de Miruna Tîrcă, ar fi constituit focusul analizei. Am fi găsit situ-
aţii similare şi în cazul comunităţilor de romi care s-au mutat din Braşov,
oraş industrial, în satele vecine. Chiar dacă volumul nu oferă o imagi-
ne panoramică a situaţiei actuale a comunităţilor de romi din România,
sperăm că va contribui la cartografierea efectelor locale ale proceselor
macrosociale.
29
5. Despre volum
Titlul introducerii sugerează că studiile de caz cuprinse în volum de-
scriu comunităţi fragmentate din două puncte de vedere. Pe de o parte, ele
prezintă universuri locale, în care graniţa dintre romi şi ne-romi se repro-
duce constant în viaţa cotidiană şi, în consecinţă, ea are statutul de fapt
social de la sine înţeles, ceea ce indică stabilitatea relativă a categorizării
etnice în comunităţile studiate. Pe de altă parte, volumul atestă eterogeni-
tatea internă a comunităţilor de romi. Aceste comunităţi nu sunt omoge-
ne, ele sunt diferenţiate conform unor ierarhii interne şi sunt caracterizate
de varietate regională, lingvistică, dialectală şi din punctul de vedere al
neamurilor. Descrierea şi analiza acestei varietăţi este responsabilitatea
cercetătorului, iar cititorului îi revine evaluarea măsurii în care am reuşit
să redăm această varietate. Însă dincolo de această evaluare, niciun citi-
tor, nici cei care lucrează pentru ameliorarea condiţiei comunităţilor de
romi nu vor putea eluda aceste diferenţe.
Bibliografie
ACHIM, Viorel
1998 Ţiganii în istoria României. Editura Enciclopedică Bucuresti.
APPADURAI, Arjun
1996 Modernity at Large. Cultural Dimension of Globalisation. University of
Minnesota Press, Mineapolis, London.
BANKS, Marcus
1996 Ethnicity: anthropological constructions. Routledge, London – New
York.
BARTH, Fredrik (coord.)
1998 [1969] Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of
Difference. Prospect Heights: Waveland Press.
BASHAM, Richard – deGROOT, David
1977 Review: Current Approaches to the Anthropology of Urban and
Complex Societies. American Anthropologist. 79 (2), 414-40.
BĂCANU, Mihai
1996 Ţiganii - minoritate naţională sau majoritate infracţională? Bravo
Press
30
BĂDESCU, Gabriel et al.

2007 Barometrul Incluziunii Romilor. Fundaţia pentru o Societate Deschisă,
Bucureşti
BECK, Sam
1984 Ethnicity, Class, and Public Policy: Ţiganii/Gypsies in Socialist
Romania. In: SHANGRILADZE, Kot K. – TOWNSEND, Erica W. (coord.):
Papers for the V. Congress of Southeast European Studies, Belgrade,
September 1984. Slavica Publishers, Columbus, Ohio, 19-38.
1993 Racism and the Formation of a Romani Ethnic Leader. In: MARCUS,
George (coord.): Perilous States: Conversations on Culture, Politics and
Nation. The University of Chicago Press, Chicago and London, 165–186.
BELL, Daniel
1975 Ethnicity and Social Change. In: GLAZER, Nathan – MOYNIHAN,
Daniel P. (coord.): Ethnicity Theory and Experience. Harvard University
Press, Cambridge, London, 141-174.
BERTA Péter
2007 Ethnicisation of value – the value of ethnicity: The prestige-item
economy as a performance of ethnic identity among the Gabors of
Transylvania (Romania). Romani Studies 5, 17 (1), 31–65.
BODÓ Julianna (coord.)
2002 Helykeresők? Roma lakosság a Székelyföldön. Editura Pro-Print –
KAM, Miercurea Ciuc.
BOIA, Aurel
1938 Integrarea ţiganilor din Şanţ (Năsăud) în comunitatea românească a
satului. Sociologie Românească, III (7-8), 351-365.
BONACICH, Edna
1972 A Theory of Ethnic Antagonism: The Split Labor Market. American
Sociological Review, 37 (5), 547-559.
1976 Advanced Capitalism and Black/White Race Relations in the United
States: A Split Labor Market Interpretation. American Sociological
Review 41 (1), 34–51.
BURTEA, Vasile
1996 Marginalizare istorică şi cooperare socială în cazul populaţiei de
rromi. Revista de cercetări sociale 3 (3), 109-19.
1997 Câteva aspecte care agravează şansele populaţiei de romi şi elemente
pentru un program de preîntâmpinare a unor efecte antisociale.
Rromathan (1), 33.
31
CERNEA, Mihail et al.

1981 Rural Cummunity Studies in Romania. In: DURAND, Jean-Louis
(coord.): Rural Community Studies in Europe. Trends, Selected and
Annoted Bibliographies, Analyses. Pergamon Press, Oxford, New York,
191-254.
CHELCEA, Ion
1940 Originea rudarilor. Neam şi ţară. Pagini de etnografie şi folclor. Atelierele
“Imprimeria” S.A.R. Matei Millo Nr 3, Bucureşti, 73-90.
1944 Ţiganii din România. Monografie etnografică. Editura Institutului
Central de Statistică, Bucureşti
CHELCEA, Liviu – LĂŢEA, Puiu
2000 România profundă în comunism. Editura Nemira, Bucureşti.
COHN, Werner
1969 Some Comparisons between Gypsy (North American rrom) and
American English Kinship Terms. American Anthropologist 71 (3),
476-482.
1973 The Gypsies. Addison Wesley Publishing Company, Menlo Park,
California, London, Don Mills Ontario.
COLE, John W.
2004 Etnologie europeană: opt teze. In: PAPA, Christina – PIZZA, Giovanni
– ZERILLI, Filippo M. (coord.): Cercetarea antropologică în România:
Perspective istorice şi etnografice. Clusium, Cluj-Napoca, 23-34.
CORNELL, Stehpen – HARTMANN, Douglas
1998 Constructions Sites: Contextual Factors in the Making of Identities.
Ethnicity and Race: Making Identities in a Changing World. Thousand
Oaks, London, New Delhi: Pine Forge Press, 153-194.
EMIGH, Rebecca Jean – SZELÉNYI Iván (coord.)
2001 Poverty, Ethnicity and Gender in Eastern Europe During the Market
Transition. Praeger, Westport
ENGEBRIGTSEN, Ada
2007 Exploring Gypsiness: Power, Exchange and Interdependence in a
Transylvanian Village. Berghahn Books, Oxford, New York.
ERIKSEN, Thomas Hylland
1993 Ethnicity and nationalism: anthropological perspectives. Anthropology,
culture, and society. London; Boulder, Colo. Pluto Press.
EVANS-PRICHARD, Edward E.
1940 The Nuer:A decription of the modes of livelihood and political institutions
of a Nilotic people. Clarendon Press, Oxford.
32
FLECK Gábor – RUGHINIŞ, Cosima

2008 Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea
românească de azi. Human Dynamics, Bucureşti.
FLECK Gábor – SZUHAY Péter (coord.)
2008 Cu un pas mai aproapape. Altfel de imagini despre romii din România.
ISPMN, Cluj-Napoca.
FONSECA, Isabel
2001[1995] Îngropaţi-mă în picioare. Editura Dacia, Cluj-Napoca.
FOSZTÓ László
2007 The Revitalization of Diverging Rituals: the case of Roma and Gadje
in a Transylvanian village. The Anthropology of East Europe Review
25 (2), 121–31.
FOSZTÓ László – ANĂSTĂSOAIE, Marian-Viorel
2001 Romania: representations, public policies and political projects. In:
GUY, Will (coord.): Between past and future: the Roma of Central and
Eastern Europe. University of Herfordshire Press, Hatfield, 351-369.
GAGYI József (coord.)
1996 Egy más mellett élés. A magyar–román, magyar–cigány kapcsolatokról.
Editura Pro-Print – KAM Mircurea Ciuc.
GANS, Herbert
1995 The War Against the Poor: The Underclass and Antipoverty Policy.
Basic Books, New York.
1996 Symbolic Ethnicity: The Future of Ethnic Groups and Cultures in
America. In: SOLLORS, Werner (coord.): Theories of Ethnicity: A
Classical Reader. MacMillan Press, London, 425-459.
GESCHWENDER, James A.
1978 Racial Stratification in America. Dubuque, IA: Wm C. Brown Co.
GMELCH, Sharon Bohn
1986 Groups That Don’t Want In: Gypsies and Other Artisan, Trader, and
Entertainer Minorities. Annual Review of Anthropology 15, 307-330.
GORDON, Milton
1964 Assimilation in American Life. Oxford University Press, New York
GROPPER, Rena C.
1975 Gypsies in the city : culture patterns and survival. Darwin Press, Princeton, N.J.
GUY, Will
1975 Ways of Looking at Roms: The Case of Czechoslovakia. In: REHFISCH,
Farnham (coord.): Gypsies, Thinkers and other Travellers. Academic
Press, London, 201-229.
33
HALLER István
1999 Hadrév - hat év után. Korunk (9), 33-40.
HANNERZ, Ulf
1996 Some Comments on the Anthropology of Ethnicity in the United
States. In: SOLLERS, Werner (coord.): Theories of Ethnicity: A Classical
Reader. MacMillan, London, 415-424.
HIRSCHMAN, Charles
1983 America’s Melting Pot Reconsidered. Annual Review of Sociology 9.
397-423.
ILYÉS Sándor – POZSONY Ferenc (szerk.)
2007 Lokalitások, határok, találkozások. Tanulmányok erdélyi cigány
közösségekről. Kriza János Néprajzi Társaság Évkönyve 15. Kriza János
Néprajzi Társaság, Kolozsvár.
JENKINS, Richard
1997 Rethinking ethnicity: Arguments and Explorations. Sage, London,
Thousand Oaks, Calif.
KAZT, Michael
1999 The Undeserving Poor: From the War on Poverty to the War on Welfare.
Pantheon Books, New York.
KEMÉNY István
1976 Beszámoló a magyarországi cigányok helyzetével foglalkozó, 1971-
ben végzett kutatásról. (A report on the research carried out in 1971
concerning the conditions of Gypsies in Hungary). MTA Szocilógiai
Kuatató Intézet, Budapest.
KOVÁCS Éva
2007 A közösségtanulmányoktól a lokális megismerésig. In: KOVÁCS Éva
(szerk.), Közösségtanulmány. Módszertani jegyzet. Néprajzi Múzeum,
PTE-BTK Kummunikáció és Médiatanulmányi Tanszék, Budapest,
Pécs, 7-21.
LADÁNYI János – SZELÉNYI Iván
2003 Historical Variations in Inter-Ethnic Relations: Toward a Social History
of Roma in Csenyete, 1857-2000. Romani Studies 13 (1), 1-51.
2006 Patterns of Exclusion: Constructing Gypsy Ethnicity and the Making
of an Underclass in Transitional Societies of Europe. Boulder, Co: East
European Monographs.
LYND, Robert S. – LYND, Merrell H.
1929 Middletown. A study in American culture. Hardcourt Brace, New
York.
34
MASSEY, Douglas S. et al.

2001 A nemzetközi migráció elméletei: áttekintés és értékelés. In: SIK Endre
(szerk.): A migráció szociológiája. Szociális és Családügyi Miniszté
rium, Budapest, 9-40.
MERFEA, Mihai
1991 Ţiganii: Integrarea socială a romilor. Editura “Bârsa”, Braşov.
OLIVERA, Martin
2007 Romanès: ou L’intégration traditionnelle des Gabori de Transylvanie.
Université Paris X – Nanterre.
PARK, Robert E.
1926 Our racial frontier on the Pacific. Survey 56, 192-196.
PARK, Robert E. – BURGESS, Ernest W. – MCKENZIE, Roderick, D.
1925 The City. University of Chicago Press, Chicago
PIORE, Michael J.
1979 Birds of Passage: Migrant Labor in Industrial Societies. Cambridge
University Press, Cambridge.
PONS, Emanuelle
1999 [1995] Ţiganii din România: O minoritate în tranziţie. Bucureşti: Compania.
POZSONY Ferenc
2001 The Achivements and Tasks of Gypsy Research in Transyvania. In:
BÓDI Zsuzsanna (coord.): Studies in Roma (Gypsy) Ethnography 10.
Magyar Néprajzi Társaság, Budapest, 16-32.
POZSONY Ferenc – ANGHEL, Remus Gabriel (coord.)
1999 Modele de convieţuire în Ardeal. Zăbala. Asociaţia Etnografică Kriza
János, Cluj.
REES, Alwyn D.
1950 Life in a Welsh Countryside. University of Wales Press, Cardiff.
REMMEL, Frantz
1993 Die Roma Rumaniens: Volk ohne Hinterland. Picus, Vienna.
REVENGA, Ana – RINGOLD, Dena – TRACY, William Martin
2002 Poverty and Ethnicity: A Cross-Country Study of Roma Poverty in
Central Europe. The World Bank, Washington D.C.
RIES, Johannes
2007 Welten Wanderer. Über die kulturelle Soveränität siebenbürgischer Zigeuner
und den Einfluss des Pfingstchristentums. Ergon Verlang, Würzburg.
RINGOLD, Dena
2000 Roma and the Transition in Central and Eastern Europe: Trends and
Challenges.The World Bank, Washington D.C.
35
RÜEGG, François – POLENDA, Rudolf – RUS, Călin (coord.)

2006 Interculturalism and Discrimination in Romania. Freiburger
Sozialantropologische Studien, Münster: Lit Verlang.
RYAN, William
1971 Blaming the victim. Pantheon Books, New York.
SALO, Matt T. – SALO, Sheila M. G.
1977 The Kalderas in Eastern Canada. Paper, Canadian Centre for Folk
Culture Studies. no. 21; National Museums of Canada, Ottawa.
SANDERS, Jimy M.
2002 Ethnic Boundaries and Identity in Plural Societies. Annual Review of
Sociology. 28, 327-357.
SANDU, Dumitru
2005 O hartă socială a comunităţilor de romi. O hartă a sărăciei comunitare
prin sondajul PROROMI. Banca Mondială, Bucureşti
SÁRKÁNY Mihály
2000 Közösségtanulmányok és összehasonlításük lehetőségei. Kalandozások
a 20. századi kulturális antropológiában. L’Harmattan, Budapest, 56-
71.
SCHEFFEL, David Z.
2004 The Roma of Central and Eastern Europe. Reviews in Anthropology
33, 143-161.
2005 Svinia in black & white: Slovak Roma and their neighbours. Broadview
Press, Peterborough, Ont.
SCHNAPPER, Dominique
1991 La France de l’integration. Sociologie de la Nation en 1990.Gallimard,
Paris.
SILVERMAN, Carol
1982 Everyday Drama: Impression Management of Urban Gypsies. Urban
Anthropology 11 (3-4), 377-98.
STEWART, Michael
1997 The Time of the Gypsies. Westview Press, Boulder.
2001 Conclusions: Spectres of the Underclass. In: EMIGH, Rebecca Jean
– SZELÉNYI Iván (coord.): Poverty, Ethnicity and Gender in Eastern
Europe During the Market Transition. Praeger, Westport, 191-203.
2002 Deprivation, the Roma and ‘the underclass’. In: HANN, Chris (coord.):
Postsocialism: Ideals, Ideologies and Practices in Eurasia. Routledge,
London, 133-155.
36
SUTHERLAND, Anne
1975 Gypsies: the hidden Americans. Tavistock Publications, London.
SZELÉNYI Iván – LADÁNYI János
2004 A kirekesztettség változó formái. Közép- és délkelet-európai romák
történeti és összehasonlító vizsgálata. Napvilág Kiadó, Budapest.
TEŞLIUC, Cornelia-Mihaela – POP, Lucian – TEŞLIUC, Emil Daniel
2001 Sărăcia şi sistemul de protecţie socială. Polirom, Iaşi.
VERDERY, Katherine
1996 What Was Socialism and What Comes Next? Princeton University
Press, Princeton NJ.
WHYTE, William F.
1943 Street Corner Society. The social structure of an Italian Slum. University
of Chicago Press, Chicago.
ZAMFIR, Cătălin – PREDA, Marian (coord.)
2002 Romii în România. Editura Expert, Bucureşti.
ZAMFIR, Elena – ZAMFIR, Cătălin (coord.)
1993 Ţiganii între ignorare şi îngrijorare. Editura Alternative, Bucureşti.
37
38
Ghetou de lux? Aleea Zăbrăuţi, Bucureşti
Miruna Tîrcă
Ghetou de lux?
Aleea Zăbrăuţi, Bucureşti
1. Introducere
„Zăbrăuţi” reprezintă numele celui mai cunoscut şi mediatizat ghetou
bucureştean, mai ales în urma episodului revoltei spontane petrecute aici
în 2006. Cartierul Aleea Zăbrăuţi a atins unul din punctele sale culminante
în noiembrie 2006, când regia furnizoare de curent electric a debranşat toa-
te locuinţele conectate ilegal la electricitate, acţiune care a avut ca rezultat
proteste destul de violente în zonă, stopate prin intervenţia pompierilor şi a
Jandarmeriei. Conflictul a fost aplanat în urma apariţiei populiste în cartier a
politicianului şi omului de afaceri Gigi Becali, care a promis achitarea tuturor
datoriilor către regia autonomă Electrica, ceea ce, parţial, s-a şi întâmplat.
Deşi în Zăbrăuţi s-a realizat un val de cercetări sociologice sau anche-
te sociale, se poate spune că evoluţia acestui cartier rămîne în continuare
imprevizibilă, iar peisajul general într-o continuă schimbare1. Zăbrăuţi a
fost caracterizat adeseori ca o „comunitate de tranziţie”, în sensul în care
locuitorii săi nu rămân niciodată aceiaşi. Felia de realitate socială întru-
chipată acolo se modifică de la an la an, poate chiar de la lună la lună. În
orice caz, momentul noiembrie 2006 a devenit un punct de reper impor-
tant în istoria cartierului. Locuitorii trasează o distincţie clară între perioada
„de dinainte să ne pună Becali curent” şi cea ulterioară. Gigi Becali a devenit
în orice caz un personaj de referinţă în memoria colectivă.
1 Vezi cercetările facute de ICCV şi cercetători de la Universitatea Bucureşti (Cozma et

al. 2003; Rughiniş 2004; Zamfir and Rughiniş 2000).
39
În timpul muncii de teren am început să descopăr încet-încet diferi-

tele straturi care compun realitatea socială a acestui cartier. De multe ori
m-am gândit şi am avut senzaţia că munca mea de teren seamănă cu un
imens puzzle ale cărui piese se lasă găsite destul de greu. Nici la finalul
acestei cercetări nu pot pretinde că am găsit toate piesele. Analiza mea ră-
mâne una exploratorie, reuşind să ia pulsul vieţii unui cartier imprevizibil
şi măcinat de probleme interioare intense.
Totodată, un asemenea teren a avut secvenţele sale delicate. Pentru
mine a fost cea dintâi cercetare într-un loc care îşi merită cu prisosinţă
denumirea de ghetou2, iar munca desfăşurată aici a presupus o anumită
relaţionare cu oamenii şi un consum de energie ridicat. Oamenii de aici
sunt obişnuiţi să interacţioneze cu jurnalişti, cercetători, asistenţi sociali,
angajaţi ai unor fundaţii sau asociaţii, politicieni, iar înaintea mea s-au
perindat destul de mulţi, astfel încât locuitorii din cartier să fie oarecum
plictisiţi de a mai sta de vorbă cu cineva care vrea să le cunoască viaţa.
Într-un interviu cu C. M., activist al Partidei Romilor, acesta mi-a spus:
S-au făcut multe cercetări, speranţa lor când au văzut un om

că le pune 2-3 întrebări a fost „băi, poate se schimbă ceva
aici”. Ei nu percep că tu vii şi faci o cercetare, el crede că ai
venit să-l ajuţi. Şi după ce îţi povesteşte una-alta, vede că nu
se schimbă nimic, îi mai zice şi la al doilea şi pe al treilea îl ia
la şuturi. Din fericire, nu pot spune că am întâmpinat situaţii
prea dure, deşi au existat anumite momente mai tensionate.
2. Descriere generală a cartierului. Scurt istoric

Cartierul Zăbrăuţi, situat în zona Ferentari, se deschide din bulevardul
Pieptănari şi se află la aproximativ zece minute de mers pe jos de staţia de
metrou Eroii Revoluţiei. Cine ar avea curiozitatea să exploreze puţin zona
din jurul cartierului, ar descoperi cu surprindere că, deşi nu se află la o dis-
tanţă prea mare de centru, Zăbrăuţi rămâne o zonă destul de izolată, un
fel de mică enclavă în sine, care contrastează cu restul peisajului compus
2 Literatura sociologică (vezi: Ladányi 1993; Wilson 1987) şi antropologică (de ex.
Bourgois 2003; Hannerz 1969; Pardo 1996) despre ghetouri urbane este abundentă.
40
din case şi străzi paşnice. Cartierul Zăbrăuţi se compune din opt blocuri,
cinci având o populaţie majoritară de etnie romă. Trei dintre cele opt blo-
curi sunt delimitate de restul printr-un gard cu sârmă ghimpată. În aceste
trei blocuri locuiesc în principal locatari ne-romi.
În partea de sud, cartierul este mărginit de un centru de colectare de
fier vechi, delimitat de un gard acoperit cu sârmă ghimpată. În timpul co-
munismului, zona din sudul Zăbrăuţiului era străbătută de o cale ferată
care trecea prin tot cartierul Ferentari începând de la şoseaua Progresului
şi care se află azi în paragină. Urmele ei încă se pot observa în spatele
blocurilor din Zăbrăuţi. În partea de nord, cartierul este mărginit de case
locuite de populaţie majoritară, cu care cei din cartierul studiat nu au de-
loc contact, la fel ca şi spre vest, adică pe drumul care duce la staţia de me-
trou menţionată. La est de Zăbrăuţi, spre Piaţa Ferentari, există o bucată
bună de drum fără case, până la intersecţia cu fosta cale ferată. Tot spre
est, la câteva sute de metri de cartier, se poate observa un parc de joacă
dezafectat.
Zăbrăuţi reprezintă o comunitate formată dintr-un număr aproxima-
tiv de 3000 de persoane, care locuiesc în 420 de gospodării. Populaţia este
majoritar romă, iar neamurile de romi menţionate în datele Primăriei sunt
următoarele: ursari, spoitori, lăutari, vătraşi, boldeni.
Blocurile din Zăbrăuţi sunt alcătuite din garsoniere înguste, confort III.
În timpul comunismului, aceste blocuri au fost locuinţe aparţinând Metro-
rex, folosite la cazarea muncitorilor care au lucrat la construirea metrou-
lui bucureştean în anii ’80. În momentul în care lucrările la metrou s-au
finalizat, iar oamenii, mulţi dintre ei veniţi din provincie, s-au întors în lo-
calităţile de baştină, autorităţile comuniste au decis să demoleze blocurile,
care aveau un nivel scăzut de confort, dar acest lucru nu a mai avut timp
să se întâmple. Aşadar în 1989, când regimul a căzut, blocurile cu pricina
se aflau încă în picioare. Ceea ce apucaseră să facă totuşi autorităţile co-
muniste a fost să şteargă clădirile din registrele de proprietate, fapt care a
contribuit la degradarea lor accelerată în anii care au urmat şi le-a menţi-
nut într-o stare de abandon administrativ total. Această situaţie liminară
a încurajat ocuparea lor abuzivă de către noi locatari, periodic verificaţi şi
amendaţi de poliţie.
În 1996, PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) a dat
tonul intervenţiilor sociale în zonă. Au fost instalate contoare colective, a
fost introdusă apă curentă, s-au ridicat regulat gunoaiele şi, cel mai im-
portant, autorităţile administrative au fost convinse să preia clădirile.
41
Primăria sectorului 5 a transformat cartierul abandonat într-unul de lo-

cuinţe sociale şi astfel a debutat procesul de legalizare a locuirii în zonă.
Au fost încheiate de către Primărie contracte pe câteva luni, ulterior pe 1 an,
apoi pe 5 ani, cu posibilitate de cumpărare. Chiria se plătea la ICRAL, so-
cietatea care se ocupa de administrarea clădirilor din sectorul 5. În urma
acestui proces de legalizare mulţi locatari au fost evacuaţi. Dreptul de propri-
etate fiind transferat asupra Primăriei, aceasta a devenit responsabilă pentru
administrarea clădirilor, ceea ce nu a însemnat neapărat şi implicare efectivă
sau investiţii pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Calitatea vieţii a ră-
mas întotdeauna precară în Zăbrăuţi, iar problemele locative nu s-au reme-
diat niciodată cu adevărat. Dimpotrivă, au fost chiar accentuate de fenomene
locale, de tipul comerţului ilegal cu camere, care nu au putut fi monitorizate
sau controlate. Oamenii făceau împrumuturi însoţite de dobânzi imense la
cămătarii din zonă, garantând de multe ori cu camere pe care le pierdeau.
În 2004, majoritatea locatarilor au putut cumpăra (de la stat) gar-
sonierele la un preţ foarte mic, devenind astfel proprietari. În acest mod,
Primăria s-a absolvit formal de responsabilităţile legate de administrarea
cartierului, şi prin urmare de investiţiile necesare unui trai decent. În cu-
rând, problemele legate de locuire s-au intensificat, combinându-se cu
altele, cum ar fi nivelul ridicat de criminalitate din zonă şi traficul cu dro-
guri. La un moment dat, Zăbrăuţi devenise unul din punctele principale de
desfacere pe piaţa heroinei.
Între timp, contorizarea colectivă, care presupunea că locatarii împart
în mod egal suma indiferent de consumul individual, a dus la acumularea
unor facturi uriaşe care nu au mai putut fi plătite. Datoriile la electricitate
s-au acumulat, iar compania furnizoare de electricitate a sistat furnizarea
de energie în iarna lui 2002, ducând la declanşarea unei crize. Revolta
din noiembrie 2006 a avut aşadar antecedente. Primăria a achitat atunci,
în 2002, o parte din datorii, dar problema electricităţii nu s-a rezolvat pe
termen lung – ca dovadă criza din 2006. În noiembrie 2006, societatea
Electrica a debranşat blocurile conectate ilegal la reţeaua de electricitate.
Efectul intervenţiei Electrica a fost o revoltă spontană a oamenilor din car-
tier, care a necesitat intervenţia forţelor speciale de ordine şi a pompieri-
lor. Forţată de împrejurări, Primăria sectorului 5 a suportat cheltuielile de
refacere a reţelei interioare de electricitate a blocurilor, inclusiv instalarea
contoarelor individuale, în timp ce o persoană fizică, respectiv Gigi Becali,
a achitat datoriile acumulate de-a lungul ultimilor ani.
42
Pe scurt, situaţia generală din Zăbrăuţi după noiembrie 2006 arată

astfel: datoriile au fost achitate (fie parţial, fie complet – nu se poate şti ce
a negociat Gigi Becali cu Electrica) şi există contoare în fiecare garsonieră.
Preţul garsonierelor s-a dublat, iar în zonă s-au mutat şi persoane cu sta-
tut social mediu, chiar intelectuali. Cine nu a putut ţine pasul cu noul ritm
şi nu a putut achita facturile, a migrat din cartier „la ţară”, adică în loca-
lităţile de pe lângă Bucureşti. Momentan, facturile se plătesc în general la
zi. S-a rezolvat astfel o parte dintre problemele legate de utilităţi, dar există
încă altele, cum ar fi subsolurile inundate şi lipsa sistemului de încălzire.
3. Venituri. Experienţe de muncă

Marea parte a populaţiei din Zăbrăuţi trăieşte din diferite tipuri de aju-
tor social: ajutor de urgenţă, prestaţii financiare, alocaţii monoparentale,
alocaţii complementare, alocaţii şcolare acordate lunar3. Venitul minim
garantat este pentru mulţi etnici romi singura sursă de venit. Potrivit esti-
mărilor Primăriei, un procent de 20% din gospodării primesc VMG (apro-
ximativ 50 de familii). Un număr de 250 de familii au depus cereri pentru
obţinere de VMG. Majoritatea pensiilor sunt acordate pe caz de boală. De
asemenea, din estimările Primăriei rezultă că ponderea de persoane care
nu au certificat de naştere este de 2%, a celor cei care nu au buletin sau
carte de identitate este de 4%
Dintre persoanele salariate, majoritatea sunt angajate la ADP, UR-
BAN, REBU, în fabrici sau în alte domenii unde nu este necesar un nivel
educaţional ridicat. Cei mai mulţi oameni lucrează însă informal, fără car-
te de muncă, performând activităţi ocazionale, cum ar fi colectarea de fier
vechi, hârtie, sau lucrând cu ziua în construcţii, la diverse firme particula-
re sau persoane fizice. Spre exemplu, o informatoare declară:
3 Datele furnizate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din

cadrul Primăriei sectorului 5 arată în felul următor: Familii care beneficiază de aju-
tor social : 43; familii care au beneficiat in anul 2007 de ajutor de urgenţă: 60; familii
care beneficiază de alocaţie complementară: 38; nr. de familii care beneficiază de
alocaţie monoparentală: 68; persoane adulte cu loc de muncă: 161; persoane adulte
fără loc de muncă: 434.
43
Mai primesc câte o şpagă de la cucoane unde mai lucrez eu,

spăl, calc, la oameni d-ăştia mai cu bani, pe Răcari, unde a
muncit soţu’ meu la scară. Şi acuma vroiam să dau un anunţ
în ziar să îngrijesc de un om bătrân şi asta o să şi fac. (G. M.,
32 de ani )
Astfel de activităţi informale implică o precaritate a relaţiilor, marcată

de nesiguranţă şi de un joc aleatoriu al posibilităţilor de a găsi ceva de
lucru. Acestor activităţi li se mai adaugă comerţul informal din cartier:
vânzarea de seminţe, porumb fiert, ţigări, blugi etc. În repetate rânduri am
remarcat persoane stând în faţa blocurilor din Zăbrăuţi cu măsuţe impro-
vizate de pe care se vindeau astfel de produse.
Mai există apoi sursele de venit asupra cărora este dificil să obţii in-
formaţii concrete: munca în străinătate, ale cărei venituri nu sunt decla-
rate, prostituţia, cerşetoria, traficul cu droguri – în măsura în care el mai
există.
Destul de puţine persoane au slujbe mai bine plătite. Dintre informa-
torii mei care lucrează, mare parte sunt angajaţi „la mătură” – în schim-
buri de zi sau de noapte, existând doar două cazuri de slujbe cu salarii mai
ridicate: F. A. (rom), angajat într-o agenţie imobiliară în care deţine o func-
ţie de manager, şi cazul familiei C. B. şi G. ( ne-romi), angajaţi în domeniul
marketingului de carte, respectiv în magazinul Practiker, departamentul
de Control Facturi.
În ceea ce priveşte experienţele legate de găsirea unui loc de mun-
că, mai mulţi subiecţi mi-au relatat situaţii de discriminare indirectă. Voi
puncta cu un singur exemplu care mi se pare sugestiv:
Ştii ce mă doare pe mine cel mai tare? Că încerc să-mi găsesc

de muncă şi nu găsesc (…) În alte locuri unde am mai încer-
cat mi-au zis „te sunăm”, şi cuvântul ăsta îl am în memorie
de mulţi ani. Am impresia că vede culoarea pielii, de exemplu
dacă „eu te angajez într-o firmă şi tu laşi firma goală, noi cădem
la răspundere că te-am angajat”. Am fost şi la o firmă, am dat
actele mele, am vorbit destul de civilizat, o firmă de curăţenie
unde nu cred că poţi să furi geamurile şi să fugi cu pămătufu’
în braţe. M-am dus şi mi-am deschis vocabularul foarte dulce
şi au zis „te sunăm noi”, da, am aşteptat să mă sune şi n-au mai
sunat… în fine, se întâmplă oriunde. (G. M., 21 de ani )
44
Cu toate acestea, la câteva săptămâni de la realizarea interviului, in-

formatoarea respectivă reuşise să-şi găsească o slujbă în cadrul comple-
xului comercial Carrefour.
În multe cazuri, oamenilor le rămâne la dispoziţie soluţia găsirii unor
slujbe temporare, sau pur şi simplu lipsa totală de activitate, întreţinută de
conştientizarea faptului că, adeseori, în cazul familiilor cu mai mulţi copii, aju-
torul social devine echivalent cu un salariu minim pe economie, alternativa
cea mai accesibilă lor pe piaţa muncii. Felul în care se acordă aceste ajutoare
menţine această stare de fapt, creată şi perpetuată în timp, corespunzătoare
unei mentalităţi de tipul sunt îndreptăţit să primesc, fără a oferi ceva înapoi.
4. Locuirea
Conform datelor obţinute de la Primărie, 80% din locuitori deţin locu-
inţe în proprietate; 15% locuiesc cu chirie, iar 5% locuiesc la familie sau
rude. Există un total de 420 de unităţi de locuit. Dintre acestea, procentul
de apartamente improprii locuirii (supraaglomerate, neracordate la utili-
tăţi, insalubre, cu subsol insalubru) este de 90%
Blocurile din Zăbrăuţi sunt formate din garsoniere confort III., care
măsoară 15 m pătraţi. În trecut, locatarii se confruntau cu o situaţie mai
dificilă din cauza conectării ilegale la electricitate, fapt care cauza frecvent
accidente şi chiar morţi. Locuinţele erau extrem de friguroase şi nu exis-
tau prea multe posibilităţi pentru ca oamenii să se poată spăla regulat.
Se făceau frecvent focuri afară, la care se încălzeau şi socializau locatarii.
Interesant este că astfel de focuri încă se mai fac, deşi utilitatea lor nu mai
este aceeaşi. Oamenii declară că fac focul pentru că le place şi pentru că
aşa s-au obişnuit. De fapt focul a rămas un conector social plăcut. Oricât
de metaforic ar suna, în Zăbrăuţi se poate spune că arde mereu focul, atât
ziua, cât şi noaptea.
Relatarea unei informatoare poate oferi o mică idee despre felul în
care stăteau lucrurile pe vremea când se procura ilegal energia electrică:
Stăteam înainte pe timp de iarnă, aoleu ne prinde, aoleu ne

curentăm, aoleu ne fură firu’, multe şi multe. Stăteam cu fata
cea mică, de 2 ani, până s-o bag la creşă, şi era mică, o bă-
gam în ţoale multe, multe şi la urmă puneam plapuma peste
45
dânsa, de credeam c-o sufoc şi ea, fiind copil, plângea, vroia

să scoată mânuţele, mai o băgam acolo, mai îi puneam ţâ-
ţica în gură, pe băiatu’ şi fata ceilalţi îi băgam toţi trei, şi ne
înghesuiam să ne fie cald noaptea. Deci era dezastru. (S. V.,
31 de ani )
Introducerea legală a electricităţii a îmbunătăţit calitatea vieţii în car-

tier, aducând cu sine chiar schimbări în atitudinea oamenilor:
De când a băgat lumina, a început lumea să se mai organize-

ze. S-au petrecut multe schimbări de când a băgat lumina. A
început fiecare să răspundă de câte un bloc, să-şi aleagă un
responsabil (…) (F. A., 38 de ani )
Într-adevăr, locatarii încearcă să se organizeze pe scări de bloc, dar

adeseori acest proces întâmpină dificultăţi şi generează noi conflicte. Spre
exemplu, într-o scară, unde a fost angajată o femeie de serviciu, o parte
dintre locatari consideră că aceasta se îmbogăţeşte pe seama lor, fiind re-
ticenţi în a contribui cu suma de 3 lei spre a-i plăti un salariu. La rândul
său, F. A. declară că nu ar accepta postura de administrator al blocului,
întrucât, după părerea lui, această responsabilitate presupune că la un
moment dat va utiliza bani din propriul buzunar.
Desigur, mare parte dintre locatari sunt mulţumiţi cu actuala situaţie,
deşi, adeseori, achitarea facturilor constituie o problemă.
Acum ne-a pus lumină, e mai corect, e mai bine, ne ducem

acolo şi plătim, ştii că ai contoru’ tău acolo, îţi plăteşti cât
vrei, vii de unde vii, uite, io una am venit, m-am dus colo şa
în baie, îmi bag boileru, mă spăl, spăl copiii, deci n-are cine
să-mi ţină mie contul. (S. V., 31 de ani )
Pe de altă parte, cei care nu au putut ţine pasul cu noul ritm, respec-
tiv plata facturilor, au fost nevoiţi să plece din cartier. Acest aspect a fost
unul pe care oamenii nu l-au luat în calcul atunci când au ieşit în stradă
să protesteze, gândindu-se în acele momente prea puţin la consecinţe sau
implicaţii. Dintre cei care au rămas, destui fac eforturi serioase să se poată
adapta. O femeie care mergea într-o zi să-şi plătească factura mi-a spus:
„Mai bine stăm nemâncaţi decât să nu ne plătim factura.” După părerea
46
lui F. A., unul dintre liderii informali ai comunităţii, faptul că a mai plecat
din lume este unul pozitiv: „Mai bine că s-a curăţat, să rămână cine e mai
ambiţios”. Din discuţii informale cu diverşi locatari din Zăbrăuţi, a rezultat
şi ipoteza conform căreia destule persoane, ca să îşi poată plăti facturile,
comit mai multe infracţiuni ca înainte, în special furtul.
Starea garsonierelor diferă de la caz la caz: precar amenajate, bine
amenajate şi chiar luxoase. Am intrat în diferite garsoniere: unele aveau
faianţă, gresie şi termopane, corpuri de mobilă, maşini de spălat rufe, apa-
ratură electronică avansată (computere, DVD playere etc.), altele doar
strictul necesar.
Principala problemă din Zăbrăuţi rămâne însă lipsa de spaţiu suficient
pentru un trai în condiţii normale. De regulă, locuiesc mai mulţi oameni
în aceeaşi încăpere, împărţindu-şi cum pot spaţiul. Situaţiile în care într-o
garsonieră locuiesc doar 2-3 persoane sunt destul de rare. În cazurile de
aglomeraţie maximă, se doarme noaptea pe jos, oamenii aliniindu-se unul
lângă altul şi ocupând orice colţişor rămas liber. Problema spaţiului privat
sau a intimităţii nici măcar nu se pune. O ipoteză pe care am început să o
avansez în timpul cercetării de teren este aceea că puţinătatea spaţiului şi
lipsa intimităţii îi fac pe oameni mai agresivi. Imposibilitatea găsirii unui
răstimp pentru reculegere, odihnă sau relaxare duce la acumularea unor
tensiuni care explodează regulat. Tot din insuficienţa spaţiului derivă şi
faptul că majoritatea conflictelor se consumă afară.
Spaţiul e atât de mic, încât fiecare scară de bloc devine o lume în sine,
şi chiar fiecare hol. În Zăbrăuţi se folosesc mult holurile, ca spaţii de de-
pozitare şi socializare. Noaptea pe holuri e o atmosferă febrilă. Se usucă
rufele în hol, se joacă uneori copiii, mai ales iarna, îşi scot oamenii câte un
scaun şi stau de vorbă. E un spaţiu folosit şi negociat la maxim. Holul re-
prezintă pentru toată lumea o a doua casă, folosită în comun cu ceilalţi.
Uneori, copiii nu au un birou unde să-şi facă temele. Ei scriu şi citesc
pe jos, aşezaţi pe covor. În alte cazuri, trebuie ca părinţii să iasă afară pen-
tru ca ei să aibă mai mult spaţiu la dispoziţie. Spre exemplu:
N-am spaţiu, decât o singură cameră mare în care stăm 5 per-

soane. Eu sunt om mare, mă culc îmbrăcat, nu pot să mă dez-
brac în faţă la copii. Aţi văzut cât am fata de mare, nu pot să
mă dezbrac în faţa ei. Şi ca să-şi facă temele, de asta stau io
afară, ca să aibă linişte şi ei. (Ş. N., 59 de ani)
47
Alte probleme semnalate în Zăbrăuţi sunt subsolurile inundate şi in-

stalaţiile de apă vechi şi uzate. Lipsa caloriferelor s-ar putea dovedi şi ea o
problemă în timp, prin faptul că oamenii vor folosi pentru încălzire calori-
fere electrice care consumă mai mult, fiind astfel posibil să se ajungă la o
nouă acumulare de datorii.
Problema gunoaielor, care a caracterizat întotdeauna cartierul Zăbră-
uţi, rămâne încă una de actualitate. Deşi gunoiul este acum ridicat regulat
de către angajaţii ADP, în cartier există o singură ghenă de gunoi pentru
toate blocurile, aspect la care se mai adaugă faptul că unii oameni încă
îşi deşartă gunoaiele pe fereastră. Prin urmare, spaţiul dintre blocuri este
veşnic încărcat de gunoaie.
Lipsa spaţiului privat se combină cu totala absenţă a oricărui spaţiu
comunitar amenajat, în care locatarii să se poată relaxa, socializa şi dez-
volta o viaţă comunitară normală. De asemenea, în afara unui teren de
fotbal improvizat în spatele unui bloc, nu există niciun fel de spaţiu de joa-
că pentru copii, în condiţiile în care acest grup de vârstă reprezintă o bună
parte din populaţia cartierului Zăbrăuţi. Respectivul grup nu are prea
multe alternative la dispoziţie pentru a-şi consuma timpul şi energia.
În general, oamenilor le rămân la dispoziţie, pentru petrecerea timpului
altundeva decât în casă, scările şi intrările în blocuri, terenul de fotbal (ne
amenajat) din spatele blocului P8 şi diferite alte colţuri sau puncte din car-
tier. Unul dintre locatarii, a avut iniţiativa de a construi o băncuţă din lemn,
pe care a amenajat-o sub un copac aflat înspre stradă, puţin mai încolo de
bloc. Deşi cine alege să stea pe băncuţă are de suportat zgomotul şi praful
declanşat de maşini, acest mic obiect de mobilier urban a reuşit să creeze în
scurt timp un nucleu de relaţii sociale şi să schiţeze o idee de spaţiu comuni-
tar. Singura băncuţă din cartier este veşnic plină de oameni şi, fiind un spa-
ţiu neutru, diferit de scara de bloc sau de holuri, reuşeşte să aducă laolaltă
indivizi care altfel nu ar sta de vorbă prea mult unii cu alţii. Întrebat cum de
s-a hotărît să amenajeze o băncuţă, locatarul care a realizat-o a răspuns:
Am făcut băncuţa să aibă copiii ceva, şi noi. Băncuţa asta

e mai mult pentru oamenii din blocul meu, da’ acuma dacă
vine o persoană de la altă scară n-am cum să-i spun dă-te la
o parte că e băncuţa mea. Dacă aş găsi nişte oameni şi dacă
ar fi cineva de ajutor, aş mai face 3 băncuţe. Eu aş fi primul
care aş da ajutor, pentru copii şi pentru noi, că suntem toţi
aici. (F. M., 32 de ani )
48
Chiar şi pentru mine, ca cercetător, băncuţa a reprezentat un spaţiu

cât se poate de favorabil relaţionării şi conversaţiilor cu oamenii. Ea a
fost şi un binevenit spaţiu neutru, în condiţiile în care, în Zăbrăuţi, eşti
judecat în funcţie de persoanele cu care eşti văzut. Încercarea, uneori
anevoioasă, de a intra în contact şi cu alte persoane decât cele găsite
pe filiera liderului local informal şi-a găsit adeseori soluţia în dialogurile
spontane purtate la băncuţă. Deşi reprezintă doar un mic obiect, băncu-
ţa rămâne un altfel de spaţiu, cu un mare potenţial de a anula teritoria-
lităţile fizice şi de a încuraja conversaţiile între locatari. Ea denotă toto-
dată nevoia unui spaţiu comunitar destinat unei socializări mai relaxate
şi mai destinse.
5. Reţele de comunicare în cartier.

Relaţii interetnice
Zăbrăuţi este o comunitate cu o populaţie majoritară romă. Procentul

romi/ne-romi se află însă în continuă transformare, mai ales de când în
cartier au avut loc schimbări majore, cum ar fi legalizarea utilizării curen-
tului electric, ceea ce a atras noi familii în zonă, adeseori de ne-romi.
În Zăbrăuţi există cu totul 8 blocuri, dintre care 3 sunt cunoscute
sub numele generic de „blocurile de români”. Acestea sunt delimitate de
restul printr-un gard cu sârmă ghimpată şi chiar printr-o poartă de fier
încuiată şi prevăzută cu interfon. Spaţiile din faţa acestor blocuri con-
trastează puternic cu restul, prin faptul că sunt pline de maşini parcate,
arătoase şi bine întreţinute. Cu toate acestea, există ne-romi răspândiţi
şi prin celelalte 5 blocuri, dar populaţia majoritară din ele rămâne cea
romă.
Locatatarii „blocurilor de romi” cu care am realizat interviuri nu în-
treţin nici un fel de relaţii sociale cu cei care locuiesc în blocurile înconju-
rate de gard cu sârmă ghimpată. Legăturile sunt minime, reduse la câte-
va saluturi schimbate întâmplător. Nimeni dintre cei intervievaţi nu are
cunoştinţe acolo. În schimb, percepţia asupra locatarilor acelor blocuri
este de regulă una pozitivă, la fel ca şi percepţia asupra faptului că teri-
toriul respectiv este delimitat de un gard. Îngrădirea este interpretată ca
formă de civilizaţie. Spre exemplu:
49
Datorită la copiii care fac rele şi-au înconjurat gardu’ cu sârmă

ghimpată. Oamenii au servicii în blocu’ ăla, lucrează oamenii
şi vor linişte când vin de la serviciu, ori aicea copiii le place să
alerge, să zbiere, îi apucă 11-12 noaptea. În schimb sunt foar-
te cumsecade vecinii noştri, nu ne-am certat niciodată cu ei,
chiar niciodată. Punem la ei covoare şi pături spălate, dacă stai
civilizat, n-are omu’ nimic cu noi. (Ş. N., 59 de ani )
O parte dintre informatori au afirmat că dacă ar avea posibilitatea,

şi-ar înconjura şi ei blocul cu gard. În general, opiniile exprimate în legă-
tură cu „blocurile de români” nu semnalează conştientizarea segregării
teritoriale, ci dimpotrivă, confirmă percepţia generală potrivit căreia cine
a delimitat astfel clădirile a făcut un lucru bun.
Nu am identificat conflicte majore între ne-romii şi romii din Zăbrăuţi,
deşi există o delimitare clară a apartenenţei etnice, care în limbaj local
se exprimă prin termeni precum: „românul ăla” / „ţiganul ăla”. În general
oamenii se percep ca aparţinând aceleiaşi categorii sociale (dezavantaja-
te) şi declară că ceea ce îi leagă pe toţi este sărăcia sau „amărăciunea”, în
limbajul local.
Socializarea în Zăbrăuţi este adeseori imprevizibilă, marcată de con-
flicte frecvente şi momente tensionate. Cu toate acestea, la un eveniment
mare, de tip nuntă, participă toată lumea. Am avut ocazia să asist la o nun-
tă în cartier, când a fost adusă o formaţie de lăutari care a cântat afară,
în faţa blocului, unde fusese instalată şi o uriaşă staţie de sunet. Muzica
şi „distracţia” erau pentru toţi locuitorii din cartier, care de alfel se şi adu-
naseră într-un număr considerabil. S-a dansat mult, era voie bună, se vin-
deau seminţe şi porumb fiert şi toată lumea se simţea bine în vreun fel sau
altul. În afară de momentul revoltei din noiembrie 2006, a fost pentru mine
cea mai bună ocazie de a-i vedea laolaltă pe locuitorii cartierului, de data
această într-o ipostază de divertisment. Cineva care n-a mai mers vreodată
în Zăbrăuţi şi care ar fi nimeri prima dată la un astfel de eveniment, ar avea
senzaţia că are de-a face cu o mare familie în care lucrurile decurg bine.
Holurile şi scările de bloc sunt pline de viaţă şi zgomot la orice oră,
inclusiv noaptea, deşi în multe cazuri oamenii stau până târziu pe întu-
neric. Adeseori oamenii petrec ore în şir în faţa blocurilor, studiind orice
mişcare a altora şi orice persoană care trece, sau îşi pregătesc grătare.
Există anumite reţele de comunicare în cartier: pe de o parte reţelele
bazate pe rudenie, apoi grupurile de oameni care petrec timp şi socializează în
50
faţa blocurilor, în scări sau la singura băncuţă montată în Zăbrăuţi, ado-

lescenţii care se grupează în diferite puncte ale cartierului şi copiii care
îşi improvizează cum pot joaca în cartier. La toate acestea se mai adaugă
relaţia dintre liderii informali şi restul comunităţii. Un lider informal este
cel care îţi poate facilita accesul în comunitate şi care, în general, are cu-
noştinţă de orice iniţiativă care pătrunde în zonă.
Tot liderii informali sunt cei care au pus la cale revolta din noiem-
brie 2006 şi cei care au negociat cu forţele de ordine şi cu organele admi-
nistrative. Unul dintre liderii locali actuali, F. A., lucrează într-o agenţie
imobiliară. Este relativ educat, iar gradul lui de mobilitate este mult mai
mare decât al oricui altcuiva întâlnit în comunitate, la fel ca şi capacitatea
de a comunica de pe poziţii de egalitate cu diferite tipuri de oameni. Cu
toate acestea, mecanismele şi strategiile prin care el îşi construieşte şi îşi
menţine poziţia în cadrul comunităţii rămân destul de ascunse şi greu de
precizat.
În orice caz, noţiunea de „respect” are o mare valoare în Zăbrăuţi.4 Poţi
fi respectat dacă ai o anumită situaţie materială, dacă ai o slujbă, dacă
n-ai trecut prin puşcărie, dacă ai autoritate în faţa altor oameni, dacă ai o
familie de care te îngrijeşti. De cele mai multe ori, femeile sunt respectate
dacă au un soţ.
Observaţia de teren m-a condus către concluzia că existenţa într-un
ghetou nu le permite oamenilor să aleagă cu cine să socializeze şi cu cine
nu. Libertatea lor este destul de limitată în această privinţă, întărită de mo-
bilitatea relativ redusă prin alte locuri sau spaţii sociale din oraş. Ecuaţia
socializării arată cam aşa: suntem toţi aici la un loc şi trebuie să avem de-a
face unii cu alţii chiar dacă vrem sau nu, pentru că nu avem de ales. Ghetoul
nu permite o socializare foarte elevată, nici măcar posibilitatea de a-ţi de-
limita propriul cerc de cunoscuţi, ci mai degrabă o luptă pentru prestigiu,
putere, respect şi o poziţie importantă în cadrul comunităţii. De multe ori,
socializarea aici include agresivitatea mimată, înjurătura ca salut, amenin-
ţarea în glumă, funcţionând după cu totul alte coduri sociale decât cele fa-
miliare nouă (sau cel puţin mie). Când, într-o seară, unul dintre informatori,
F. A., şi-a manifestat dorinţa de a veni să bea o bere la o terasă din centrul
oraşului cu mine şi cu câţiva prieteni de-ai mei, observaţiile lui cu privire la
grupul nostru mi s-au părut edificatoare în acest sens. Masa la care stăteam
era compusă din aproximativ 15 persoane, care nu se cunoşteau toate între
4 Pentru rolul conceptului, vezi Philippe Bourgois (Bourgois 2003)
51
ele. Mai mult de un sfert erau persoane din alte ţări. Privindu-ne şi ascul-
tând felul în care interacţionam, F. a exclamat: „Bă, eu stau aici cu voi, mă
uit la voi, da’ nu vă înţeleg. E ceva aici ce nu pricep.” Ce nu înţelegea de fapt
erau codurile şi relaţiile sociale de la masa noastră. Nu înţelegea gradele de
prietenie şi pe cele de respect, nu înţelegea cine este „cel mai respectat”, nu
înţelegea cum de nu ne cunoaştem toţi între noi şi totuşi putem avea con-
versaţii. Pentru el, lumea noastră era una complet diferită de cea familiară
lui şi de realitatea ghetoului, în care oamenii relaţionează altfel şi în care
canalele de comunicare nu sunt nici atât de variate, nici atât de largi.
În general, oamenii din Zăbrăuţi conştientizează faptul că lumea din
afară îi percepe într-un mod negativ şi că televiziunea sau presa contribu-
ie în mod direct la acest lucru. În ceea ce priveşte relaţia cu ne-romii din
cartier, sunt mai multe aspecte care merită menţionate. Există opinia ge-
neral împărtăşită că un ne-rom poate trăi nestingherit în mijlocul romilor
şi se poate simţi bine, pe când invers nu este posibil – această afirmaţie a
fost făcută de mai mulţi informatori de etnie romă. În acelaşi timp, există
percepţia potrivit căreia românii sunt mai civilizaţi şi mai curaţi, combi-
nată cu dorinţa, de multe ori inconştientă, de a fi ca ei: „Cu românii ne
înţelegem foarte foarte bine, e oameni civilizaţi” (Ş. N., 59 de ani). S. V.,
una dintre informatoarele de etnie romă, spune despre băiatul ei că mai
mult se joacă afară cu copiii de români decât cu cei de romi, un motiv de
mulţumire pentru ea. Susţine de asemenea că l-a dat la o altă şcoală decât
cea la care merg majoritatea copiilor din Zăbrăuţi, tocmai pentru a nu fi în
mijlocul lor, ci mai mult printre români: „Puteam să-l dau şi eu la şcoala
asta din Pieptănari, am zis că aicea e toţi copiii de ţigani de prin ghetouri şi
o să fie ceartă şi scandal, bine că şi acolo e ţigani, da’ e şi români mulţi.”
A. este la liceu în clasa a noua, iar părinţii povestesc despre ea: „Azi
am dus-o la liceu şi a intrat imediat în grupul de români” (Ş. N., 59 de ani).
Referindu-se la un alt copil, acelaşi informator adaugă: „Să-l vezi pe băia-
tul ei când pleacă la şcoală, nici nu zici că e ţigan, aşa îmbrăcat frumos”.
Curăţenia şi aspectul îngrijit sunt adeseori interpretate ca o condiţie esen-
ţială de a fi în rândul lumii „civilizate”, iar un comentariu, pe care l-am
auzit într-o seară în timpul unei discuţii de grup la băncuţa montată în
laterala blocului, mi s-a părut edificator în legătură cu dorinţa inconştien-
tă de a fi cumva la fel ca românii, sau cel puţin în acelaşi rând. Când prin
spatele băncuţei a trecut un om îndreptându-se spre intrarea în bloc, ci-
neva a comentat: „Uite-l şi pe nea Ion. Nea Ion e om de treabă, cumsecade,
zici că-i român, de fapt el e spoitor”.
52
Dintre familiile de ne-romi intervievate, aleg un caz semnificativ: un

cuplu de tineri căsătoriţi, cu studii superioare şi slujbe relativ bine plăti-
te, care şi-au cumpărat o garsonieră în Zăbrăuţi şi s-au mutat aici acum
aproape doi ani. Prima oară când i-am vizitat, intrând de pe holul întune-
cat al blocului în garsoniera intim amenajată şi mobilată, am avut senza-
ţia unei lumi complet paralele cu realitatea obişnuită din Zăbrăuţi. Casa
lor este tapetată cu cărţi, iar ritmul lor de viaţă nu are nimic în comun cu
felul în care îşi petrec timpul majoritatea oamenilor de aici: au slujbe regu-
late, lipsesc de acasă în marea parte a zilei şi călătoresc frecvent în afara
oraşului. Relaţia lor cu vecinii de etnie romă a fost descrisă astfel:
N-ai nimic în comun cu oamenii de aici. Nu poţi să zici că

legi prietenii, că n-avem subiecte comune de discuţie. Ma-
joritatea sunt rude din câte am înţeles şi poate asta creează
o conectivitate mai bună, dar la noi nu e cazul, am venit din
exterior... Şi faptul că nu stăm acasă în timpul săptămânii,
când e de mers la serviciu... Dimineaţa ai ieşit pe uşă, seara
intri, ăsta e ritmul (...) Mai vine cine are nevoie să le facem un
dvd sau un cd, e o chestie sporadică, sunt luni întregi în care
n-ai nicio legătură cu nimeni, decât că bate vecina de vizavi
care a luat factura de la lumină şi o aduce că n-am fost acasă
în momentul respectiv (...) Cred că faptul că nu stăm foarte
mult acasă, mediul ăsta e ceva adiacent pentru noi, e practic
un loc unde vii şi dormi. Noi şi ieşim foarte mult, în weekend
nu prea stăm pe acasă, deci nu resimţi aşa acut lipsa de civi-
lizaţie sau nu ştiu cum să-i zic. Noi nu stăm în faţa blocului în
timpul liber. (B. C., 28 de ani)
Decizia de a se muta într-un cartier cu o proastă reputaţie, în care

nici măcar nu exista acces legal la electricitate, au justificat-o prin faptul
că a fost o alternativă ieftină care le-a permis achiziţionarea unei locuinţe
proprii în condiţiile în care chiriile creşteau an de an. Din punctul lor de
vedere, cei care etichetează în cartier sunt chiar romii:
Ei spun „am mers la românul X”. Eu n-am simţit niciodată

nevoia să spun că e ţigan, sau „ţiganul X”. Poate din punctul
lor de vedere eşti un intrus aici în mediul ăsta dedicat lor, din-
tr-un anumit punct de vedere. (B. C., 28 de ani)
53
În concluzie, se poate spune că în Zăbrăuţi nu există conflicte inter-

etnice majore, iar delimitarea etnică se regăseşte într-un limbaj cotidian
mai degrabă involuntar, de tipul: „mi-am tras net de la românii ăia”, „am
vorbit azi cu românul ăla”, „am fost azi pe la românul ăla” etc. Romii nu
se simt discriminaţi de români, ci dezvoltă relaţii mixte, petrec timp îm-
preună, se joacă, se distrează. Destui români împart aceeaşi condiţie eco-
nomică şi socială cu etnicii romi. O categorie aparte o reprezintă locatarii
din cele 3 blocuri segregate, cu care nimeni nu are contact şi nu întreţine
relaţii sociale, decât la nivelul recunoaşterii din priviri şi al salutului sim-
plu (eventual).
6. Educaţie
În Zăbrăuţi există un procent de 20% de persoane analfabete având
peste 16 ani (din datele colectate de la Primărie). Ponderea de persoa-
ne de peste 14 ani care au cel puţin 4 clase primare este de 80%. Mare
parte a copiilor sunt şcolarizaţi, fiind înscrişi la şcolile din zonă: Şcoala
114 „Principesa Margareta”, Şcoala nr. 148 „George Călinescu”, Şcoala
nr. 136, Şcoala nr. 134. Majoritatea copiilor din Zăbrăuţi merg la Şcoala
nr. 114. Din totalul copiilor de vârstă şcolară, frecventează şcoala relativ
regulat 80%.
În timpul cercetării de teren, am reuşit să intervievez personal didac-
tic din două şcoli: o învăţătoare de la Şc. nr. 148, alături de directoarea
şi mediatorul şcolar de etnie romă de la Şcoala nr. 114. Între cele două
şcoli există câteva diferenţe. Şcoala nr. 114 a fost inclusă într-un program
Phare de acces la educaţie al grupurilor defavorizate, cu accent pe romi,
în perioada 2002-2003, pe care l-a continuat cu forţe proprii încă 2 ani;
Şcoala nr. 114 a beneficiat totodată de sprijinul primăriei de sector care a
finanţat diverse dotări materiale; în staff-ul şcolii este inclus postul de me-
diator şcolar, care a fost înfiinţat în perioada programului Phare. Şcoala
nr. 148 este mai puţin dotată ca Şc. nr. 114, nu a beneficiat de program
Phare, iar staff-ul deplânge lipsa de implicare a Primăriei, deşi Primăria a
înfiinţat aici un centru de zi de tip afterschool. Nu există deocamdată un
mediator şcolar pentru Şc. nr. 148. La Şcoala nr. 114 există înscrişi 1068
de copii, dintre care aproximativ 130 de copii locuiesc în Zăbrăuţi, dar nu
sunt toţi romi, iar procentul lor nu se poate identifica în mod cert, deoare-
54
ce nu toţi se declară a fi romi. Acelaşi aspect există şi la Şc. nr. 148, unde
nu toţi romii se declară astfel.
Între instituţia şcolară şi comunităţile de romi nu există o verigă prea
bine consolidată. Din punctul de vedere al profesorilor, cei mai mulţi pă-
rinţii romi se arată complet dezinteresaţi vizavi de şcoală ca instituţie sau
de situaţia şcolară a copiilor. Nu îşi supraveghează copiii acasă, nu îi spri-
jină şi nu-i verifică dacă şi-au scris temele, iar în unele cazuri nici nu le
procură rechizitele necesare. Nu participă regulat la şedinţe şi nu caută o
cale de comunicare cu profesorii pentru a discuta eventualele probleme şi
a găsi soluţii pentru remedierea lor. E. D., învăţătoare la Şc. nr. 148, afirmă:
„Nu le pasă. Eu am senzaţia de mult ori că aceşti copii sunt trimişi la şcoală
să-şi ia o alocaţie, să-şi ia un lapte şi un corn şi atâta tot”.
În ceea ce priveşte perspectiva familiilor de romi, din câte am putut
observa în cazul câtorva, spaţiul şcolii rămâne un teritoriu necunoscut
pe care simt că nu-l stăpânesc şi pe care nu-l percep ca aparţinându-le în
vreun fel sau altul. Este pentru ei un mediu nefamilar, cu care nu au avut
când să se obişnuiască. Destui părinţi nu au mers la şcoală şi nu au tră-
it experienţa definitorie a convieţuirii într-un colectiv şcolar. Am realizat
acest lucru cel mai bine atunci când am însoţit-o pe una dintre informa-
toarele mele, S. V., la o şedinţă cu părinţii la Şc. nr. 148. Era poate a doua
oară când venea la o astfel de şedinţă. Odată intrate în şcoală, am observat
cum S. V. se simţea nesigură, neştiind cum să se poarte. Era evident că se
află într-un mediu complet nefamiliar pentru ea şi se apăra reacţionând
agresiv din punct de vedere verbal. A intrat într-o sală de clasă întrebân-
du-l pe un profesor unde e şedinţa şi nu i s-a părut în neregulă faptul că a
întrerupt ora. Ameninţa că îi bate pe toţi dacă nu găseşte sala cu şedinţa.
Cu toate acestea, la şedinţă a ascultat cu atenţie şi m-a rugat să iau notiţe
pentru ea, deoarece nu ştia carte. A fost mândră când învăţătoarea i-a
lăudat băiatul şi a rămas puţin după şedinţă să discute cu ea şi să-i pună
întrebări suplimentare.
Problema pe care o formulează o învăţătoare este extrem de impor-
tantă şi reflectă totodată fragilitatea relaţiilor dintre şcoală şi comunităţile
de romi, marcate de lipsa unei punţi solide de legătură : „Noi nu suntem
pregătiţi să comunicăm, să relaţionăm cu oamenii. Suntem pregătiţi pe
profesie – e cu totul altceva”. În acest context, munca mediatorului şcolar
este una esenţială. Poziţia pe care o ocupă mediatorul şcolar devine o po-
ziţie-cheie, un fel de tampon între şcoală şi comunitate. Mediatorul devine
un purtător esenţial de informaţii care altfel nu ar circula. El petrece timp la
55
şcoală, dar mai ales pe teren, în cartier. Informaţiile manevrate de el ajung

în primul rând la şcoală, dar şi către alte instituţii, de exemplu Primărie şi
Poliţie.
În general, problemele legate de copiii romi se intensifică odată cu tre-
cerea în ciclul gimnazial. Este şi perioada când se produc cele mai multe
abandonuri şcolare. Lucrurile funcţionează oarecum până în clasa a IV-a,
când învăţătorii reuşesc să ţină situaţia sub un oarecare control, iar copiii
au de-a face cu o singură persoană. Şansele ca această persoană să le im-
pună respect sunt mult mai mari decât în cazul claselor gimnaziale, când
relaţionarea cu cadre didactice diferite implică schimbări profunde, iar co-
piilor le trebuie o bună perioadă de timp pentru a se adapta fiecărui pro-
fesor în parte. Într-un mod indirect, ambele cadre didactice pe care le-am
intervievat au recunoscut că agresivitatea infantilă este mai accentuată în
cazul copiilor romi. În legătură cu problemele specifice acestora, doamna
directoare D. T. a afirmat:
Eu aş zice că se vede în ce fac ei la şcoală, în comportamentul

lor că nu întotdeauna situaţia lor socială, situaţia lor materi-
ală este aşa cum şi-ar dori ei. Au multe lipsuri şi se vede, sunt
mulţi copii care se vede că nu mănâncă atât cât trebuie să
mănânce, nu au rechizite câte trebuie să aibă(…) Se vede şi
pe hăinuţe câteodată, se văd lipsurile sociale. Mai înseamnă
că adeseori comportamentul lor este agresiv, se vede că sunt
abuzaţi şi ei la rândul lor sunt agresivi faţă de ceilalţi copii.
Nu toţi, mulţi dintre ei. La rândul său, învăţătoarea E. D. a spus:
Eu mă uit la ei când sunt mici, chiar în clasa I, sunt foarte
obraznici, nu îţi răspund, au atitudinea asta zeflemistă.
Legat de comportamentul copiilor de romi, concluzia principală rezul-

tată în urma discuţiilor cu cadrele didactice este aceea că, dacă în clasele
primare nu se văd prea multe diferenţe între romi şi ne-romi, începând cu
ciclul gimnazial ele încep să se facă simţite. În plus, o altă problemă delicată
care se ridică este aceea că, de multe ori, copiii rămân prinşi în două lumi
diferite: cea a şcolii, unde sunt educaţi într-un anumit sens, şi cea a realităţii
cotidiene căreia îi aparţin, caracterizată de coduri sociale şi seturi de valori
diferite. Adeseori, copiii sunt deraiaţi de pe traiectoria unei dezvoltări perso-
nale armonioase tocmai prin apartenenţa la două realităţi sociale diferite,
între care deocamdată există prea puţine punţi de comunicare.
56
În ciuda problemelor aduse în discuţie de cadrele didactice, am con-

statat că majoritatea informatorilor mei din Zăbrăuţi au început să con-
ştientizeze importanţa educaţiei pentru copiii lor. Fac eforturi pentru a-i
trimite la şcoală, pentru a le procura cele necesare şi pentru a-i menţine
curaţi şi aranjaţi. Şcoala devine un reper din ce în ce mai important pentru
ei, deşi acest lucru se află încă într-un stadiu firav. O dovadă ar putea fi şi
faptul că o parte dintre cei ce au primit aparate de fotografiat le-au utilizat
pentru a-şi poza copiii în prima zi de şcoală din septembrie. A fost, în orice
caz, o zi căreia i s-a acordat importanţă în Zăbrăuţi.
În orice caz, distanţa dintre instituţia şcolară şi comunitate păstrează
nişte proporţii considerabile. În timp ce pentru familiile de romi şcoala re-
prezintă un mediu nefamiliar pe care deocamdată nu-l înţeleg prea bine şi
nu au capacitatea să şi-l integreze în responsabilităţile zilnice, cadrele di-
dactice simt nevoia unei terţe coordonate în ecuaţia comunicării. Munca
necesară creării unei punţi de comunicare solide între cele două părţi se
poate spune că se află încă la început. Eforturile mediatorilor şcolari sunt
esenţiale în acest sens, dar posturile respective se dovedesc a fi într-un
număr prea mic vizavi de situaţiile cu care au de-a face şi pe care trebuie
să le rezolve.
Rezidenţii din Zăbrăuţi declară în general că nu au aşteptări de la
guvern sau partide politice. Despre acestea din urmă spun că apar în
zonă în perioada alegerilor electorale şi le oferă alimente. Aşteptări au
mai ales de la Primăria de sector, în special cei care sunt înscrişi pe listele
pentru ajutor social. Toţi informatorii, cu excepţia mediatorului sanitar,
au declarat că vor să plece din cartier şi să se mute fie într-un cartier
„mai civilizat”, fie undeva „la curte”. În acelaşi timp, conştientizează că
nu au de ales şi că trebuie să fie mulţumiţi cu spaţiul pe care îl au la
dispoziţie.
Trebuie să-i înţelegi şi pe ei, că n-ar vrea să trăiască în mediul

ăsta, dar dacă n-are unde să se ducă şi dacă n-are decât casa
asta cu 4 pereţi şi 15 metri pătraţi, e obligat să stea aici. (F.,
38 de ani)
Ne place, nu ne place, trebuie să stăm. Dacă aveam altă lo-

cuinţă unde să stăm, plecam. Stăm de sărăcie, de ce crezi că
stăm? De bine, de rău ai patul tău, perna ta, mai bine decât pe
stradă sau în canal. (M. T., 50 de ani)
57
Printre speranţele cel mai des menţionate de tineri sunt găsirea unui
loc de muncă sau posibilitatea de a pleca din ţară. Unii au afirmat că nu-şi
pot închipui viitorul.
Şi-l aştept pe bărbat să iasă de la închisoare şi să începem

o viaţă frumoasă, adică să muncim, că asta înseamnă viaţă
frumoasă. (G. M., 21 de ani)
Perspectiva găsirii unui loc de muncă apare chiar şi în compunerile

redactate de elevi în clasa a IV-a la cele două şcoli unde merg o parte din
copiii din Zăbrăuţi.
La copii vreau să îi vindec de boli, să le dau reţetă medicală,

pormă pă la 32 de ani aşi vrea să îmi fac o familie de copii să
am grijă de iei să le dau bani să le iau de mâncare să mă duc
la muncă să muncesc pentru ei să mănânce şi aş vrea să le
respect dorinţele şi copii mei să fie frumoşi şi mama lor să fie
frumoasă şi să muncească să fie vrenică să muncească şi să
ia de mâncare şi eu şi ea să trăim până la adânci bătrâneţi şi
aş vrea să-mi trimit copiii la şcoală când se fac mari să mun-
cească şi aş vrea să se facără avocaţi. (M. A., clasa a IV-a)
7. Concluzii
Caracterizat întotdeauna ca fiind o „comunitate de tranzit”, Zăbrăuţi
se transformă încet-încet într-un soi de „ghetou de lux”. Calitatea vieţii s-a
îmbunătăţit, mai ales după legalizarea conectării la reţeaua de electrici-
tate. O parte din vechii rezidenţi au migrat către localităţi periurbane ale
Bucureştiului, iar în zonă au început să se mute familii cu un nivel socio-
economic mai ridicat. Preţul garsonierelor din Zăbrăuţi s-a dublat numai
în ultimul an. Ipoteza care se poate avansa este aceea că, în timp, peisajul
general în cartier se va schimba iar problemele specifice se vor estompa,
odată cu venirea în zonă a noilor locatari. O evoluţie asemănătoare se
poate spune că a avut cartierul Vitan, vestit pentru rata ridicată a infracţio-
nalităţii şi pentru alte aspecte sociale problematice, care au început să se
atenueze odată cu gentrificarea zonei (apariţia unui complex comercial
58
de tip mall, a unor bănci, office buildings etc). De altfel, se estimează că ur-
mătorul boom financiar pe piaţa locuinţelor va fi în Ferentari. În Zăbrăuţi
există deja indicii care confirmă această posibilitate.
În cartier tinerii, în special adolescenţii, sunt direct expuşi influenţei
fenomenelor negative precum prostituţia, consumul de droguri, cerşeto-
ria şi furtul. Potenţialul de victime în rândul tinerilor este unul mare, mai
ales în condiţiile în care ei nu au la îndemână alternative de petrecere a
timpului sau de integrare socială prin diferite activităţi. Accesul pe piaţa
muncii şi a slujbelor bine plătite este de asemenea redus. Variantele cele
mai accesibile rezidenţilor din Zăbrăuţi rămân activităţile ce se încadrează
în sfera economiei informale. Programele de asistenţă socială nu rezolvă
problema, dimpotivă, menţin o stare de dependenţă care la un moment
dat poate deveni dăunătoare.
Există totuşi aspecte pe care le consider pozitive şi care merită a fi
menţionate: rezidenţii fac eforturi pentru a-şi plăti noile facturi (de elec-
tricitate) şi pentru a ţine pasul cu acest stil nou de viaţă; etnicii romi în-
cep să conştientizeze, treptat-treptat, importanţa educaţiei, sau cel puţin
a mersului regulat într-o instituţie educaţională – se străduiesc în marea
lor parte să-şi trimită copiii la şcoală şi să se prezinte la şedinţe; au înce-
put să apară iniţiative locale (la 2 blocuri se introduc conducte de gaze,
la unele scări au fost aleşi administratori, unele scări sunt menţinute
mai curate decât altele, cineva a construit o băncuţă pentru odihnă etc);
tinerii prezintă dorinţa de a face lucruri noi şi de a cunoaşte lume din
afara cartierului; există la mulţi copii şi adolescenţi o mare deschidere
faţă de persoane care vin din exterior, dublată de curiozitate şi de nevoia
de a sta de vorbă cu alţi oameni decât cei care fac parte din universul
cotidian.
Bibliografie
BOURGOIS, Philippe
2003 In Search Of Respect: Selling Crack In El Barrio. Cambridge, Cambridge
University Press
COZMA, Irina – RUGHINIŞ, Cosima – SULTĂNESCU, Leonard.
2003 Impactul social sl politicilor publice în cartierul Zăbrăuţi. Studiu de
caz. Revista de asistenţă socială, 1. 75–83.
59
HANNERZ, Ulf
1969 Soulside: Enquiries Into Ghetto Culture and Community. Columbia
University Press, New York and London.
LADÁNYI János
1993 Patterns of Residential Segregation and the Gypsy Minority in
Budapest. International Journal of Urban and Regional Research, 17
(1), 30–41.
PARDO, Italo
1996 Managing Existence in Naples: Morality, Action and Structure. Cambridge
University Press, Cambridge.
RUGHINIŞ, Cosima
2004 Social Housing and Roma Residents in Romania. Osi Center for Policy
Studies, Budapesta
WILSON, William Julius
1987 The Truly Disadvantaged. The Inner City, the Underclass and Public
Policy. University Of Chicago Press, Chicago.
ZAMFIR, Cătălin – RUGHINIŞ, Cosima
2000 Mecanismele sociale ale dezvoltării comunitare. Studiu de caz al
comunităţii Zăbrăuţi, Bucureşti. In: ZAMFIR, Elena – PREDA, Marian
(Coord.): Diagnoza problemelor sociale comunitare. Studii de caz.
Editura Expert, Bucureşti. 49–90.
60
Elemente pentru o regândire a incluziunii sociale
Alina Silian
Elemente pentru o regândire a

incluziunii sociale – Comunitatea
romilor din Veseuş-Jidvei 1
1. Introducere
Articolul de faţă se bazează pe o cercetare de teren întreprinsă în sa-
tul Veseuş, comuna Jidvei, din judeţul Alba, în perioada iulie-august 2007,
în cadrul unui proiect mai larg, menit să documenteze, printre altele, me-
canismele de excluziune socială a comunităţilor de romi. Alegerea satului
am făcut-o din raţiuni practice şi pe baza unei deducţii eronate. Cu un an
înainte, la cursurile pentru mediatori şcolari din Arieşeni-Alba, am cunos-
cut-o pe mediatoarea din Veseuş şi cum a avea intrarea în comunitate şi
un sprijin, oricât de mic, sunt esenţiale pentru o cercetare de scurtă du-
rată, am luat legătura cu ea. Conform indicaţiilor Ghidului de cercetare ar
fi trebuit să urmăresc „o comunitate cu risc de excluziune socială”. Ghi-
dul însuşi operaţionaliza destul de puţin conceptul, aşa că am plecat de la
premisa că, dacă la un anumit moment s-a considerat necesară prezenţa
unui mediator şcolar rom, comunitatea trebuie să fie suficient de numeroasă
1 Sunt recunoscătoare familiei Toader şi Elena Drujuţ care m-a găzduit cu atâta căldură.
Îi mulţumesc în mod deosebit fiicei lor, Ramona, care a devenit ghidul şi asistentul meu
de cercetare. Ideile exprimate în acest articol îmi aparţin în totalitate şi sper să nu le
pricinuiască nicio supărare. De asemenea, aş vrea să mulţumesc colegilor din grupul
de lucru „Empowerment and Mobilization” al reţelei European Roma Grassroots Orga-
nization, care mi-au atras atenţia asupra unor situaţii similare din Albania şi Bulgaria
în care romii încep să îşi revendice, la nivel local, o nouă poziţie în societate.
61
şi, deci, „cu probleme”. Ca o mare parte a cercetărilor sociologice româ-

neşti despre romi, ce reiterează o prejudecată larg răspândită, am pus, la
rândul meu, semnul egalităţii între „comunitate considerabilă de romi” şi
„probleme sociale”.
Şi documentele oficiale pe care le-am consultat la nivel local – Pla-
nul de urbanism general al comunei (PUG), selecţii din proiectul Phare „O
viaţă mai bună pentru rromi” şi Strategia de dezvoltare socioeconomică
a comunei Jidvei, 2007-2013 – concordă cu tendinţa generală de a pri-
vi comunităţile numeroase de romi ca fiind ameninţate cu excluziunea
socială. Explicaţiile diferă însă radical în aceste documente, în funcţie de
cauza identificată: pe de o parte comportamentul romilor, iar pe de alta,
elementele de natură structurală. Autorii documentelor avansează ideea
că excluziunea este cauzată fie de disfuncţionalitatea unui segment de
populaţie – caz în care romii sunt definiţi ca „populaţie cu probleme spe-
cifice” asemenea persoanelor cu handicap –, fie de inegalităţi de natură
structurală – romii devin un grup vulnerabil din cauza lipsei accesului la
resurse şi drepturi de bază, presupuse în virtutea statutului de cetăţean.
Pe de altă parte, informaţiile culese prin interviuri şi prin observaţie, de
la autorităţi şi de la localnicii de diferite etnii conduc, deopotrivă, către
reconstituirea unui cu totul alt tablou social.
În primul rând, ideea de „comunitate” este prezentă în discursurile
sătenilor la modul generalizant şi omogen, prin autoidentificări de natură
colectivă: „veseuşenii sunt oameni harnici” sau „veseuşenii sunt dispreţu-
iţi”. Este posibil ca astfel de declaraţii ale localnicilor să se fi datorat rolului
pe care îl atribuiau intervievatorului, de reporter sau de reprezentant al
Partidei Romilor, cineva care să le înregistreze doleanţele şi nemulţumiri-
le. După cum i-a descris un localnic unui vecin discuţia pe care o avea cu
mine, oamenii „vorbeau în contul satului”. În acelaşi timp însă în viaţa de
zi cu zi, „comunitatea” este menţionată foarte rar ca „entitate”, iar ceea ce
emerge ca o preocupare constantă printre romii intervievaţi este „sociali-
tatea”. Am asistat la nenumărate conversaţii, independente de situaţia de
interviu, despre nuntă, „popor” (asociaţia de ajutorare reciprocă), constru-
irea graniţelor între privat şi public, negocierea dreptului outsiderului de a
interveni în viaţa familiei sau despre relaţionarea cu vecinii ori cu autori-
tăţile, conversaţii în care opinii despre socialitate erau exprimate explicit.
Prin urmare, un termen precum cel de poziţionare este mult mai folositor
din punct de vedere analitic decât cel de incluziune. Poziţionare sugerează
construirea prin practică a unor reprezentări despre totalităţi sociale, despre
62
poziţiile şi criteriile acestora, precum şi despre calitatea relaţională a po-

ziţiilor. Vorbind despre poziţionare, în loc de incluziune, încerc să arăt că
aceasta din urmă trebuie privită şi relaţional, nu doar categorial.
În al doilea rând, relaţia individului cu munca pare să constituie crite-
riul principal prin care localnicii, majoritari sau minortari îşi revendică sta-
tutul de membri deplini în societate şi dreptul de a participa în comunitatea
morală a localităţii. Şi nu în ultimul rând, la romii din Veseuş se manifestă,
din ce în ce mai puternic, conştientizarea faptului că aparţin acestei comu-
nităţi, în virtutea îndeplinirii criteriului, şi îşi solicită dreptul la respect atât
la nivelul interacţiunii zilnice, cât şi în evenimentele publice prin care comu-
nitate este reprezentată simbolic, precum serbările şcolare. Romii veseuşeni
nu reclamă excluderea sau marginalizarea socială. Dimpotrivă, sunt conşti-
enţi de rolul pe care îl joacă în viaţa comunei, dar resimt nerecunoaşterea
la nivel politic şi simbolic a acestei contribuţii. În acest articol urmăresc să
arăt, printr-un studiu de comunitate, cum aceste modele şi modalităţi dife-
rite de a înţelege incluziunea socială se împletesc în acelaşi context social.
Tratarea romilor ca problemă socială este, în acest caz, o abordare parţială
care ascunde, de fapt, un proces de repoziţionare socială care nu are loc nu-
mai în Veseuş. Deşi doar un studiu de caz în sine, miza articolului este mai
generală, susţinând o reconsiderare a abordării de până acum a incluziunii
romilor. Priviţi în general ca simpli beneficiari pasivi ai unor politici publice,
romii trebuie trataţi ca cetăţeni activi care îşi revendică un rol meritat în
societate. Mai mult decât atât, studiul arată mecanismele de status social
într-o localitate unde populaţia majoritară – odinioară românească – devi-
ne romă, o situaţie, de asemenea generalizată în alte contexte.
În prima parte a articolului urmăresc să arăt că în Veseuş ierarhia
socială se construieşte în baza principiului „respectabilităţii prin muncă”,
criteriu pe care şi romii îl invocă pentru a-şi revendica apartenenţa la so-
cietate. Spre deosebire de autorităţile locale, care au o viziune muzeificată
despre societatea locală, romii veseuşeni au o concepţie dinamică în care
prevăd posibilităţi de mobilitate socială. Descriu deci modul în care romii
încearcă să se poziţioneze social, iar în partea a doua arăt cum această
perspectivă dinamică vine în contradicţie cu politicile la nivel local, ba-
zate pe o viziune solidificată asupra structurii sociale. Fie că privesc viaţa
culturală sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, măsurile luate de auto-
rităţile locale rămân fără consecinţe în repoziţionarea socială a romilor,
mai degrabă contribuie la perpetuarea unei ierarhii sociale în care romii
rămân pe o treaptă inferioară.
63
2. Între saşi, între unguri, între români,

între ţigani... între oameni
Staţi un pic să vorbim aşa, dar vorbim … realitate vorbesc.

Deci satul nu o fost… [Evită să îi spună ‚ţigănesc’]. Satul o fost
mai mult săsesc şi unguresc. Jos, unde stau acum ţiganii… Nu
te superi că spun pe faţă! Deci, unde sunt ţiganii acum, erau
saşi. Aicea, pe deal, erau ungurii şi cum mergeţi de la ma-
gazin, treceţi podul, or fost românii. Deci noi zicem: mergem
între saşi, venim între unguri şi mergem între români. Deci
aşa o fost (unguroaică, 56 de ani).
Veseuş este, alături de Jidvei, Căpâlna de Jos, Bălcaciu şi Feisa, unul

dintre cele cinci sate care alcătuiesc comuna Jidvei. Situat în partea de est
a judeţului Alba, pe râul Târnava Mică, în Dealurile Târnavei Mici, la 18 km
de Blaj, la 30 de km de Mediaş şi cam la 38 de km de Alba Iulia, Jidveiul
este cunoscut românilor de rând pentru podgoriile sale2, lucrate în bună
parte de romii din Veseuş. Despre satul Veseuş se spune că a fost săsesc,
la fel ca Jidveiul şi Bălcaciul3. În 1977 etnicii germani alcătuiau 22% din
populaţia comunei, pentru ca la recensământul din 2002, procentul să fie
doar de 1,7%. Migraţia s-a produs mai ales în 1990 şi 1991. Între 1990 şi
1996 populaţia este în declin, cauza invocată fiind plecarea, în masă, a et-
nicilor germani, ceea ce PUG-ul localităţii înregistrează ca spor migratoriu
negativ: 532 în 1990 şi 179 în 1991 (PUG: 9). În 2002 comuna Jidvei nu-
măra 5244 de locuitori din care 81% români, 14,5% romi, 2,8% maghiari
şi 1,7% germani. În privinţa minorităţii rome, raportat la populaţia jude-
ţului Alba, Jidveiul prezintă „o importantă populaţie de etnie rromă, 758
persoane declarate la recensământul din 2002” şi o densitate de 144,5 la
mia de locuitori, „indicator care o situează pe al II-lea loc în judeţ” (PUG:
10; 32). Autorii documentului atrag însă atenţia cu oarecare insistenţă
asupra neconcordanţei datelor. În timp ce statistica oficială din 2002 ara-
tă o scădere a populaţiei rome, evidenţele Primăriei, spun ei, indică un
2 La fel de vestite ca vinul de Jidvei, deşi puţini cunosc că se trag din aceeaşi zonă, sunt
şi două produse naţionale ale folclorului românesc: Ansamblul Fetelor de la Căpâlna
şi cântăreaţa de muzică populară Veta Biriş.
3 Mărturie stau, în fiecare dintre aceste sate, ansamblurile bisericii evanghelice, toate
aflate pe lista monumentelor istorice întocmită de Ministerul Culturii (PUG: 44-46).
64
număr dublu de romi în comună: 15114. Şi în Veseuş distribuţia etnică s-a

schimbat dramatic în ultimii 16-17 ani. Saşii au plecat, cu excepţia unei
bătrâne şi a fiului acesteia, căsătorit cu o unguroaică şi ajuns slugă la o
gospodărie de romi plecaţi în Spania. A rămas doar strada principală, cu
case săseşti ocupate acum de români, romi şi maghiari, căreia continuă să
i se spună, anacronic – ce-i drept –, „între saşi”, aşa cum „pe vale” şi „pe
deal” este „între ţigani”, ori în zonele dominate de biserica ortodoxă şi de
cea reformată se spune că te afli „între români”, respectiv „între unguri”.
Romii veseuşeni, care alcătuiau în 2007 peste 75% din cei aproximativ
1260 de locuitori5, sunt romi de sat – ei ar putea trece cu uşurinţă astăzi
drept români. Chiar şi la sfârşitul cercetării mele, dacă nu aş fi cunoscut
deja oamenii, i-aş fi considerat pe majoritatea români. Este greu de recon-
stituit astăzi o istorie socială a satului doar prin interviuri. Cu cel puţin
patru-cinci generaţii în urmă ar fi existat în sat două tipuri de romi: cei pe
care saşii îi foloseau probabil pentru munca în agricultură6 şi care făceau
cărămizi – aşa-zişii „romi dintre oameni” sau „cumsecade” – şi cortorarii,
veniţi mai târziu, segregaţi spaţial de ceilalţi romi, destul de prost văzuţi
de restul localnicilor şi mai săraci: „Apăi erau unii mai săraci aşa, după
meseria lor [...]. Făceau spoitoare din astea. Aia o fost meseria lor în timpu’
ăla” (romnie, 70 de ani). Prin căsătorie – „S-or băgat ţiganii între cortorari”
– şi apoi prin lucrul împreună în Tovărăşie şi la C.A.P., diferenţele de status
4 În acelaşi timp, din graficul comparativ prezentat în PUG-ul comunei reiese că, dintre
cele trei sate cu populaţie romă, Veseuşul este singurul unde numărul de etnici romi
autodeclaraţi, ca atare, la recensământul din 2002 este acelaşi cu cel din datele adu-
nate de Primărie (PUG: 32).
5 Numărul actualizat al veseuşenilor pentru anul 2007 este dat de Strategie, iar apro-
ximarea procentului romilor a fost oferită verbal de diferite surse din Primărie şi de
mediatoare şcolară.
6 Nu am identificat persoane suficient de vârstnice care să aibă amintiri despre re-
laţiile cu saşii de dinainte de război. Câţiva dintre intervievaţii de 50 de ani mi-au
povestit, din amintirile părinţilor sau bunicilor lor, despre munca la clacă prin care
tinerii plăteau taxa muzicanţilor: „Când se găta postul Paştelui începea muzica lor [a
romilor cortorari] şi atunci avea o taxă. Şi se puneau 2 chizeşi care organizau muzica
şi se tocmea cu muzicanţii. Si ăla ce zicea? Fiecare joc face cât 3 zile de muncă. Aveau
ferme şi veneau şi făceau un fel de contract, de tocmeală. Şi venea şi anunţa că de
luni începe plata că trebuia să vină, să munciţi că altfel nu veniţi la joc”. Despre clacă
vorbeşte şi Chelcea în cazul romilor din satele săseşti: „…neavând pământ, merg la
seceră în altă parte, la saşi, socotiţi ca adevăraţi stăpâni, acolo unde conlocuiesc, în
acelaşi spaţiu. O adevărată «neoiobăgie» iese la iveală acum. De pus «cucuruz», îi face
«clacă» la sas, 16 zile; 4 zile de «ferdeală» [O găleată de ½ de jugăr are patru «ferdele»;
Nota lui Chelcea]” (Chelcea 1944: 106).
65
par să se fi estompat, încât astăzi să îi spui cuiva „cortorar” este cuvânt de

ocară cel care „mănâncă mortăciune” şi, prin urmare, cu care nu te aşezi
la aceeaşi masă.
Cum însă sătenii cunosc foarte bine cine din ce neam se trage, nu vor-
besc cu uşurinţă cu străinii despre cortorari pentru a nu ofensa pe cineva şi
dau exemple de alte localităţi din zonă unde trăiesc astfel de romi. Într-una
din primele zile de cercetare, când încă mai întrebam dacă în sat sunt şi
alte feluri de romi, bărbatul intervievat (35 de ani), despre care mai târziu
am aflat că ar fi fost „din neam de cortorari”, mi-a replicat vehement: „La
noi, domnişoară, nu se face diferenţă. Dacă meri la un român, să bei cu un
român la masă, deci să nu beie după tine. Sau să nu beie din paharul tău.
Nu se poate la noi! Din tată în fiu noi am fost nişte ţigani curaţi. Deci tot
portul nostru e de la saşi”. Şi mama gazdei, pe care am iscodit-o în câteva
ocazii, mi-a răspuns ferm că în sat nu mai există cortorari, iar când i-am dat
exemplu o anumită persoană a râs jenată: „Nu el, o fi fost moşu-său!” Dacă
insistam mi se arăta că au fost două grupuri de romi, „dincoace şi dincolo
pe pârâu” şi că cei „de pe foişor” erau mai săraci, dar nu aveau un port
aparte, diferit de ceilalţi romi. Intervievaţii nu foloseau însă cuvântul „corto-
rar” şi evitau să facă vreo remarcă despre cusururile sau metehnele lor; nu
remarcau decât că erau despărţiţi, ca şi cum separarea ar fi făcut parte din
ordinea naturală a acelor vremuri, şi că, la fel de natural, a şi dispărut când
oamenii s-au mutat „pe vale” şi şi-au făcut case acolo.
Aparent, „cortorarul” este o identificare socială apusă în Veseuş –
„... asta pe vremea părinţilor. Când am fost eu [născut în 1959] nu se mai
făcea diferenţa. Acum s-au amestecat laolaltă”. Şi totuşi, amintită laconic
în diferite contexte de viaţă („a stat la masă cu cortorarii” ori „a băut din
acelaşi pahar cu cortorarul”) şi, mult mai voalat, în referiri nostalgice la
vremurile când fiecare era „cu naţia lui” sau „când au fost jocurile”, evo-
carea „cortorarului” joacă astăzi rolul unui comentariu social normativ7.
Această evocare face vizibilă, în primul rând, reprezentarea socială prin
care localnicii împart ierarhic lumea satului între oameni şi neoameni (sau
cei care „nu-s de treabă”) în ciuda importanţei aparente a criteriului etnic,
iar apoi evidenţiază principiul prin care se operează distincţia – relaţia cu
7 Am remarcat în câteva ocazii cum adolescenţii care se întâmpla să fie de faţă la con-
versaţii sau interviuri au confirmat în ecou remarcile celor maturi despre cortorari,
ceea ce mi-a întărit convingerea că am de-a face cu o categorie socială activă, care
este însă construită local, fără legătură cu etnonimul „cortorar”, folosit în alte părţi
ale ţării pentru romii căldărari.
66
munca. Nu în ultimul rând, evocarea deplânge ştergerea unei delimitări

clare care permitea controlul social al unei categorii de nou-veniţi văzuţi
ca având permanent potenţialul de a încălca regulile de socialitate locală.
După cum spuneam, satul este împărţit etnic de patru „naţii”: saşii, ma-
ghiarii, românii şi romii, ponderea fiecăreia modificându-se de-a lungul
anilor. Căsătorii mixte există, dar sunt rare. Cum mi-a replicat o romnie
de 39 de ani pe care am întrebat-o dacă nu i-a plăcut un băiat român ori
maghiar: „Dacă nu-i naţia ta dă-i pace acolo! Nu! Acuma, numai chiar
încoace s-o prostit lumea! Dă-le-n amar!”
Copiii învaţă în clase mixte, părinţii lor au fost colegi de şcoală sau la
lucru, încât ar fi mult mai pertinent, probabil, să interpretăm nostalgia după
lumea ordonată şi neamestecată, când fiecare era cu naţia lui şi oamenii nu
„se prostiseră” ca în ziua de azi, nu ca dorinţă de puritate etnică, ci mai de-
grabă ca dificultate de a controla comportamentul „necumsecade” al celor
care „nu-şi mai ştiu locul” odată ce se văd intraţi „între oameni de frunte”.
Interpretarea aceasta am regăsit-o explicit doar la unul dintre cei peste 25
de intervievaţi – lucru de aşteptat, judecând după reţinerea manifestată în
a vorbi despre cortorari şi după modul în care se raportau la subiect ca la
un lucru ştiut de toţi, dar ruşinos pentru a fi spus cu voce tare. A fost nevoie
să compun un tablou din păreri rostite doar pe jumătate şi mai ales să inte-
roghez insistenţa cu care aproape toţi intervievaţii din cele trei etnii menţio-
nau cu regret vremea când se făcea jocul de duminică sau de la clacă.
Elementul comun al istorisirilor despre joc, dincolo de rolul marital
al evenimentului, în care feciorii îşi curtau mândrele, este ţinerea la dis-
tanţă a cortorarilor: „Păi atuncea aşa era, nici nu îi lăsa la joc pe ăştia,
pe cortorari. Dacă era numai aşa o ţâră la geam, zic aşa, la fereastră şi se
uita-nuntru, le chema-n casă, le dădea câte-un joc şi le da drumu’ afar’ de-
acolo. Nu avea voie să steie printre ţigani atuncea” (romnie, 73 de ani). Că
stăruinţa cu care mi s-a povestit despre „joc” este mai mult decât simpla
evocare a unei delimitări sociale care se întâmpla doar „atunci” sau a unei
epoci când oamenii erau tineri şi iubeau, mi-a confirmat-o explicit o rom-
nie de 70 de ani, singura care mi-a desluşit relevanţa menţionării ubicue a
„jocului” pentru viaţa de astăzi a satului:
Auzi, domnişoară dragă, nu că-s băgaţi în seamă [cortorarii]!

Era o stradă... ui’ pe partea aia acolo era o stradă, tot rând
erau [casele în care locuiau familiile de cortorari], erau tot
de-ăia, foişori din ăia. Şi noi aicea eram tot oameni din ăia de
67
frunte eram pe strada asta. Şi ui’ aicea era joc, unde e stâlpu’
ăsta, era plopi, aveam umbră. Eeee! Venea ungurii la noi la
joc, venea românii... Un joc juca ungurii, un joc ţiganii – c-aşa
ne zice –, un joc românii. Eram ca fraţii. Că noi am fost altfel,
ţigani de frunte, nu am fost legaţi de ăilalţi [de cortorari]. Şi
când veneau ăia [cortorarii] aicea, le da câte-un joc şi-apoi:
drumu’! mereţi! Era ficiorii ficiori şi nu lăsa după ei. Numa’ un
joc le da: no, mereţi acolo, dincolo, sus pe foişor. Aşa le zicea
ficiorii. Era bărbaţi atunci, nu lăsa după cortorari.
În vremea când nu se împreunaseră naţiile, „ţiganii cumsecade” fă-

ceau parte „dintre oameni”, adică, spre deosebire de cortorari, se „gospo-
dăreau” asemenea celorlalţi ţărani din sat: „Eram ţigani cumsecade care
aveam vite, care aveam porci, galiţe la casa noastră. Noi nu am fost aşa,
cum să spun, romi de-ăia răi. Că sunt din ăia... cum să spui io... din naţie
din ăia cu nişte cortorari” (romnie, 73 de ani).
Din punctul de vedere al romilor de sat, ceea ce îi face să ajungă „între
oameni” este „munca” şi, implicit8, împărtăşirea şi respectarea aceloraşi
convenţii sociale. Cortorarii, pe de altă parte, veniţi mai târziu în sat, „...nu
lucrau [la câmp sau la cărămidă], numa’ făceau de-alea, piaptăne din alea
de trăgeai cânepa cu ele. Făceau spoitoare din astea. Aia o fost meseria lor
în timpu’ ăla” (romnie, 70 de ani). În plus, cortorarii încercau să îşi impună
un loc în ordinea satului sau, mai degrabă, să o răstoarne:
Roşi pe foale [abdomen]. Cu burta roşie. Aşa le zicem noi la cor-

torari: ăştia-s de-ăia, nu-s de treabă. Aşa e naţia aia a lor, nu-s de
omenie: pân’ l-amiază oameni, după masă nu mai-s oameni. Aşa
e naţia lor. Vrea să conducă ei. Să fie ei mai mare peste oamenii
care-o fost oameni... de frunte. Şi-ăştia nu s-ar lăsa şi tac din gură
că de nu ne bat! Aşa că... ce să mai zici? (romnie, 73 de ani).
8 Iată una dintre împrejurările în care intervievaţii, romi şi de alte etnii, au pus în relaţie
directă comportamentul social normat al veseuşenilor şi implicarea lor permanentă
în muncă. Vizibil marcată de nişte cazuri de crimă prezentate la Poveştiri adevărate
pe postul Acasă, pe care mi le-a povestit şi mie într-o seară, o romnie a concluzionat
făcând comparaţia cu Veseuşul: „Nu aici la noi, aici nu se întâmplă nimic. La noi încă
nu s-o întâmplat lucruri de-astea. Şi asta cum îi, că suntem necăjiţi că numai la Gostat
lucrăm, dar nu s-o întâmplat lucruri de-astea. Zic că la oraş se întâmplă lucruri de-as-
tea. Ştii de ce la oraş? La oraş îs mai... libertate. Îs mai fără lucru, fără ocupaţie”.
68
Dacă astăzi cortorarii nu mai sunt ţinuţi la respect este pentru că na-
ţiile s-au amestecat, nu atât romii cu românii şi maghiarii, cât mai ales
cortorarii cu romii „dintre oameni”:
Acuma s-o corcit. S-or băgat între oameni, şi-o luat ţigani din
ăia cumsecade. [...] Dacă la fete le place naţia asta, se bagă-
ntre ei şi-s între oameni. Nu poţi să zici nimic. Fata-i proastă!
[...] De ce să nu se bage-n naţie bună? Să se bage-ntre oameni!
Aşa că le vrăjeşte, le prosteşte... Să le pieie viţa lor şi porodiţa
lor! Că atâţia sunt!
Problema nu este în sine amestecarea celor patru naţii, ci faptul că

elementele definite a priori ca neintegrate sau necivilizate şi necontrolabi-
le nu mai pot fi diferenţiate şi excluse de la diferite practici sociale – cum ar
fi jocul de duminică – odată ce aceştia sunt intraţi „între oameni” prin că-
sătorie: „Nu mai poţi să-i zici cortorar, că dacă-i zici cortorar îţi dă-n cap”.
Un alt motiv care explică îndărătnicia de a vorbi despre descenden-
ţa din cortorari a unora dintre săteni – în afară de cel privind amestecarea
neamurilor – este acceptarea unanimă a faptului că prin muncă şi deci prin
comportament civilizat, condiţia de cortorar poate fi depăşită. O poveste de
familie sugestivă este cea a unui bunic ce s-ar fi opus vehement relaţiei unuia
dintre fiii săi cu o cortorăriţă. La vremea aceea Moşu’ ar fi declarat răspicat
că „fata nici pe WC-ul lui să nu stea! Să fie şi săracă, dar să fie ţigană!” Fiul
s-a resemnat şi şi-a luat altă soţie, dar, printr-o ironie a sorţii, tânăra care
nu a fost primită în familie a plecat la lucru în Polonia după ce s-a căsătorit
cu altcineva şi a trimis bani cu care a cumpărat chiar casa de lângă Moşu’.
Acesta a început să-i îndrăgească familia: mama îşi ţinea copiii din scurt, cei
doi fraţi îi culegeau iarbă la iepuri, îl ajutau pe bătrân în curte, iar peste ani,
una dintre nepoatele Moşului devine logodnica unuia dintre cei doi băieţi.
Am oferit aceste exemple pentru a arăta că în Veseuş are loc un pro-
ces de transformare a criteriilor de ierarhizare socială: deşi identificarea
etnică continuă să opereze, distincţia om – neom primează în ordonarea
tabloului social. Aşa cum nostalgicii vremurilor „când au fost jocurile” îm-
part lumea satului între cei care lucrau şi respectau convenţiile sociale, pe
de o parte, şi cortorari, pe de alta, şi romii ai căror bunici au fost cortorari
îşi descriu condiţia de astăzi tot prin raportare la criteriul „muncă” atunci
când susţin că acum „nu se mai face diferenţa” şi că romii veseuşeni sunt
harnici, curaţi sau cumsecade.
69
3. „... de când e lumea

meşteşugul înseamnă creaţie”
Relaţia cu munca apare recurent în fiecare interviu sau discuţie in-
formală cu sau despre veseuşeni. A fost singurul argument adus de bi-
bliotecara comunei, care lucrează la Primărie din 1990, pentru a explica
diferenţa percepută de toată lumea între romii jidveieni şi cei din Cetatea
de Baltă:
Ei [jidveienii] or şi avut întotdeauna un loc de muncă şi le pla-

ce să muncească. Poate că şi ăsta e un factor care a influenţat
mult. Îs foarte harnici, îs foarte îndemânatici. Ei au crescut
cu sapa-n mână, cu coasa-n mână. Copilul de 8 ani ştie să
cosească. Şi le place, le place munca, nu-s leneşi. Ălora de la
Cetatea de Baltă le place numai să stea pe şanţuri şi... Eu asta
zic că a influenţat mai mult.
Cum am văzut în cazul cortorarilor, succesul dobândit prin muncă

poate şterge stigmatul asociată cu obârşia, după cum orice povestire a
istoriei devenirii personale aduce ca punct de reper tot relaţia individului
cu munca. Momentele de cotitură în viaţa fiecăruia nu sunt reconstituite
prin evocarea războiului, a deportării şi întoarcerii saşilor, a întovărăşirii
şi a colectivizării ori a revoluţiei din 1989; o istorie locală este aproape im-
posibil de reconstituit din interviuri sub forma unei istorii evenimenţiale
mari. Cei pe care i-am intervievat au menţionat ca evenimente importan-
te nunta, naşterea şi creşterea copiilor, cumpărarea sau construirea unei
case, decizia de a rămâne sau pleca din sat, relaţia cu părinţii şi vecinii –
toate aspecte care fac din ei oameni respectabili. Nu ocaziile în sine sunt
marcate, ci procesele, munca şi eforturile personale pentru a realiza ceva.
În acelaşi registru este tratată şi acumularea de bunuri, care nu este neapă-
rat condamnată, ci considerată propice când se face cu măsură. Făloşenia
este în general temperată şi sancţionată. Dacă cineva are casă cu tot ce îi
trebuie în ea, n-a făcut-o el, a cumpărat-o aşa de la nemţi şi nici nu e în
stare să o întreţină. Dacă un sătean se fotografiază fălos cu calul, un altul
mă întreabă dacă am intrat şi în grajd să văd dacă-l îngrijeşte. Nimic nu
pare să-i ducă pe localnici de nas: pun în context, rememorează istoria
acumulării acelor bunuri şi emit judecăţi de valoare. E făcut din munca lui,
fără ajutor din afară sau e căpătat? Dacă e căpătat, îl şi păstrează îngrijit?
70
A avea casă, mobilă de bucătărie nouă sau cal funcţionează ca indicatori

ai statusului social, dar numai împreună cu istoria devenirii lor: şi-au fă-
cut singuri nuntă şi au dat jumătate din bani pe casă; sau: „înainte erau
nişte căşi mici bătrâneşti, eu cu bărbatu’ am făcut casa asta nouă”.
Iar dacă „nu se fac diferenţe” între romi şi români este, după părerea
unora dintre romi, pentru că mulţi români sunt săraci şi nu muncesc aşa
de mult ca romii:
La noi nu-i diferenţă între ţigani şi între români ca într-al-

te părţi. Poate românii îs mai săraci ca ţiganii. Că n-au... lor
nu le place la lucru, la coasă, ei nu umblă pe la coasă prin
munţi. Păi îs vreo câţiva unguri care îs mai înstăriţi [...]. Că ăi
de la Colectivă [au luat], n-o fost munca lor, c-or luat oile de
la Colectiv şi acuma-s bogaţi. Or lucrat la Colectiv. N-au fost
ciobani neam de neamul lor. Unu’ o fost şef de fermă, ălălalt o
lucrat la vite la Colectiv (rom, 39 de ani).
Când romii din Veseuş afirmă că „nu se fac diferenţe” sau răspund
laconic că „n-au treabă cu românii” dacă îi întrebi cum se înţeleg cu ei, de-
claraţiile trebuie, de fapt, puse în context. Nu încape nicio îndoială că de-
clarativ românii şi maghiarii se distanţează de romi, dar aceştia din urmă
susţin că este greu să observi diferenţe, că ei sunt de multe ori mai bine
îmbrăcaţi şi mai bogaţi, pentru că sunt dispuşi să lucreze mai mult decât
românii sau maghiarii, prin urmare, că nu există o bază reală pentru o
astfel de diferenţiere socială. Romii sunt, aşadar, cât se poate de conştienţi
de nevoia care există pentru forţa lor de muncă şi, în consecinţă, de rolul
pe care îl joacă în mersul comunei. Romii „n-au treabă” cu românii sau
maghiarii, în sensul că nu există situaţii tensionate ori conflicte, dar, altfel,
se ştiu indispensabili economiei locale:
N-avem treabă cu ei. Că doar ei văd că numai cu ţiganii au

noroc. Ţiganii le lucră. Dacă n-ar fi ţiganii ce-ar fi de români?
Ţiganii-s peste tot locu’, şi la sapă şi la orice, numai „haideţi
mă”. Şi omu’ se duce că dacă-i dă 250 pe zi, 300 [de mii de lei
vechi], se bucură: Mă duc că n-am unde mere [Oftează].
Şi înainte de 1989, ca şi astăzi, majoritatea romilor veseuşeni care au

rămas în comună au lucrat în agricultură, „cu ziua”, „la vie” sau la Gostat
71
– Gospodăria Agricolă de Stat – şi în munci sezoniere precum cositul

fânului ori culesul de fructe. Cum podgoriile au fost preluate în 1999 de
către un nou administrator care le-a eficientizat, devenind „singurul agent
economic mare din zonă” (Strategia: 41), veseuşenii lucrează acum ace-
eaşi vie „la patron”, câte doi-trei membri ai familiei pentru un salariu. Din
când în când bărbaţii mai reuşesc să obţină contracte pe termen limitat,
ca muncitori necalificaţi, în construcţii sau la drumuri şi poduri. Şi tot se-
zonier pleacă la cules de fructe în Spania, Germania sau Austria. Romii din
Veseuş nu sunt, tradiţional, proprietari, ci mai degrabă muncitori agricoli.
Nu revendică o legătură aparte cu pământul, nu îl lucrează pentru că le
place sau pentru că aceasta e tradiţia, ci din lipsă de alternative. Aşa cum
arăt mai departe, ei se consideră şi sunt consideraţi o rezervă de forţă de
muncă ieftină pentru podgoriile Jidveiului.
După cum am menţionat în introducere, PUG-ul localităţii remarcă pe
un ton alarmist „comportamentul demografic” diferit al romilor faţă de cel
al majoritarilor. Tot autorii PUG-ului vin să tempereze alerta, remarcând
faptul că romii comunei pot fi priviţi ca resurse umane valorificate de eco-
nomia locală: „Populaţia rromă este caracterizată de un anumit grad de
pregătire, prezintă o ofertă de muncă în special pentru activităţi agricole
sau activităţi specifice practicate de etnia rromă.” (PUG: 32). În privinţa
acelui „anumit grad de pregătire” a romilor nu sunt citate statistici, dar
dintre cei câţiva zeci de romi adulţi cu care am stat de vorbă în Veseuş
nici măcar 5 nu aveau studii liceale. Majoritatea celorlalţi aveau între 4
şi 8 clase. De fapt, tocmai combinaţia a doi factori-cheie, gradul scăzut
de şcolarizare şi izolarea satului, a contribuit la menţinerea Veseuşului ca
rezervă capitală de forţă de lucru pentru viile din Jidvei.
Conform PUG-ului, numărul salariaţilor agricoli a crescut datorită
fermei vini-viticole Jidvei de la 457 în 1997 la 734 în 2003. Aceasta este
din 2000 singura societate economică din comună capabilă să atragă şi
să păstreze forţa de muncă. Tot aici lucrează şi majoritatea covârşitoa-
re a veseuşenilor. Din spusele juristului firmei, din cei aproximativ 2500
de angajaţi ai societăţii, 4-500 sunt romi, iar dintre aceştia aproximativ
300 sunt din Veseuş şi aproximativ 100 din Bălcaciu9. Romii din Veseuş
lucrează pe plantaţii ca muncitori viticultori sau necalificaţi. Toamna, în
9 Opinia romilor cu care am discutat cifrele culese de la Fermă este că romii angajaţi
din satul Bălcaciu sunt de fapt tot romi veseuşeni care au lucrat şi înainte la vie şi care
s-au mutat în celălalt sat din varii motive.
72
perioada de recoltare, sunt angajaţi 5-600 de romi pentru cules, încărcat,

transportatul coşurilor la capătul rândurilor. Tot sezonier mai lucrează şi
primăvara, la înfiinţarea plantaţiilor. Muncitorii sunt angajaţi pe o perioa-
dă determinată, de la 1 martie la 1 decembrie. Pentru celelalte trei luni
ale anului, în loc să intre în concediu fără plată pentru că nu mai sunt lu-
crări de efectuat, muncitorii primesc ajutorul de şomaj. Pe lângă salariul
net de 380 RON, fiecare salariat primeşte zilnic câte o pâine de la brutăria
Societăţii, inclusiv în lunile de şomaj, „pita pe bon”. Teoretic, muncitorii
au un program de opt ore pe zi, dar, neoficial, lucrează mai mult. Pentru a
se asigura că lucrările sunt făcute la timp şi cu responsabilitate – situaţie
descrisă de jurist ca „stimulent” – o parcelă de zece hectare e împărţită la
cinci muncitori. Fiecărui muncitor îi revin două hectare pe care trebuie să
efectueze toate lucrările. Alţi muncitori preferă să se asocieze câte cinci
într-o echipă şi să lucreze împreună o parcelă de zece hectare. În realita-
te, un om face faţă cu greu unei parcele de două hectare, aşa că e nevoit
să le muncească împreună cu soţul sau soţia şi, de multe ori, cu cel puţin
încă un copil.
Deşi sunt conştienţi că dacă nu ar fi locurile de muncă de la SC Jidvei,
ar rămâne „muritori de foame” veseuşenii îşi arată neîncetat frustrarea că,
în ciuda faptului că muncesc atât de mult, abia reuşesc să supravieţuiască
şi îşi doresc un serviciu la care să poată face faţă o singură persoană:
C-am auzit că de la Sânmiclăuş merg oameni la cablul ăla.

Acolo poate mere unul singur şi lucră şi are salariul lui şi nu
se mai gândeşte să-şi ducă copiii sau să plătească oameni. Că
dacă eu rămâi în urmă şi nu pot, eu trebuie să mă duc în sat
să-mi caut oameni, la ăla trebuie să-i dau 200, 250 [de mii de
lei vechi], de mâncare, ţigări, ca să pot să-naintez ca s-ajung
să nu rămân în urmă de oameni (romnie, 33 de ani).
Lipsa de alternative de angajare este strâns legată de izolarea satu-

lui, cauzată de starea drumului comunal care face legătura dintre sat şi
drumul judeţean 107, un drum de ţară de cinci km, acoperit cu criblură
incomod de parcurs atât pe jos, cât şi cu autovehiculul. Mulţi dintre vese-
uşenii care au avut suficiente resurse au ales să se mute în celelalte sate
ale comunei: Jidvei, Bălcaciu sau Feisa, care au acces uşor la mijloacele de
transport în comun. Odată cu un oarecare reviriment economic al zonei
şi crearea de locuri de muncă care cer mai ales mână de lucru necalifica-
73
tă, veseuşenii au început să conştientizeze starea de izolare în care sunt

forţaţi să trăiască din cauza drumului greu practicabil. Deşi „drumul” este
văzut acum de localnici ca sursa tuturor problemelor din Veseuş, subiec-
tul a început să fie dezbătut destul de recent: „Aici a fost şi greşeala oame-
nilor. Noi niciodată nu am cerut drum. A mai fost câte un reprezentant de
la romi, acum sunt 3 ani, de la Bucureşti. Au mai fost. Şcoală ne trebuie!
Prea târziu s-a pus problema drumului, sau cea a infrastructurii, sau o apă
curentă” (unguroaică).
Starea drumului este un subiect de nemulţumire pentru toţi sătenii
care se văd în imposibilitatea de a face naveta către un loc de muncă mai
bun care, implicit, le-ar asigura un trai mai decent, „mai puţin necăjit”: „La
noi dacă era ieşire, să ieşim undeva la lucru. Nu cred că sunt oameni mun-
citori ca veseuşenii. La orice, la orice lucră! Atunci imediat oamenii n-ar
mai fi necăjiţi. Că dacă te duci zi de zi la lucru, ştii că pe 15, pe 28, în două
rate-ţi dă banii, imediat te-ai descurca. Dar aşa...” (rom, ~ 40 de ani). Mai
mult, sătenii sunt convinşi că păstrarea lor în izolare convine patronului
firmei de vinificaţie:
Domnişoară, alţii fac kilometri de asfalt! Kilometri! Becali singur

o făcut sate unde scrie la intrare în sat «Becali»! Şi ăsta nu poate
face 6 kilometri de asfalt!? Ce Dumnezeului, s-o gătat bitumul şi
chiatra? Sau nu face asfaltu’, i-e teamă la patronu’ că-i pleacă
sursa de muncă din Veseuş? Io aşa văd! (rom, 39 de ani).
Aceste discuţii scot la iveală reprezentarea colectivă despre romi ca

„rezervaţie” de forţă de muncă, impresie pe care o împărtăşesc nu numai
localnicii, dar şi autorităţile. Într-un mod patern şi oarecum cinic, prima-
rul însuşi îmi explica într-un interviu metoda prin care „i-a făcut” pe romii
din Veseuş să rămână implicaţi în agricultură şi în aşa-zisele meserii tra-
diţionale:
...nu că e benefic, că nu pot să zic că e benefic, dar faptul că

infrastructura până la satul unde am lucrat acest proiect
[Proiect Phare pentru un atelier de împletit coşuri] este des-
tul de stricată, prin faptul că drumul este greu de practicat,
aproape impracticabil, cumva i-am făcut să stea mai mult în
sat şi i-am făcut să se ocupe de această îndeletnicire, coşuri,
împletituri şi aşa mai departe.
74
Interviul cu primarul a pus în evidenţă ceea ce toţi lucrătorii Primă-

riei au afirmat într-un fel sau altul, deşi în mod sigur nu la fel de plas-
tic, şi anume poziţionarea romilor într-o schemă de referinţă comună cu
restul locuitorilor. Ca şi ţăranii români, romii sunt „creatori” ai resurselor
propriei existenţe. Prin urmare „situaţia [romilor din Veseuş] nu e atât de
sumbră cum o prezintă alţii” pentru că „de când e lumea meşteşugul în-
seamnă creaţie, şi creaţie egal existenţă”, iar „cel care ştie să învârtă sapa,
cazmaua şi coasa, normal că o să aibă şi resurse materiale pentru a supra-
vieţui”. Ipoteza mea este că veseuşenii şi autorităţile comunei împărtăşesc
o concepţie simplistă despre muncă. Invocarea lui homo faber de către
primar, sau afirmaţia deja citată a unei romnii despre cortorari, care nu
consideră confecţionarea unor obiecte de lemn drept muncă, aşa cum era
cea la câmp sau la cărămidă („...nu lucrau, numa’ făceau de-alea, piaptăne
din alea de trăgeai cânepa cu ele. Făceau spoitoare din astea.”), ori tipurile
de activităţi la care se referă intervievaţii atunci când susţin că muncesc
(munci manuale sau activităţi de producţie), toate converg către o astfel
de presupunere10. Discursul alambicat şi pe alocuri contradictoriu al pri-
marului denotă fără îndoială o atitudine inclusivă faţă de romi pe care nici
nu îi exotizează, nici nu îi descrie ca pe o esenţă străină spiritului comunei,
din contră, deşi rămân pe treapta de jos a structurii sociale, romii sunt
„între oameni”. Una dintre sursele de ambiguitate ale discursului prima-
rului este trecerea pe neaşteptate dintr-un ton descriptiv către unul mai
degrabă normativ, care marchează aşteptările pe care le are de la romi,
de a se conforma criteriului prin care oamenii se includ sau se exclud din
societatea locală, şi anume, relaţia cu munca. Oscilarea de registru din
partea primarului nu este lipsită de miză politică, după cum acelaşi lucru
se poate spune despre romi, care susţin că „merită” mai multă considera-
ţie din partea autorităţilor.
Raportarea constantă a romilor la români ca la un etalon pe care re-
uşesc să îl atingă, faţă de care nu se simt mai prejos – „şi romii sunt civi-
lizaţi” – nu denotă doar interiorizarea unei ierarhii sociale, ci şi faptul că
au intuit criteriul de incluziune în comunitatea morală şi reclamă deci o
reaşezare a societăţii pe baze reale, care să le recunoască valoarea ca actori
10 Pentru o reconstrucţie a unei astfel de concepţii despre muncă într-un alt context
etnografic, a se vedea Stewart (1993) şi Stewart (1997, în special capitolele „Making
workers out of gypsies” şi „Ga źos, peasants, communists, and gypsies”).
75
sociali, ca cetăţeni care muncesc11 şi care merită: „Nu era bine dacă era
microbuz? Măcar o dată pe zi! Era destul! Nici aia n-o merităm, nici aia!”
(romnie, 40 de ani).
Nu aş putea spune însă că procesul destul de generalizat, după ob-
servaţiile mele, prin care romii se poziţionează social este recunoscut sau
acceptat ca atare de către români: criteriul muncii este utilizat în defavoa-
rea celui etnic doar contextual sau numai de anumiţi indivizi din partea
foştilor majoritari români, atunci când vine vorba de romi. Iată o situaţie
în care două femei, o româncă şi o romnie, amândouă în jurul vârstei de
70 de ani, îmi relatează despre viaţa în Veseuş pe vremea când erau ele
domnişoare. Amândouă emit câte o descriere concisă a universului social
actual al satului –„toţi o apă şi-un pământ” versus „toţi egali”, dar cele
două comentarii trec unul pe lângă celălalt:
Românca: Şi noi, românii, stăteam undeva mai sus, acolo, aia

era strada românească, asta strada săsească, de acolo-n sus,
ţigănească. Dar n-avea voie să se… mestece: fetele de români
cu ăle de ţigani sau ăle de saşi cu...
Romnia: Nu, fiecare era cu naţia lui!
Românca: Acum suntem…
Romnia: Egali! [Râde]
Românca [pe acelaşi ton egal, fără a remarca în vreun fel în-
treruperea]: … toţi o apă şi-un pământ.
Romnia [râde în continuare şi repetă]: Toţi egali!
Românca [retoric]: Iar saşii?! Aveau nişte obiceiuri atâta de
frumoase…
Romnia [confirmă pe un ton la fel de admirativ ca al român-
cei]: Frumoase erau!
În literatură există referinţe în general la strategiile romilor de a dez-

volta relaţii personale cu indivizi în poziţii sociale privilegiate ori cu resurse12.
11 Vezi Horváth (2005) pentru un studiu etnografic care rupe tradiţia considerării gru-
purilor de romi în funcţie de meseriile practicate şi arată cum relaţia cu un anumit
tip de muncă – sezonieră (culesul de melci sau de plante medicinale) versus angajat
permanent (la serviciul de salubritate al oraşului sau la spital) – este folosită pentru a
negocia simbolic o anumită poziţionare în societate.
12 A se vedea de exemplu Chelcea (1944: 106) despre relaţia romilor cu saşii „protectori”
sau „stăpâni” ori Engebrigtsen (2007) despre romi şi români.
76
Şi în Veseuş există asemenea tactici, dar spre deosebire de alte contexte

etnografice romii nu prea fac referiri la astfel de relaţii privilegiate, ci re-
vendică, mai degrabă, tocmai această „egalitate” de statut în ţesătura so-
cială locală, formulată în termeni colectivi – acum toţi sunt „oameni”. Ar fi
deci o concluzie pripită să vorbim despre revendicare sau afirmare politică
din partea romilor. Pe de o parte, românii sunt în mare parte ignoranţi
faţă de aspiraţiile de mobilitate socială prin educaţie şi muncă ale romilor,
chiar şi cei care interacţionează cu ei aproape zilnic, ca în cazul cadrelor
didactice:
E destul de simplă viaţa lor. Nu au pretenţii, nu au motivaţii

de ce să te străduieşti să faci ceva când se poate trăi şi aşa?
Exemple în sat… majoritatea au ajutorul ăla social, se mai duc
şi greblează pe marginea drumului, de bine, de rău. […] Dar
totuşi vin la şcoală şi totuşi îi mai poţi civiliza, chiar dacă nu
învaţă. Să îi scoţi din ţigănie!
Iar romii, pe de altă parte, atunci când au resurse, aleg, ca şi româ-

nii de altfel, să îşi împlinească aspiraţiile dincolo de lumea satului. Pe cei
care au reuşit să se rupă din izolarea socială şi economică a Veseuşului
nu i-am putut intervieva, dar cei câţiva copii şi adolescenţi care au scris în
compuneri despre „viaţa lor când vor fi mari” par să fie într-o permanentă
dorinţă de mişcare către „mai departe”:
Dacă iau capacitatea mă duc mai departe la şcoală [la Blaj].

Mi-aş dori să fiu Şefă de Poliţie. Dacă nu iau capacitatea tot
mă duc mai departe la şcoală la profesională (14 ani).
Ar fi frumos în Veseuş dacă ar fi fost drumul făcut, dacă ar fi
parcuri, să fie toată şcoala reparată, să fie magazinele repa-
rate. Dar oricum plec din Veseuş. Acesta este visul meu. Mi-aş
dori să se împlinească (14 ani).
77
4. Şi să nu creadă nimeni că ăştia sunt oameni

din lumea a treia! Ei sunt oameni care sunt
muncitori şi ştiu ce au de făcut.
Aşa cum am arătat mai devreme, primarul nu a pus nicio clipă la în-
doială apartenenţa romilor veseuşeni la ordinea socială a comunei, dim-
potrivă, s-a arătat chiar contrariat de ideea unei cercetări pe tema „in-
cluziunii romilor” la Veseuş, unde „nu sunt probleme”: „Şi să nu creadă
nimeni că ăştia sunt oameni din lumea a treia! Ei sunt oameni care sunt
muncitori şi ştiu ce au de făcut”. La rândul lor, localnicii, care m-au între-
bat despre discuţia cu primarul şi care ştiu la fel de bine câtă nevoie este
de forţa lor de muncă, au reacţionat pe un ton revoltat: „Păi nu sunt pro-
bleme că nu sunt scandaluri, omoruri de-astea”. Pentru veseuşeni faptul
că formează o populaţie uşor de guvernat deoarece nu ridică probleme de
tulburare a ordinii publice şi de disciplină a muncii nu echivalează însă
cu rezolvarea tuturor problemelor lor şi ale satului. Din contră, înseamnă
că şi-au îndeplinit datoria lor de cetăţeni şi se întreabă ce fac pentru ei cei
pe care îi votează, de ce sunt excluşi de la evenimentele în care comuna
este reprezentată simbolic, precum serbările şcolare şi de ce nu au acelaşi
acces la respect ca ceilalţi locuitori ai comunei, în esenţă, de ce nu sunt
apreciaţi ca cetăţeni.
Atitudinile autorităţilor locale faţă de potenţialul social al comunităţii
de romi sunt ambigue, dar întemeiate în cele din urmă pe aceeaşi concep-
ţie muzeificată – rigidizată şi statică – despre societatea locală. Chiar dacă
primarul, spre exemplu, are o atitudine inclusivă faţă de romi, obligaţia
autorităţilor se rezumă la menţinerea lor pe aceeaşi poziţie socială: „Singu-
ra muncă a noastră este de a-i păstra integraţi”. În Strategia de dezvoltare
socioeconomică a comunei romii figurează în analiza SWOT13 a resurselor
umane şi la punctele tari – una dintre cele patru etnii care formează o po-
pulaţie „eterogenă” (Strategia: 50) – şi la punctele slabe – „existenţa unei
comunităţi de rromi cu probleme deosebite: analfabetism, familii dezorga-
nizate, locuinţe insuficiente şi insalubre, alcoolism” (Strategia: 52). Şi PUG-
ul localităţii înregistrează printre „Disfuncţionalităţi” avertizarea că „Pon-
derea mare a populaţiei de etnie rromă în unele sate [ale comunei Jidvei]
va genera probleme sociale specifice şi va necesita asistenţă şi programe
13 Acronimul provine din engleză: Strengths, Weaknesses, Opportunities, and Threats.
78
de susţinere. Populaţia rromă este caracterizată de un comportament de-

mografic diferit de cel al populaţiei majoritare şi de grad mare de sărăcie.”
(PUG: 34). Aceeaşi reprezentare a romilor ca „populaţie cu probleme” o
regăsim parţial într-un proiect cu finanţare Phare care justifică înfiinţarea
unui atelier de împletit coşuri prin „lipsa de interes a [romilor] de a învăţa
noi meserii” (O viaţă mai bună: 7). Documentul este singurul care aduce în
discuţie şi surse de inegalitate care nu îşi au originea în comportamentul
„diferit” al romilor, precum problema căilor de acces sau a alimentării cu
apă potabilă, dar, în baza lor, ajunge tot la o concluzie care frizează pa-
tologicul: „caracterul de categorie populaţională marginalizată social, cu
multiple dificultăţi de integrare comunitară” (O viaţă mai bună: 8).
Măsurile pe care documentele14 le propun pentru „incluziunea romi-
lor” par a fi croite pentru a nu tulbura vechea ierarhie socială prestabilită,
şi, în acelaşi timp, pentru a o scăpa de responsabilitatea faţă de cei poziţi-
onaţi la baza ei. Astfel, înfiinţarea unui miniatelier de împletit coşuri este
justificată ca fiind benefică întregii societăţi locale deoarece romii se trans-
formă „din consumatori de resurse ale statului în contribuabili şi susţină-
tori ai lor şi ai familiilor lor” (O viaţă mai bună: 8). Şi în acţiunile propuse
de Strategie pentru comunitatea romă, accentul cade pe schimbarea sau
îmbunătăţirea situaţiei (locuinţe, utilităţi, calitatea vieţii), dar nu a poziţiei
romilor în societate. Aceştia sunt descrişi în continuare ca primitori pasivi
ai unor facilităţi şi măsuri luate în folosul comunităţii (Strategie: 85-86).
Nu există nici un indiciu al rolului activ pe care romii înşişi ar putea să îl
joace luând în posesie aceste proiecte.
Aceeaşi rigidizare a ierarhiei sociale se perpetuează şi la nivel simbolic
prin menţinerea în practică a unei concepţii muzeist-naţionaliste despre
cultură. De câţiva ani de zile Primăria Jidvei a demarat un proiect de re-
construcţie a căminelor culturale din cele cinci sate şi de redare a lor vieţii
culturale a comunei. Procesul a fost pus de iniţiatorii lui, printre care şi
bibliotecara comunei, sub semnul recuperării: „Avem potenţial cultural
mare în zonă, cu tradiţie. O să reuşim să aducem toate obiceiurile care or
fost şi care s-or mai pierdut peste ani. O să încercăm să le revitalizăm, să
le punem în scenă cu ocazia acestui proiect”. Pentru veseuşeni însă miza
acestor activităţi nu este identificarea cu o imagine prezentată pe scenă.
14 Nu includ în discuţie informaţiile de la angajaţii Serviciului Social, deoarece aceştia
sunt mai degrabă executanţi: întocmesc dosare, ataşează documente la dosare sau re-
zolvă cazuri individuale aflate la limită. Nu schiţează nici un fel de tablou social al be-
neficiarilor, nu emit păreri sau justificări despre acţiunile pe care le efectuează zilnic.
79
Două au fost ocaziile în care copiii de la şcoala din Veseuş au fost invitaţi
să participe cu dansuri ţigăneşti şi colinde la serbarea de 1 Iunie şi la cea
de Crăciun, amândouă desfăşurate la căminul cultural de la Jidvei.
La festivitatea de Crăciun, mijlocul de transport pus la dispoziţie de
Primărie, care ar fi trebuit să-i ducă pe copii dimineaţa, a întârziat până
către prânz. Copiii, îmbrăcaţi în costumaşe şi rochiţe noi, au ajuns la ser-
bare către sfârşit, când s-a anunţat pe scenă că elevii din Veseuş şi Bălca-
ciu nu vor mai colinda pentru că nu sunt îmbrăcaţi în costume populare.
Le-a fost propusă soluţia de compromis: să cânte afară, în faţa bradului
împodobit şi nu pe scenă, astfel încât să aibă şi ei totuşi prilejul să primeas-
că pachete de la Moş Crăciun. Mediatoarea şcolară a refuzat propunerea.
I s-a părut prea mare coincidenţa ca tocmai copiii de la cele două şcoli
preponderent de romi să nu mai fie lăsaţi să performeze. Copiii repetaseră
mult, părinţii „se cheltuiseră pentru haine noi ca să îi vadă şi pe ei lumea”.
Cum explica un părinte, „nu pentru pachete au mers acolo, până la urmă
tot copilul a cheltuit un cincizeci de mii [de lei vechi] în Jidvei pe suc şi dul-
ciuri, mai mult decât a costat pachetul”.
Întâmplarea de la serbarea de 1 Iunie este oarecum asemănătoare.
Cadrele didactice de la şcoală au repetat cu copiii câteva săptămâni „dan-
suri ţigăneşti”:
Şi s-au pregătit, atât au jucat săracii copii ca să fie bine, să fie

frumos. În fine, au îmbrăcat copiii, au pus băieţii să se-mbra-
ce în costume, dar aşa, pantalon negru, cămaşă. Dac-o luat
unu’ vestă, toată lumea o luat vestă. Or fost părinţi care n-or
avut bani, s-or împrumutat ş-or cumpărat la copii costuma-
şe, să fie îmbrăcaţi frumos (mamă romnie).
Iar Primăria ar fi trebuit să le asigure transportul pentru a performa

alături de elevii din celelalte sate într-o serbare comună, televizată de un
post cu acoperire regională. Autobuzul s-a lăsat aşteptat o jumătate de
zi, iar după ce primarul a promis telefonic că vine el în sat să vadă serba-
rea veseuşenilor, la copii nu au mai ajuns decât două asistente sociale,
într-un târziu, cu pachete: „... oamenii or aşteptat şi-or pregătit copiii să
meargă ş-or cheltuit oamenii bani, ca să poată să ducă copiii, ca să-i vadă
şi oamenii pe copiii lor, să fie mulţumiţi de ei. N-o mai venit primariu. O
trimis două doamne de la Primărie şi le-o dat pachete la Vesăuş” (vecină
prezentă la discuţie).
80
Acest eveniment nu trebuie însă interpretat ca fiind un fapt izolat

în raportul dintre trecutul muzeificat şi reificat propagat de autorităţi şi
locul pe care romii şi-l revendică în societate. Pentru veseuşeni câştigul
unui proiect cultural cu plan de activităţi, serbări, festivaluri nu constă în
recuperarea trecutului. Trăiesc în prezent şi pentru viitorul copiilor lor.
Recunoaşterea valorii lor umane se aşteaptă să se întâmple prin copii,
astfel încât sunt dispuşi şi să îi îmbrace ca exponate de muzeu în haine
care nu îi reprezintă. De 1 iunie „fetele au fost cu fustiţe lungi, cu baticuri,
împletite cu fonte, mărgele, ca ţigăncile. Chiar dacă noi n-avem costume
în sat, dar aşa o fost” (adolescentă romnie). De Crăciun se aştepta de la
ei să poarte costume populare româneşti, deşi sunt romi şi portul lor nu
este aşa. Romii şi-au trimis copiii „curaţi şi-nnoiţi, cum se cade”, dar nu
suficient de români.
Documente oficiale consultate:

Consiliul Local Jidvei, Judeţul Alba
2002 O viaţă mai bună pentru romi. Sprijin pentru Strategia naţională de
îmbunătăţire a situaţiei romilor în domeniul Activităţi generatoare de
venituri.
2005 Planuri Urbanistice Generale. Plan de Amenajare a Teritoriului comu-
na Jidvei, judeţul Alba.
2007 Strategia de dezvoltare socio-economică a comunei Jidvei, 2007-2013.
Bibliografie generală:
CHELCEA, Ion
1944 Ţiganii din România: Monografie Etnografică. Editura Institutului
Central de Statistică, Bucureşti.
ENGEBRIGTSTEN, Ada I.
2007 Exploring Gypsiness. Power, Exchange and Interdependence in a
Transylvanian Village. Berghahn Books.
81
HORVÁTH Kata
2005 ‘Gypsy work - gadjo work’. Romani Studies. Fifth Series 15. (1): 31-49.
STEWART, Michael
1993 ‘Gypsies, the work ethic, and Hungarian socialism’. In: HANN, Chris M.
(ed.): Socialism: Ideals, Ideologies, and Local Practice. ASA Monographs,
London: Routledge: 187-203.
1997 The Time of the Gypsies, Boulder, Col.: Westview Press.
82
Categorizare etnică şi statut social la Valea Crişului, judeţul Covasna
Kiss Tamás
Categorizare etnică şi statut social

la Valea Crişului, judeţul Covasna
Valea Crişului (în maghiară Sepsikőröspatak) este un sat din judeţul
Covasna aflat la o distanţă de 8 kilometri de reşedinţa de judeţ (Sfântu
Gheorghe). Conform recensământului din 2002, localitatea a avut 1.659
de locuitori. Este centru de comună căruia îi aparţine un singur sat, Calnic
(516 locuitori în 2002). În 2004 s-a despărţit de comuna Valea Crişului
satul Arcuş, care a fost ataşat comunei cu ocazia reorganizării teritoriale
din 1968.
1. Etno-demografia comunităţii de romi

1.1. Romii prin prisma recensămintelor
Satul se situează în Ţinutul Secuiesc, adică în zona estică a Transilva-

niei, locuită în majoritate de maghiari. Înainte de reforma administrativă
din Ungaria din 1873, a aparţinut de scaunul secuiesc Şepşi, iar din 1873
până în 1949 de judeţul Trei Scaune. Din 1950 până la 1968 a aparţinut de
raionul Sfântu Gheorghe, care, împreună cu raionul Târgu Secuiesc, între
1950-1952 şi 1960-1968 făcea parte din Regiunea Stalin (Braşov), iar între
1952-1960 din Regiunea Autonomă Maghiară. În 1968 judeţul Covasna
era format din aceste două raioane.
83
Tabelul 1. Populaţia pe naţionalităţi şi/sau limbă maternă

în Valea Crişului după recensămintele între anii 1850-2002
Altă naţio-
Român Maghiar Ţigan/rom
nalitate
Total
număr % număr % număr % număr %
1850n 908 24 2.6 831 91.5 53 5.8 - -

1880a 1182 - - 1124 95.1 - - 58 4.9
1880b 1182 - - 1159 98.1 - - 23 1.9
1900a 1309 - - 1309 100 - - - -
1910a 1277 9 0.7 1259 98.6 - - 9 0.7
1920n 1263 34 2.7 1226 97.1 - - 3 0.2
1930a 1204 13 1.1 1185 98.4 - - 6 0.5
1930n 1204 21 1.7 1058 87.9 122 10.1 3 0.2
1941a 1324 1 0.1 1323 99.9 - - - -
1941n 1324 1 0.1 1168 88.2 154 11.6 1 0.1
1956 1349 -- -- -- -- -- -- -- --
1966a 1466 7 0.5 1459 99.5 - - - -
1966n 1466 7 0.5 1449 98.8 10 0.7 - -
1977n 1578 7 0.4 1571 99.6 - - - -
1992n 1538 14 0.9 1524 99.1 - - - -
2002n 1659 26 1.6 1610 97.0 23 1.4 - -
Sursă: INS, Varga E. Árpád (Varga 1998) (n = naţionalitate; a = limba maternă)
Din recensămintele efectuate între anii 1850 şi 2002 reiese clar că

etnia romă este prezentă în sat cel puţin de la mijlocul secolului al XIX-lea.
După recensământul austriac efectuat în 1850, aproape 6% din populaţia
satului erau ţigani. Conform narativelor sătenilor, primele familii de ţigani
au fost colonizate ca jeleri în secolul al XVIII-lea de contele Kálnoky, care
deţinea majoritatea terenurilor din jurul satului. În recensămintele ma-
ghiare dintre 1880 şi 1890 nu apar ţiganii, fiindcă acestea au înregistrat
doar limba maternă şi au renunţat la înregistrarea naţionalităţii respon-
denţilor. Ţiganii apar însă în recensămintele interbelice. În 1930 (în recen-
sământul românesc) 10%, iar în 1941 (în recensământul maghiar) 11,6%
s-au declarat ca fiind de naţionalitate ţigănească.
84
1.2. Romii prin prisma registrului agricol
După cel de-al Doilea Război Mondial satul pare a fi practic omogen
maghiar, în 2002 doar 23 persoane au fost înregistrate ca fiind romi. În ciu-
da acestui fapt, în interacţiunile cotidiene localnicii disting foarte clar etnia
maghiară de cea romă, iar cei de la primăria comunei au date exacte despre
evoluţia demografică a grupului identificat de săteni ca fiind ţigani.
Am determinat numărul şi structura demografică a populaţiei rome
pe baza registrului agricol.1 Statisticile prezentate în următoarele pagini
au fost întocmite pe baza acestui document, cu ajutorul referentului social,
care a fost rugat să decidă cărui grup etnic (maghiari sau romi) aparţine fi-
ecare familie din registru. Categorizarea etnică a familiilor nu a fost dificilă
pentru referentul social. I s-au ivit neclarităţi în cazul a şapte familii. Dintre
acestea şase erau familii mixte româno-maghiare (familiile poliţiştilor, a
primarului şi trei soţii românce aduse din alte localităţi). Referentul soci-
al a inclus aceste familii în categoria maghiarilor (evident, important era
că acestea nu erau familii de romi). Ultimul caz problematic era o familie
mixtă romă-maghiară, unde „un tânăr maghiar din Sfântu Gheorghe s-a
căsătorit între ţigani”. Aceasta era singura căsătorie mixtă romă-maghiară
în satul Valea Crişului. Familia respectivă nu locuieşte în colonia ţiganilor,
ci aproape de ea, pe strada principală, acolo unde câteva familii de romi
mai înstărite au cumpărat case de la familii maghiare. Familia mixtă a fost
categorizată de referent ca fiind familie de ţigani.
După categorizarea etnică am notat următoarele date despre fiecare
familie:
1) Din câte persoane este alcătuită familia/gospodăria res
pectivă,
2) Sexul şi anul naşterii persoanelor care alcătuiesc gospodă-
ria respectivă.
Pe baza acestor date am determinat:
1) Structura gospodăriilor maghiare şi rome, după numărul
persoanelor care le alcătuiesc
2) Structura pe vârste a populaţiei maghiare şi rome
3) Fertilitatea femeilor rome şi maghiare în ultimii 5 ani.
1 În acest document apar persoanele care au buletin de Valea Crişului, chiar dacă tră-
iesc în imobile care nu sunt trecute în cartea funciară. Persoanele care nu au buletin
nu sunt evidenţiate în registrul agricol, însă numărul acestora este nesemnificativ.
85
1.2.1. Numărul şi structura gospodăriilor

În registrul agricol au fost cuprinse în totalitate 574 de gospodării.
Dintre acestea, 349 de gospodării au fost categorizate ca fiind maghiare,
iar 108 gospodării ca fiind ţigăneşti, deci ca procent, 23.6% dintre totalul
gospodăriilor sunt gospodării rome.
Pornind de la registrul agricol, o gospodărie este definită ca un grup
de persoane care locuiesc într-un singur imobil. Am întâlnit însă destule
cazuri în care gospodăria nu include o singură familie. Ori într-un singur
imobil, ori în mai multe imobile pe un singur teren locuiesc mai multe
nuclee de familie, situaţie în care acestea apar în registrul agricol sub o
singură gospodărie. De aici rezultă diferenţa între 152 de familii de romi
care primesc ajutor social şi 108 gospodării de romi.
90
79 80
80 75
69
70
60
Maghiari
50
Romi
40
30
22
20 16 15
13 14 13
9 10
10 8
6
3 3 3 3 3 4 2
1 1 1 1 1
0
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
rs
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
pe
14
15
16
17
1
10
2
11
4
12
13
5
Figura 1. Tip de gospodărie după numărul persoanelor care o alcătuiesc.
Structura demografică a gospodăriilor maghiare şi rome este foarte dife-

rită. După numărul de persoane gospodăriile maghiare au patru valori mo-
dale. Mai mult de 80% dintre gospodăriile maghiare sunt alcătuite din una,
două, trei sau patru persoane. Gospodăriile rome sunt alcătuite în general
din 6 sau mai multe persoane. Cauza acestui fapt este pe de o parte fertilitatea
ridicată, iar pe de altă parte prezenţa a trei generaţii conlocuitoare.
86
Majoritatea maghiarilor trăiesc în gospodării cu patru sau mai

puţine, iar majoritatea romilor cu 8 sau mai multe persoane. Datorită
structurii diferite a gospodăriilor, populaţia clasificată ca fiind romă re-
prezintă o proporţie mai ridicată decât proporţia gospodăriilor ţigăneşti.
În cele 108 gospodării ţigăneşti locuiesc în total 779 de persoane, pe când
în cele 349 de gospodării maghiare, numărul total a persoanelor este de
1.021. Pe baza acestui calcul, ponderea maghiarilor în populaţia totală
este de 56.7%, iar ponderea ţiganilor este de 43.3%.
Tabelul 2. Numărul gospodăriilor din registrul agricol
Număr gospodării % Număr persoane %
Gospodării de romi 108 23,6 779 43,3

Gospodării maghiare 349 76,4 1021 56,7
Total 574 1800
1.2.2. Segregare teritorială
Din cele 108 gospodării pe care angajaţii primăriei le-au identificat

ca fiind rome, 96 sunt plasate în colonie. Denumirea coloniei în interac-
ţiuni cotidiene este „Cigánydomb” sau „Cigányhegy” adică „Dealul ţiga-
nilor”. În registrul agricol ţiganii care locuiesc aici apar înscrişi la strada
„Dankó Pista”, un renumit muzician maghiar de origine romă din Carei,
care în cultura maghiară este imaginea stereotipă a muzicantului rom.
Dealul ţiganilor, conform planului urbanistic al satului, ocupă abia o ze-
cime din suprafaţa localităţii, pe când în realitate, cea mai mare parte
a coloniei este „în afara hărţii”. Este de menţionat că angajaţii primăriei
au marcat Dealul ţiganilor ca fiind mult mai mică decât în realitate. De
structura spaţială a coloniei mai puţin, dar de numărul populaţiei rome
erau mult mai conştienţi.
Cele 12 gospodării se află pe strada Principală, pe partea spre colonie.
Aici terenurile şi casele au fost cumpărate de maghiari. Această parte a
satului e de fapt o zonă de contact, locuită mixt de maghiari şi ţigani. În
afara acestei zone de contact şi a Dealului Ţiganilor nu există gospodării
rome în Valea Crişului.
87
Figura 2. Fragment din harta satului, conţinând „Dealul ţiganilor”
88
1.2.3. Structura pe vârste
Pe lângă structura gospodăriilor am reconstituit structura pe vârste

a celor două etnii. După categorizarea familiilor am notat sexul şi anul
naşterii pentru fiecare membru de familie. Astfel am obţinut piramida de
vârste a localnicilor consideraţi maghiari, respectiv ţigani.
48 Peste 75 ani 6 1 23 maghiari
27 70-74 ani 3 1 20 rromi
32 65-69 ani10 4 30
28 60-64 ani 4 11 27
42 59-60 ani 8 11 37
40 15 50-54 ani
18 33
32 15 45-49 ani 19 28
16 14 40-44 ani 19 30
36 31 34-39 ani 35 48
56 38 30-34 ani 38 47
47 30 25-29 ani 33 41
42 35 20-24 ani 36 42
50 28 15-19 ani 36 53
33 21 10-14 ani 20 33
36 18 5-9 ani 21 47
36 12 0-4 ani 19 50
femei barbaţi
Figura 3. Numărul populaţiei pe categorii etnice şi pe grupe de vârstă de 5 ani
Diferenţa demografică între cele două etnii este marcantă, popula-

ţia roma este mult mai tânără decât populaţia maghiară. Diferenţa este
foarte spectaculoasă dacă o comparăm cu vârsta medie. În totalitate satul
are o structură pe vârste relativ favorabilă. Vârsta medie este de 34.9 ani,
pe când, conform recensământul din 2002, vârsta medie în România era
de 37.8 ani. Ponderea populaţiei sub 19 ani este peste, iar ponderea po-
pulaţiei peste 65 de ani este sub media naţională. Însă dacă comparăm
grupul maghiarilor cu al ţiganilor, ne dăm seama că situaţia favorabilă
89
se datorează numărului mare al romilor. Vârsta medie în cazul populaţiei

maghiare este de 41.6 ani, pe când în cazul romilor este de 26.6 ani. Ca-
racteristicile demografice ale grupului identificat în Valea Crişului ca fiind
ţigan sunt foarte aproape de valorile obţinute la recensământul din 2002
pentru grupul ţiganilor din toată ţara.
Tabelul 3. Caracteristicile demografice ale maghiarilor,

romilor şi ale populaţiei totale din România, respectiv din Valea Crişului
Vârsta medie Ponderea populaţiei Ponderea populaţiei
sub 19 ani peste 65 ani
România Valea România Valea România Valea
(2002) Crişului (2002) Crişului (2002) Crişului
(2007) (2007) (2007)
Populaţia 37,8 ani 34,9 ani 25,2% 28,3% 14,1% 10%
totală
Ţiganii 24,7 ani 26,6 ani 47,3% 43,4% 3,3% 3,2%
Maghiarii 40,3 ani 41,6 ani 21,6% 17,1% 16,3% 17,6%
Numărul romilor depăşeşte numărul maghiarilor în următoarele gru-

pe de vârstă: 0-4 ani, 5-9 ani, 10-14 ani, 15-19 ani. Ponderea maghiarilor
în populaţia de 0-4 ani este de numai 26.5%, pe când ponderea maghiari-
lor în populaţia de peste 70 de ani depăşeşte 90%.
1.2.4. Diferenţe etnice în fertilitatea feminină din Valea Crişului
Pe baza structurii pe vârste, putem aproxima numărul copiilor născuţi

în fiecare an, precum şi numărul femeilor fertile. Pe perioada 1995-2006
am făcut acest calcul fără a lua în seamă mortalitatea şi migraţia aferentă
perioadei.
Pe baza contingentului femeilor fertile şi a numărului naşterilor, am
calculat rata generală a fertilităţii (GFR), indicator care arată numărul naş-
terilor vii la o femeie fertilă pe o perioadă de un an. În calculul ratei totale
de fertilitate am utilizat formula de RTF = 35 × GFR (vezi Gheţău 1997).
RTF ne arată numărul copiilor născuţi vii de o femeie pe perioada totală
a fertilităţii, cu condiţia ca ratele de fertilitate pe anul respectiv să nu se
modifice în timp.
În general putem afirma că numărul copiilor născuţi este strâns legat
de doi indicatori: mărimea contingentului femeilor fertile şi fertilitatea fe-
90
minină. Evoluţia etno-demografică a satului Valea Crişului a fost influen-

ţată în ultimii zece ani de ambii indicatori.
300
280 269 271 269 274 276 271
267 266 265 267 264
257
260
240
220
200 213
200 203
180 194
184
178
160 172
161 163
152 151 158
140
120
100
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Maghiari Romi
Figura 4. Modificarea contingentului femeilor fertile între anii 1995-2006
În ultimii zece ani numărul femeilor fertile s-a menţinut relativ con-
stant în cazul maghiarilor, pe când în cazul ţiganilor a crescut cu 40%.
Această evoluţie se datorează diferenţelor anterioare în fertilitatea celor
două grupuri. Diferenţa a devenit considerabilă în anii 1950, când tran-
ziţia demografică s-a amplificat în regiunea locuită de secui, precum şi
în alte regiuni periferice, predominant rurale din România. În cazul unor
comunităţi de romi din regiune însă, fertilitatea s-a menţinut la valori ri-
dicate.
Ratele totale de fertilitate din anii 1995-1996 sunt prezentate cu ajuto-
rul mediilor mobile, pentru a elimina fluctuaţia anuală a acestui indicator,
cauzată de numărul relativ mic al populaţiei investigate. Conform acestor
medii mobile, fertilitatea femeilor rome a fost între 3 şi 4 copii, pe când fer-
tilitatea femeilor maghiare în jurul unui singur copil. (Pentru reproducerea
simplă a unei populaţii este nevoie de o valoare de 2,1 a RTF.)
91
4.5
4.0 4.0
4.0 3.8 3.7 3.7
3.5 3.6
3.4
3.5 3.2
3.0
3.0
2.5
2.0
1.5
1.0 0.9 1.1 1.0 1.0 1.0
0.9 0.9
1.0 0.9 0.7
0.5
0.0
1995- 1996- 1997- 1998- 1999- 2000- 2001- 2002- 2003- 2004-
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Maghari Romi
Figura 5. Evoluţia fertilităţii feminine (RTF)

din Valea Crişului între anii 1995-2006 (medii mobile)
Conform calculelor precedente (Gheţău 2007; Kiss şi Csata 2008),

fertilitatea femeilor maghiare din România nu diferă semnificativ de va-
loarea pe populaţia totală, adică RTF este în jur de 1,3. Comparativ cu
această valoare, fertilitatea femeilor maghiare din Valea Crişului este
mult mai scăzută. Diferenţa este şi mai semnificativă dacă comparăm
fertilitatea femeilor din Valea Crişului cu fertilitatea femeilor maghiare
din mediul rural, adică cu 1,6.
Pornind de la structura pe vârste a romilor, obţinută din recensămin-
tele din 2002 şi 1992, am reconstituit rata totală de fertilitate în cazul
romilor la nivel naţional. Figura 6 compară fertilitatea populaţiei femini-
ne totale cu cea a romilor din România, respectiv din Valea Crişului. Fer-
tilitatea femeilor rome din România a fost calculată până în anul 1964,
adică cu câţiva ani înainte de emiterea decretului 770/1966, referitor
la interdicţia avortului. O perspectivă temporală mai extinsă ne permite
contextualizarea mai corectă a valorilor din Valea Crişului din perioada
1992-2006.
92
6.0
5.0
4.0
3.0
2.0
1.0
0.0
6
70
76
82
6
96
96
97
97
97
98
98
98
98
99
99
99
99
99
00
00
00
00
9
9
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-1
-2
-2
-2
-2
64
66
68
70
72
74
76
78
80
82
84
86
88
90
92
94
96
98
00
02
04
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
România: rromi după recensământul din 2002 Valea Crisului: rromi identificaţi de angajaţii primăriei
România populaţia totală
Figura 6. Fertilitatea feminină (RTF) în cadrul populaţiei totale şi de etnie

romă din România, respectiv cea romă din Valea Crişului
Sursa: calcul propriu, pe baza recensământului din 1992, 2002
Din figura 6 se vede că în cazul femeilor care s-au declarat rome la

recensământul din 2002, valoarea RTF era în jur de 3,1-3,2. Bineînţeles
aceasta este o medie a diferitelor comunităţi foarte variate din punctul de
vedere al comportamentului reproductiv. De exemplu, ţiganii vorbitori de
limbă română, de religie penticostală din partea estică a judeţului Covas-
na practic nu au folosit metode contraceptive până la sfârşitul anilor ’80.
În cazul lor, în această perioadă, valoarea RTF era peste 6 (vezi analiza lui
Kiss Dénes şi Kiss Tamás din volum). În schimb, în unele sate din judeţul
Mureş, în cazul ţiganilor „cu pălărie”, sau „gabori”, a avea doi copii este
o normă generală. Fertilitatea romilor din Valea Crişului este oricum mai
ridicată decât media naţională.
2. Structuri simbolice şi politica locală

Caracterul divizat al vieţii publice locale, care s-a produs după prăbu-
şirea dictaturii comuniste, este interpretat de localnici cu ajutorul diferite-
lor narative. În aceste narative o semnificaţie specială au: (1) pe de o parte
apartenenţa etnică, (2) iar pe de altă parte memoria diferenţelor feudale.
93
În continuare am să prezint valoarea strategică a acestor narative în con-

fruntările dintre fracţiunile elitei locale pe tema locului romilor în ierarhia
simbolică a satului.
Deşi în relatările care circulă printre săteni este mai puţin accentuat,
caracterul fracţionat al vieţii publice locale este de fapt cauzat de compe-
tiţia diferitelor fracţiuni de elită, originară din era comunistă. Prima frac-
ţiune este concentrată în jurul foştilor angajaţi tehnici ai CAP-ului. Figura
centrală este medicul veterinar al CAP-ului, care era liderul UDMR-ului
între anii 1991-2006. Mai mulţi membri ai acestor grupări s-au implicat
în întreprinderi agricole sau de exploatare a lemnului după 1989. Medicul
veterinar şi soţia lui (fost medic de familie) provin din rândul gospodarilor
înstăriţi din Valea Crişului. Părinţii lor au fost socotiţi de regimul comunist
chiaburi. Ei însă au reuşit absolvirea facultăţii la începutul anilor 1970,
într-o perioadă relativ liberală a sistemului comunist. După absolvirea
facultăţii s-au întors în sat. Este de menţionat că în perioada respectivă
prim-secretarul de partid în judeţul Covasna era Király Károly, care în anii
’80 a căzut în dizgraţie pentru „activitate naţionalistă maghiară”. Însă
până la destituirea lui Király, ponderea maghiarilor în diferite posturi de
conducere era relativ ridicată în judeţul Covasna, chiar dacă şi aici erau
subreprezentaţi. În Valea Crişului s-a format un grup de interese (maghiar)
în jurul CAP-ului.
Liderul taberei opuse este Silviu Ioachim, care începând din anul 1992
este încontinuu primarul satului. Ioachim s-a născut în Sibiu în 1956, într-o
familie mixtă româno-maghiară. Mama lui este de origine maghiară, din
Sfântu Gheorghe. Ioachim era angajat ca vicepreşedinte al Sfatului Popu-
lar din Valea Crişului după absolvirea facultăţii în 1982. Angajarea lui este
probabil legată de faptul că după destituirea lui Király mulţi funcţionari
maghiari au fost înlocuiţi de „cadre de încredere” (practic de etnie româ-
nă). Cazul lui Silviu Ioachim este însă ambiguu. Pe de o parte, datorită cali-
ficării tehnice şi caracterul poziţiei sale, a fost responsabilul unor investiţii
infrastructurale. De exemplu el a coordonat introducerea apei în comună.
Activitatea lui din fostul regim este apreciată de majoritatea sătenilor. Pe
de altă parte, provine dintr-o familie mixtă şi, ceea ce este mai important
pentru săteni, s-a căsătorit cu o unguroaică „dintr-o familie bună” din Va-
lea Crişului, iar copii lor au fost botezaţi după rit reformat şi au fost înscrişi
în clasă cu limbă de predare maghiară. Funcţia de primar a fost câştigată
şi păstrată de Ioachim contra candidaţilor UDMR în 1992, 1996, 2000 şi
2004 şi contra candidatului Partidului Civic Maghiar în 2008.
94
Alegerea cea mai polarizantă a fost cea din 2004, când candidatul
UDMR, Váncsa István, a pierdut doar cu câteva voturi. Înainte de cam-
pania electorală Ioachim a încercat să facă o înţelegere cu UMDR-ul, adi-
că cu gruparea concentrată în jurul medicului veterinar, conform căreia,
în cazul în care UDMR-ul n-ar fi candidat la funcţia de primar, ar fi avut
dreptul de a delega practic singur consilierii locali. După eşecul înţelegerii
Ioachim s-a alăturat PSD-ului, aflat atunci la guvernare. La alegeri, în
afara funcţiei de primar, Ioachim a câştigat dreptul de a delega majorita-
tea consilierilor, fiindcă şi lista PSD (alcătuită evident din săteni maghiari)
a primit majoritatea voturilor. Pe lista PSD pe locul 8 şi 9 erau doi romi,
M. I. şi P. L., ei însă, bineînţeles, aveau şanse minime de a intra în consiliul
local. Între 2004 şi 2008 Ioachim deţinea 6, iar UDMR-ul 5 locuri în consiliu.
Pe lista UDMR-ului nu erau ţigani. La alegerile locale din 2008 Ioachim s-a
alăturat Partidului Democrat Liberal. A fost ales cu 55,78%, iar de pe lista
PD-L a delegat din nou 6 consilieri. Pe partea opusă noutatea era că s-a
desfiinţat organizaţia locală a UDMR, iar reprezentanţii grupării concen-
trate în jurul fostului medic veterinar s-au alăturat Partidului Civic Maghiar.
În prima narativă despre care am să vorbesc, caracterul fracţionat
al vieţii publice locale este interpretat cu ajutorul categoriilor etnice. Pe
scurt, conform acestei narative: în Valea Crişului este o situaţie unică în Ţi-
nutul Secuiesc, un primar de etnie română a fost ales şi deţine puterea, cu
ajutorul ţiganilor. Valoarea strategică a acestei narative difuzate de grupul
concentrat în jurul medicului veterinar este evidentă din perspectiva lup-
tei electorale. Dacă pentru majoritatea sătenilor narativa este credibilă,
Ioachim, care este acuzat că duce o „politică de românizare”, îşi pierde şan-
sele de a deveni primar.
Bineînţeles, Ioachim încearcă să infirme această narativă. Exploatează
fiecare ocazie simbolică în care are posibilitatea să demonstreze că este
maghiar, sau cel puţin parţial maghiar. Valea Crişului are ca localitate în-
frăţită Mezőtúr, din Ungaria. Din cauza întâlnirii cu reprezentanţii acestei
localităţi s-a instalat în centrul comunei o poartă secuiască impozantă. Va-
lea Crişului a participat la Întâlnirea Mondială a Maghiarilor din Trei Sca-
une (jud. Covasna), care are un caracter naţional maghiar foarte puternic.
La 20 August (comemorarea întemeierii statului maghiar) s-a aprins un
semnal de foc în sat. În 2007 Valea Crişului a fost printre autorităţile loca-
le care au organizat referendumul pentru autonomia Ţinutului Secuiesc.
Deşi se exprimă mult mai uşor româneşte, a decis să vorbească în limba
maghiară pe tot parcursul interviului.
95
Totuşi, Silviu Ioachim este un politician pragmatic, aşa că exprimă

narative identitare distincte în funcţie de ocazii şi audienţă. În timp ce
construieşte poartă secuiască, aprinde semnal de foc de ziua naţională
a Statului Maghiar şi participă la referendumul pentru autonomie, este
şi membru al delegaţiei românilor din judeţele Harghita şi Covasna, care
se plânge la preşedintele Băsescu din pricina situaţiei nefavorabile a „mi-
norităţii româneşti” din aceste judeţe. Însă această informaţie nu circulă
printre săteni, eu am descifrat-o din presa locală de limbă română.
Referitor la opţiunile electorale ale romilor circulă, la fel, mai multe va-
riante. Primarul, bineînţeles, susţine varianta că opţiunile lor sunt divizate
între cele două tabere, iar el a primit voturi în proporţii egale de la romi
şi maghiari. Principalul argument era că o parte semnificativă a romilor
sunt zilieri la fermierii din care este alcătuită opoziţia sa. Fermierii însă
susţin că nu au reuşit, dar nici nu au încercat să mobilizeze electoratul
rom. Acest lucru este demonstrat şi de faptul că pe lista UDMR-ului n-au
fost incluşi romi. O parte a romilor însă (după părerea fermierilor, „partea
de treabă”) a votat cu UDMR-ul, iar majoritatea cu actualul primar pentru
că îi era teamă să rămână fără ajutor social. Conform interviurilor reali-
zate în colonie este clar că majoritatea ţiganilor a votat cu Ioachim. În lo-
cul păstrării ajutorului social, intervievaţii au motivat acest fapt cu teama
pierderii terenurilor şi a imobilelor neincluse în cartea funciară. Terenurile
unde stau bordeiele ţigăneşti sunt în prezent în proprietatea Consiliului
Local, iar Asociaţia de Composesorat Valea Crişului, care este dominată de
tabăra concentrată în jurul UDMR-ului (actualmente în jurul PCM-ului)
cere restituirea acestor terenuri. Romilor le este teamă că, în cazul schim-
bării primarului, noua conducere ar da în proprietatea composesoratului
terenul, iar construcţiile ilegale ar fi demolate: „Ăştia ne-ar alunga pe noi”.
Povestea voturilor este completă dacă luăm în considerare că primarul a
tăiat un viţel în colonie, în timp ce grupul udemerist nu făcea campanie
electorală între ţigani.
În afara narativei etnice există şi o interpretare care operează cu me-
moria diferenţelor dintre fostele categorii feudale. Conform acestei inter-
pretări (a) pe de o parte sunt urmaşii secuilor liberi, (b) iar pe de altă parte
urmaşii jelerilor colonizaţi de familia Kálnoky, care azi îl susţin pe Ioachim
şi „politica lui de românizare”. Ţiganii sunt bineînţeles partea cea mai „mi-
zerabilă” a categoriei de jeleri. Diferenţele feudale coincid cu diferenţele
religioase. Ţăranii băştinaşi au fost de religie unitariană, cei emigraţi din
satele înconjurătoare erau reformaţi, iar cei colonizaţi de familia Kálnoky
96
au fost catolici. Azi majoritatea absolută a satului aparţine bisericii catoli-

ce, iar două treimi ale credincioşilor catolici sunt romi.
Plauzibilitatea acestei narative este însă legată într-o măsură minimă
de memoria trecutului îndepărtat. Esenţial este că după cel de al Doilea
Război Mondial, în timpul colectivizării, regimul comunist a operat el în-
suşi cu aceste categorii. Înainte de anii ’60 a fi chiabur a avut consecinţe
grave. În anii ’70 însă urmaşii celor care au fost trimişi de regim în această
categorie au reuşit să ocupe funcţii de conducere în CAP, iar după 1989
s-au implicat în întreprinderi agricole şi de industria lemnului. Aşadar ur-
maşii „chiaburilor” au devenit principalii angajatori din localitate. Plauzi-
bilitatea categoriilor feudale a fost mărită de faptul că de acum câţiva ani a
apărut în sat contele Kálnoky Tibor. Tânărul Kálnoky s-a născut în Statele
Unite. Tatăl său avea opt ani când familia (bunicul lui Tibor) a fost nevo-
ită să părăsească ţara. După meserie, tânărul conte este medic veterinar.
A avut 20 de ani când, în toamna anului 1987, a călătorit pentru prima
dată în Transilvania. După această călătorie s-a stabilit la Budapesta şi s-a
căsătorit cu o unguroaică. Pe urmă s-a stabilit la Micloşioara, un sat ce
aparţine de Baraolt, unde familia Kálnoky avea iarăşi o moşie. Azi deţine
un şir de imobile restituite, între acestea castelele din Valea Crişului şi Mi-
cloşioara, unde are o pensiune de lux, dedicată turiştilor mai înstăriţi din
ţările occidentale. Printre serviciile oferite de conte turismul călare ocupă
un rol aparte. Călăreţii care părăsesc castelul şi, străbătând satul, în cele
din urmă zburdă pe lângă colonia de romi ne-au oferit un spectacol gro-
tesc. Antipatia faţă de contele Kálnoky Tibor este practic consensuală, însă
motivul acesteia nu are legătură cu memoria trecutului, ci este legat de
faptul că contelui i s-a restituit fostul lăcaş al călugăriţelor catolice con-
struit de familia Kálnoky, unde azi funcţionează şcoala cu clasele I-VIII.
3. Statut social şi categorizare etnică

3.1. Tehnici de categorizare
După schimbarea regimului comunist numărul real al populaţiei de

romi a fost dezbătut de mai multe ori atât în discursul ştiinţific, cât şi în
cel public. Nici azi nu există un răspuns unanim acceptat la întrebarea
câţi romi trăiesc în Europa de Est sau în particular în România. Cercetările
97
empirice au clarificat însă că estimarea referitoare la numărul romilor este

funcţie a tehnicilor de categorizare la care apelăm pentru a estima numă-
rul lor. Care sunt caracteristicile pe baza cărora categorizăm un individ
ca fiind rom sau ne-rom? Cercetările din ultimele două decenii au folosit
diferite tehnici de clasificare. Emigh şi alţii (Emigh et al. 2001: 6-7) au enu-
merat cinci posibilităţi:
(1) Prima opţiune este criteriul lingvistic, adică doar vorbitorii de limba
romani sunt identificaţi ca fiind romi. Practica cenzitară maghiară – în
concordanţă cu standardele internaţionale existente ale statisticii din pe-
rioada respectivă (Arel 2002: 94-97) – a utilizat limba maternă ca indica-
torul considerat cel mai adecvat al apartenenţei naţionale. Limba maternă
a fost considerată un indicator obiectiv, în opoziţie cu autoidentificarea cu
o anumită categorie etnică/naţională, care a fost considerată un indicator
subiectiv.2 Această tehnică de categorizare se plia pe ideologia naţională a
liberalismului maghiar, care a înţeles prin maghiarizarea diferitor grupuri
etnice folosirea limbii maghiare de către acestea. După cum am văzut, în
opoziţie cu cele din 1850, 1930 şi 1941, în recensămintele dintre 1880 şi
1910 ţiganii din Valea Crişului nu apar în statisticile oficiale. Romii din Va-
lea Crişului sunt şi astăzi vorbitori de maghiară. Mai mult, fiind vorba de o
comunitate cu o mobilitate foarte redusă, care se mişcă aproape în exclu-
sivitate într-o arie lingvistică maghiară, romii sunt categoria socială din
Valea Crişului care are cele mai mari dificultăţi cu limba română.
(2) Ca a doua opţiune, putem defini apartenenţa la categoria de romi
prin autoidentificare etnică. Această opţiune apare în recensămintele din
1850 şi 1930. Statisticienii români au contestat practica recensămintelor
maghiare care au folosit ca indicator al apartenenţei naţionale în exclusi-
vitate limba maternă. Conform acestei opinii, datorită politicii de maghia-
rizare limba oficială a statului maghiar era folosită şi de alte comunităţi
etnice decât cea maghiară, iar maghiara a devenit limba maternă a uno-
ra, aşadar limba nu poate fi un indicator adecvat al apartenenţei naţio-
nale (Manuila 1940). În perioada interbelică statistica română a încercat
separarea de populaţia maghiară a vorbitorilor de limbă maghiară care
nu erau de origine maghiară (evrei, şvabi, ţigani, armeni). Numărul vor-
bitorilor de limbă maghiară în perioada interbelică fiind mult mai mare
decât numărul celor cu origine maghiară, recensământul românesc a
2 Referitor la recensămintele maghiare efectuate înainte de Primul Război Mondial

vezi Varga E. Árpád (Varga 1998).
98
renunţat la folosirea exclusivă a limbii materne în identificarea etnică. Re-

censământul din 1930 a înregistrat din nou un număr însemnat de romi
în Valea Crişului. După cel de-al Doilea Război Mondial însă nici conform
autoidentificării etnice nu găsim romi în sat, cel puţin conform recensă-
mintelor.
(3) O a treia opţiune poate fi nuanţarea întrebării referitoare la aparte-
nenţa etnică. Prima posibilitate, oferită de Szelényi şi Treiman (1992) este
să punem – conform tehnicii folosite la ultimul recensământ american – o
întrebare referitoare la originea etnică a respondentului, sau la apartenen-
ţa etnică a ascendenţilor. Ca a doua posibilitate, putem porni de la practica
recensământului maghiar din 2001. Aici, la întrebarea referitoare la apar-
tenenţa etnică, respondentul putea să opteze pentru mai multe variante şi
s-a inclus adiţional şi o întrebare referitoare la afilieri culturale secundare.
Nu există astfel de date referitoare la Valea Crişului, însă o modificare în
acest sens a practicii recensămintelor româneşti ar aduce noi posibilităţi
în cercetarea cantitativă a populaţiei de romi.3
(4) A patra posibilitate este heteroidentificarea de către operatorii de
teren a respondenţilor ca fiind romi sau ne-romi. Cu această tehnică este
o problemă clară când este vorba de cercetări referitoare la statutul social
sau modul de viaţă al comunităţii de romi. Literatura de specialitate are
ca teză centrală etnicizarea şi rasializarea sărăciei (ethnicization and racia-
lization of poverty) în Europa de Est în perioada post-comunistă (Emigh şi
Szelényi 2001; Ladányi şi Szelényi 2006). Prin acest termen în primul rând
se înţelege că există o suprapunere în apartenenţă la o anumită categorie
etnică şi la categoria de sărac. În cazul nostru romii sunt supra-reprezen-
taţi între săraci. În al doilea rând însă etnicizarea sau rasializarea sărăciei
este tocmai rezultatul luptelor de clasificare, cauzat de strategiile celor cu
o situaţie relativ bună pentru a se distanţa de la categoria de sărac (Emigh
et al. 2001: 5). Astfel sărăcia este percepută ca fiind cauzată de diferenţele
culturale (etnicizarea sărăciei) sau biologice (rasializarea sărăciei) existen-
te în societate. În această situaţie nu se ştie în ce măsură romii sunt supra-
reprezentaţi în populaţia săracă şi în ce măsură cei săraci (adică cei „care
trăiesc ca ţiganii”) au şanse mai mari să fie heteroidentificaţi de operatori
ca fiind romi (Ladányi şi Szelényi 2006: 123).
3 Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale a avut o recomanda-

re în acest sens.
99
Chiar dacă suntem conştienţi de aceste probleme, trebuie să luăm în

considerare rezultatele acestei tehnici de clasificare. Un argument pentru
a susţine acest lucru – pe care cercetarea condusă de Szelényi l-a afirmat
de mai multe ori (Emigh şi Szelényi 2001; Ladányi şi Szelényi 2001, 2006)
– este că, în cazul etnicizării sau rasializării sărăciei, săracii au şanse mai
puţine de a-şi îmbunătăţi condiţia socială. Din această perspectivă este
semnificativ că într-o cercetare reprezentativă pe vorbitorii de limbă ma-
ghiară din România 10% dintre respondenţi au fost categorizaţi de opera-
tori ca romi, iar 74% dintre romi heteroidentificaţi pot fi consideraţi săraci
după venit şi 78% după starea materială.4
(5) În final, a cincea posibilitate este heteroidentificarea cu ajutorul
experţilor (medici, referenţi sociali, profesori, poliţişti). Această metodă a
fost folosită de István Kemény (Kemény 1976) în Ungaria şi în volume-
le coordonate de Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir (1993), Cătălin Zamfir
şi Marian Preda (2002), respectiv Dumitru Sandu (2005) în România.
Reconstruirea numărului şi a structurii demografice a populaţiei rome
din Valea Crişului a fost bazată de fapt pe această metodă. Problemele
menţionate anterior sunt prezente şi aici. Suprapunerea categoriilor de
rom şi sărac este şi mai problematică fiindcă autorităţile au o percepţie
asupra romilor din perspectiva unor politici sociale. Aşadar romii cu o
situaţie socială precară (care sunt beneficiarii ajutorului social) au şanse
mai mari de a fi percepuţi de autorităţi ca romi, iar romii cu o stare mate-
rială mai bună de multe ori nu sunt incluşi în categoria de romi.
3.2. Romii în judeţul Covasna
În cercetarea Inclusion 2007, pe lângă studiile de comunitate, a fost

efectuată o anchetă la nivelul primăriilor. În această anchetă (printre al-
tele) primăriile au fost rugate să facă o estimare a numărului populaţiei
de romi din comună (oraş). Ancheta a fost efectuată prin chestionare tri-
mise prin poştă, iar în judeţul Covasna cercetătorii au obţinut un procent
mult mai ridicat de răspuns faţă de media naţională. Dintre 43 de unităţi
administrative din judeţ, 28 au răspuns la chestionar, iar în cazul a două
comune (Valea Crişului şi Brăduţ) am obţinut date pe parcursul terenului
efectuat pentru a elabora studiul de comunitate.
4 Cercetarea intitulată „Turning point of our life” a fost iniţiată Institutul de Cercetări
Demografice al Oficiul Central de Statistică (KSHNKI).
100
Din tabelul 4 reiese că situaţia din Valea Crişului (unde conform recen-
sământului de fapt nu există romi, iar conform heteroidentificării de către
angajaţii primăriei 35%5 din populaţie este de etnie romă) nu este unică.
Conform recensământului, numărul vorbitorilor de limbă romani în
cele 30 de unităţi administrative investigate este de 156, al celor de naţio-
nalitate romă este de 5.793, iar 19.040 de persoane au fost heteroidentifi-
cate de angajaţii primăriei ca fiind romi. Numărul celor heteroidentificaţi
este de 3,3 ori mai mare decât valorile înregistrate la recensământ. Cifrele
din recensământ referitoare la limba maternă pot fi considerate reale. Nu-
mai o frântură a romilor din judeţul Covasna vorbeşte limba romani. Cei
din partea vestică (dinspre judeţul Braşov), cei din micro-regiunea Întor-
sura Buzăului şi parţial cei din Depresiunea Baraolt (Brăduţ, Băţani) sunt
vorbitori de limbă română, iar restul vorbitori de maghiară. Majoritatea
romilor s-au autoidentificat, în concordanţă cu limba vorbită, cu etnia ro-
mână, respectiv maghiară.
Tabelul 4. Numărul romilor după limba vorbită, autoidentificare etnică şi

heteroidentificarea autorităţii locale6
Populaţia de romi
Cum s-a au-
Incluziune 2007 toidentificat
Comune/ Populaţia Recensământ 2002 (Aprecierea pri- majoritatea
oraşe totală (2002) măriei) romilor la re-
Naţiona- Limba censământ?
Nr. %
litate maternă
Vâlcele 3698 1778 3 2500 67,1 Rom, român
Belin 2643 503 36 1400 53,0 Român, rom
Hăghig 2223 656 4 915 41,2 Rom, Român
Valea
2175 22 2 779 35,8 Maghiar
Crişului
5 E vorba de comuna Valea Crişului, unde în centrul de comună proporţia celor hetero-
identificaţi ca fiind romi este de 43 de procente, iar în Calnic nu există comunitate
romă.
6 Nu avem date referitoare la aprecierea primăriilor în Barcani, Boroşneu Mare, Co-
mandău, Dobârlău, Estelnic, Ghelinţa, Ghidfalău, Ilieni, Moacşa, Poian, Sânzieni, Sita
Buzăului, Valea Mare şi Aita Mare.
101
Populaţia de romi
Cum s-a au-
Nr. %
litate maternă
Dalnic 1026 0 0 340 33,1 Maghiar
Reci 2234 0 0 564 25,2 Maghiar
Ojdula 3520 75 0 870 24,7 Maghiar
Maghiar,
Băţani 4501 426 1 911 20,2
român
Maghiar,
Brăduţ 4688 570 0 920 19,6
român
Zăbala 4814 221 3 774 16,1 Maghiar
Vărgiş 1902 3 1 238 12,5 Maghiar
Cătălina 3541 1 0 442 12,5 Maghiar
Breţcu 3908 14 7 483 12,4 Maghiar
Micfalău 1864 6 0 217 11,6 Maghiar
Bodoc 2513 7 0 275 10,9 Maghiar
Bixad 1811 25 13 141 7,8 Maghiar
Sfântu
61543 932 29 4316 7,0 Maghiar, rom
Gheorghe
Malnaş 1202 4 0 82 6,8 Maghiar
Cernat 4025 2 0 242 6,0 Maghiar
Ozun 4575 6 5 273 6,0 Maghiar
Lemnia 2044 1 0 112 5,5 Maghiar
Oraş
9670 84 11 529 5,5 Maghiar, rom
Baraolt
Întorsătura
8926 15 13 478 5,4 Român
Buzăului
Târgu
20488 199 8 1000 4,9 Maghiar, rom
Secuiesc
102
Populaţia de romi
Cum s-a au-
Nr. %
litate maternă
Mereni 1410 11 0 56 4,0 Maghiar
Chichiş 1697 19 1 18 1,1 -
Covasna 11369 117 8 116 1,0 -
Zagon 5489 35 8 39 0,7 -
Arcuş 1288 0 1 3 0,2 -
Turia 3918 7 2 7 0,2 -
Total 184705 5739 156 19040 10,3
Ca urmare a diferenţei între datele recensământului, bazate pe auto-

identificare şi estimările autorităţilor locale, bazate pe heteroidentificare,
putem pune întrebarea: care sunt cifrele reale pentru numărul romilor,
care dintre tehnicile de clasificare va produce un rezultat care să fie în
concordanţă cu realităţile sociale? Fără îndoială distincţia cotidiană dintre
maghiari şi ţigani corespunde într-o măsură mai mare cu categorizarea
prin heteroidentificare.
În ceea ce urmează însă vom pune întrebarea dintr-o altă perspectivă.
Tehnicile de categorizare nu vor fi privite doar ca instrumente neutre ale
descrierii realităţii sociale. Vom analiza mai degrabă procesele sociale care
susţin aceste modalităţi de categorizare. Care este semnificaţia faptului
că romii din Valea Crişului s-au declarat maghiari la recensământul din
2002? Şi care este semnificaţia distincţiei dinte maghiari şi ţigani în viaţa
cotidiană şi din perspectiva statutului social al romilor?7
7 Despre construcţia etnicităţii de rom vezi Ladányi – Szelényi (2006: 123-145).
103
3.3. A fi maghiar: recensământ şi practici instituţionale
Nici recensământul, în ciuda aşteptărilor şi reprezentărilor legate de

el, nu este o modalitate neutră de a descrie realitatea socială. Procedura de
recensământ însăşi este terenul luptelor de clasificare (Kerzer şi Arel 2002).
Acest lucru este clar în cazul înregistrării apartenenţei etnice/naţionale.
Elitele politice ale diferitor etnii sunt interesate în prezentarea puterii nu-
merice a comunităţii pe care o reprezintă. Rogers Brubaker şi coautorii lui
(Brubaker et al. 2006: 151-60), au demonstrat validitatea acestei teze în
cazul recensământului românesc din 2002, care a fost însoţit de lupte et-
no-politice. Gheorghe Funar, fostul primar al Clujului, a afirmat înainte de
desfăşurarea recensământului că ponderea populaţiei maghiare din oraş
va fi sub 20%, adică localitatea nu intră sub incidenţa legii referitoare la
statutul limbilor minoritare. În opoziţie, elita politică maghiară a iniţiat o
adevărată campanie pentru a mobiliza populaţia maghiară să convingă
cât mai mulţi să-şi asumă identitatea etnică şi lingvistică maghiară.
În Secuime întrebarea cea mai interesantă (care însă nu a fost tema-
tizată până în momentul actual) a fost autoidentificarea romilor vorbitori
de limbă maghiară. În reprezentările publice ale elitei locale existenţa unei
populaţii numeroase de romi nu este prezentă8, regiunea apare ca fiind
omogenă, populată de maghiari. Aşadar din perspectiva autorităţilor locale,
care erau responsabile pentru desfăşurarea recensământului, şi a intelec-
tualilor locali, care au aplicat chestionarele, autoidentificarea ţiganilor din
Valea Crişului ca fiind maghiari la recensământ a avut o miză simbolică.
Dintr-o altă perspectivă, pe termen mediu, miza adevărată poate fi
integrarea socială a romilor vorbitori de limbă maghiară prin intermediul
sistemului instituţional maghiar, proces social în care şcolarizarea ar putea
avea un rol principal. În perioada de după 1989, situaţia şcolilor rurale din
România s-a deteriorat semnificativ. Cauza principală a deteriorării este că,
după ce profesorii nu au mai fost repartizaţi în mod obligatoriu, personalul
didactic s-a schimbat în totalitate. În Valea Crişului, problema actuală cea
mai mare este că, în afară de o educatoare şi două învăţătoare, niciun pro-
fesor nu este localnic. A doua problemă majoră constă în tendinţele demo-
grafice. Reforma şcolară din 2006 a specificat că numărul minim al elevilor
dintr-o şcoală este de 200. Sub acest număr (cel puţin teoretic) nu poate să
8 În acest sens vezi descrierea lui Zoltán A. Biró şi Julianna Bodó (Biró şi Bodó 2002)
despre cazul Corundului.
104
există nicio şcoală ca persoană juridică distinctă. Concentrarea şcolilor de

către Ministerul Educaţiei a desfiinţat mai multe şcoli rurale. În mod para-
doxal, din acest punct de vedere, localităţile cu o populaţie romă semnifica-
tivă erau într-o situaţie mai favorabilă. Şcoala din Valea Crişului şi-a putut
menţine statutul datorită prezenţei copiilor romi. În Calnic, sat care aparţine
tot de Valea Crişului, şcoala a fost desfiinţată mai devreme, copiii de acolo
au fost nevoiţi să facă naveta la Valea Crişului. În Şcoala Generală „Kálnoky
Ludmilla” cu clasele I-VIII sunt două clase paralele, începând din anul 1991.
Amândouă sunt clase cu limba de predare maghiară, clasa A fiind pentru
copii „maghiari”, iar clasa B pentru copii „ţigani”. Practic în Valea Crişului
era un învăţământ segregat, până în anul 2000. Începând din anul 2000, în
niciun an nu au fost destui copii maghiari pentru o clasă întreagă, iar cauza
acestui fapt nu îl constituie doar refluxul demografic. Pentru prima dată,
părinţii din satul Calnic au început să-şi înscrie copiii în şcolile din Sfântu
Gheorghe. În ziua de azi acest fenomen este obişnuit şi pentru părinţii ma-
ghiari din Valea Crişului. Majoritatea copiilor maghiari care au început
şcoala în anul şcolar 2007/2008, au fost înscrişi în şcoli din municipiu.
Dorinţa de a integra populaţia romă prin intermediul sistemului insti-
tuţional maghiar rămâne aşadar pe o dimensiune simbolică. Pe coridorul
şcolii absolvenţii claselor A şi B au fost expuşi pe tablouri distincte, însă
atât copiii maghiari din clasa A, cât şi cei romi din clasa B erau fotografiaţi
în ţinută secuiască.
3.4. Castă inferioară, clasă inferioară, underclass
Cercetarea comparativă internaţională condusă de Szelényi Iván este

încercarea cea mai ambiţioasă de a descrie schimbările de poziţie în struc-
tura socială a romilor din Europa de Est în perioada postcomunistă. Ipote-
za principală a cercetării era că după 1989 poziţia romilor poate fi descrisă
prin conceptul de underclass. Cercetătorii au încercat, înainte de a porni
cercetarea, să clarifice sensul în care folosesc acest concept atât de contro-
versat (Emigh et al. 2001).
În primul rând, pornind de la Gunnar Myrdal (Myrdal 1963) cercetă-
torii au accentuat aspectul structural al conceptului. La Myrdal underclass
descrie poziţia celor de la baza piramidei sociale, care, fiind necalificaţi şi
angajaţi în muncă fizică, au rămas în afara bunăstării generate de progre-
sul economic postbelic. Cauza acestui fapt este în primul rând transforma-
rea structurală a economiei după cel de-al Doilea Război Mondial (turnura
105
post-fordistă, dezindustrializarea), datorită căreia aceste categorii sociale

au pierdut poziţia lor pe piaţa forţei de muncă şi au ajuns în starea şomaju-
lui durabil. În această situaţie, lipsiţi de locuri de muncă şi de venit regulat,
ei nu aveau resursele necesare pentru participare socială (excludere) şi au
fost priviţi de membrii claselor mijlocii ca o clasă netrebnică, nefolositoa-
re societăţii. La Myrdal – dacă comparăm de exemplu cu teoria lui Oscar
Lewis (Lewis 1961), în centrul căreia se află cultura sărăciei (culture of po-
verty) – accentul este pus pe cauzele structurale ale formării de undeclass.
Asemănător, cauzele formării unui underclass în Europa de Est pot fi găsite
în tranziţia post-comunistă, unde trecerea la economie de piaţă a avut loc
concomitent cu un proces puternic de dezindustrializare.
În al doilea rând – cu referinţă la William Julius Wilson (Wilson 1978) –
cercetătorii au stabilit însă o legătură între sistemul de categorizare et-
nică şi şansele de constituire a unui grup de săraci pe o durată lungă. În
contextul unui sistem economic bazat pe piaţă şansa ca sărăcia să devină
durabilă şi să se reproducă prin generaţii depinde de „caracterul fracturii
dintre sărac şi mai puţin sărac” (Emigh et al. 2001: 4). Chiar dacă diferenţele
etnice nu conduc automat la formarea unui underclass, există nenumăra-
te dovezi că membrii unor minorităţi cu situaţie defavorabilă au şanse mai
mari să devină săraci pe termen lung. Legat de acest fenomen – adică de
supra-reprezentarea unor minorităţi în cadrul populaţiei sărace – se poate
forma etnicizarea sau rasializarea sărăciei. Etnicizarea sărăciei înseamnă
că sărăcia apare majorităţii sociale ca fiind cauzată de elementele cultu-
rale ale unei minorităţi, iar în cazul rasializării este invocată moştenirea
biologică/genetică a grupului minoritar.
În parte legat de criticile lui Michael Stewart (Stewart 2001, 2002), adre-
sate conceptului de underclass, care a sugerat folosirea excluderii sociale pen-
tru a descrie situaţia romilor din Europa de Est, cercetătorii au revăzut teoria
lor (Ladányi şi Szelényi 2006). În cartea lor, apărută mai recent, underclass
este prezentat ca o formă a excluderii sociale specifică contextului post-co-
munist. Cercetătorii argumentează că conceptul excluderii sociale este unul
util însă nu putem operaţionaliza diferenţa dintre situaţia diferitor comuni-
tăţi de romi, respectiv schimbarea istorică a situaţiei romilor est-europeni.
Cauza acestui fapt este că noţiunea este prea generală (Ladányi-Szelényi
2006: 10). Pentru a nuanţa conceptul, au făcut distincţie între excludere so-
cială şi excludere economică. Pe de o parte, prin excludere economică înţeleg
situaţia în care cineva nu are acces la piaţa muncii, nu are un venit regulat,
adică nu are la dispoziţie resursele materiale necesare participării sociale.
106
Pe de altă parte, excluderea socială este legată de distanţa socială şi are ca

indicatori segregarea teritorială, lipsa căsătoriilor inter-grup şi în general
lipsa contactelor interpersonale. Aceste două mecanisme ale excluderii sunt
relativ independente – spun Ladányi şi Szelényi (2006: 11).
În societatea modernă, bazată pe economie de piaţă, forma dominantă a
excluderii sociale este excluderea economică. Aici societatea este compusă
din clase sociale (în sensul weberian), iar inegalităţile dintre membri, clase-
lor sociale sunt generate de diferenţele poziţiilor pe piaţa forţei de muncă.
Dimpotrivă, în societăţile tradiţionale, forma dominantă a excluderii este
excluderea socială, iar aici diferenţele sunt în primul rând între grupuri
de status. Dacă într-o societate diferenţele şi distincţia dintre grupurile de
status se adâncesc, anumite grupuri sociale pot deveni caste. În acest caz,
traversarea graniţelor inter-grup devine extrem de grea, iar violarea aces-
tor garniţe este privită prin noţiunile de puritate/impuritate.
În funcţie de forma dominantă a excluderii dintr-o societate – cea
economică sau cea socială – autorii ne prezintă o tipologie nuanţată a
poziţiilor aflate la baza piramidei sociale. Dintre acestea, în cazul nostru
(şi, mai general, în cazul romilor est-europeni), sunt interesante trei poziţii
(idealtipice): casta inferioară, clasa inferioară şi underclass.
În cazul castei inferioare (paria), accentul cade pe distanţa socială.
Contactul cu membrii acesteia este limitată, căsătoria mixtă intră sub in-
cidenţa sancţiunilor sociale stricte. Situaţia economică a castelor inferioa-
re poate fi însă foarte variabilă. În anumite cazuri, membrii acestor ocupă
poziţii economice importante, care sunt necesare întregii societăţi, însă
din variate motive sunt considerate subalterne, impure sau periculoase.
Szelényi şi Ladányi argumentează că situaţia romilor, anterioară moderni-
zării comuniste poate fi descrisă cu ajutorul acestei construcţii idealtipice
(Ladányi-Szelényi2006: 13).
Membrii castelor inferioare devin membri unei clase inferioare în ca-
zul în care delimitările de tip castă slăbesc. Efectul acestui proces poate
fi, de exemplu, că clasificarea etnică este eclipsată de clasificarea pe baza
situaţiei economice sau pe baza poziţiei de clasă socială (Ladányi-Szelényi
2006: 123-145). Acest lucru s-a întâmplat în cazul romilor din Europa de
Est, când din „ţigani” au devenit „muncitori (necalificaţi)”. În fostul regim o
bună parte a romilor a fost angajată permanent şi a beneficiat de un venit
regulat. În perioada respectivă gradul excluderii sociale a fost mai mic.
Chiar dacă romii erau concentraţi în sectoarele care aveau nevoie acută
de muncă fizică intensivă şi necalificată, în aceste sectoare romii lucrau
107
împreună cu ne-romi, iar industria grea sau mineritul erau sectoarele pri-
vilegiate de regim, ceea ce a determinat nu numai investiţii mai substanţi-
ale, ci şi salarii mai mari (Ladányi-Szelényi 2006: 14).
Underclass – conform autorilor (2006: 15) – este o categorie de clasă
socială atipică, deoarece are în acelaşi timp caracteristicele diferenţelor
de tip castă şi de clasă. Membrii unor underclass se confruntă cu forma
extremă a excluderii economice, măsura acesteia fiind rareori resimţită de
membrii castelor inferioare: ei sunt cei care trăiesc într-o sărăcie extremă
de lungă durată. Însă şi nivelul excluderii sociale este destul de ridicată.
În studiul lor – anterior citat (Emigh et al. 2001: 3) – cercetătorii au sub-
liniat trei aspecte în legătură cu această poziţie: (1) Segregare rezidenţia-
lă: membrii unui underclass trăiesc în vecinătăţi formate în exclusivitate
din membrii grupului minoritar, care este segregat spaţial de populaţia
majoritară. Aceste vecinătăţi (ghetouri) sunt lăsate în urmă de membrii
mobili ai comunităţii; (2) Sărăcia extremă este durabilă şi se transmite din
generaţie în generaţie; (3) Membrii majorităţii sociale consideră că mem-
brii underclass sunt inutili, inapţi pentru muncă. După cum am menţionat
deja, în acest caz deseori se produce rasializarea sau etnicizarea sărăci-
ei. Szelényi şi Ladányi văd particularitatea situaţiei romilor din perioada
postcomunistă din Europa de Est în faptul că, după prăbuşirea regimului,
dintr-o clasă inferioară a început formarea unui underclass rom mai ales
în comunităţi rurale. Bineînţeles, nu toţi romii sau toate comunităţile de
romi devin membri ai acestei underclass şi este o diferenţă semnificativă
între diferite ţări şi regiuni: formarea underclass este caracteristică mai
ales în Ungaria, mai puţin în România şi Bulgaria, spun autorii pe baza
cercetării comparative la nivel internaţional.
4. Poziţia romilor pe piaţa muncii

în regimul comunist
Tipologia Ladányi-Szelényi poate fi de folos în delimitarea poziţiei

structurale a comunităţii de romi din Valea Crişului. În ceea ce priveşte
situaţia romilor în perioada fostului regim, trebuie să subliniem că în Ro-
mânia industrializarea a adus cu sine o modificare relativ lentă a structu-
rii ocupaţionale. Procentul celor angajaţi în agricultură a ajuns sub 50%
108
doar în anii 1970 (Hunya 1990: 53). Politica de investiţii a favorizat însă de
la bun început sectorul industrial, iar sectorul agricol a rămas în urmă nu
numai în privinţa investiţiilor, dar şi în cea a veniturilor obţinute. Pe lângă
aceste tendinţe generale, trebuie să luăm în considerare diferenţele regio-
nale. În Secuime (aşadar şi în judeţul Covasna) industrializarea masivă a
avut loc doar într-un al doilea val, în anii 1970. Dezvoltarea municipiului
Sfântu Gheorghe ca un centru industrial regional a început doar după for-
marea judeţului Covasna din 1968. În 1966 municipiul avea 22.058, în
1977, 40.804, iar în 1992, 68.359 de locuitori, adică în cei douăzeci de ani
ai industrializării comuniste populaţia oraşului s-a triplat. Deşi veneau şi
din alte judeţe9, noii locuitori ai municipiului proveneau în principal din
satele înconjurătoare. Pe lângă cei plasaţi în oraş, mulţi făceau naveta zil-
nic spre locuri de muncă din oraş.
Atracţia deplasării în oraş, respectiv a navetei, era accentuată de faptul
că industrializarea regiunii s-a produs după terminarea colectivizării. Ţă-
ranii care au fost nevoiţi să intre în CAP şi-au sprijinit copiii să părăsească
spaţiul social rural, văzând în acest act o cale a reproducerii şi a mobilităţii
sociale, iar după ce deplasarea la Sfântu Gheorghe şi naveta au cunoscut
proporţii masive, în CAP s-a produs o lipsă masivă a forţei de muncă. Situ-
aţia a fost rezolvată prin angajarea romilor la CAP. În anii 1980 principalul
angajator al romilor din Valea Crişului era CAP-ul, iar ţiganii, comparativ
cu consătenii lor maghiari, au fost implicaţi într-o măsură mult mai scăzu-
tă în migraţia definitivă rural-urban, respectiv în naveta zilnică. Cu toate
acestea, între intervievaţi au fost şi persoane care în anii 1980, sau chiar
în anii 1990, au avut locuri de muncă în fabrici din Sfântu Gheorghe. Am
făcut interviu şi cu persoane care au avut apartament în Sfântu Gheorghe,
în Cartierul Ciucului, o zonă a municipiului locuită mixt de maghiari şi
romi, însă intervievaţii noştri, după ce şi-au pierdut locul de muncă au fost
nevoiţi să revină în colonie.
Faptul că situaţia nu a fost unică în România este demonstrat de tabe-
lul 5, care arată distribuţia pe sectoare a populaţiei active de 20-45 de ani
pe etnii, conform recensământului din 1992. Tabelul ne arată că în 1992
populaţia activă de etnie romă a fost angajată în proporţie de 33,7% în
sectorul agrar.
9 Între 1977 şi 1992 populaţia de etnie română a oraşului cu o arie de atracţie predomi-
nant maghiară a crescut de la 5.812 la 16.051 locuitori.
109
Tabelul 5. Distribuţia pe sectoare economice

a populaţie active de 20-45 ani pe naţionalităţi
Populaţia
Români Maghiari Romi
Sector economic totală
Sector
Agricultură, silvicultură 24,5 24,9 17,2 33,7
primar
Industria extractivă 3,0 2,9 3,3 2,6
Sector Industrie prelucrătoare 35,8 35,3 44,4 34,9
secundar Industrie energetică 1,9 1,9 1,7 0,9
Construcţii 5,7 5,7 5,8 7,9
Total 46,4 45,8 55,2 46,3
Comerţ 5,0 5,0 5,7 4,3
Hoteluri, restaurante 1,9 1,9 1,9 1,1
Comunicaţii, transport 6,4 6,5 5,0 4,5
Sector financiar 0,7 0,7 0,6 0,3
Administraţia publi-
că, forţe interne şi de 3,3 3,4 1,9 1,3
Sector apărare
terţiar
Servicii economice 2,3 2,4 1,4 0,2
Învăţământ 3,9 3,8 4,2 0,5
Sistemul sanitar 3,3 3,3 3,8 0,5
Alte servicii 2,3 2,2 3,0 7,0
Gospodării private 0,1 0,1 0,1 0,4
Total 29,1 29,3 27,6 20,0
Sursă: IPUMSI
Faptul că majoritatea romilor angajaţi au lucrat la CAP a condus nu

numai la salarii considerabil mai mici, dar şi la şanse mult mai scăzute de
a părăsi spaţiul social, respectiv sistemul tradiţional de relaţii al satului.
Din acest motiv romii au avut şanse puţine ca importanţa categorizării
etnice să fie eclipsată sau măcar diminuată de categorizarea pe baza pozi-
ţiei de clasă. Rămânând în interiorul spaţiului social al satului (care a fost
părăsit de o bună parte a maghiarilor) romii din Valea Crişului nu au de-
venit „muncitori”, ci au rămas mai degrabă „ţigani”. În cazul lor nu putem
vorbi – folosind tipologia Ladányi-Szelényi – de o mişcare dinspre castă
inferioară spre clasă inferioară.
110
4.1. Structura duală a pieţei forţei de muncă:

semnificaţia categoriei de ţigan
Faptul că romii au fost angajaţi la CAP înainte de 1989 a avut conse-

cinţe majore în ceea ce priveşte situaţia lor pe piaţa forţei de muncă după
schimbarea de regim. După desfiinţarea CAP-ului, după cum am menţio-
nat anterior, din foştii angajaţi tehnici o bună parte s-a implicat în între-
prinderi agrare (privatizând o parte a uneltelor tehnice ale cooperativei).10
După desfiinţarea CAP-ului principala sursă de venit a romilor a rămas
lucrul cu ziua la întreprinzătorii agrari. Ca zilieri, ţiganii primeau 200.000
de lei vechi şi mâncare, sau 250.000 de lei vechi fără mâncare. În cazul
angajării permanente se întâmplă ca suma să fie mai mică. Sunt cam 20
de familii, din care cel puţin un membru lucrează în Ungaria. Romii din
Valea Crişului nu au fost implicaţi în migraţie în alte ţări. În ierarhia colo-
niei aceste familii se află în vârf. Unii dintre ei au cumpărat case în zona
de contact menţionată anterior. Cei mai mulţi au fost angajaţi de un între-
prinzător chinez din sectorul VIII din Budapesta (Józsefváros), unii dintre
ei – însă nu toţi – au permis de muncă.
Lucrul cu ziua – din moment ce angajatorii erau foste cadre de con-
dure a CAP-ului – s-a bazat pe tehnici de control şi relaţii de patron-client
deja existente:
A mai fost un preşedinte de CAP, nenea Gyurka Pista, care

a primit ţiganii în timpul CAP-ului. Pe vremea aia nu au fost
chiar atâţia ţigani. Acolo au învăţat cum trebuie să stai lângă
o vacă, cum trebuie să lucrezi la câmp. Şi de aceea putem noi
acum să-i folosim în agricultură şi în creşterea animalelor.
Căci în Ghidfalău nu poţi să iei ţiganii pe câmp. Că nu poate
să sapă. Şi nici nu se duce. Îmi mai amintesc, era pe timpul
lui Ceauşescu, m-am dus la lucru şi mă întâlnesc cu el (cu
nenea Gyurka Pista). Îl întreb, unde merge. Zice: „mă duc sus
la dealul ţiganilor, că ştiu un ţigan, care nu are loc de muncă”.
Zice, vrea să-l aducă jos, să-l trimită la Bucureşti, ca să lucre-
ze la construirea Palatului Poporului. Că în vremea aceea un
ţigan care nu a lucrat, a fost tratat ca un chiulangiu periculos
pentru societate. Şi astfel au venit mai degrabă să lucreze în CAP.
10 Aceşti întreprinzători cultivă cartofi pe câteva sute de hectare de pământ.
111
Din acest punct de vedere nu putem să vorbim despre ţiganii

din Ghidfalău sau din Őrkő (dealul ţiganilor de lângă Sfântu
Gheorghe). Acolo sătenii nu îndrăznesc să meargă la colonia
lor. Dar ăştia sunt liniştiţi. Pot să mă duc oricând, nu sunt
probleme.
Pentru a interpreta această situaţie putem folosi teoria de inspiraţie

marxistă a Ednei Bonacich (1972), care se concentrează asupra relaţiei
dintre antagonismul etnic şi structura duală a pieţei forţei de muncă. Con-
form teoriei (Bonacich 1972: 549), antagonismul etnic, care se referă atât
la atitudini (prejudecată, rasism), cât şi la acţiuni (discriminare) sau la
instituţii, este cauzat de factori economici şi anume de structura duală a
pieţei forţei de muncă. Dinamica pieţei forţei de muncă de structură duală
poate fi interpretată într-un spaţiu cu trei tipuri de actori: (1) angajatorul,
(2) forţa de muncă mai bine plătită, (3) forţa de muncă mai prost plătită. În
această relaţie cu trei actori, angajatorul este interesat să găsească forţă
de muncă la un preţ cât se poate de scăzut. În cazul în care preţul forţei de
muncă este prea ridicat el caută, importă forţă de muncă mai ieftină sau
deplasează geografic producţia. Poziţiile forţei de muncă mai bine plătite
pot fi subminate de oferta muncitorilor dispuşi să lucreze pentru un venit
mai scăzut. Cei din urmă pot fi folosiţi de angajator în scopul de a deteriora
poziţia celor dintâi, chiar dacă muncitorii dispuşi să lucreze pentru salarii
mai mici nu au astfel de intenţii.
Diferenţele în preţul forţei de muncă sunt de diferenţele de resurse ale
diferitor grupuri.11 Dacă – după cum este adesea cazul – între cele două
grupuri există şi diferenţe etnice, antagonismul determinat de diferenţa
intereselor economice pare a fi antagonism etnic. Dacă influenţa forţei de
muncă este destul de puternică, aceasta poate evita să fie înlocuită. Acest
lucru este posibil prin excluderea forţei de muncă mai prost plătite de pe
piaţa muncii (de ex. cazul cotelor de imigrare) sau printr-o structură soci-
ală de tip castă (Bonacich 1972: 555-557).
În cazul ţiganilor din Valea Crişului avem de a face cu situaţia din
urmă. Aranjamentul de tip castă înseamnă că forţa de muncă mai prost
11 Pe lângă acest fapt, Bonacich subliniază diferenţa motivaţiilor. Muncitorii care sunt
dispuşi să se angajeze pentru un venit mai scăzut deseori intră temporar pe piaţa
forţei de muncă pentru a completa veniturile gospodăriei sau pentru a ajunge la re-
sursele necesare unor investiţii concrete. Acest lucru este valabil mai mult în cazul
migraţiei temporare de muncă, în cazul nostru e mai puţin relevant.
112
plătită nu poate accesa decât un set limitat de locuri de muncă, cu un

prestigiu scăzut – în cazul nostru munca cu ziua. În cazul nostru însă, ca-
tegorizarea etnică şi poziţia pe piaţa muncii sunt legate şi invers. Folosirea
categoriei de ţigan aici este în interesul angajatorilor. Fermierii angajează
doar romi ca zilieri, iar tehnicile de control folosite şi situaţia instabilă a
zilierilor sunt legitimate tocmai de poziţia lor inferioară în ierarhia sim-
bolică a satului: „nu sunt decât nişte ţigani”. Iar eficacitatea tehnicilor de
control este determinată de faptul că, datorită accesului limitat la alte for-
me de angajare oferta de muncă este întotdeauna peste cerere. Factorul
de diferenţiere în cadrul coloniei devine aşadar frecvenţa cu care un rom
primeşte de lucru ca zilier.
K. T.: Între maghiari nu sunt care ar veni la lucrul cu ziua?

Intervievat: Au fost la început. Dar apoi situaţia era... ştiţi, a
fost foarte greu. Cu ei. Cu un maghiar, un consătean. Dacă
nu a făcut ceva bine, nici nu puteam să-i spun, pentru că îmi
spunea ... vai! Ştiţi. Cu ţiganii se poate dur. Cu maghiarii nu
mergea. El s-a supărat la prima. Ne-am obişnuit deja. Ăştia
sunt deja dresaţi.
K. T.: Cum pot să fie trataţi dur?
Intervievat: Situaţia este că noi avem deja o bază, pe care am
domesticit-o, putem să-i disciplinăm un pic, căci ţiganul ţi-
gan este oricum. Avem foarte multe probleme cu ei. Când
au ceva bani la ei, deja sunt nebuni. Deja trebuie să meargă
în toate direcţiile. Asta este. Dar apoi ne-am dat seama cum
putem să-i disciplinăm. Avem modalităţile noastre. Reţinerea
salariului, chestii. Soţia mea are un caiet, în care face o listă,
care, de câte ori a venit, cum a lucrat, cum s-a comportat.
Acuma trebuia să-i chemăm pentru culesul cartofilor. Ne-au
trebuit cam treizeci de oameni. Soţia mea a luat caietul, s-a
uitat, care a fost de cele mai multe ori, care s-a purtat mai
bine... păi eu nu am cum să dau lucru la toată lumea. Au ve-
nit cam două sute. Nu pot să angajez atâţia. Îmi trebuie nu-
mai treizeci. Apoi putem urca la cincizeci, şaizeci, dar când o
să sosească combina, n-o să am nevoie de nici atât.
113
5. Concluzii: poziţia structurală a romilor

şi relaţiile interetnice
Structura duală a pieţei muncii din Valea Crişului, care coincide cu

diferenţele etnice şi are caracteristici de castă, este departe de idealtipul
underclass-ului descris de Szelényi şi Ladányi. Trebuie să punctăm aici
două aspecte.
Ca prim aspect trebuie discutate procesele de segregare rezidenţială.
În Ungaria – care era terenul principal al lui Szelényi şi Ladányi – este
caracteristică existenţa unor localităţi sau chiar microregiuni populate
aproape omogen de romi. În Csenyéte, satul în care s-a desfăşurat o cerce-
tare de teren cu o durată de zece ani, după prăbuşirea fostului regim pon-
derea romilor s-a ridicat la peste 90%, aşadar comunitatea romă practic
nu avea contact cotidian cu populaţia majoritară. Formarea de underclass
din perspectiva segregării rezidenţiale era cauzată de deplasarea populaţi-
ei majoritare, iar apoi a familiilor de romi cu o mobilitate socială crescută,
lăsând în urmă familiile cele mai sărace. Acest proces nu este caracteristic
(cel puţin deocamdată) în regiunea investigată de noi. În satele din judeţul
Covasna chiar şi comunităţile de romi cele mai numeroase trăiesc lângă
populaţia majoritară12, iar până în prezent nu s-a produs deplasarea ma-
sivă a populaţiei ne-rome.
Al doilea aspect este relaţia comunităţii rome cu majoritatea locală,
mai precis schimbarea istorică a acestei relaţii. Szelényi şi Ladányi afirmă
că – în mod paradoxal – după schimbarea de regim situaţia comunităţilor
de romi a devenit cea mai vulnerabilă. În cazul lor integrarea socială prin
procesul modernizării comuniste a fost relativ de succes. Participarea la
modernizarea industrială (şi procesul în urma căruia „ţiganii” au deve-
nit „muncitori”) a determinat părăsirea spaţiului social rural şi pierderea
ocupaţiilor tradiţionale şi a relaţiilor existente cu comunităţile ţărăneşti.
Înaintea modernizării comuniste – spun autorii – în cele mai multe cazuri
romii, deşi trăiau în colonii separate la marginea satelor, trăiau în con-
tact cu populaţia ne-romă. Comunitatea ţărănească locală a fost un fel
de interfaţă (interface) între comunitatea de romi şi societatea mai largă.
12 În partea vestică a judeţului, locuită mixt de maghiari, români şi romi vorbitori de

limbă română sunt însă câteva excepţii, cum ar fi Hetea şi Valea Belin, care sunt
aşezări locuite în exclusivitate de romi.
114
Relaţia dintre ţigani şi ţărani, deşi era asimetrică (de tip patron-client), era
esenţială în ceea ce priveşte strategiile economice ale romilor. Formarea
de underclass are loc în cazul în care aceste relaţii se prăbuşesc. Acest pro-
ces avea o şansă mai mare de a se produce în cazul în care o comunitate
de romi a luat parte în modernizarea industrială. Invers, în cazul nostru,
faptul că principalul angajator în timpul comunismului era CAP-ul a avut
un rol esenţial în strategiile economice ale romilor după 1989, lucrul cu
ziua fiind dezvoltată pe baza reţelelor de tip patron client deja existente.
Însă nu putem spune că aceste reţele de tip patron-client ar fi alcătuite
din relaţii personalizate. Din acest punct de vedere merită să comparăm si-
tuaţia comunităţii din Valea Crişului cu experienţele de teren ale lui Toma
Stefánia (în acest volum) din Nuşfalău, unde aceste relaţii personalizate
aveau şi o latură simbolică şi anume în obiceiul ca părinţii de etnie romă
să aleagă un naş copiilor lor din rândul maghiarilor, întărind astfel relaţia
existentă între două familii. La Valea Crişului nu există un obicei similar,
iar încercările de a personaliza relaţiile între angajator şi angajat este res-
pinsă de fermieri. Lor le convine mult mai mult structura duală a pieţei
locale a forţei de muncă şi – după cum reiese din fragmentul de interviu
de mai sus – o administrare cvasi-birocratică a relaţiilor.
Bibliografie
AREL, Dominique
2002 Language categories in censuses: backward- or forward-looking? In:
KERZER, David I. – AREL, Dominique (coord.): Census and Identity.
The Politics of Race, Ethnicity, and Language in National Censuses.
Cambridge University Press, Cambridge, 92-120.
BIRÓ Zoltán A. – BODÓ Julianna
2002 Öndefiníciós kísérletek helyi környezetben. In: BODÓ Julianna (coord.):
Helykeresők? Roma lakosság a Székelyföldön. Pro-Print Könyvkiadó –
KAM, Csíkszereda, 137-167.
BONACICH, Edna
1972 A Theory of Ethnic Antagonism: The Split Labor Market. American
Sociological Review 37 (5), 547-559.
115
BRUBAKER, Rogers et al.

2006 Nationalist Politics and Everyday Ethnicity in a Transylvanian Town.
Princeton University Press, Princeton.
EMIGH, Rebecca Jean – FODOR Eva – SZELÉNYI Iván
2001 The Racialization and Feminization of Poverty? In: EMIGH, Rebecca
Jean – SZELÉNYI Iván (coord.): Poverty, ethnicity, and gender in Eastern
Europe during the market transition. Praeger, Westport, 1-32.
EMIGH, Rebecca Jean – SZELÉNYI Iván (coord.)
2001 Poverty, ethnicity, and gender in Eastern Europe during the market
transition. Praeger, Westport.
GHEŢĂU, Vasile
1997 Evoluţia fertilităţii în România. De la transversal la longitudinal. Centrul
de documentare economică, Bucureşti
2007 Declinul demografic şi viitorul populaţiei României. O perspectivă din
anul 2007 asupra populaţiei României în secolul 21. Editura Alpha
MDN, Bucureşti.
HUNYA Gábor (coord.)
1990 Románia 1944-1990. Gazdaság- és politikatörténet. Editura Altlantisz
(Medvetánc), Budapest.
KEMÉNY István
1976 Beszámoló a magyarországi cigányok helyzetével foglalkozó, 1971-ben
végzett kutatásról. (A report on the research carried out in 1971 con
cerning the conditions of Gypsies in Hungary). MTA Szocilógiai Kuatató
Intézet, Budapest.
KERZER, David I. – AREL, Dominique
2002 Census and Identity. The Politics of Race, Ethnicity, and Language in
National Censuses. Cambridge University Press, Cambridge.
KISS Tamás – CSATA, István
2008 Evoluţia populaţiei maghiare din România. Rezultate şi probleme
metodologice. Studii de atelier. Cercetarea minorităţilor naţionale din
România 1; ISPMN, Cluj-Napoca.
LADÁNYI János – SZELÉNYI Iván
2001 The Social Construction of Roma Ethnicity in Bulgaria, Romania
and Hungary During the Market transition. Review of Sociology 7
(2), 79-89.
2006 Patterns of Exclusion: Constructing Gypsy Ethnicity and the Making
of an Underclass in Transitional Societies of Europe. Boulder, Co., East
European Monographs.
116
LEWIS, Oscar
1961 The Children of Sanchez. Vintage Books, New York.
MANUILA, Sabin
1940 Studiu etnografic asupra populaţiei româniei. Editura Institutului
Central de Statistică, Bucureşti
MYRDAL, Gunnar
1963 Challenge to Affluence. Gollancz, London.
SANDU, Dumitru
2005 O hartă socială a comunităţilor de romi. O hartă a sărăciei comunitare
prin sondajul PROROMI. Banca Mondială, Bucureşti.
STEWART, Michael
2001 Conclusions: Spectres of the Underclass. In: EMIGH, Rebecca Jean
– SZELÉNYI Iván (coord.): Poverty, ethnicity, and gender in Eastern
Europe during the market transition. Praeger, Westport, 191-203.
2002 Deprivation, the Roma and ‘the underclass’’. In: HANN, Chris (coord.):
Postsocialism: Ideals, Ideologies, and Practices in Eurasia. Routledge,
London, 133-155.
SZELÉNYI Iván – TREIMAN, Donald (coord.)
1992 Social Stratification in Eastern Europe after 1989. NSF, Grant Proposal.
VARGA E. Árpád (ed.) (coord.)
1998 Erdély etnikai és felekezeti statisztikája, 1850.1992. Vol. I–IV; Miercurea
Ciuc, Budapest: Pro Print, Institutul Teleki László.
WILSON, William Julius
1978 The declining significance of race. University of Chicago Press, Chicago.
ZAMFIR, Cătălin – PREDA, Marian (coord.)
2002 Romii în România. Editura Expert, Bucureşti.
ZAMFIR, Elena – ZAMFIR, Cătălin (coord.)
1993 Ţiganii între ignorare si îngrijorare. Editura Alternative, Bucureşti.
117
118
Romii din Herculian şi rolul religiei penticostale în viaţa lor comunitară
Kiss Dénes
Romii din Herculian şi rolul

religiei penticostale în viaţa lor
comunitară
1. Introducere
În vara anului 2007 am petrecut o lună într-o comunitate romă

rurală. Munca noastră de teren a făcut parte dintr-un proiect mai am-
plu, având drept scop schiţarea unei imagini generale despre situaţia
romilor din România, punând accentul pe relaţiile sociale dintre romi
şi membrii altor comunităţi etnice şi pe mecanismele de marginalizare
a romilor.
Împreună cu alţi câţiva colegi, ne-am îndreptat atenţia în mod special
asupra fenomenul de conversie a populaţiei rome la religia penticostală.
Proiectul de cercetare a determinat, într-o oarecare măsură, alegerea te-
renului de cercetare. Astfel, împreună cu colegul meu Kiss Tamás am ales
una dintre cele mai mari comunităţi de romi penticostali din mediul rural
românesc, cea din satul Herculian. În cele ce urmează voi încerca o sinteză
a rezultatelor cercetării noastre, punând un accent deosebit asupra rolului
religiei penticostale în această comunitate.
119
2. Situarea geografică a comunităţii cercetate

Satul Herculian se află la marginea nord-vestică a judeţului Covasna,
în depresiunea Baraoltului. Situată aproximativ în centrul ţării, regiunea
Baraoltului este o arie geografică alcătuită din 20 de localităţi, cu o popu-
laţie totală de aproximativ 25.000 de locuitori, situată în zona montană.
Centrul administrativ al regiunii este un orăşel cu aproximativ 6.000 de
locuitori, Baraolt.
Regiunea poate fi considerată, în întregime, una periferică (economic,
infrastructural etc. – vezi în continuare), dar satul cercetat are o situaţie
periferică şi la nivelul regiunii. Deşi se află la numai 12 km de Baraolt, prin
aşezarea lui geografică, satul Herculian este izolat, fiind ultima localita-
te pe valea râului Baraolt, aşezată adânc în versantul de sud al munţilor
Harghitei şi legată de restul lumii doar printr-un drum neasfaltat. Situaţia
periferică a satului este accentuată şi de statutul lui administrativ, fiind un
sat periferic şi la nivelul comunei de care aparţine, Băţanul Mare, de care
îl despart 9 km.
Din punct de vedere etnic, regiunea este locuită preponderent de
maghiari, pe lângă care trăiesc, în număr mai mare, romi, şi în număr mai
mic, români. Populaţia de romi este alcătuită din două grupuri, cu o sepa-
rare accentuată între ele. Pe de o parte, putem vorbi despre: (1) o popula-
ţie de rudari, cu limba maternă română, în majoritate penticostali1. Romii
rudari trăiesc izolat de populaţia maghiară a satelor. Colonia romă cea
mai mare a regiunii, cea din Valea Belinului, făcea parte, până nu demult,
din satul Belin, care, după separare, a devenit o localitate constituită, din
punct de vedere etnic, aproape exclusiv din romi. Între comunităţile romi-
lor rudari există o strânsă legătură, datorată parţial relaţiilor de rudenie,
parţial contactelor intensive cu caracter religios. De altfel, există trei ase-
menea comunităţi în regiunea Baraoltului, care fac parte dintr-o reţea mai
amplă, ce acoperă partea nord-estică a judeţului Braşov şi partea sud-ves-
tică a judeţului Covasna2. Rol-cheie în constituirea acestei reţele are limba
română şi religia penticostală.
1 Comunităţile romilor rudari se găsesc în localităţile Valea Belin, Doboşeni şi Herculian.

2 Pe teritoriul judeţului Covasna reţeaua menţionată este alcătuită din localităţile Ia-
răş, Vâlcele, Hetea, iar în judeţul Braşov din satele Apaţa, Augustin, Racoşu de Jos,
Măgheruş şi Arini.
120
(2) Pe de altă parte, în regiune există şi un grup de romi cu limbă ma-

ternă maghiară3. Aceşti „romi maghiari” urmează religiile majoritare ale
populaţiei localităţii în care trăiesc, cea reformată sau unitariană. Unii
dintre aceşti romi trăiesc, la rândul lor, în colonii izolate, alţii împrăştiaţi
în zone intravilane locuite de maghiari.
Distanţa socială dintre cele două grupuri de romi este cel puţin la fel de
mare ca cea dintre romi şi maghiari, neexistând practic legături maritale
între ele. O estimare numerică poate fi făcut doar în cazul primului grup,
pe baza datelor recensământului din 2002. Combinând datele referitoa-
re la naţionalitate, limbă maternă şi apartenenţă religioasă, populaţia de
rudari a regiunii se estimează a fi alcătuită din cca. 2.500 de persoane.
În schimb, „romii maghiari”, declarându-se de naţionalitate maghiară şi
având religia asemănătoare cu cea a maghiarilor, rămân invizibili în sta-
tistici.
3. Romii din Herculian: istoria

şi prezenţa lor în spaţiul localităţii
Populaţia de romi din Herculian se autoidentifică drept rudari („ru-

dari”, „romi români”, „romi românizaţi”). Despre originea acestei comu-
nităţii există o poveste acceptată atât de romi, cât şi de cei aparţinând
altor etnii. Conform acesteia, la începutul secolului al XX-lea, conducerea
composesoratului din sat a „adus” o familie de romi pentru curăţarea le-
şurilor din păşunile comunale (în alte variante au fost aduse două familii,
una pentru curăţare leşurilor şi una de fierari). Membrii comunităţii de
astăzi sunt, în mare parte, descendenţii acestei familii, stabilite pe un colţ
al păşunii, în apropierea satului. „Cartierul” romilor s-a dezvoltat în acest
loc, la doar 400-500 metri de centrul satului, aflându-se, totuşi, clar, în
afara acestuia.
Pe baza datelor obţinute la recensăminte, numărul romilor herculiani
devine semnificativ în perioada comunistă (când, parţial, sunt înregistraţi
3 Cei din acest grup sunt prezenţi în număr mai mare în localităţile Baraolt, Vărghiş,
Băţanii Mari şi Racoşu de Sus.
121
ca români) şi creşte radical în perioada postcomunistă, atingând în jur de

550 de persoane, adică cca 40% din populaţia satului4.
În pofida acestei creşteri numerice, izolarea romilor a persistat atât
spaţial, cât şi social. „Cartierul” (termen preferat de romi) s-a dezvoltat în
afara satului, cel puţin în percepţia sătenilor de altă etnie. Datorită aşezării
cartierului, sătenii rareori trec prin colonie, majoritatea lor necunoscând,
practic, „colonia de bordeie” (termen preferat de săteni). Pentru restul co-
munităţii, colonia şi comunitatea de romi constituie o entitate foarte puţin
diferenţiată. Romii, în schimb, sunt nevoiţi să traverseze satul, fiindcă dru-
mul spre lumea din exterior trece prin sat.
Între sat şi cartier există puţine legături sociale, viaţa satului şi cea
a comunităţii de romi organizându-se, practic, separat, la evenimentele
organizate în sat precum şi în spaţiile publice ale acestuia, romii nefiind
prezenţi. Lipsa acestora de la întâlnirile comunale se datorează, în primul
rând, situaţiei lor economice precare: majoritatea acestor evenimente se
leagă de discutarea unor probleme economice comunale, de agricultură
şi silvicultură, iar romii, neavând proprietăţi, nu au motive să participe
la acestea. În schimb, lipsa lor de la aceste evenimente are şi consecinţe
extraeconomice, deoarece cu aceste ocazii sunt discutate, de obicei, şi alte
problemele ale comunităţii decât cele economice.
În pofida numărului semnificativ al romilor, vizibilitatea lor în spaţiul
public al satului este redusă. Dispensarul medical şi şcoala, adică două
instituţii de stat, sunt singurele cu care romii intră în contact în număr
mai mare. Complexul căminului cultural, principalul loc public al satului,
în care se organizează serbările comunale, adunările generale, întrunirile
cu caracter economic etc., se află în proprietatea composesoratului, iar
romii, practic, nu au acces la acesta. În baruri, locurile publice cele mai
frecventate de către localnici, locuri de întâlnire în special a bărbaţilor, de
asemenea, nu am prea întâlnit romi. Conform obiceiului local, ei intră în
baruri doar pentru cumpărături, pentru consumaţie ieşind din incintă şi
retrăgându-se, de obicei, în „cartier”.
Această segregare economico-socială precum şi excluderea romilor
din spaţiile publice conduc la o „neluare în seamă” a lor, oglindită perfect
de formularea unui sătean care, încercând să ne prezinte satul, a spus:
„Herculianul e un sat maghiar în 99 la sută”.
4 Conform registrului agricol, bazat pe heteroidentificare.
122
4. Viaţa economică a satului şi a romilor

Economia locală este determinată de situarea satului într-o zonă
montană şi de lipsa terenurilor arabile, fapt pentru care satul nu a fost
colectivizat. Astfel, gospodăriile individuale au supravieţuit, ajungând cu
timpul la o situaţie economică relativ prosperă şi la o rată de emigraţie re-
lativ scăzută. Aceste gospodării individuale constituie şi astăzi principala
formă de cultivare a pământului. Gospodăriile fiind relativ mici, nevoia lor
pentru forţă de muncă externă este mică, gospodarii fiind rareori nevoiţi
să recurgă la muncitori zilieri. Astfel, romii din Herculian n-au fost inte-
graţi niciodată în agricultura locală. În schimb, mulţi dintre ei au lucrat în
CAP-urile din satele vecine, în special în centrul comunei, a cărei populaţie
a părăsit masiv agricultura socialistă. Mulţi dintre romii herculiani au pri-
mit şi posibilitate de locuire în CAP-uri. Alţii, în special femeile, au lucrat la
munci sezoniere, la prăşit şi la culesul cartofilor. În aceste cazuri, romii au
fost organizaţi în grupuri mai mari şi duşi la fermele mai îndepărtate pen-
tru mai multe săptămâni. O parte din plata pentru munca lor se constituia
din produse, garantând o alimentaţie mai sigură în timpul iernii, situaţie
de care romii îşi amintesc astăzi cu mare nostalgie.
După destrămarea CAP-urilor şi reinstaurarea gospodăriilor individu-
ale ţărăneşti, posibilitatea muncii agricole pentru romi a încetat. A mai
rămas doar munca sezonieră de toamnă, la culesul cartofilor, în unele fer-
me private, aflate mai departe de sat. Într-un mod foarte asemănător cu
cel din vremea socialismului, pentru aceste munci, romii herculiani sunt
recrutaţi de către agenţii întreprinzătorilor agricoli, duşi la locul muncii
de către angajator, iar la terminarea lucrărilor, aduşi acasă tot de el, plata
fiind parţial în bani, parţial în natură (cartofi) şi totul derulându-se în mod
informal.
O altă caracteristică specifică economiei locale, cu consecinţe şi asu-
pra romilor, se datorează proprietăţii de pădure a sătenilor, gospodărită
sub forma composesorală. Cum se ştie, pădurile şi păşunile composeso-
rale sunt moştenirea de fond forestier aflat cândva în proprietatea nedivi-
zată a comunităţii locale. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în condiţiile (şi
sub presiunea) politicii economice liberale, aceste proprietăţi colective au
fost transformate într-o formă de proprietate specifică, cvasiprivată, nu-
mită, până-n zilele noastre, pădure composesorală: fondul a fost împărţit
între familiile comunităţii considerate „localnice” în momentul respectiv,
proporţional cu mărimea gospodăriei acestora (de fapt, proporţional cu
123
pământurile impozabile ale acestora). Astfel, în urma acestei transformări,

în proporţie diferită, toate familiile au devenit, practic, proprietare de pă-
dure. Dreptul de proprietate a fost, însă, restrâns, gospodărirea fondului
composesoral fiind realizată în cadrul asociaţiei proprietarilor, numită
composesorat. Acesta funcţionează asemănător unei societăţi pe acţiuni,
puterea de decizie ultimă fiind în atribuţia adunării generale a proprie-
tarilor, iar funcţionarea operativă fiind realizată de conducerea aleasă a
instituţiei. În regiunea secuiască, composesoratele au devenit, cu timpul,
la fel de importante ca şi administraţia locală, uneori chiar mai importan-
te. Unul dintre motivele importanţei acordate acestora a fost şi a rămas
acela că, în scopul legitimităţii, conducerea lor îşi asumă roluri în realiza-
rea unor obiective comunale – de exemplu, construirea clădirilor publice
( aflate, bineînţeles, în proprietatea composesoratului). Diferenţa semni-
ficativă faţă de primării a fost (şi este) aceea că, în implicarea în proiecte
comunale, composesoratul dispune şi de fonduri materiale proprii pentru
realizarea acestora (Garda 2002).
În era socialistă, composesoratele au fost desfiinţate, iar proprietăţile
composesorale au fost trecute în administraţia primăriilor. În urma legii
de reprivatizare din 2000, aceste proprietăţi au fost retrocedate, compo-
sesoratele au fost reînfiinţate şi, după câţiva ani de funcţionare, în majori-
tatea satelor din secuime, acestea au recăpătat şi importanţa de odinioa-
ră. Herculianul nu a făcut excepţie în această privinţă. Composesoratul a
fost reînfiinţat şi în acest sat, marea majoritate a pădurilor şi a păşunilor
din hotarul satului trecând în proprietatea urmaşilor de drept ai foştilor
proprietari, soarta acestui fond de pădure trecând în grija şi în responsa-
bilitatea conducerii composesorale alese de către proprietari. Cu alte cu-
vinte, accesul la resursele constituite de această proprietate – păşunatul
pe păşunile composesorale, culegerea fructelor de pădure, dreptul de a
primi lemne de foc sau pentru construcţii, modul de folosirea a imobilelor
comunale aflate în proprietatea composesoratului – se află sub controlul
acestei instituţii locale. Bineînţeles că romii din Herculian nu au drepturi
composesorale, comunitatea lor dezvoltându-se cu mult după înfiinţarea
composesoratului. De asemenea, faţă de alte situaţii, în care pădurile se
află în grija unor instituţii mai îndepărtate, aici accesul lor la pădure e
mult mai limitat şi bine controlat.
Faptul că satul nu a fost colectivizat, precum şi existenţa composeso-
ratului mai au o consecinţă nefastă pentru romii din Herculian. Proprie-
tatea pământurilor fiind în mod continuu clară, cu ocazia privatizării nu
124
s-a creat un fond de terenuri de stat, din care ei să poată să solicite

cele 0,5 ha, cuvenite conform legii celor care nu posedau deloc terenuri.
Situaţia pământurilor a fost atât de clară (şi legitimă) încât şi romii au ac-
ceptat-o. Nu s-a făcut nicio solicitare, deşi majoritatea familiilor rome s-au
format în ultimele decenii şi nu aveau niciun petic de pământ.
În privinţa participării romilor la munca în agricultură, putem vorbi
despre o participare în creştere, în anii 1970-1980, şi despre o rămânere
pe dinafară în perioada postcomunistă. Acelaşi lucru poate fi spus şi des-
pre participarea lor în industrie. De asemenea, în perioada socialistă s-au
deschis mai multe mine de cărbune în regiune, în care au obţinut locuri de
muncă şi unii dintre romi, aceştia devenind navetişti zilnici. Perioada res
pectivă se păstrează în amintirea romilor ca „epoca de aur”, în care „câşti-
gam mult, nici nu puteam cheltui cât primeam într-o lună” (interviu).
Caracterul monoindustrial al regiunii a condus, în perioada postco-
munistă, la o criză economică mai accentuată. Odată cu începerea dispo-
nibilizărilor, romii au fost printre primii care au rămas fără locuri de mun-
că, fiind urmaţi, în scurt timp, de restul angajaţilor. Scăderea numărului
de navetişti a dus la desfiinţarea liniei de transport public între Herculian
şi Baraolt, situaţie care nu s-a rezolvat nici până astăzi: pe ruta respecti-
vă circulau, şi în vara anului 2007, doar două curse pe zi, ambele pentru
transportul elevilor (la 7 dimineaţa, cu întoarcerea la 3 după-masă). Ast-
fel, naveta a devenit imposibilă pentru cei care nu posedă un autoturism.
Începând cu anii 1990, romii au început să experimenteze munca în
străinătate. Se pare că prima asemenea încercare a fost cea a unui grup
de bărbaţi plecaţi în fosta Iugoslavia, cu puţin succes. Următoarea ţară de
destinaţie a fost Ungaria, unde, datorită limbii maghiare vorbite, au reuşit
să construiască legături relativ stabile cu anumiţi angajatori, în prezent
mai multe familii având locuri de muncă sezoniere la care se întorc anu-
al, primăvara şi toamna. Majoritatea angajatorilor sunt ferme agricole cu
posibilitate de cazare pe timpul sezoanelor agricole (cazare uneori plătită,
alteori gratuită), angajarea fiind, bineînţeles, informală. În aceste locuri
stabile deseori se deplasează familii întregi. În vara anului 2007, o per-
soană câştiga, în medie, 3.500 de forinţi pe zi, echivalent cu aproximativ
400.000 – 450.000 lei vechi. Munca în străinătate a devenit principala
sursă de venit, fiind echivalată, ca importanţă, cu ajutorul social, datorită
caracterului regulat al acestuia din urmă.
125
5. Romii şi instituţiile publice

Conform lui Marger, integrarea unui grup etnic poate fi analizată în
dimensiunile culturală, structurală, biologică şi psihologică. Pentru o ana-
liză sociologică, dimensiunea structurală pare a fi cea potrivită, legat de
care autorul distinge integrarea informală şi formală, prima însemnând
formarea unor grupuri informale de către membrii celor două etnii con-
vieţuitoare, a doua, participarea lor în diferite instituţii (Marger 1991). Din
cele prezentate mai sus, referitor la viaţa economică a satului, putem tra-
ge, deja, concluzia că instituţiile şi activităţile economice nu contribuie
nici la integrarea structurală, nici la cea informală a romilor. Nici viaţa
culturală comunală, nici locurile publice organizate după principiile eco-
nomiei private nu contribuie la integrarea romilor. Instituţiile publice de
stat, în schimb, ar trebui să fie mai accesibile, cel puţin în principiu, pentru
grupul minoritar. În cele ce urmează, vom trece în revistă relaţia romilor
analizaţi cu aceste instituţii: primăria, şcoala şi dispensarul medical.
5.1. Romii şi primăria
Din punctul de vedere al administraţiei locale, satul Herculian se află,

în întregimea lui, în poziţie nefavorabilă. Satele periferice, în general, sunt
subreprezentate în aparatul primăriei (Kiss 2007), Herculianul nefiind o
excepţie în această privinţă. Satul e reprezentat doar în Consiliul Local,
prin trei consilieri, toţi maghiari. Romii nu au, deci, un reprezentant pro-
priu, dar nici vreo persoană de legătură, mandatată în mod informal. Deşi
mai mulţi intervievaţi au menţionat că există persoane cu autoritate în
comunitate, de care ascultă romii (referindu-se, de fiecare dată, la pro-
prietarul magazinului mixt din colonie), unii numindu-l chiar „bulibaşa”,
acestea nu au niciun fel de funcţie de reprezentare a coloniei în Consiliul
Local. Cu ocazia alegerilor locale din 2004, patronul sus-amintit a candi-
dat pentru un loc de consilier, în calitate de independent. Încercarea, însă,
s-a soldat cu un eşec, care a condus la diferite interpretări ale rezultatu-
lui. În interpretarea candidatului, trebuie să se fi făcut o fraudă electorală.
Estimând numărul acelora despre care crede că l-au votat (neputând fi,
totuşi, sigur de acesta), numărul voturilor primite trebuia să fie suficient
pentru intrarea în Consiliu. Într-o altă interpretare, din cauza unei disensi-
uni din interiorul comunităţii de romi, pur şi simplu nu a obţinut numărul
de voturi sperate, iar o a treia interpretare susţine că, din cauza unei inde-
126
cizii (şi a necunoaşterii regulilor de votare) mulţi dintre romi au votat doi
candidaţi. Această ultimă interpretare pare a fi validată de existenţa unui
număr semnificativ de voturi nule cu ocazia alegerilor respective5.
Legătura cea mai importantă dintre primărie şi comunitatea de romi

o constituie sistemul de ajutor social. Beneficiarii ajutorului social sunt,
aproape exclusiv, romii. Dintre romii din Herculian, doar 3-4 familii sunt
într-o situaţie materială care nu le îndreptăţeşte la acest ajutor, fiind vor-
ba de cele trei familii care posedă câte un autoturism, considerat bun de
lux, care exclude ajutorul social. Totuşi, numărul de familii care nu bene-
ficiază de ajutor este ceva mai mare, cauza fiind neglijenţa unora de a re-
înnoi cererea în acest sens. Întocmirea cererii şi completarea formularului
reprezintă o sarcină problematică pentru majoritatea romilor, întocmirea
dosarelor trebuind realizată de către angajaţii primăriei.
Romii sunt beneficiarii a patru tipuri de ajutor social: ajutorul social
general, contribuţia la cheltuielile pentru încălzire, ajutorul social pentru
copiii până la vârsta de doi ani şi ajutorul pentru căsniciile noi. Dintre
acestea, cel mai important este primul: ajutorul social general, constituind
cea mai semnificativă şi cea mai stabilă sursă de venit a familiilor de romi.
Argumentând prin imposibilitatea de acordare continuă, primăria locală
a decis să acorde acest ajutor doar în lunile de toamnă şi în cele de primă-
vară. Prin această temporizare, se încearcă să se amelioreze lipsa banilor
în familiile de romi, a căror principală sursă de venit este munca agricolă
sezonieră, pe care nu o pot practica în lunile de iarnă, iar primăvara rezer-
vele lor se epuizează. Beneficiarii sunt obligaţi la efectuarea unor munci
publice obligatorii, cel mai frecvent la curăţarea şanţurilor.
Inspecţiile de teren ale referentului social pentru verificarea cererilor

de ajutor social reprezintă, practic, unica legătură a primăriei cu comuni-
tatea de romi. Datorită verificării periodice a situaţiei materiale a familiilor
de romi, referentul social este persoana care cunoaşte situaţia materială
şi dotarea gospodăriilor lor. Funcţia fiind ocupată de aceeaşi persoană de
aproape douăzeci de ani, referentul a devenit, pe termen lung, una dintre
persoanele care cunoaşte cel mai bine comunitatea de romi. De aseme-
nea, referentul efectuează şi alte sarcini administrative, cum ar fi recensă-
5 Conform datelor oficiale, din 1804 alegători care s-au prezentat la alegeri în comună
226 au votat greşit, dintre care 64 în satul Herculian.
127
mântul sau actualizarea registrului agricol. Pe de altă parte, fiind persoa-

nă-cheie în acordare celui mai important venit al comunităţii, referentul
se bucură şi de recunoaştere din partea romilor.
În afara programului de ajutor social, romii mai au o legătură cu ad-

ministraţia locală şi prin problema situaţiei juridice a terenurilor pe care
se află casele lor, care constituie, mai mult, un prilej de intimidare a romi-
lor. Evenimentele legate de această problemă exprimă, sugestiv, relaţia
dintre romi, membrii comunităţii aparţinând altor etnii şi primărie. Aşa
cum am menţionat deja, primele familii de romi şi-au construit casele la
marginea păşunii composesorale. Locuirea lor pe păşunile aflate în pro-
prietatea colectivă a composesoratului a fost o situaţie logică, ei fiind che-
maţi în sat tocmai de composesorat, pentru care au şi lucrat. Numărul
familiilor şi, odată cu acesta, numărul caselor, adică a nevoii de terenuri
pentru construcţii, a crescut semnificativ în perioada comunismului, când
proprietăţile composesoratului se aflau în administraţia sfatului popular,
instituţie de administraţie care, tocmai în acea perioadă, s-a distanţat de
comunitatea locală. Pe lângă mutarea sa din sat (datorită arondării), în
această perioadă Sfatul Popular a devenit organul care aplica, pe plan lo-
cal, ordinele centrale de partid, fără a mai reprezenta interesele locale. În
această situaţie, proprietăţile composesorale au încetat să fie ale satului,
mai mult, satul nu mai avea legitimitate în contestarea ocupării de către
romi a unei părţi din ce în ce mai mari din păşune.
După restabilirea relaţiilor de proprietate, însă, situaţia s-a schimbat
radical. Terenul a devenit, din nou, proprietate a composesoratului re-
înfiinţat, care a interzis romilor să ocupe, în continuare, păşunea. Noua
situaţie de putere s-a manifestat într-un eveniment care de atunci a că-
pătat o valoare simbolică puternică, şi care la origine a fost o aspră de-
monstraţie de forţă a celor care nu erau de etnie romă. După restabilirea
drepturilor de proprietate, conducerea composesoratului a tras o linie de
separare între marginea actuală a coloniei şi păşune, comunicând romi-
lor că, în viitor, e interzisă construcţia de case dincolo de această linie.
Prima casă de lemn ţigănească, construită dincolo de această linie, a fost
distrusă, în mod demonstrativ, de către trimişii composesoratului, care
au venit cu drujbe, sub asistenţa forţelor de ordine locale şi a primăriei.
Locul casei ne-a fost arătat de mai multe ori, după cum întâmplarea ne-a
fost povestită de mai multe ori atunci când se discuta despre construcţia
de case noi.
128
Situaţia astfel creată a condus la două schimbări în practica construc-

ţiei de locuinţe. Pe de o parte, a intensificat înghesuiala pe teritoriul colo-
niei. Pe de altă parte, a iniţiat construcţia caselor pe terenuri cumpărate
de la săteni: familiile mai înstărite ale comunităţii au început să cumpere
parcele în vecinătatea coloniei şi să construiască noile case pe acestea. În
acest mod s-au construit aproximativ zece case, pe terenuri asupra cărora
romii deţin proprietatea. Chiar dacă nici situaţia juridică a acestor tere-
nuri cumpărate nu este în totalitate în regulă, vânzarea-cumpărarea aces-
tora fiind făcută doar pe baza unor înţelegeri informale, fără a se încheia
contracte la notariat, extinderea coloniei pe aceste terenuri s-a făcut, din
punctul de vedere al satului, în mod legal.
5.2. Şcoala şi participarea romilor în învăţământ
Dacă primăria realizează un grad de integrare a romilor la nivel de

comună, şcoala este o instituţie locală. Şcoala satului funcţionează cu opt
clase, cu un total de 150 de elevi, dintre care mai mult de jumătate sunt
copii romi. Există două secţii, una cu limba de predare maghiară, alta cu
limba de predare română. Aproximativ două treimi dintre copiii romi în-
vaţă la secţia română şi o treime la secţia maghiară, prezenţa lor la secţia
maghiară fiind din ce în ce mai importantă, cum numărul de copii ma-
ghiari scade.
Secţia română a şcolii s-a înfiinţat în anii 1960, ca o consecinţă a creş-
terii populaţiei rome. După înfiinţarea acestei secţii, nivelul de şcolarizare
a romilor a început să crească, după cum reiese din datele oferite de re-
censământ, referitoare la comună.
Datele referitoare la nivelul de şcolarizare a romilor în perioada post-
socialistă sunt ambivalente. Datele recensământului ne semnalează că,
faţă de situaţia din era socialistă, participarea şcolară a rămas constantă:
procentajul celor care au terminat opt clase a crescut semnificativ înce-
pând cu anii 1970 (adică odată cu organizarea secţiei române) şi procen-
tul lor a rămas constant şi în anii 19906.
Din interviurile realizate reiese, însă, o altă imagine de ansamblu. Atât
subiecţii romi, cât şi cadrele didactice percep schimbările ca pe o scădere
a exigenţei învăţământului. Cadrele didactice acuză atitudinea necores-
punzătoare a părinţilor romi faţă de şcoală, care a fost şi a rămas la fel de
6 Conform unor date nepublicate a Institutului National de Statistică.
129
indiferentă înainte, ca şi după 1989. Există un singur caz în care un elev

rom a încercat să continue studiile după clasa a VIII-a, dar nici acesta nu
a reuşit să termine. Dezinteresul faţă de continuarea studiilor după clasa
a VIII-a a fost confirmat chiar şi de către „patronul” rom: dintre cei opt
copii ai săi, niciunul n-a continuat studiile după clasa a VIII-a. În cazul
unui singur copil s-a gândit la posibilitatea de continuare a studiilor, dar
apoi a renunţat la idee, argumentând decizia prin lipsa unei şcoli în limba
română la Baraolt, respectiv prin teama de a lăsa copilul într-o şcoală din
Sfântu Gheorghe, de frică să nu cumva „să fie bătut de români”. Conform
directoarei şcolii, un alt motiv care determină un nivel de şcolarizare re-
dus îl constituie scăderea vârstei de căsătorie, fenomen care, în opinia ei,
s-a accentuat în ultimele decenii. Din cauza condiţiilor de locuire, copiii
romi ajung mult mai devreme în contact cu viaţa sexuală decât copiii pro-
veniţi din alte comunităţi etnice şi îşi încep viaţa sexuală la vârstă fragedă.
După ce fetele rămân însărcinate, familiile împing tinerii spre întemeierea
unei familii şi a unei gospodării separate, scăpând astfel de responsabilita-
tea materială în ceea ce-i priveşte pe aceştia. Bineînţeles că în asemenea
situaţii niciunul dintre tineri nu-şi continuă studiile.
Organizarea învăţământului pe cele două secţii se pare că nu a de-

terminat o segregare spaţială accentuată a copiilor romi şi maghiari. În
perioada în care secţia română a funcţionat numai pentru clasele I-IV, în
clasele superioare copiii romi şi-au continuat studiile în clasele maghia-
re. Şi în perioada extinderii secţiei române pe clasele V-VIII, din lipsă de
spaţiu, orele au fost organizate în aceeaşi sală pentru cele două secţii ale
aceluiaşi nivel. Doar în anii 1990 s-a produs o separare spaţială, când,
temporar, clasele I-IV ale secţiei romilor au ţinut orele într-o sală a cămi-
nului cultural. Odată cu retrocedarea acestuia composesoratului, aceste
clase s-au mutat înapoi în clădirea şcolii, o clădire veche, impozantă, dar
neîncăpătoare pentru numărul mare de copii: în clădirea construită pen-
tru găzduirea a 7 clase funcţionează 16 clase.
Aşadar, datorită lipsei de spaţiu, clasele de copii maghiari şi romi sunt
foarte apropiate fizic, această situaţie diminuând posibilul efect segregaţio-
nal al organizării pe secţii diferite a învăţământului. Cu toate acestea, nu pu-
tem spune că şcoala realizează legături de prietenie între romii şi maghiarii
din cadrul aceleiaşi generaţii. Perioada cercetării noastre a fost în timpul
vacanţei de vară, aşa încât nu avem observaţii directe, însă intervievaţii ac-
centuează mai mult situaţiile conflictuale dintre copii, decât bunele relaţii.
130
Cel mai amar sentiment de discriminare a romilor s-a formulat în le-

gătură cu folosire manualelor şcolare. Întrucât manualele ajunse în locu-
inţele romilor se distrug foarte rapid, şcoala se confruntă cu o problemă
din acest punct de vedere: „Aşa au moştenit ei, că toţi stau înghesuiţi într-o
cameră, şi n-au niciun dulap (...) şi atunci ca să nu se distrugă manualele,
s-a format obiceiul că dimineaţa le distribuim manualele, iar la prânz le
strângem”. Această metodă, însă, are un efect nedorit şi anume acela că
face imposibilă pregătirea acasă a lecţiilor pentru şcoală. În special fami-
liile mai înstărite, în cazul cărora manualele n-ar mai fi expuse pericolului
de distrugere şi care ar dori să-şi ajute copiii, percep această soluţie ca
pe o gravă discriminare a copiilor romi. La rândul lor, cadrele didactice
încearcă soluţionare problemei prin elaborarea unui program de lucru de
după-masă cu elevii romi, care deocamdată nu a fost pus în practică.
Însumând cele spuse referitor la participarea romilor la învăţământ,
putem afirma că, cel puţin la nivelul percepţiilor, şcoala nu determină in-
tegrarea structurală informală a romilor. Una dintre cele mai importante
legături dintre romi şi maghiari se realizează, totuşi, prin şcoală. Fosta direc-
toare a şcolii, în prezent consilier, este considerată de către opinia publică
drept reprezentantul romilor din sat. De-a lungul celor două decenii, cât
timp a fost directoare la şcoală, a devenit un bun cunoscător al romilor.
Provine dintr-o familie care, spre deosebire de majoritatea familiilor ce nu
aparţin etniei rome, a avut relaţii mai strânse cu romii, iar în calitate de
director al şcolii ea a fost învestită cu o putere administrativă care viza şi
romii. În perioada comunistă, această putere era una represivă (putea da
amenzi în cazul absentării şcolare a copiilor – o posibilitate la care, totuşi,
nu se recurgea, cel puţin nu ni s-a amintit aşa ceva), iar în perioada postco-
munistă a devenit restrictivă (directorul şcolii putând bloca alocaţia de stat
pentru copii, în cazul nefrecventării şcolii de către aceştia). Pe lângă această
putere instituţională şi-a format şi un rol de „sfătuitor”, un furnizor de diferi-
te prestaţii informale oferite romilor, legate de priceperea ei în probleme ofi-
cial-administrative. Le citeşte romilor analfabeţi (sau funcţional analfabeţi,
cum sunt majoritatea) scrisorile, citaţiile etc. dându-le, totodată, şi sfaturi
în cazuri problematice, ba mai mult, la cererea acestora, notează datele la
care ei trebuie să se prezinte în diferite instanţe, iar odată cu apropierea mo-
mentului le atrage atenţia. Acest rol este întărit şi de faptul că majoritatea
funcţionarilor locali nu prea stau de vorbă cu romii, nu au timp să le explice
(„nici nu ne ascultă”), iar poştaşul nu este dispus să le citească scrisorile şi
înştiinţările primite. De toate acestea se ocupă directoarea pensionară.
131
Pe lângă acestea, mai are şi o activitate semi-legală în învăţământ, ea

fiind persoana care întocmeşte dosarele pentru cererea bursei de studiu
de la statul maghiar pentru copiii romi care, învaţă la secţia maghiară a
şcolii7.
5.3. Dispensarul medical
Cea de-a treia instituţie publică a comunei, respectiv a satului, este

dispensarul medical. În comună lucrează doi medici şi un stomatolog. Toţi
trei locuiesc în centrul administrativ al comunei, unde se află şi dispen-
sarul cel mai bine echipat. Pe lângă acesta, mai funcţionează dispensare
medicale şi în alte sate din comună, în care medicii au program o dată
pe săptămână. Dispensarul medical din Herculian are program o dată pe
săptămână, în fiecare zi de marţi. În munca sa, medicul este ajutat de către
o asistentă medicală din sat, pensionară, cândva moaşă. Asemănător cu
directoarea de şcoală pensionară, şi ea este o persoană de legătură între
sat şi colonia de romi. Sarcina ei cea mai importantă este mobilizarea ma-
melor de etnie romă pentru vaccinarea obligatorie a copiilor.
Dispensarul medical derulează, de asemenea, un program contracep-
tiv gratuit, datorită unei finanţări occidentale, solicitanţii primind gratuit
pilule, injecţii sau prezervative. Însă recurgerea la metode contraceptive
întâmpină rezistenţă din partea femeilor rome, spre dezamăgirea medi-
cului. Ele explică în mai multe feluri refuzul de a apela la acest program:
unele fac referire la religia penticostală care nu le-ar îngădui acest lucru,
altora le e teamă de presupusele efecte secundare ale acestor metode, răs-
pândite ca zvonuri în rândul romilor.
Însumând cele spuse până aici, putem afirma că atât integrarea struc-
turală formală a romilor, cât şi cea informală, este slabă. Între sat şi co-
munitatea de romi sunt foarte puţine legături: colaborare economică nu
există, slabele legături cu primăria sunt, de fapt, legături între comunitate
şi o instituţie dintr-o altă localitate, şcoala realizează legături exclusiv cu
copiii, neajungând la părinţii acestora şi nereuşind o apropiere între copiii
romi şi ceilalţi. Se pare că legăturile dintre comunitatea romilor şi „sat” se
7 Statul ungar oferă o bursă de studii pentru toţi elevii din Bazinul Carpatic, care în-
vaţă în limba maghiară. Bursa constă în contravaloarea sumei de 20.000 de forinţi,
sumă primită o dată pe an. Pentru obţinerea bursei în România, trebuie depusă o
cerere de solicitare, care va fi trimisă prin poştă, la o fundaţie cu sediul la Cluj.
132
realizează prin intermediul unor persoane speciale de legătură: referentul

social, fosta directoare a şcolii şi asistenta medicală pensionară. Forma-
rea acestor roluri de mediatori între cele două etnii are la bază, în toate
cazurile, îndeplinirea anumitor funcţii oficiale formale, pe baza cărora s-a
realizat o relaţie stabilă, multiplă, care supravieţuieşte statutului oficial al
celor în cauză. Pentru restul sătenilor, colonia de romi rămâne o entitate
puţin diferenţiată, subiect al prejudecăţilor şi al stereotipurilor.
6. Viaţa religioasă şi biserica penticostală

O altă instituţie care teoretic ar putea determina integrarea romilor
este biserica. Este binecunoscut că romii, de obicei, preiau religia comuni-
tăţii cu care convieţuiesc. Acest lucru, însă, înseamnă doar o legătură pur
formală cu religia celorlalte etnii, ei nedevenind parte integrată a biseri-
cilor respective. Cel mult romii apelează la preot pentru efectuarea unor
servicii bisericeşti, în special cu ocazia înmormântărilor.
Comunitatea din Herculian a preluat religia ortodoxă înaintea aşeză-
rii în acest sat, pe care a păstrat-o şi în noul ei sat, majoritar de religie re-
formată. Biserica ortodoxă însă, nefiind prezentă în localitate, nu a inter-
mediat integrarea romilor. De asemenea, comunitatea n-a avut niciodată
preot, trăind fără religie organizată. Legătura lor cu biserica ortodoxă e
sugestiv exprimată şi în opinia unora dintre ei, care spun că înainte de
anii 1970 n-au avut chiar nicio religie şi nu aparţineau de nicio biserică.
Începând din anii 1970, însă, membrii comunităţii au început să se con-
vertească la religia penticostală, iar până în anul 2000 aproape întreaga
comunitate a trecut la acest cult. Aceste evenimente sunt reflectate şi în
datele oferite de recensăminte:
Tabelul 1. Distribuţia populaţiei satului Herculian

după apartenenţa confesională
Ortodocşi Reformaţi Penticostali
1910 48 1106 0
1930 66 1042 0
1941 6 1169 0
1992 14 800 209
2002 0 777 358
133
În tabelul de mai sus, populaţia ortodoxă reprezintă romii. În timpul

recensământului din 1941, satul făcând parte din Ungaria, romii, proba-
bil, s-au declarat reformaţi. În recensămintele din perioada comunistă,
apartenenţa religioasă nu s-a înregistrat, astfel încât pentru această pe-
rioadă ne lipsesc datele respective. Până în 1992, numărul ortodocşilor
s-a redus la doar câteva familii, iar în 2002 nu mai erau romi ortodocşi în
sat. Cu câteva excepţii, toţi romii au devenit penticostali (doar 3-4 familii
au trecut la reformaţi din diferite motive). Trecerea lor colectivă la pen-
ticostalism nu e un caz unic în regiune, întrucât, în această perioadă, şi
celelalte comunităţi de romi rudari din regiune s-au convertit, practic, în
mod colectiv.
Primul convertit a fost un tânăr bărbat, numit astăzi nea Pista. El era
păstor de vite în satul vecin, Doboşeni, în care exista deja o comunitate
semnificativă de romi rudari penticostali. De la ei „a primit credinţa” şi,
întorcându-se acasă, a început să predice despre noua sa credinţă familiei
şi rudelor mai apropiate. Primii care au păşit pe urmele lui au fost membrii
familiei, apoi rudele mai apropiate, convertirea continuând în mod con-
stant şi extinzându-se, în câteva decenii, asupra întregii comunităţi.
Restricţiile comuniste asupra vieţii religioase nu i-au ocolit, culmi-
nând cu demolarea primei case de rugăciune construită în colonie. Acesta
a fost demolată din cauza lipsei unei autorizaţii de construcţie – argument
palid într-o situaţie în care, de fapt, întreaga colonie a fost construită fără
autorizaţie. Următoarea casă de rugăciune a fost construită ca o casă pri-
vată, într-un loc mai puţin expus decât prima. După ce au folosit câţiva ani
această casă, au fost lăsaţi de autorităţi, în cele din urmă, să-şi practice li-
ber religia şi au început construcţia unei noi case de rugăciune, de această
dată obţinând şi sprijinul cultului penticostal din România. Această a treia
casă de rugăciune e cea existentă şi astăzi.
În perioada comunistă, comunitatea penticostală a funcţionat ca fili-
ală a unei mai vechi comunităţi penticostale din apropiere, a celei din Do-
boşeni. Autorizaţia de comunitate de sine-stătătoare au obţinut-o în anul
1995, când fondatorul, deşi a avut (şi are) doar funcţia de diacon, a primit,
parţial, drepturi de preot. Astăzi comunitatea are cincizeci de membri bo-
tezaţi, aproximativ jumătate din populaţia adultă. Mulţi dintre membrii
comunităţii de romi se leagă doar slab de comunitatea penticostală. Unii
apelează la aceasta doar în cazuri de decese, pentru ceremonie funera-
ră bisericească, eventual pentru „ceremonia de oferire” a noilor-născuţi.
Mulţi, însă, nu au nicio legătură cu biserica, aceştia declarându-se penti-
134
costali doar cu ocazia recensământului, formal nefiind afiliaţi, de fapt, la

nicio biserică. Această caracteristică a comunităţii penticostale are câteva
consecinţe asupra problemei de disciplină a comunităţii, despre care vom
vorbi puţin mai târziu.
Biserica penticostală este condusă de un comitet format din şapte
membri, toţi bărbaţi. Dintre aceştia face parte şi fondatorul bătrân, pre-
dicatorul de astăzi şi doi dintre fiii săi. Evenimentul cel mai important din
viaţa religioasă a comunităţii este adunarea de duminică dimineaţă, care
ţine de la ora 9 până la ora 12. Pe timp de vară, când mulţi dintre romi sunt
în străinătate la muncă, aceştia fiind în mare măsură tocmai membrii mai
importanţi ai bisericii, adunarea de duminică dimineaţa e unica întrunire
pe săptămână. În schimb, în timpul iernii, are loc o adunare duminică du-
pă-masă şi încă una sau două adunări de seară, în timpul săptămânii.
O importantă parte a vieţii bisericeşti sunt vizitele reciproce ale comu-
nităţilor penticostale învecinate. Fenomenul e asemănător cu cel descris
de Paloma Gay y Blasco referitor la romii spanioli trecuţi la creştinismul
evangelic. Autorul susţine că, prin conversia la noua religie, se restructu-
rează relaţiile sociale anterioare, rezultând un network al comunităţilor
translocale (Gay y Blasco 2002). Noile legături sunt constituite, în primul
rând, de vizitele reciproce. Aceste vizite sunt, bineînţeles, asimetrice, în
sensul că membrii comunităţilor mai „puternice” vizitează mai frecvent
celelalte comunităţi. Ţinta vizitelor celor din comunitatea din Herculian
sunt comunităţile penticostale din Doboşeni şi Valea Belin, vizitele având
loc, de obicei, doar în cazul în care sunt invitaţi, ceea ce se întâmplă cu
ocazii speciale, cum este, de exemplu, botezul. Vizitele fiind suportate fi-
nanciar de către vizitatori, doar familiile mai înstărite şi le pot permite.
În comunitatea din Herculian există doar două maşini ce pot fi folosite în
acest scop.
6.1. Explicaţii posibile ale conversiei la penticostalism
Referitor la conversiile religioase, în ştiinţele sociale pot fi găsite mai

multe tipuri de teorii explicative. În încercarea noastră de a găsi o explica-
ţie la fenomenul conversiei masive la penticostalism, am însumat teoriile
găsite în literatura de specialitate în patru „teze”: teza conversiilor indivi-
duale, teza afinităţii culturale, teza eticii protestante şi teza natalităţii mai
ridicate. După prezentarea fiecărei teze încercăm şi aplicarea ei pentru in-
terpretarea cazului nostru.
135
6.1.1. Teza conversiilor individuale
În viziunea teoriei conversiilor, formarea şi creşterea unei noi comuni-

tăţi religioase poate fi explicată prin multitudinea conversiilor individuale.
În această perspectivă, trebuie, deci, explicată, în primul rând, conversia
individuală. Probabil, cea mai cunoscută explicaţie a conversiilor indivi-
duale este cea bazată pe teoria religiilor a lui Peter Berger, conform căreia
religiile sunt sisteme de interpretare a lumii („meaning-sytem”), iar con-
versiile sunt reacţii la crizele acestora. În funcţie de natura cauzelor care
conduc la situaţia de criză, putem vorbi de teorii ale anomiei, teoria „mai-
zaway disintegration” etc. Una dintre teoriile cele mai populare de acest
tip este teoria deprivării relative, conform căreia orice situaţie care pune
individul într-o ipostază dezavantajoasă faţă de alţi indivizi sau grupuri,
faţă de unele seturi de norme interiorizate etc., poate conduce la conver-
sie. Cu alte cuvinte, orice fel de situaţie de deprivare relativă, economică,
socială, etică, fizică sau psihică, poate rezulta în conversie religioasă. În
logica acestui tip de explicaţie, o transformare macro- sau micro-socială
atrage după sine conversia, ca reacţie a individului (McGuire 1992).
Legătura dintre aceste două variabile se reflectă, de obicei, în relatări-
le indivizilor despre conversia lor, aşa că intenţia noastră a fost verificarea
acestei teze cu ajutorul narativelor de conversie. Surprinzător, însă, este
că nu am găsit nici asemenea naraţiuni, nici după repetatele noastre „pro-
vocări” nu era nimeni în stare să ne prezinte povestea conversiei lui. Cele
câteva încercări palide de acest gen aveau ca idee centrală un fel de jude-
cată raţională: fiind penticostal trăieşti o viaţă mai frumoasă, ai o viaţă de
familie ordonată etc. Aceste elemente de mod de viaţă ca şi scopuri sunt
amintite, deci, ca explicaţii referitoare la conversia proprie: „Am văzut că
e un lucru frumos” spune chiar şi predicatorul-fondator. Pe lângă acest tip
de explicaţie, mult mai rar au apărut ca motive de întoarcere către noua
credinţă anumite vindecări şi viziuni miraculoase.
Pe baza acestui rezultat, adică a lipsei naraţiunilor de conversie, pu-
tem presupune că, în acest caz, trecerea la penticostalism nu a fost pre-
cedată neapărat de conversii religioase (cel puţin în majoritatea cazurilor
şi, bineînţeles, în sensul descris mai sus). Prin urmare, cazul ar putea fi cu
greu explicat pe baza teoriei conversiilor.
Câteva observaţii critice merită totuşi făcute, referitor la această con-
cluzie. Nu putem exclude, totuşi, ca motivul lipsei naraţiunilor de conversie
să fi fost caracterul inadecvat al situaţiilor de interviuri pentru povestirea
136
conversiei. Mulţi analişti consideră povestirea conversiilor un act ritual,

care se asociază cu anumite situaţii ale vieţii comunitare religioase (Fosztó
2007). Astfel, povestirea acestuia în alte situaţii poate fi considerată ca fiind
lipsită de sens. O altă posibilă explicaţie a absenţei narativelor căutate poate
fi aceea că ele pot fi considerate fără sens într-o interacţiune rom-gadjo, în
special dacă acestea sunt relatate cu scopuri prozelitiste. O ultimă posibilă
explicaţie, referitor la lipsa narativelor de conversie, poate fi aceea că, în
cazul studiat, conversiile n-au fost evenimente individuale, ci întregi familii
s-au alăturat comunităţii penticostale – această ultimă interpretare nea-
vând date care s-o sprijine, rămâne doar o ipoteză lansată.
6.1.2. Teza afinităţii culturale
Conform acestui tip de explicaţii, anumite culturi sau subculturi sunt

mai deschise faţă de religia penticostală şi o acceptă mai uşor. Unii au-
tori afirmă că, datorită rădăcinilor afro-americane, penticostalismul are
unele caracteristici care pot fi uşor acceptate de către culturi din lumea
a treia şi în special de către populaţii cu o religiozitate cu caracter magic
(Anderson 1997). Alţi analişti consideră acest tip de explicaţie relevantă şi
pentru penticostalismul din România, argumentând aceasta prin caracte-
rului mai deschis al populaţiei româneşti faţă de spiritualitate, miracole şi
magie (Modoran 2007).
Suntem conştienţi că o încercare de identificare a unor elemente spe-
cifice culturii rome ar fi o misiune imposibilă, care ar depăşi limitele acestei
analize, dar şi că multe elemente aparent „etnice” pot proveni şi din cultura
sărăciei, motive pentru o dezbatere în care nu dorim să intrăm aici, în
niciun caz. Cu toate acestea, pe baza observaţiilor noastre, făcute cu ocazia
adunărilor penticostale asistate, credem că un anumit grad de împletire a
religiei penticostale cu elemente culturale specifice romilor pare evidentă.
Anumite cântece religioase au melodiile unor cântece specific rome, rugă-
ciunea colectivă urmează modelul lamentaţiilor funerare. Importanţa redu-
să a materialelor scrise în ritualurile penticostale se potriveşte norocos cu
caracterul oral al culturii rome, respectiv cu gradul ridicat de analfabetism.
Caracterul mai puţin intelectual al penticostalismului (Wilson 1992), sem-
nalat şi la Herculian prin proporţia relativ mare a cântecelor şi a rugăciuni-
lor faţă de predici şi învăţături, se potriveşte la fel de bine cu gradul inferior
de şcolaritate a romilor. În acelaşi mod poate fi interpretată şi spontaneita-
tea comportamentală crescută din timpul adunărilor.
137
În concluzie, credem că datorită caracteristicilor enumerate – posibi-

litatea mărită de spontaneitate comportamentală, caracterul intelectual
mai scăzut, lipsa unei doctrine stricte şi uniforme, capacitatea de integrare
a unor elemente culturale specifice etc. – se poate trage concluzia că reli-
giozitatea penticostală poate fi asimilată mai uşor de către romi decât alte
tipuri de religiozităţi accesibile în contextul social actual al României.
6.1.3. Teza „eticii protestante”
Am numit teorii ale eticii protestante acele tipuri de teorii care se con-
centrează asupra relaţiei dintre conversia la o religie nouă (care în con-
textul creştinismului, de obicei, este una protestantă, ca şi în cazul nostru)
şi procesul de modernizare. Această relaţie poate avea trei forme posibile:
conversia poate conduce la modernizare, modernizarea poate conduce la
conversie, respectiv atât conversia cât şi modernizarea pot avea o cauză
comună (Gross 2003). Dintre acestea, noi ne-am concentrat asupra pri-
mului tip de relaţie, căutând ca explicaţie a conversiilor posibilul lor efect
de modernizare, în sens larg, asupra modului de viaţă a comunităţii ana-
lizate. Acest efect poate fi de multe feluri. Câteva dintre acestea, găsite în
literatura de specialitate, sunt (Gross 2003; Martine 1998):
- conversiile conduc la prosperitate economică;
- conversiile conduc la o creştere de autoritate şi prestigiu;
- conversiile constituie un substitut al protestului politic pentru cei
marginalizaţi în sistemul politic;
- conversiile îmbunătăţesc condiţia socială a femeii, acordându-i ro-
luri mai importante în viaţa religioasă, dar şi prin „feminizarea” per-
sonalităţii masculine.
Relaţia dintre convertirea la penticostalism şi succesul economic pare

a fi valabilă şi în cazul analizat, legătura cauzală totuşi nu poate fi de-
monstrată. Membrii familiei dominante a comunităţii religioase sunt cei
mai înstăriţi din cartier, dar au fost cei mai bogaţi şi înainte de convertire.
Chiar şi o cauzalitate inversă poate exista, starea materială relativ ridicată
conducând la convertire şi la asumarea unor roluri de conducere în co-
munitate. Totuşi, o creştere a succesului material al familiilor liderilor, da-
torată apartenenţei la penticostalism, este şi ea probabilă. Ne gândim aici,
în primul rând, la importanţa legăturilor translocale menţionate mai sus,
care, după cum am spus, constituie reţele pentru membrii mai înstăriţi ai
138
comunităţilor. Trebuie să recunoaştem, însă, că informaţii clare referitoa-

re la convertirea economică a acestor network-uri nu am întâlnit.
Nu avem date în favoarea interpretării conversiilor ca un substitut al
protestelor politice, nici despre o creştere în importanţă a rolului femeilor
nu putem vorbi. În viaţa comunitară femeile nu au roluri mai importante,
în afara cântării unor cântece. Pe de altă parte, se poate vorbi despre o „fe-
minizare” a rolului masculin. Cel puţin la nivel discursiv, anumite elemen-
te masculine „tradiţionale” sunt condamnate de discursul penticostal, ca
de exemplu, consumul de alcool, agresiunea fizică şi adulterul. Familiile
mai apropiate de miezul comunităţii religioase par să aibă o viaţă familia-
lă mai ordonată, bărbaţii asumându-şi o responsabilitate relativ crescută
faţă de familie – un fenomen foarte asemănător cu cel descris de Martine
în America Latină (Martine 1998). Relaţia cauzală dintre viaţa familială
şi apartenenţa religioasă nu poate fi, însă, nici în acest caz, constatată în
mod sigur.
6.1.4. Teza natalităţii ridicate
Merită să fie menţionată şi teoria care explică dezvoltarea anumitor

biserici neoprotestante, printre care şi a celei penticostale, prin natalitatea
mai ridicată care se constată în rândul membrilor acestor comunităţi faţă
de restul populaţiei. Analizând creşterea bisericilor evanghelice neopro-
testante din România în perioada 1945-1965, Modoran explică această
creştere parţial prin natalitatea ridicată a penticostalilor faţă de celelalte
culte (Modoran 2007: 660). Pe baza analizei natalităţii populaţiei rome din
Herculian, această explicaţiei trebuie acceptată. În cei zece ani dintre ul-
timele două recensăminte, numărul romilor penticostali din sat a crescut
cu 149 de persoane. Tot în această perioadă s-au născut 103 copii romi,
care la recensământ au fost declaraţi penticostali. Astfel, se poate afirma
că, în perioada menţionată, peste 60% din creşterea comunităţii penticos-
tale se explică prin teza natalităţii ridicate.
6.2. Alte ipoteze posibile
În încheierea analizei noastre, propunem două explicaţii referitoa-

re la conversia romilor la penticostalism, diferite de cele prezentate mai
sus. Ambele se leagă, de fapt, de discrepanţa observată între etica pen-
ticostală severă la nivel discursiv, pe de o parte, respectiv etica trăită a
139
romilor în viaţa de toate zilele, pe de altă parte, discrepanţă care, în acest

caz, este mult mai semnificativă decât în cazul comunităţilor penticos-
tale obişnuite.
6.2.1. Importanţa discursivă a eticii protestante
Etica specifică penticostalismului s-a dovedit a fi deosebit de im-

portantă la nivel discursiv. Asupra acesteia s-au făcut referiri cu ocazia
tuturor convorbirilor purtate cu membrii comunităţii. Elementele aces-
tei etici sunt frecvente în predici. Etica a fost menţionată deseori şi în
situaţiile de interacţiune rom-gadjo, în care ne-am angajat şi în urma
căreia liderii religioşi apar în aceste interacţiuni ca persoane care împli-
nesc nişte aşteptări, constituind modele etice pentru ceilalţi. Astfel, cel
puţin în cadrul comunităţii religioase, ei obţin o legitimitate nouă, care
întăreşte legitimitatea lor de provenienţă profană tradiţională neamul şi
prosperitatea economică.
Membrii de rând ai comunităţii, la rândul lor, sunt interesaţi şi ei în
tematizarea eticii penticostale, creând astfel ocazia de a povesti că ei nu
sunt ţigani obişnuiţi, comunitatea lor e specială, pentru că religia lor nu
le îngăduie băutura, furtul, înşelăciunea etc. Este foarte interesant că lo-
cuitorii gadjo ai satului acceptă acest discurs, această prezentare de sine a
romilor, în pofida nenumăratelor evenimente care îl contrazic şi, deseori,
le prezintă şi ei conform eticii penticostale (cel puţin în interacţiunile cu
străinii, cum eram noi).
Credem că acest rol discursiv al penticostalismului poate fi cauza pen-
tru care până şi acei membri ai comunităţii care, de altfel, nu au nicio le-
gătură cu comunitatea religioasă (nu frecventează adunările), în anumite
situaţii se identifică cu aceasta. În orice caz, se poate afirma că asumarea
discursivă a penticostalismului constituie o strategie avantajoasă pentru
romi.
.2.2. Caracterul descentralizat al organizării bisericii penticostale

6
favorizează creşterea comunităţilor de romi penticostali
Importanţa discursivă a eticii pare să fie, deci, mult mai mare decât
respectarea reală a normelor, deoarece în viaţa de zi cu zi există o mulţime
de probleme disciplinare: consumul de alcool e frecvent, adulterul nu e
deloc rar. Patronul magazinului mixt din colonie, membru de bază în co-
140
mitetul bisericesc, comercializează băuturi alcoolice şi ţigări fără să-şi facă

o problemă etică din acest caz. De fapt, liderii comunităţii religioase nu se
ocupă deloc cu probleme disciplinare şi nu iau în considerare asemenea
probleme: în istoria comunităţii nu s-au ivit niciodată probleme discipli-
nare, n-au existat cazuri de excludere, nici măcar de mustrare verbală a
celor care se abat flagrant de la etică. Problema disciplinei nu face parte
din viaţa comunităţii religioase.
Pe de altă parte, este binecunoscut că, de obicei, practica acestei co-
munităţilor penticostale e alta, în cele mai multe cazuri realizându-se un
control destul de sever asupra conduitei morale a membrilor. În cazul
nostru, avem de a face, deci, cu un grad de autonomie foarte ridicat al
comunităţii locale, ceea ce se explică prin caracterul descentralizat al
organizării bisericii penticostale, în general. Datorită acestei autonomii,
comunitatea locală are libertatea de a realiza o situaţie de echilibru, al
cărui rezultat este păstrarea membrilor, cu preţul abaterilor disciplinare.
Datorită acestei autonomii, pot face parte din comunitate chiar şi per-
soane care, în culte mai severe, cu un control etic centralizat, ar fi exclu-
se. Astfel, membrii comunităţii formează o populaţie foarte eterogenă:
cei botezaţi (în cazul nostru în jur de 20-30 de persoane) formează un
miez central, urmat de un grup care participă mai degrabă neregulat la
adunări, respectiv un grup mai mare, ai cărui membri nu frecventează
adunările, dar se declară penticostali. Din cauza sărăciei generale, nu
există cotizaţie obligatorie către biserică. Astfel, practic, nimeni nu poate
fi exclus. Folosind termeni împrumutaţi din tipologia sociologiei religii-
lor, în timp ce, la nivel macro, cultul penticostal are caracteristicile unei
secte – se află în tensiune cu mediul lui social înconjurător, intrarea în
comunitate se face voluntar la vârstă matură şi aşteaptă de la adepţii săi
angajament total, adepţii nu se mulţumesc cu nivelul „normal” de religi-
ozitate şi de etică (McGuire 1992) – la nivel local, comunitatea analizată
este mult mai apropiată de tipul denominaţiunii: nu forţează virtuozita-
tea etică şi religioasă, iar calitatea de membru se obţine automat, prin
naştere. Practic, biserica locală penticostală funcţionează în mod analog
cu biserica reformată calvinistă a sătenilor, doar că, în biserica romilor,
etnia este un criteriu care îndreptăţeşte orice rom din colonie să se con-
sidere penticostal.
141
7. În loc de concluzii
În analiza noastră am încercat să prezentăm o comunitate rurală de
romi, cea din Herculian. Comunitatea aleasă fiind aproape în totalitate pen-
ticostală, prezentarea noastră nu a dorit să fie holistică, ci am încercat să
ne concentrăm asupra rolului penticostalismului în comunitatea studiată,
cu scopul de a găsi o explicaţie la răspândirea generală a cultului penticos-
tal în rândul romilor. Pentru a avea totuşi o imagine despre comunitatea
discutată şi despre contextul ei special, precum şi despre legăturile dintre
comunitate şi satul la marginea căruia subzistă, am urmărit integrarea
structurală, formală şi informală a romilor în mediul lor social local.
În încercarea de a explica afilierea romilor, în masă, la cultul penticos-
tal am prezentat istoria formării comunităţii penticostale locale, după care
am trecut în revistă tezele cele mai răspândite în sociologia şi antropolo-
gia religiilor referitoare la conversia la cultele neoprotestante evanghelice.
După ce am arătat că acestea nu explică într-o măsură adecvată fenome-
nul conversiei în cazul studiat, pe baza datelor noastre, am formulat două
ipoteze noi referitoare la explicarea fenomenului. Prin acestea am formulat
ideea că importanţa discursivă a eticii penticostale se dovedeşte a fi mult
mai mare decât schimbările reale survenite în conduita membrilor comu-
nităţii. Câmpul discursiv astfel creat face posibilă reconstrucţia morală a
actorilor şi, chiar dacă, în multe cazuri, există o discrepanţă între nivelul
discursiv şi cel al faptelor, câmpul discursiv conferă miezului comunităţii,
liderilor, o legitimitate nouă. Dar discursul se dovedeşte a fi avantajos şi
pentru cei de la periferia comunităţii religioase, cu ajutorul lui putându-
se distinge de romii neconvertiţi, asumând astfel o poziţie mai avantajoa-
să. În a doua teză am formulat ideea că răspândirea penticostalismului
în rândul romilor se datorează caracterului descentralizat al controlului
etic în acest cult, care permite comunităţilor locale să gestioneze această
discrepanţă, în mod autonom. Neavând mijloace de coerciţie, standarde-
le de conduită prescrise de religie nu pot fi impuse, practic, toţi cei care
doresc putându-se declara membri. Apartenenţa la nivel declarativ fiind
avantajoasă, limitele comunităţii religioase au ajuns să coincidă cu cele
ale comunităţii etnice, aceasta funcţionând ca o biserică etnică.
142
Bibliografie
ANDERSON, Allan
1997 The origins, growth and significance of the pentecostal movements
in the third world. Paper given at postgraduate seminar, University
of Leeds. November 1997, http://artsweb.bham.ac.uk/aanderson/
Publications/origins.htm.
FOSZTÓ László
2007 A megtérés kommunikációja: gondolatok a vallási változásról pün
kösdizmusra tért romák kapcsán, Erdélyi Társadalom 5. (1), 23– 49.
GARDA Dezső
2002 A székely közbirtokosság. Editura Státus, Gheorgheni.
GAY Y BLASCO, Paloma
2002 Gypsy/Roma diasporas. A comparative perspective. Social Anthropology
10. (2), 173-88.
GROSS, Toomas
2003 Protestantism and modernity: The implications of religious change
in contemporary rural Oaxaca. Sociology of Religion 64. (4), 479-98.
KISS Dénes
2007 Procese social-economice în satele transilvane (lb. magh. Gazdasági-
társadalmi folyamatok az erdélyi falvakban). Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
MARGER, Martin
1991 Race and Ethnic Relations. American and Global Perspectives.
Wadsworth Publishing Co, Belmont.
MARTINE, Bernice
1998 From Pre- to Postmodernity in Latin America: the Case of Pente
costalism. In: HEELAS, Paul (coord.): Religion, Modernity and Post
moderniy. Blackwell, Oxford,102-46.
McGUIRE, Meredith
1992 Religion. The Social Context. Wadsworth Publishing Company, Belmont.
MODORAN, Gheorghe
2007 Confesiunile neoprotestante din România în perioada regimului
comunist 1945-1965. Studia Politica. Romanian Political Science
Review VII. (3), 655-73.
WILSON, Bryan
1992 The Social Dimension of Sectarianism. Sects and New Religious
Movements in Contemporary Society. Oxford Clarendon Paperbacks.
143
144
O încercare de istorie socială: romii din Sântana, judeţul Arad
Călin Goina
O încercare de istorie socială:

romii din Sântana, judeţul Arad
Deoarece legile le interziceau accesul în oraşe, precum şi în
toate localităţile înconjurate cu ziduri, ţiganii au rămas con-
damnaţi să ducă o viaţă rătăcitoare şi dezordonată, până ce
glorioasa împărăteasă –regina – nelăsând neîncercată nicio
cale de a popula Banatul – le îngădui să se statornicească,
să-şi ridice locuinţe stabile – e drept, în afara satelor locuite
de celelalte naţionalităţi, dar în apropierea acestora – şi să
stăpânească pământ. Ei nu sunt datori sa plătească ceva în
afară de darea obişnuită, fiind numiţi în prezent neobănăţeni
(Neubanater) pentru ca din situaţia lor anterioară să nu mai
rămână nici măcar urgisitul nume” (Griselini 1984: 158).
În acest articol încerc să contribui la literatura etnografică dedicată

situaţiei romilor în Centrul şi Estul Europei în trei moduri. În primul rând,
alături de Hann (2007), Katz (2009), Ladányi şi Szelényi (2003) şi fireşte
Stewart (1997), susţin că cercetarea de teren nu are decât de câştigat din
împletirea ei cu studiul istoric. În al doilea rând, urmând critica lui Bru-
baker (2004) şi Lemon (2000), pun sub semnul întrebării tratarea romilor
ca un „grup” omogen, şi refuz să consider ca punct de plecare existenţa
unei „comunităţi”, subliniind diferenţele de stratificare dintre vorbitorii de
romani. În cele din urmă, încerc să explic poziţia specifică a romilor în aşe-
zarea de care mă ocup analizându-le traiectoriile de viaţă în comparaţie
cu cele ale celorlalţi locuitori ai satului.
145
1. Sântana: o prezentare istorică

Sântana e o localitate de câmpie, care a devenit de curând (2003)
oraş, situată la 30-35 de km vest de frontiera dintre România şi Ungaria
şi la 20 de km nord-est de oraşul Arad. Câmpurile agricole care se pierd la
orizont sunt, însă, o apariţie relativ modernă: la 1746 câmpia Aradului era
încă acoperită de păduri şi doar parţial defrişată.
Deşi Sântana constituie o arie locuită compactă, istoria şi tradiţia loca-
lă o împart în două sate şi trei comunităţi lingvistice: Sanktanna1, locuită
în cea mai mare parte a istoriei ei exclusiv de germani (şvabi), şi Comlăuş2,
un sat locuit de români, şvabi şi romi3 .
Aşezarea este menţionată documentar pentru prima dată în cadrul
regatului medieval maghiar, în 1334, în documentele de zeciuală papală
ale arhidiaconatului din Pâncota vecină, unde se vorbeşte despre un că-
tun numit Komlos, cuprinzând 10-15 gospodării. Komlos reapare menţio-
nat documentar în decursul secolelor următoare, întotdeauna ca o comu-
nitate mică de iobagi pe pământurile feudalilor maghiari4.
După dispariţia regatului maghiar (1526), zona Aradului a fost dispu-
tată de „moştenitorii” acestuia, Imperiul Habsburgic şi Principatul Transil-
vaniei. Din 1566 până în 1691, Comlăuşul şi câmpia Aradului sunt încor-
porate Imperiului Otoman, fiind administrate timp de mai bine de un secol
de paşalele care conduceau „vilaetul” Timişoarei.
Primele date documentare despre românii din Comlăuş datează –
după ştiinţa mea – din 1693, când preotul din sat notează pe o copertă a
Cazaniei lui Varlaam că a moştenit cartea de la tatăl său, care fusese preot
în sat înaintea sa (Dudaş, apud Vesa 2006), ceea ce pare să indice că avem
de-a face cu o comunitate mai veche şi relativ bogată, date fiind raritatea
şi costul cărţilor.
1 Sanktanna este denumirea localităţii în germana literară şi în actele oficiale în ger-

mană. De fapt, localnicii îşi denumesc satul în dialectul lor şvăbesc: Sanktanna (cu
„oa” pronunţat ca în ardelenescul „Noa!”).
2 În dialectul localnicilor de limbă română, numele satului sună mai curând Cumnăuş.
3 Pentru mai multe detalii, vezi cartea lui Liviu Chelcea şi Puiu Lăţea (Chelcea - Lăţea 2000).
4 De exemplu, în 1559, Komlos are 8 familii de iobagi, 7 aparţinând nobilului Imre Mas-
say şi una lui Georg Sassay (Sinescu fără dată). La 1640, aşezarea (care are doar 30 de
gospodării) aparţine familiei Kiraly, iar în 1663 familiei Vizesy, date oferite de site-ul
www.Sanktanna.info, citit în 7 octombrie 2008.
146
Administraţia Habsburgilor, care ia locul otomanilor înfrânţi, ne ofe-

ră primele date statistice locale într-o Conscriptio Domestica5 din 1746,
care inventariază toţi capii familiilor impozabile. În acest act „Komlos”-ul
constă din 109 gospodarii impozabile6 conduse de „judex Dobre Petro” şi
are trei preoţi ortodocşi: „popa Nicula”, „popa Lapadat” şi „popa Marian”.
Conscripţia nu indică etnia, limba sau religia locuitorilor, dar ne dă nu-
mele fiecărui cap de familie, ceea ce mi-a permis să analizez (în termeni
aproximativi) peisajul etnic al comunităţii7. Susţin, aşadar, că cel puţin 44
dintre capii de familii au ambele nume, probabil, româneşti, 8 au ambele
nume, probabil, maghiare şi 4 au ambele nume sârbe. În 1746 nu există
nici nume cu consonanţă germană, nici cu consonanţă romă.
În 1745 „Komlos” este cumpărat de baronul Jakab Bibics, viceprefect
al comitatului Arad8. Baronul aduce – pe cont propriu – în zona Comlă-
uşului câteva zeci de familii de colonişti germani de religie catolică din
Baden-Württenberg, Westfalia, Turingia, Tirol, Schwartzwald şi înfiinţea-
ză, la sud-vest de Comlăuş, satul Sanktanna, care primeşte titlul de târg
în 17489. În 1749, Sanktanna are deja 69 de familii de şvabi şi o biserică
catolică (Sinescu fără dată). Şvabii se aşază nu doar în Sanktanna, ci vor
forma un număr semnificativ din populaţia Comlăuşului.
5 Datele conscripţiei au fost publicate de Gheorghe Ciuhandu (Ciuhandu 1940).

6 Mai precis, conscripţia găseşte la Comlăuş 96 de gospodării de iobagi cu casă şi pă-
mânt (hospites), 13 slugi ale acestora (subhospites) şi 13 gospodării de iobagi fără
pământ taxabil (inquilines), un total, probabil, de 122 de familii.
7 În analiza mea, am filtrat doar cazurile în care atât numele de familie cât şi prenume-
le aveau o conotaţie etnică identificabilă (de exemplu Ros Ilie, Drig Gavrilă, – numele
trecut în Urbariul de la 1746 e Drig Gavrilă, şi deci aşa o să rămână –, Dehelean Todor,
pentru români, Tott Matyias ori Acs Gyurka, pentru maghiari, şi Knos Sztoian, Szerb
Neda pentru sârbi, lăsând la o parte cazurile mixte cum ar fi Batrin Gyurka sau Horsa
Janos).
8 Bibics este reprezentativ pentru noua clasă nobiliară şi administrativă promovată de
centralismul Habsburgic ca o contrapondere împotriva vechii nobilimi din Ungaria şi
Transilvania. Bibics e de origine bulgară, un recent convertit la catolicism, înnobilat
de Habsburgi la 1722. E căsătorit cu Margareta, fiica unui bogat diriginte de poştă
armean, înnobilat şi el, recent, de Habsburgi.
9 E foarte probabil că Bibics a dorit să imite mai timpuria colonizare a Banatului de
către împărăteasa Maria Tereza. Crearea satului Sanktanna nu a fost, însă, parte a
acelui proces: localitatea nu aparţinea administrativ de Banat, ca pământ al coroa-
nei, posesiune nemijlocită a familiei imperiale, a cărui graniţă de nord e Mureşul, ci
de Ungaria (ca provincie a imperiului), iar germanii au fost aduşi la Sanktanna ca
urmare a unei iniţiative private a lui Bibics, nu ca o parte a unei hotărâri oficiale.
147
Prima menţiune documentară asupra existenţei unei comunităţi de

romi la Comlăuş datează din 1771, când un recensământ al populaţiei in-
dică faptul că aceştia ar reprezenta 5% din populaţia satului. Această co-
munitate ar putea fi, însă, chiar mai veche: lipsa numelor de romi din Con-
scripţia de la 1746 se poate explica prin aceea că actul menţionează doar
gospodăriile impozabile (romii ar fi putut fi săraci şi, deci, neimpozabili)10.
Pentru o a doua menţiune despre această comunitate, trebuie să aş-
teptăm până în 1835, când istoricul Fabian Gabor menţionează prezenţa
unei semnificative comunităţi de romi la Comlăuş, pe care îi caracterizează
drept „nomazi” (Sinescu 1987: 17). De asemenea, în 1869, scriitorul Ioan
Slavici, care a trăit şi a lucrat în sat, notează despre Comlăuş că e „un sat
românesc în care sunt şi şvabi, precum şi ţigani, cei mai mulţi geambaşi
înstăriţi” (Slavici 1983: 225). E posibil ca acest tip de activităţi comerciale
(vânzare-cumpărare de cai şi/sau alte bunuri în satele învecinate) să-l fi
făcut pe Fabian Gabor să-i numească „nomazi” pe aceşti romi, aşezaţi în
sat cu cel puţin o jumătate de secol înainte de descrierea sa.
Datele statistice despre etniile Sântanei sunt bogate, însă nu şi în ceea
ce-i priveşte pe romi:
Tabel 1. Date asupra compoziţiei etnice a satelor Sanktanna şi Comlăuş,

între 1880 şi 2002 (din 1950 cele două sate constituie comuna Sântana)
Sat An Total Români Maghiari Germani Alţii Evrei Romi

Comlăuş 1880 4034 2373 242 1086 333 . .
Sanktanna 1880 5193 123 996 4063 11 . .
Comlăuş 1890 4458 2510 240 1343 365 . [348]
Sanktanna 1890 5582 125 907 4538 12 . .
Comlăuş 1910 5010 2503 227 1701 579 .
Sanktanna 1910 5814 181 843 4778 12 . .
10 O altă ipoteză asupra originii acestei comunităţi se poate lega de politicile împărăte-
sei Maria Tereza care, alături de colonizarea Banatului cu germani, a îngăduit sta-
bilirea comunităţilor de romi la marginile aşezărilor deja existente (Griselini 1984:
158). Aşa cum baronul Bibics a imitat politicile suveranei în ceea ce priveşte coloniza-
rea cu germani, nu este imposibil ca el să fi sedentarizat în satul său şi o comunitate
de romi, în acord cu aceleaşi politici. Aşezarea romilor la Comlăuş ar fi putut avea loc,
aşadar, în decadele de după conscripţia din 1746 – deşi nu există nici o tradiţie locală,
nici vreo dovadă documentară în favoarea acestei ipoteze.
148
Sat An Total Români Maghiari Germani Alţii Evrei Romi

Comlăuş 1930 5197 2600 112 1826 659 3 653
Sanktanna 1930 5582 260 373 4922 27 24 -
Sântana 1966 12926 5530 311 6855 230 - 222
Sântana 1977 13636 6110 243 6449 834 - 813
Sântana 1992 10877 8254 269 1090 1264 1 1217
Sântana 2002 12936 10230 284 452 40 1 1929
Sursa: Varga E. Árpád, ERDÉLY ETNIKAI ÉS FELEKEZETI STATISZTIKÁJA, Népszámlálási
adatok 1850-2002 között, http://www.kia.hu/konyvtar/erdely/erd2002.htm
2. Romii şi celelalte comunităţi din Sântana

Romii din Comlăuş se autodefinesc în mod explicit prin vechimea co-
munităţii lor. Toţi romii pe care i-am întrebat „ce fel de romi sunt?” mi-au
răspuns că ei sunt băştinaşi, sau vătrari. (După cum am arătat în istoricul
aşezării, comunitatea romă e confirmată documentar la 1771, fiind una
dintre cele mai vechi din zona Aradului). De asemenea, în raport cu cele-
lalte comunităţi de romi din împrejurimi, de exemplu cei din Curtici sau
Şiria, cu care se întâmplă ca cei din Comlăuş să se căsătorească (mă refer
aici la comunităţile vorbitoare de romani, nu la cele vorbitoare de limba
română), romii din Comlăuş insistă că ceilalţi sunt relativ nou-veniţi, nu
sunt băştinaşi în acele sate. Există şi un argument de ordin lingvistic care
tinde să susţină această teză, deoarece dialectul romani vorbit în Comlăuş
e distinct de cel vorbit în satele învecinate (Curtici, Şiria), după părerea
căldărarilor din Curtici.
Această auto-identificare e activă şi când sistemul de referinţă nu mai
e cel local: după 1990 o mare parte din tinerii romi din Comlăuş au emi-
grat în Belgia şi se definesc şi acolo prin vechimea comunităţii lor11.
Elementul fundamental care defineşte comunitatea şi o distinge de
celelalte comunităţi din sat este limba: toată lumea vorbeşte romani în co-
munitate. Am întâlnit cel puţin două cazuri de nou-veniţi care a trebuit să
11 Prezentând o lucrare asupra istoriei sociale a Sântanei şi a Comlăuşului la Central

European University, am fost abordat de o doctorandă în sociologie din Belgia care
studia comunităţile de români din Bruxelles şi care voia să ştie dacă comunitatea
de romii din Comlăuş e, într-adevăr, veche, fiindcă această vechime era vehement
afirmată de toţi romii din sat pe care-i întâlnise în Bruxelles.
149
înveţe romani pentru a fi acceptaţi: un băiat rom crescut la orfelinat, care

s-a căsătorit cu o fată din sat în anii 1990, şi o femeie dintr-o comunita-
te romă, din Zărand, care s-a căsătorit în Comlăuş în anii 1950, ambii
vorbitori exclusiv de română anterior aşezării lor în comunitate. De
regulă copiii cunosc doar romani înainte de a fi şcolarizaţi: mediatorul
şcolar îmi spune că cei care nu au mers la grădiniţă au mari dificultăţi
în clasa I pentru că învaţă în acelaşi timp materia şi o limbă străină,
româna.
Un alt element definitoriu al acestei comunităţi (dar şi al celor două
sate, Comlăuş şi Sanktanna) îl reprezintă segregarea spaţială. Şvabii locu-
iesc în Sanktanna şi într-o zona compactă din estul Comlăuşului, românii
într-o zonă la fel de compactă din vestul satului, iar romii în extremitatea
nord-estică a aceluiaşi sat.
Harta nr. 1 - Harta actuală a Sântanei cuprinzând Sanktanna şi Comlăuşu’
Legenda:
- în contur verde – Sanktanna, vechiul sat şvăbesc; cruce verde – bi-
serica catolică a şvabilor, lângă ea cruce gri – capela ortodoxă a ro-
mânilor aşezaţi în vecinătate după emigrarea şvabilor în Germania;
- în contur albastru – Comlăuşu’; cruce albastră – biserica ortodoxă
din Comlăuş, cruce verde – biserica catolică a şvabilor din Comlăuş;
- în contur roşu – zona locuită de romi; cu linie întreruptă – aceeaşi
zonă în anii 1950; cruce roşie – biserica penticostală (apărută după
1990), a comunităţii romilor;
- în contur gri – Satul Nou; cruce gri – biserica ortodoxă a coloniştilor.
150
151
Pe hartă am notat limitele fostelor sate Sanktanna şi Comlăuş în ver-

de, respectiv în roşu. Zona haşurată în roşu reprezintă vecinătatea locui-
tă astăzi de comunitatea romă. Ariile nemarcate de mine pe hartă indică
aşa-numitul Sat Nou, alimentat de câteva valuri de migraţie, dintre care
cea mai importantă a fost colonizarea (ca proces de stat) dintre anii 1946-
1948: în sat au fost aduşi ţărani români cărora li s-au distribuit pământu-
rile confiscate de la şvabii consideraţi „colaboratori ai Germaniei hitleris-
te”. Astfel, în 2008 sântănenii se împart în mai multe comunităţi:
A. Fostul sat şvăbesc: Sanktanna (marcat cu verde) cuprinde:

a) Şvabii: sub 400 de vorbitori de germană;
b) Nou-veniţii, uneori denumiţi de autohtoni, în mod peiorativ, drept
vinituri, care constau în etnici români din Moldova, Bistriţa-
Năsăud sau Maramureş, care s-au mutat în Sântana în anii 1980
şi 1990, umplând golul de populaţie creat de emigraţia şvabilor.
B. Fostul sat Comlăuş (marcat cu albastru) cuprinde:

a) Foarte puţine familii de şvabi rămase în sat: sub 10 gospodării;
b) O comunitate de români, în mare parte băştinaşi, dar şi de nou-
veniţi („vinituri”);
c) Comunitatea romă, aflată la marginea de nord a satului, dar
„avansând” spre centru.
C. Aşa-numitul „Satu Nou” locuit de:

a) Românii colonizaţi prin politici de stat cu ocazia reformei agrare
din 1946;
b) Românii care au imigrat în sat în anii 1950, 1960 şi 1970;
Clasificările locale disting, în mare, între „ţîgani”12, „niemţi”, „cumnă-

uşeni”, „colonişti” şi nou-veniţii de după anii 1980, numiţi peiorativ „vini-
turi”. E foarte obişnuit ca un set de două interogaţii să claseze un necunos-
cut în sat: prima identifică, de regulă, comunitatea de apartenenţă („Ce
îi?”, la care se răspunde „cumnăuşan” ori „colonist” etc.) urmată de plasa-
12 Voi folosi, în acest text, termenul de „romi” atunci când îmi exprim propriile opinii şi
pe cel de „ţigani” atunci când citez sau fac apel la vocile celor cu care am conversat
în timpul cercetării de teren. Ţin să menţionez că, în comunitatea romă din Comlăuş,
am întâlnit aproape în exclusivitate autoidentificarea de „ţigan”, care e asumată cu
mândrie şi nu e considerată (de regulă) ca discriminatorie.
152
rea sa într-o reţea de rudenie („De-a cui îi?”, la care se răspunde, de regulă,
cu identificarea familiei prin porecla atribuită familiei extinse13). Aceste
comunităţi tind să coincidă (desigur imperfect) cu reţele de rudenie, de
prieteni, de posibili parteneri maritali, sau de relaţii de întrajutorare.
3. Romi, români şi şvabi în Sântana interbelică

Între cele două războaie mondiale, Sanktanna şi Comlăuşul erau două
sate distincte din punct de vedere administrativ, situate de-o parte şi de
alta a drumului de la Pâncota la Arad. Atât şvabii, cât şi românii erau, în
marea lor majoritate, ţărani proprietari de pământ, fie în virtutea moşte-
nirii14, fie a reformei agrare de la 1921-1922. O parte dintre şvabi şi foar-
te puţini români erau meşteşugari: rotari, tâmplari, fierari, pantofari etc.
Avem de-a face, aşadar, cu o mică lume dominată de ciclurile agrare, în
care distincţiile sociale erau (potrivit interviurilor făcute de mine) domi-
nate de opoziţia dintre ţărani/non-ţărani, atât în rândul şvabilor cât şi în
cel al românilor comlăuşeni. Romii nu erau ţărani, fiindcă nu posedau (cu
foarte puţine excepţii) pământ, nici nu-l lucrau „în parte” sau în arendă.
Ţăranii se îmbrăcau diferit faţă de „domni” (meşteşugari sau intelectuali ai
satului) şi tindeau să se căsătorească între ei. Romii nu se îmbrăcau diferit
faţă de românii comlăuşeni, după cum nu se îmbracă nici astăzi.
Trecerea în revistă a foilor matricole de la şcoala din Comlăuşul inter-
belic indică faptul că aproape niciun rom nu frecventa şcoala, în vreme
ce românii, şi marea majoritate a „nemţilor” (cu excepţia celor înstăriţi),
aveau în rare cazuri mai mult de 4 clase primare. Cu toate acestea, isto-
ria orală aminteşte de cel puţin doi romi din Comlăuş, A. C. şi L. D., care
au absolvit gimnaziul (12 clase) din Sântana în perioada interbelică şi au
13 Merită subliniat că identificarea prin porecla e o trăsătură comună tuturor comuni-

tăţilor vechi din Sântana: atât romii, cât şi românii comlăuşeni şi şvabii o folosesc
uzual. Este vorba de o poreclă (numită ciufală în română) atribuită nu individului,
ci familiei extinse. Aceasta se poate datora faptului că există foarte multe familii cu
acelaşi nume: de exemplu sunt foarte întâlnite familii numite Muscă, Drig sau Feri-
cean, între comlăuşeni, Doroţ, Gaudi sau Colompar, între romi, sau Ackerman, Oster
sau Reinholz, între şvabi.
14 Originea proprietăţii ţărăneşti din această zonă o constituie abolirea iobăgiei în Un-
garia (1848-1854), prin care iobagii cu sesie au devenit proprietarii legali ai fostelor
sesii feudale.
153
devenit inspectori de căi ferate. Părinţii lor au emigrat (înaintea primului

război mondial [nu văd de ce primul război mondial trebuie scris cu ma-
juscule care – în citirea mea – nu fac decât să reifice conceptul respectiv.
Prefer să rămână în text aşa cum am scris eu: „primul război mondial”
necapitalizat]) în Statele Unite şi, întorcându-se cu bani, şi-au putut educa
copiii. Marea majoritate a romilor din sat erau însă analfabeţi, iar copiii lor
nu mergeau la şcoală.
Listele de căsătorii păstrate în arhiva primăriei indică foarte puţine
căsătorii de romi pe an (niciuna, de exemplu, în 1933)15, ceea ce sugerează
că marea majoritate a romilor din Comlăuş nu îşi legiferau situaţia marita-
lă. Am observat însă că, doar cu două decenii mai devreme, concubinajul
era o problemă majoră şi între românii din satele arădene. 16
Listele de căsătorii nu indică nicio căsătorie mixtă, ceea ce subli-
niază cât de mare este distanţa socială dintre romi, români şi şvabi (există
puţine căsătorii mixte între şvabi şi maghiari). Controlul social exercitat
de comunitate şi de limbă asupra tinerilor şi a politicilor maritale este ex-
trem de eficient.
În anii 1930-1940, elita economică a romilor din Comlăuş erau geam-
başii de cai (pilarii), dar mai ales colectorii de pene (pănarii). Posedând un
mic capital iniţial şi o căruţă cu cai, pănarul colinda satele cumpărând
pene sau piei de cai, iepuri sau vulpi, pe care le vindea mai apoi în Oradea,
unei reţele specializate de negustori evrei. Alături de pănari, geambaşii
de cai şi cele câteva familii de muzicanţi constituiau familiile notabile ale
comunităţii rome.
Tot din aceste familii, în perioada interbelică, romii îşi alegeau un
„primar” care reprezenta (informal) comunitatea în relaţiile cu primăria
din Comlăuş şi, deci, cu statul. Instituţia a dispărut odată cu schimbările
aduse de instaurarea regimului socialist, în anii 1950. Acest „primar” era,
de regulă, un om în vârstă, respectat în comunitate. Romii cu care am
vorbit mi-au spus că la Comlăuş nu a existat niciodată un „bulibaşă” şi
15 Datele oficiale (atât cele din registrele matricole ale şcolii cât şi cele din listele de că-
sătorii păstrate în arhiva primăriei) nu includ informaţii despre etnicitate. În ceea ce
urmează, am folosit estimări pe baza numelor de familie, singurele care pot constitui
un (imperfect dar unic) mod de a distinge între români şi romi.
16 În 1917, într-un raport al bisericii ortodoxe asupra satelor din consistoriul arădean,
concubinajul între românii ortodocşi era deplâns drept: „plaga cea mai mare a bise-
ricii noastre”, adăugându-se că „numai indolenţa e cauza, că [ţăranii] nu se cunună
bisericeşte” în Vasile Goldiş, Raport despre sinoadele presbiteriale din districtul consis-
toriului arădean din 14/27 aprilie 1917 (Popeanga 1986: 340).
154
că această stare este caracteristică doar cortorarilor/căldărarilor, de care

romii comlăuşeni se deosebesc.
După informaţiile pe care le-am cules despre comunitatea romă din
Comlăuş, din perioada interbelică, cea mai mare parte a bărbaţilor făceau
văiugi (cărămidă nearsă, uscată la soare), lipeau casele făcute din pământ
şi ajutau la sapă, la seceriş, în perioadele în care ţăranii şvabi sau români
aveau nevoie de multe braţe de muncă. Or, aceste ocupaţii sunt sezoniere
şi nu puteau produce venitul constant necesar unei familii. Supravieţuirea
zilnică era asigurată, după informaţiile obţinute de la câteva dintre feme-
ile rome cu care am vorbit, de munca femeilor, care lucrau ca servitoare
sau spălătorese în casele familiilor mai avute ale şvabilor din Sanktanna17
(dar nu ale românilor): „mai iute o lucrat atunci muierile ca bărbaţii, băr-
baţii aştepta după muieri până vinea sara” (SC, n.1930) ca să se întoarcă
cu mâncarea. O femeie avea câte trei-patru case de nemţi unde lucra per-
manent, săptămânal „la spălat, la curăţănie la nemţoici”, uneori împreu-
nă cu copiii lor: „mai lua şi fetele să-i ajute” (SC, n.1940). Munca femeilor
rome era recompensată în alimente sau cereale şi doar în mod cu totul
excepţional în bani. Unii romi mai practicau cerşitul şi mici furturi (găini,
fructe) susţin şvabii şi românii din localitate, însă, în amintirea bătrânilor
de altă etnie, acestea nu constituiau motive serioase de îngrijorare sau de
conflict în localitate.
Adolescenţii romi (ca şi cei români sau şvabi din familii sărace) se an-
gajau ca slugi, cu contracte anuale, în gospodăriile ţăranilor mai avuţi, pe
masă, casă, unul sau două rânduri de haine şi o mică sumă în bani – pe
care o încasau părinţii slugii. Dacă, însă, şvabii angajau slugi cu prepon-
derenţă tineri şvabi şi mai rar români comlăuşeni, doar ţăranii români
angajau uneori slugi şi dintre romi. Aceste distincţii oglindesc ierarhia de
status dintre cele trei comunităţi din localitate: comunitatea şvabilor se
bucura de cel mai înalt respect, urmată de cea a românilor comlăuşeni, iar
poziţia cea mai puţin prestigioasă era atribuită comunităţii rome. Această
ierarhie este legată de valoarea atribuită integrităţii muncii unui individ,
ca principal determinant al statusului social în aceste comunităţi de ţărani
(Lampland 1995). Şvabii erau consideraţi drept cei mai harnici şi – în con-
secinţă – cei mai avuţi dintre ţărani. Românii comlăuşeni le urmau, având
17 Cu cât era mai bogată familia pentru care femeia romă muncea, cu atât mai mare
era prestigiul de care ea se bucura în comunitate. Fireşte că familiile cele mai avute
tindeau să plătească cel mai bine.
155
mai puţin pământ şi folosind tehnici agricole mai puţin moderne. Romii
aveau foarte puţin pământ sau deloc, constituind forţa de muncă cea mai
ieftină şi – în perspectiva ţăranului român sau paor-ului şvab – ocupau
cea mai de jos treaptă a prestigiului în ierarhiile locale18.
Satul dinainte de 1945 e o lume tradiţională, predominant agrară, se-
parată în segmente ale căror linii de separaţie nu se suprapun: comunităţi
lingvistice (şvabii, românii, romii şi puţinii maghiari), segmente ocupaţi-
onale (ţăranii, meşteşugarii, lipitorii, comercianţii, intelectualii) şi comu-
nităţi delimitate spaţial (şvabii comlăuşeni vs. şvabii sântăneni, românii
comlăuşeni, romii).
Din perspectivă ocupaţională, în această lume dominată de ţărani,
romii, în mod tradiţional, cu infime excepţii, nu posedau şi nu munceau
pământul propriu. Ei participau, sezonier, în masă, la muncile agricole –
un proletariat rural plătit în natură. Spre deosebire de (mai bogaţii sau
mai săracii) proprietari de pământ şvabi sau români, bărbaţii romi sunt
disponibili pentru perioadele de muncă intensă, şi dispensabili după, ne-
rămânându-le decât ocupaţia lor specifică, de a face cărămidă nearsă şi
construcţii din pământ bătut. Femeile rome muncesc pentru hrană ca ser-
vitoare în casele ţăranilor germani înstăriţi, asemenea – într-o dezvoltare
paralelă – fetelor germane din familiile mai sărace sau cu mulţi copiii, care
devin servitoare – pentru bani – la familiile burgheze din Arad. Adolescen-
ţii romi (în special cei care nu au o casă de moştenit) devin slugi angajate
cu anul, la fel ca adolescenţii săraci dintre români sau germani, dar nu
sunt acceptaţi decât de mai săracii fermieri români, neavând acces la fer-
mele mai bogate ale şvabilor.
Aşadar, romii ne apar (în raport cu celelalte comunităţi) ca fiind pla-
saţi pe cea mai puţin favorabilă poziţie economică – proletariat agrar fără
pământ, cu copii slugi şi femei servitoare, toate pentru cele mai mici sala-
rii/venituri disponibile în zonă. În acelaşi timp, în economia morală a sa-
tului ei sunt (des-)calificaţi de ceilalţi, fiindu-le atribuită treapta inferioară
a prestigiului etnic local, prestigiu în care şvabii catolici sunt cei dintâi,
urmaţi de români şi abia în poziţia cea mai de jos de „ţigani”.
În istoriile orale pe care le-am ascultat, această poziţionare se răsfrân-
gea în practici specifice în raport cu romii. Şvabii din Sântana dansau „Die
Fesche Zigeunerin” polka, dar că era absolut de negândit ca vreo Zigeune-
rin veritabilă din partea locului să danseze la o serbare şvăbească.
18 În dialectul şvăbesc paor înseamnă ţăran.
156
De asemenea, bunica mea, româncă din Comlăuş, îmi spunea: „Io cu ţâga-
nu’ sâmbră nu-mi fac, mie nu mi-l trebe’n ocol! (adică în curtea ei)”, expri-
mând refuzul de a avea interacţiuni cu romii în sfera privată.
Pe de altă parte, romii înşişi nu sunt o comunitate de agricultori, iar
elita acestei comunităţi nu e constituită din puţinii proprietari de pământ
romi, ci din muzicanţi şi, mai ales, din comercianţi - ei nu valorizează în
absolut nici posesiunea asupra pământului, nici tipul de muncă pe care
aceasta o presupune. O traiectorie de viaţă considerată de succes este cea
care depăşeşte condiţia de „lipitor” în favoarea negoţului cu cai, piei sau
pene. E de observat că puţinii care au făcut şcoală şi au reuşit să obţină
poziţii de conducere (în acest caz, în CFR) sunt plecaţi şi pierduţi din per-
spectiva comunităţii rome.
În raport cu statul, romii sunt aproape invizibili: ei nu apar ca romi în
statistici, şi doar în mod informal autoritatea locală interacţionează cu ei
prin intermediul „primarului” romilor. Pe de altă parte, comunitatea nu
are nevoie (sau evită) relaţiile formale instituite de stat: pentru romi, fami-
lia nu implică un cadrul legal sau bisericesc, iar şcoala (cu excepţia unei
elite infime) nu face parte din viaţa cotidiană a copiilor.
Vreau să subliniez importanţa factorului spaţial în crearea, delimita-
rea şi reproducerea tuturor acestor comunităţi locale: şvabii locuiesc în
zone compacte, la fel ca romii şi românii comlăuşeni. Cu toate acestea nu
avem de-a face în acest moment istoric cu un mecanism de excludere care
să funcţioneze pe baza segregării spaţiale a romilor în „ţigănie”, deoarece
o scurtă trecere în revistă a categoriilor de clasificare în sat demonstrează
că toate aceste comunităţile locale sunt delimitate spaţial şi evită căsăto-
riile mixte sau acceptarea de non-membri în vecinătate.
4. Sântana între 1945 şi 1989

Al doilea război mondial şi schimbarea regimului politic în România
postbelică a modificat radical situaţia comunităţilor din Sântana. Din
1952, e creată comuna Sântana şi, în consecinţă, primăria şvabilor din
Sanktanna şi cea din Comlăuş sunt comasate în una singură, localiza-
tă în fostul sat german, dar condusă, de regulă, de un român. Dispare
aşadar autonomia de care, de facto, se bucura comunitatea de limba
germană.
157
În 1945, şvabii din Sanktanna au fost desproprietăriţi în masă, cu ex-

cepţia unei minorităţi de soldaţi care au luptat în război în armata româ-
nă. În acelaşi an, toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi toate femeile între 18
şi 35 de ani au fost deportaţi la muncă forţată în Uniunea Sovietică, un
total estimat de 2500 de persoane19 dintre care 275 nu s-au mai întors.
Restul au revenit în sat pe parcursul următorilor şapte ani. Rămaşi fără
pământ şi, iniţial, fără posibilitatea de a deveni membri ai noilor Coope-
rative de Producţie - deci fără mijloace de subzistenţă - şvabii sunt pri-
mii care se îndreaptă spre munca în industrie, devenind, în mare parte,
muncitori navetişti la fabricile din Arad. După 1954-1955 CAP-ul Sântana
primeşte şi membri care nu aduc pământ, şi o jumătate dintre membrii săi
vor fi şvabi.
Prin reforma agrară din 1945-1946, statul român a repartizat pămân-
turile care aparţinuse şvabilor unui număr de 400-600 de familii de ţărani
români din zonele învecinate: Bihor, Zărand, munţii Apuseni. Astfel s-a
născut, în timp, vecinătatea numită Satu Nou, în care s-au aşezat (după
7-10 ani de convieţuire forţată în Sanktanna, în casele şvabilor) aceste fa-
milii de aşa-numiţi colonişti. Deoarece comunitatea germană fusese boga-
tă, lotul primit de fiecare familie de colonist a fost de 5 ha, pe când loturile
de pământ distribuite în Comlăuş variază în funcţie de anii petrecuţi pe
front (între 1,5 şi 3 ha). Mulţi romi devin astfel, pentru prima dată, propri-
etari de pământ.
Romii din Comlăuş se aflau într-o situaţie structural similară cu cea a
coloniştilor nou-veniţi în Sântana: două comunităţi de proaspeţi proprie-
tari de pământ lipsiţi de tehnică agricolă şi de cunoaşterea practică de a
cultiva pământul, specifică zonei de câmpie. Astfel, în contextul ofensivei
partidului-stat de a colectiviza agricultura, romii apar devreme ca mem-
bri ai Gospodăriei Agricole Colective „Viaţă Nouă” Sântana, creată de un
grup de colonişti în 1950. Relaţiile dintre cele două comunităţi nu au fost
însă lipsite de conflicte: coloniştii vin din zone de munte (Apuseni), unde
nu au avut, de regulă, contacte cu romii, spre deosebire de şvabi sau de
românii comlăuşeni. Astfel, folclorul local aminteşte de bătăi între tineri
la barul din Satul Nou (zis „birtu’ moţilor”) unde coloniştii nu tolerau ca
„ţîganii” să bea laolaltă cu ei, iar aceştia din urmă nu înţelegeau să accep-
te această formă de segregare care nu exista în raporturile lor cu românii
din Comlăuş.
19 Numărul celor deportaţi a fost estimat de Gheorghe-Dorel Zărna (Zărna 1998: 77-79).
158
În anii următori, programul de industrializare pus în practică de regi-

mul comunist a făcut ca marea majoritate a bărbaţilor romi din Comlăuş
să se transforme în muncitori navetişti la marile întreprinderi din oraşul
Arad, aflat la 25 de km distanţă de sat (jumătate de oră pe calea ferată).
Această tendinţă nu e caracteristică doar romilor din sat, de vreme ce o
bună parte a şvabilor şi a românilor din Sântana aveau aceeaşi ocupaţie.
După cum sugerează tabelul de mai jos, în anii 1970-1989, agricultorii
din Sântana constituiau o minoritate în raport cu cei care munceau în
industrie:
Tabel 2. Numărul muncitorilor în agricultură,

industrie şi altele, în Sântana între 1975-1985
Muncitori în: 1975 1977 1979 1981 1983 1985
Agricultură 209 211 311 307 401 448
Industrie şi 450 348 423 600 624 587
construcţii
Altele 344 372 583 668 524 513
Muncitori total 1003 931 1317 1575 1549 1548
Sursa: Caietul statistic al comunei Sîntana, 1989.
O familie romă tipică din anii 1970-1980 avea soţul angajat la Între-
prinderea de Vagoane sau la Strungul Arad şi soţia muncindu-şi „porţia”
(terenul alocat anual) la „CAP Comlăuş” sau „CAP Sântana”, în relativ
paralelism cu familiile române sau şvabe din sat. De obicei, romii care nu
aveau şcoală munceau în poziţii fără calificare sau foarte solicitante: tur-
nătorie, forjă. Noile criterii de prestigiu între romii muncitori sunt date
de educaţia, gradul de calificare (şi venitul) acestora. În general, romii
muncitori susţin că, în fabricile în care au lucrat, nu au fost discriminaţi
şi că au fost trataţi ca toţi ceilalţi muncitori.
În ceea ce priveşte elita comunităţii, pănarii şi-au pierdut, în cu-
rând, predominanţa în comunitate: preţurile fixe practicate în econo-
mia socialistă şi măsurile active luate de regim pentru a distruge co-
mercianţii independenţi au făcut impracticabilă colectarea de pene şi
piei. În mare, ocupaţiile tradiţionale ale bărbaţilor romi, fie că e vorba
de construcţiile din pământ bătut (care dispar în favoarea celor din
cărămidă), fie că e vorba de comerţul cu pene sau cu cai, au dispărut
odată cu anii 1950.
159
Din interviurile pe care le-am făcut, reiese că, deşi marea majoritate
a romilor din Comlăuş a lucrat în industria arădeană, o mică elită a con-
tinuat să practice comerţul ilegal cu aur sau să presteze servicii cum ar
fi producerea şi vânzarea îngheţatei, zugrăvitul, ceasornicăria etc. După
dezgheţul din anii 1970, parte a acestei elite a fost activă în comerţul gri
cu obiecte de contrabandă aduse din Iugoslavia: blue-jeans, ţigări, bibelo-
uri şi altele, ocupând o poziţie de prestigiu în comunitate.
Lucrurile nu se schimbă într-atât în ce priveşte femeile rome: în con-
textul în care noua elită locală nu mai este constituită din germani, ci din
românii cu poziţii de autoritate în cadrul Cooperativelor Agricole de Pro-
ducţie, femeile rome devin servitoare în aceste gospodării. Marea majori-
tate a femeilor rome sunt membre ale CAP-urilor locale, şi doar cu totul
excepţional (văduvele sau acele ale căror soţi erau la închisoare) erau an-
gajate „la fabrică” la Arad.
Obligativitatea şcolii sub socialism a făcut ca noile generaţii de romi
(născuţi după 1940) să aibă un minim de şcolarizare, deşi abandonul şco-
lar după clasele a IV-a – a VI-a era frecvent (chiar dacă uneori ocultat în
acte) mai ales în rândul fetelor, care părăseau de regulă şcoala atunci când
deveneau nubile. Pentru prima dată, însă, majoritatea romilor nu mai sunt
analfabeţi. În plus, românii şi romii din Comlăuş învaţă împreună, în clase
desegregate, leagă prietenii sau cel puţin se cunosc unii pe alţii20.
Generaţiile de romi născute în Comlăuş în decada 1940-1950 par să fi
experimentat o perioadă de mobilitate socială datorată şcolii. M. N. (năs-
cut în 1938) a absolvit Institutul Politehnic şi a devenit inginer la Electro-
putere Craiova, I. D., a absolvit Institutul Agronomic şi a devenit inginer
agronom şi chiar o fată, T. I., fiica unei familii înstărite de pănari (născută
în prima parte a anilor 1940) a absolvit facultatea de Ştiinţe Economice. E
economistă în Bucureşti, căsătorită cu un român. Ca şi în cazul celor care
s-au bucurat de o mobilitate socială ascendentă în perioada interbelică,
marea majoritate a acestor romi „învăţaţi” părăsesc satul şi, în mare par-
te, legăturile cu comunitatea.
Pe de altă parte, e semnificativ faptul că aceste traiectorii personale au
loc într-o perioadă în care statul susţine accesul păturilor de jos la învă-
ţământul superior şi când o proporţie mult mai mare de elevi români din
Comlăuş se înscriu în traiectorii de viaţă paralele cu cele prezentate. Statul
20 Şvabii studiau în clase separate, în limba germană. În regimul comunist nu s-a pus
însă defel problema ca şi romii să beneficieze de clase în romani.
160
comunist sponsorizează (cu succes) crearea noii intelectualităţi, formată

de (şi datorită) noului regim social şi politic. Romii din Comlăuş au bene-
ficiat, fie şi temporar, de aceste politici. Dar, dacă pentru români şi şvabi,
această cale rămâne deschisă, pentru romi ea nu se mai repetă în deca-
dele 1970 şi 1980 când, aproape fără excepţie, tinerii romi din Comlăuş
absolvă cel mult şcoala profesională şi extrem de puţini liceul.
Şi în această perioadă, romii continuă să fie trataţi altfel de către ceilalţi.
Segregarea geografică e un factor esenţial: în cursul copilăriei mele în Sân-
tana anilor 1970-1980 nu am călcat niciodată în vecinătatea romilor, care
pur şi simplu nu exista pentru majoritatea membrilor de altă etnie din sat.
De asemenea, deşi toţi cei care făceau zilnic naveta pe tren către Arad
erau muncitori, ei călătoreau în grupuri relativ omogene: „ţiganii” îşi
aveau vagoanele lor, românii ale lor, iar „nemţii” călătoreau şi ei, de regu-
lă, în grupuri compacte. Astfel, deşi toţi „făceau naveta” şi mai toţi jucau
cărţi pe tren, o făceau adesea în grupuri şi în limbi distincte. Dimensiunea
comensualităţii pe care o observasem în perioada interbelică se regăseş-
te, la rândul ei, sub socialism: la fabrică, muncitorii mâncau de regulă în
grupuri distincte, romii de-o parte, românii de alta. În acelaşi timp, venirea
„coloniştilor” a adus noi practici care tind să-i elimine pe romi din anumite
spaţii publice: dacă în Comlăuşul interbelic, romii putea dansa în aceeaşi
sală cu românii comlăuşeni (însă doar între ei) şi putea bea la acelaşi bar,
în barul şi în locurile unde dansează „coloniştii” romii sunt indezirabili.
Perioada socialismului de stat a modificat raporturile dintre comuni-
tăţile Sântanei. Au apărut o nouă parte a satului şi o nouă comunitate,
„coloniştii”, mai apropiaţi de politicile noului regim şi care, până în 1989,
au tins să controleze atât CAP-ul Sântana, principala unitate economică a
localităţii, cât şi primăria.
Politicile de stat au omogenizat ocupaţional întreaga aşezare. Atât ro-
mii, şvabii cât şi românii (comlăuşenii autohtoni şi nou-veniţii colonişti)
au devenit – în linii mari – fie membri cooperatori, fie muncitori-navetişti
în industria Aradului vecin.
Modernizarea adusă de regimul comunist a făcut să crească gradul de
şcolarizare, a îmbunătăţit substanţial accesul la îngrijire medicală (femeile
rome nu mai nasc acasă după anii 1950) şi a adus o îmbunătăţire evidentă
a standardului de viaţă: satul se schimbă, în special în anii 1960-1970, apar
case mari de cărămidă, electricitatea, se asfaltează străzile şi trotuarele, şi
doar în amintirea bătrânilor mai există imaginea oamenilor căţăraţi pe că-
tăriji (catalige) ca să poată răzbate prin noroiul de pe străzile Comlăuşului.
161
Ocupaţiile tradiţionale (meşteşugarii şvabi, fermierii independenţi ro-

mâni ori şvabi, lipitorii sau pănarii romi) sunt eliminate sau schimbate
radical de colectivizare şi naţionalizare. Se schimbă portul şi obiceiurile
locale, în contextul în care se diminuează predominanţa dimensiunilor
patriarhale în familie. Fetele române sau germane (mai puţin cele rome)
fac mai multă şcoală şi – în special cele care lucrează în noile întreprinderi
socialiste – ele au propriul venit, care nu depinde de redistribuţia pe care
– în trecut – o făcea tatăl (sau bunicul) proprietar al pământului. De exem-
plu, anii 1960 reprezintă momentul când fetele şvabilor şi ale românilor
renunţă la coafura (împletită) pe care tradiţia o impusese până atunci
femeilor necăsătorite în favoarea părului tăiat scurt, modern. Treptat, în
familiile românilor şi şvabilor, dar nu în cele are romilor, autoritatea tată-
lui în alegerea partenerilor copiilor, o dominantă a relaţiilor de familie în
perioada interbelică, este mult slăbită. În consecinţă apar căsătorii mixte
între români si şvabi, dar foarte rar între romi şi celelalte etnii.
De asemenea, modernizarea şi omogenizarea, aduse de regimul socia-
list, au ca impact o diminuare a segregării teritoriale între şvabi şi români.
Dacă înainte de 1945 numărul românilor care locuiau în vecinătăţile şva-
be era literalmente zero, după coabitarea forţată impusă de colonizare şi
colectivizare, această segregare devine mai puţin strictă. Asta nu înseam-
nă că, în această perioadă, comunităţile din Sântana nu continuă să fie
delimitate şi definite (şi) spaţial, ci că această delimitare e mai puţin ri-
guroasă, că există – tot mai mult, mai ales odată cu valurile migratoare
ale şvabilor către Germania – români locuind între nemţi şi nemţi între
români.
Din acest punct de vedere, sustin ca schimbările aduse de regimul co-
munist dau naştere la noi distincţii între romi şi ceilalţi. Atunci când fetele
românilor şi ale şvabilor se emancipează în raport cu autoritatea patriarha-
lă tradiţională, acest fenomen nu se întâmplă şi cu fetele rome. Dacă segre-
garea spaţială a comunităţilor din comună era modul natural de convieţu-
ire înainte de 1945, începând din anii 1960-1970 devine tot mai evident că
dacă o mobilitatea limitată este posibilă între vecinătăţile locuite de români
(Comlăuş sau Satul-Nou) şi vecinătăţile locuite de „nemţi”, această nouă
tendinţă nu se extinde şi în „ţigănie” – cei de acolo nu sunt acceptaţi în alte
vecinătăţi şi niciun membru al comunităţii de altă etnie nu s-ar muta acolo.
Segregarea geografică a romilor capătă noi înţelesuri în acest nou context.
În raport cu perioada anterioară, romii din Sântana sunt, ocupaţional
şi educaţional, mai aproape de consătenii lor; muncitori navetişti căsătoriţi
162
cu lucrătoare la CAP21. Pe de altă parte, însă, această apropiere nu şterge

deloc poziţionarea în ierarhiile de prestigiu locale a acestei comunităţi ca
fiind cea mai dispreţuită şi mai desconsiderată la nivel local. Dimpotrivă,
atât din punctul de vedere al relaţiilor de familie, cât şi din cel al segregării
geografice, romii încetează să fie „la fel” ca vecinii lor, şi devin, în citirea
mea, încă mai distincţi de ceilalţi decât fuseseră înainte de 1945.
5. Sântana după 1989

Cel mai important proces care are loc în Sântana postsocialistă a fost
exodul şvabilor. Această comunitate, care locuise în sat de la mijlocul
secolului al XVIII-lea, a emigrat în masă în Germania la începutul anilor
1990. Acest exod a fost stimulat de politicile statului german de naturali-
zare a etnicilor germani din afara graniţelor, în contextul în care soluţia
emigraţiei a devenit posibilă pentru cetăţenii români. Procesul a fost, de
asemenea, favorizat de dezindustrializarea care a afectat economia ro-
mânească de după 1990. Dacă, până în 1989, în sat locuiau aproximativ
6000 de etnici germani, la doi ani după revoluţie mai rămaseră 1000, iar
în 2008 mai puţin de 400 de persoane.
Procesul de dezindustrializare a afectat întreaga populaţie a Sântanei.
După cum am arătat în Tabelul 3, în anii 1970-1980 numărul celor care
munceau în industrie l-a depăşit constant pe cel al muncitorilor sântăneni
care munceau în agricultură.
Romii din Comlăuş au fost puternic afectaţi de procesul de dezindus-
trializare care a urmat schimbării de regim politic şi economic din decem-
brie 1989. Dată fiind slaba lor calificare, romii au fost primii disponibilizaţi
şi primii pe listele de ajutor de şomaj şi ajutor social. De asemenea, dispari-
ţia celor două CAP-uri din localitate (CAP „Viaţă Nouă” Sîntana şi CAP „Al
doilea congres al partidului” Comlăuş) a reprezentat pierderea venitului
pe care îl aduceau femeile rome care munceau de regulă în agricultură.
Cei rămaşi au supravieţuit într-o stare de extremă sărăcie în anii 1990, da-
torită ajutorul social acordat de stat, suplimentat de munca femeilor – în
casele românilor înstăriţi - sau recurgând la cerşit şi la munci ocazionale.
21 Se păstrează însă un decalaj care îi plasează pe romi, atât ca nivel educaţional cât şi
ca nivel de pregătire profesională, în urma celorlalte comunităţi.
163
O parte importantă dintre tinerii romi au emigrat în Europa de Vest,

iniţial în Germania, iar mai apoi cu predilecţie în Belgia (dar şi în Franţa,
Spania sau Portugalia). Această opţiune a devenit din ce în ce mai promi-
ţătoare în rândul tinerilor, făcând că astăzi, în 2008, generaţiile de romi
născute în anii 1970 să fie, aproape în totalitate, stabilite în Vestul Europei.
După 1998-2000 în Sântana şi în oraşele din vecinătate (Curtici, Pân-
cota, Chişineu-Criş şi, fireşte, Arad) s-au deschis noi unităţi industriale, de
regulă sucursale ale unor întreprinderi multinaţionale. Românii şi puţinii
şvabi din Sântana au astfel locuri de muncă, şi, cu un oarecare decalaj, şi
romii rămaşi în sat se angajează. Totuşi, în registru comparat, un număr
mai mare de romi decât de români a ales emigrarea ca mod de a depăşi
problemele economice ale anilor 1990.
O serie de familii rome din Comlăuş, care s-au stabilit în străinătate, au câş-
tigat o situaţie economică privilegiată, care se traduce arhitectonic prin noile
case construite în comunitate, dar mai ales în afara comunităţii rome. Pentru
prima dată a devenit posibil ca elita economică a comunităţii rome să-şi con-
struiască astfel de case în satul românesc sau în fostul sat german, în special în
zona centrală a Sântanei. Această elită fie a cumpărat câteva dintre cele mai
impunătoare case vechi (construite de şvabii bogaţi înainte de al doilea război
mondial), fie a construit şi construieşte case noi, cu unul sau două etaje.
De asemenea, după o perioadă în care romii din Comlăuş treceau foar-
te rar examenul de bacalaureat, în ultimii ani cel puţin doi dintre membrii
comunităţii au absolvit studiile Facultăţii de Drept – beneficiind de progra-
me adresate specific romilor –, unul dintre ei rămânând ca poliţist în sat,
iar cel de-al doilea emigrând în Belgia după terminarea studiilor. Aceste
cazuri rămân însă excepţionale: mare majoritate a copiilor romi atinge
rareori nivelul studiilor liceale.
Din punct de vedere instituţional, după 1990 schimbările demografice
– cuplate cu lipsa presiunii statului în favoarea unor clase integrate – au dus
la cvasisegregarea claselor de studiu la şcoala din localitate. Deşi nu absolu-
tă, segregarea în clase de romi şi clase de români este evidentă, mai ales în
comparaţie cu anii socialismului de stat, în special cu anii 1960-1970. Mulţi
dintre romii cu care am stat de vorbă au deplâns această stare de fapt. Mai
mult, mirajul câştigurilor economice prin emigrare, ale căror exemple sunt
prezente în comunitate, face ca interesul pentru mobilitatea socială promi-
să de şcoală să fie relativ scăzut.
Căsătoriile legale au rămas destul de rare până la introducerea dotei de
200 de euro pentru fiecare tânără familie. De exemplu, în 1999, din 76 de
164
perechi căsătorite în sat, 12 perechi par a implica cel puţin un rom, de regulă
doi. Această creştere relativă trebuie pusă în relaţie cu fenomenul religios.
Una dintre cele mai importante schimbări ale perioadei de după 1989,
în comunitatea romă din Comlăuş, a reprezentat-o, cu siguranţă, con-
versia religioasă. Dacă înainte de 1989, marea majoritate a romilor erau
creştin-ortodocşi şi doar o minoritate neoprotestanţi, după 1995-1996 nu
mai există niciun rom creştin-ortodox şi marea majoritate a comunităţii e
constituită din penticostali. Biserica penticostală e considerată ca fiind un
factor benefic în comunitate, atât moral cât şi material. Serviciul divin se
ţine, de regulă, în romani, dar uneori şi în română. Biserica organizează,
între altele, o cantină socială.
O ultimă trăsătură distinctivă a perioadei de după 1990 o reprezintă
vizibilitatea romilor ca romi în spaţiul public, naţional şi local. Reprezen-
tanţii comunităţii se numără, constant, printre consilierii comunali, unde
sunt membri activi, deşi se află în minoritate. De asemenea, romii cu care
am vorbit susţin că practicile discriminatorii şi stereotipurile cu care erau
trataţi romii de către miliţia şi justiţia perioadei comuniste au fost depăşite
şi că, pentru prima dată, simt că – după instaurarea regimului democra-
tic – sunt trataţi în mod egal de către aceste instituţii.
Inegalităţile economice şi pauperizarea comunităţii rămân, însă, nişte
factori esenţiali ai acestei perioade: pentru anii postsocialismului avem câ-
teva sugestii statistice22 despre locul aparte al comunităţii rome în raport
cu ceilalţi sântăneni. Atât speranţa de viaţă a romilor, cât şi mortalitatea
infantilă în mijlocul acestora îi plasează într-o poziţie specifică:
Tabel 3. Rata mortalităţii infantile (în procente)

la Sântana şi Curtici între 1989-1998, între romi şi celelalte etnii
Anul 1989 1992 1995 1998
România 26.9 23.3 21.2 21.8
Judeţul Arad 29.9 18 15.7 21.7
Curtici 22.1 16.2 14.7 20.2
Romi Curtici 34.3 18.4 17.2 23.2
Sântana 23.2 16.3 15.2 20.3
Romi Sântana 36.4 19.5 17.8 24.1
Sursa: Gheorghe-Dorel Zărna (Zărna 1999: 26)
22 Datele provin din Zărna (1999). Ele au fost compilate de autor, în calitatea sa de medic
al Sântanei.
165
Aşadar, pentru anii acoperiţi de studiul lui Gheorghe-Dorel Zărna,

rata mortalităţii infantile în mijlocul romilor este mai mare (în 1989 sen-
sibil mai mare) decât cea a mediei pe Sântana, ba chiar mai mare decât
cea întâlnită în rândul romilor din Curtici. Acelaşi lucru apare şi în datele
privind speranţa de viaţă23:
Tabel 4. Speranţa de viaţă comparată a sexului masculin (în ani)

la Sântana şi Curtici între 1989-1998, între romi şi alte etnii
Anul 1989 1992 1995 1998

România 64.59 67.23 65.7 64.78
Judeţul Arad 63.04 66.30 65.02 64.14
Curtici 65.15 67.08 66.04 65.28
Romi Curtici 62.37 64.47 63.06 61.75
Sântana 65.26 66.85 65.89 65.09
Romi Sântana 61.28 62.98 61.58 60.82
Sursa: (Zărna 1999: 27)
În medie, un bărbat rom din Sântana are, aşadar, o speranţă de viaţă

cu 4 ani mai redusă decât media pe localitate şi, de asemenea, mai redusă
decât media pe judeţ sau pe ţară. O comparaţie între comunităţile rome de
la Curtici şi Sântana indică, de asemenea, că speranţa de viaţă a romilor
din Comlăuş este ceva mai redusă decât cea a romilor din Curtici – care, la
rândul lor, au o speranţă de viaţă mai scurtă decât a mediei pe Curtici.
Perioada de după 1989 îi face (pentru prima dată în istorie) pe romii
din Sântana cetăţeni – participanţi activi şi în termeni egali – la conduce-
rea democratică a localităţii – ca romi. Pentru prima dată, romii încetează
să fie invizibili din punctul de vedere al instituţiilor publice, există consili-
eri locali romi, un poliţist rom, clase în romanes.
Dezindustrializarea anilor 1990 a transformat, însă, comunitatea
romă într-o masă în care şomajul era cvasigeneralizat, dependentă
aproape exclusiv de ajutoarele sistemul de protecţie socială. Romii s-au
afundat într-o sărăcie care a făcut această comunitate cu mult mai să-
racă decât toate celelalte comunităţi ale satului, iar impactul acestui
23 Din limită de spaţiu, mă rezum la prezentarea speranţei de viaţă a bărbaţilor. Pentru

mai multe date comparative între romii din Curtici şi cei din Sântana, vezi deosebit
de instructivul studiu realizat de Zărna (1999).
166
fapt a accentuat larga folosire a stereotipurilor despre „lenevia” şi „in

utilitatea” ţiganilor.
Pe de altă parte, deschiderea graniţelor a permis tinerei generaţii
de romi să emigreze în ţările Europei de Vest, ceea ce a permis unora să
acumuleze (licit sau ilicit) mijloace materiale care-i plasează cel puţin la
acelaşi nivel cu elita economică a Sântanei postcomuniste. Astfel, pentru
prima dată în istoria contemporană a aşezării, apare o elită romă care e
(relativ) acceptată şi respectată de celelalte etnii şi care părăseşte vecină-
tatea exclusiv romă pentru a construi în centru, sau între români.
După 1990, distincţiile dintre romi şi celelalte etnii se articulează, în
special, în termeni economici – romii au plătit cel mai greu preţ al tranziţi-
ei către economia de piaţă, şi constituie – în mare – o pungă de analfabe-
tism şi sărăcie, unde rata şomajului, ca şi mortalitatea infantilă, pentru a
menţiona doar câţiva indicatori, sunt sensibil mai ridicate şi decât media
pe ţară şi decât cea pe localitate. În acelaşi timp, inegalităţile economi-
ce accentuează şi întăresc vechile stereotipuri despre romi, sterotipuri pe
care doar o născândă elită economică pare să le depăşească.
6. Concluzii
Am încercat sa trec în revistă, în acest capitol, istoria socială a unei
aşezări rurale din Câmpia de Vest, pentru a explora, în registru compa-
rat, locul ocupat de romi în raport cu consătenii lor, în decursul timpului.
Acest studiu sugerează că stereotipurile negative despre „ţigani” au acom-
paniat relaţiile dintre romi şi celelalte etnii de-a lungul întregii perioade
moderne, însă că aceste distincţii variază în timp şi afectează diferit elita
şi masa romilor.
În perioada interbelică, aceste stereotipuri se grefează pe o stratificare,
în primul rând economică, în care romii constituie un proletariat agrar cali-
ficat doar pentru cele mai prost plătite munci, fie domestice, fie în agricultu-
ră tratat de către ceilalţi în moduri care marchează dubla distanţă (de clasă
şi etnică) dintre romi şi celelalte comunităţi locale. Relaţiile de familie şi în
special autoritatea patriarhală asupra alegerii partenerilor maritali ai copii-
lor este o constantă în toate comunităţile de limba romani din localitate.
În perioadă socialistă, discrepanţa dintre veniturile romilor şi cele ale
celorlalţi locuitori ai Sântanei scade, dar inegalităţile de venit nu dispar –
167
romii continuă să constituie comunitatea cea mai săracă din localitate.

Subliniez importanţa şcolarizării fetelor şi a faptului ca fetele şvabilor şi
ale românilor (dar nu ale romilor) se angajează şi pentru prima dată în
istoria satului au traiectorii profesionale independente de gospodăria fa-
milială ţărănească. Acest fapt are consecinţe importante în apariţia unor
stiluri de viaţă care disting familia romă (autoritate patriarhală puternică,
relativ neschimbată în raport cu satul interbelic) de cele ale şvabilor şi ale
românilor (autoritate patriarhală în regres, emancipare a tinerelor femei,
libera alegere a partenerilor maritali, uneori chiar şi dincolo de limitele
comunităţii de limbă). Aceste evoluţii contribuie la izolarea comunităţii
romilor în raport cu noile relaţii dintre tinerii români şi şvabi şi contribuie
la transformarea vechii segregari geografice a tuturor comunităţilor din
sat într-una care-i singularizează pe romi şi întăreşte practicile de interac-
ţiune discriminatorii în raport cu aceştia. Instituţional, romii continuă să
fie invizibili (ca romi), dar prejudecăţile şi tratamentul discriminator sunt
perpetuate de miliţia şi justiţia perioadei comuniste.
Doar după 1990 romii devin vizibili ca romi în domeniul (şi în actele)
instituţiilor publice naţionale şi locale. Acest mare pas înainte este, însă,
acompaniat de o pauperizare masivă a comunităţii, pauperizare care
marchează, în această perioadă, principala formă de distincţie între romi
şi ceilalţi. De asemenea, distincţiile bazate pe tipuri de familie şi de viaţă
specifice au rămas la fel de semnificative ca în perioada socialismului de
stat şi, acţionând în conjuncţie cu inegalităţile economice, lărgesc distan-
ţa dintre comunitatea romă şi celelalte comunităţi.
Principala contribuţie a acestui articol constă în identificarea, din-
tr-o perspectivă comparativ-istorică, a importanţei relaţiilor de familie în
modul în care se structurează relaţiile dintre comunităţile de limbă din
sat. Diminuarea autorităţii patriarhale între şvabi şi români începând din
anii 1960-1970, emanciparea tinerelor fete în alegera partenerilor mari-
tali precum şi a unei cariere profesionale independente nu se regăseşte în
comunitatea romă din Sântana. Această distincţie a contribuit la apariţia
de stiluri de viaţă diferite, care au întărit mărirea distanţei sociale dintre
romi şi celelalte cumunităţi, şi este unul dintre factorii care a contribuit la
naşterea unui nou tip de segregare geografică, care îi singularizează şi-i
discriminează pe romi.
168
Bibliografie:
BRUBAKER, Rogers
2004 Ethnicity without Groups. Cambridge: Harvard University Press.
CHELCEA, Liviu - LĂŢEA, Puiu
2000 România profundă în comunism. Editura Nemira, Bucureşti.
CIUHANDU, Gheorghe
1940 Românii în cîmpia Aradului. Editura Diecezana, Arad.
GRISELINI, Francesco
1984 Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei. Editura
Facla, Timişoara).
HANN, Chris et al.
2007, Anthropology’s Multiple Temporalities and its Future in Central and
Eastern Europe. A Debate. Max Planck Institute for Social Anthropology
Working Papers No. 90, p.1-11.
KATZ, Jack – Ibarra, Peter – Kusenbach, Margarethe
2009, 6 Hollywoods: Hidden Dimensions of Neighborhood, Crime and Com-
munity in the Emerging Metropolis. (In preparation)
LAMPLAND, Martha
1995 The object of Labor: Commodification in Socialist Hungary. University
of Chicago Press , Chicago, (xv), 394.
LEMON, Alaina
2000 Between Two Fires: Gipsy Performance and Romani Memory. From
Pushkin to Postsocialism. Durham: Duke University Press.
POPEANGA, Vasile
1986 Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea
fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784-1918): documente
referitoare la episcopia ortodoxă a Aradului. Fără indicaţie în privinţa
editurii, Arad.
SINESCU, Gheorghe
(s. a.) Cronologia evenimentelor importante ale oraşului Sântana (manuscris
pus la dispoziţia mea prin amabilitatea autorului).
SINESCU, Victoria
1987 Geografia populaţiei şi a forţei de muncă din cadrul comunei Sântana.
(Lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului I).
SLAVICI, Ioan
1983 Amintiri. Editura Minerva, Bucureşti.
169
STEWART, Michael
1997 The Time of the Gypsies. Westview Press. Boulder, Colorado.
SZELÉNYI Iván – Ladányi János
2003, Historical Variations in Inter-Ethnic Relations: Toward a Social
History of Roma in Csenyéte, 1857-2000, Romani Studies, 13 (1):
1-51.
VESA, Pavel
2006 Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1701-1918). Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
ZĂRNA, Gheorghe - Dorel
1998 Şvabii, un subiect încheiat?. Editura Sofia, Arad.
ZĂRNA, Gheorghe - Dorel
1999 Sărăcia sau inegalitatea veniturilor ca factor predicativ al mortalităţii
generale. Studiu comparativ a două comunităţi rurale de ţigani. Editura
Sofia, Arad.
170
Între „ţiganii de mătase” şi cei ce „fierb în suc propriu”
Mariana Goina
Între „ţiganii de mătase”

şi cei ce „fierb în suc propriu”.
Studiu de caz al comunităţii de
romi din Curtici, judeţul Arad
1. Introducere
Romii din Curtici îşi trăiesc viaţa între cadrele date de segregarea
teritorială şi educaţională la care sunt supuşi şi posibilitatea vagă a in-
cluziunii sociale, generată de ascensiunea economică a unora dintre ei.
Romii trăiesc, în marea lor majoritate, la marginea oraşului, iar copiii
lor frecventează o şcoală din care copiii români au plecat cum li s-a ivit
ocazia. Segregarea teritorială şi educaţională înseamnă nu numai trai
în condiţii modeste şi şanse mai mici de a ieşi din situaţia periferică în
care se află, ci şi marginalizare socială, tradusă, simultan, printr-o relaţie
ierarhică între români şi romi şi prin menţinerea şi reproducerea con-
stantă a distanţei sociale ce separă cele două comunităţi. Totuşi, odată
cu schimbările politice, a apărut o posibilitate de mobilitate: migraţia în
ţările mai dezvoltate, ce a îmbunătăţit economic şi social viaţa comuni-
tăţii. Înseamnă toate acestea că romii s-au integrat în comunitatea lo-
cală? Ameliorarea condiţiilor materiale conduce la incluziune socială?
Răspunsul nu poate fi decât echivoc.
Într-adevăr, romii afirmă aproape unanim că, după revoluţie, comu-
nitatea lor din Curtici a progresat semnificativ. Chiar dacă admitem că fi-
ecare membru al comunităţii şi-a ameliorat condiţiile de viaţă, nu putem
171
să nu observăm măsura diferită în care a făcut-o1. O parte dintre romi s-au

îmbogăţit şi s-au mutat în case aflate în centrul oraşului. Alţii trăiesc în
continuare în condiţii de sărăcie, din ajutorul de şomaj. Se pare că cei mai
înstăriţi sunt mai degrabă acceptaţi. Populaţia majoritară a creat chiar o
categorie pentru ei „ţiganii de mătase”. Însă categoria arată cât de ambiva-
lentă este relaţia dintre mobilitatea economică şi acceptarea, incluziunea
socială a romilor. Pe de o parte, se introduce o diferenţă în categorizarea
de „ţigan”, sugerând o disponibilitate de acceptare a romilor de către co-
munitate, însă utilizarea, în continuare, a denumirii de „ţigan” sugerează
menţinerea distanţei sociale şi excluziunea romilor. Studiul de teren arată
că, la nivel economic, nu putem vorbi de o integrare a comunităţii rome,
cu mici excepţii (Fleck – Rughiniş 2008: 5).
În cele ce urmează, voi încerca să prezint comunităţile rome din Cur-
tici. În acest sens, voi descrie segregarea teritorială, modul de ocupare
a spaţiului urban, articulat pe ierarhii etnice, segregarea educaţională,
oportunităţile economice, ocupaţiile şi sursele de venit precum şi situaţia
femeilor şi a tinerelor fete din comunitatea romilor. Toate acestea vor fi
prezentate din perspectiva schimbărilor economice şi sociale din postsoci-
alism. Încerc să înţeleg în ce măsură schimbările politice şi economice de
după 1990 au produs noi practici sociale şi economice în oraş şi care a fost
impactul lor asupra comunităţii rome.
2. Segregare teritorială şi categorii sociale

Structura spaţială a localităţii are un pronunţat caracter etnic. Pe de
o parte, comunitatea romilor este despărţită de cea a românilor, cele două
etnii ocupând zone distincte ale localităţii. Pe de altă parte, chiar în interi-
orul comunităţii de romi există o separare socială între romii aparţinând
diferitelor neamuri, separare transpusă şi în structura ocupării spaţiilor
locative. Principiul care conferă structura aparte a comunităţii se pare a fi
categorizarea etnică şi distanţa socială implicată. Acţiunea acestui princi-
1 Se pare că diferenţele se articulează pe diferenţe de neam. Totuşi există anumite

practici şi atitudini caracteristice întregii comunităţi de romi, cum ar fi relaţiile de
familie patriarhală, controlul social asupra virginităţii fetelor şi asupra alegerii par-
tenerului lor de viaţă, ca şi – în foarte mare măsura – respingerea şcolii ca mod de
realizare individuală.
172
piu se regăseşte la două niveluri: la nivel general, al întregii comunităţi, şi

la nivel particular, al spaţiului locuit de comunităţile de romi. Structura te-
ritorială a fost creată de procese demografice (creşterea comunităţii roma)
şi de decizii administrative (mutarea unor comunităţi de romi dintr-o zonă
a oraşului în alta).
Din punct de vedere istoric, localitatea Curtici este atestată documen-
tar din 1519 sub numele de Kurtegyháza, aparţinând familiei Báthory.
Ţiganii din Curtici nu sunt menţionaţi în documente înainte de recensă-
mântul din 1930, care consemnează 786 ţigani. Numărul ar putea indica
totuşi o vechime mai mare a comunităţii (Zărna 1999: 5).
Tabel 1. Populaţia oraşului Curtici, pe etnii, între 1930 şi 1998.

Populaţie Români Germani Maghiari Ţigani Total
1930 6434 237 1528 786 8985
1946 6991 318 1329 837 9475
1956 6678 142 1405 609 8834
1964 6863 52 1284 772 8971
1977 7411 0 1532 905 9848
1992 7169 0 1635 1180 9984
1998 6928 0 1716 1872 10516
Sursă: Zărna (1999: 12)
După cum vedem în tabelul de mai sus, în secolul al XX-lea, Curtici

a fost o localitate multi-etnică, de frontieră, în care au coexistat români,
maghiari, germani (şvabi) şi ţigani.
Azi comunitatea romilor din Curtici este aşezată la 3-4 kilometri de
centrul oraşului, „pe fosta vatră a satului” (interviu A. N., 52, primar). Ini-
ţial, în această parte a satului locuiau români, iar la marginea localităţii
s-au aşezat romii. În urma schimbărilor teritoriale şi demografice, centrul
localităţii s-a mutat mai spre vest. În noul centru sunt aşezaţi locuitorii de
etnie română, iar comunitatea roma se extinde dinspre marginea oraşului
către fostul centru, cuprinzând un număr de străzi care, în urmă cu 30-50
de ani, erau locuite exclusiv de români.
Restructurarea pe bază etnică a zonelor rezidenţiale se datorează, în
mare parte, creşterii demografice a comunităţii de romi. Datele statisti-
ce ne arată că procentul populaţiei rome în populaţia totală a oraşului
a crescut de la 10% la 20%. Însă numărul lor exact este necunoscut, dat
173
fiind faptul că datele recensământului înregistrează doar persoanele care

se declară romi. Cu aproximaţie, romii reprezintă 20 de procente din tota-
lul populaţiei de 8500 de locuitori ai oraşului Curtici (A. N., 52, primar). La
recensământul din 2002, numărul declarat al locuitorilor de etnie romă a
fost de 1033 persoane. Pe de altă parte, şeful Evidenţei populaţie oraşului
Curtici îmi spune că, personal, crede că numărul romilor ar fi cu aproxi-
mativ o treime mai mare decât a apărut în recensământul din 2002 şi esti-
mează că numărul locuitorilor romi (definiţi ca romi din punctul de vedere
al românilor) ar fi mai curând de 1300-1400.
Oamenilor nu li se cere buletinul şi se pot declara ce vor ei, şi

atunci mulţi se declară români. (M. G., 54, funcţionar)
La aproximativ aceeaşi cifră (1453 de romi) ajunge şi şeful Partidului

Romilor din localitate, calculând după numărul de case/familii pe care el
le consideră de romi şi pe care doreşte să le reprezinte. Primarul Curticiului
subliniază cât de laxe sunt aceste categorizări: „Exact nu ştie nimeni, fie-
care se declară cum vor ei. Sunt mai multe clanuri şi încrengături, nu ştiu
ţigăneşte şi atunci se declară români” (A. N., 52 de ani, primar). Implicit
aici este observabil faptul că, deşi unii romi se declară şi vor să fie incluşi
în categoria etnică de români, aceştia sunt, de facto, excluşi prin aceea că
românii nu îi recunosc că fiind de-ai lor. Aşadar, nu există şi nu poate exis-
ta o evidenţă precisă, deoarece categoriile cu care lucrează diverşii actori
sunt diferite: prin intermediul lor se trasează graniţe şi delimitări care ţin
de criteriile şi de modul după care comunităţile îi includ sau îi exclud pe
posibilii lor membri2.
Evidenţa şi estimările privind numărul de romi capătă o doză mai
mare de ambiguitate dacă încercăm să defalcăm aceste cifre pe neamurile
de romi din Curtici. Deşi locuitorii de alte etnii din Curtici îi văd pe romi
ca făcând parte dintr-un grup omogen („ţiganii”), totuşi romii din Curtici
nu se definesc astfel (nici economic şi nici etnic). Între grupurile de romi
există diferenţe de apartenenţă la neam, dar există şi diferenţe economice.
Diferenţele economice şi cele de apartenenţă la neam se suprapun, într-o
oarecare măsură, astfel încât nivelul de trai şi neamul sunt simultan în-
scrise şi în structura spaţială a localităţii. Nivelul economic scade dinspre
centru spre periferie, la marginea comunităţii locuind familii de romi cu o
2 Vezi Introducerea, secţiunea despre categorizare etnică.
174
situaţie economică precară. În acelaşi timp, sărăcia tinde să caracterize-

ze mai degrabă unul dintre grupurile de romi3. Casele „marginalilor” sunt
construite fără un proiect urban, noţiunea de stradă nefiind respectată
întocmai. Casele sunt mici, din lut, fără dependinţe, garduri sau ceva care
să susţină ideea de gospodărie. Situaţia economică este evident foarte pre-
cară. Abia în 2005 administraţia locală le-a electrificat. Se pare că acest
lucru se datorează iniţiativei primarului:
(...) primarul o intervenit la Renel, dom’le, le bag curentul şi în

fiecare lună le trag din social 300-400 (de mii) şi eu îmi asum
răspunderea ca şi primar că în fiecare lună vă trimit suma.
În plus, în momentul când făceam această cercetare, li se trăgea o

conductă de apă pe străzi.
Romii din Curtici se împart în două comunităţi. Fiecare din ele poartă
mai multe nume. Căldărarii, numiţi mai rar cortorarii sau, în propriul dis-
curs, adesea ţiganii, sunt cei care vorbesc limba romani şi care se definesc
pe ei ca romi sau, mai curând, ca ţigani în raport cu ceilalţi, cărora li se
neagă aceasta calitate. La nivel de comunitate nu există, însă, un consens
în ceea ce priveşte denumirea lor: sunt căldărari sau cortorari? Pentru unii,
aceşti termeni sunt sinonimi, alţii se identifică fie cu căldărarii, fie cu cor-
torarii: „Nouă nu ne spune căldărari, [ei] se găsesc mai sus, nouă ne spune
cortorari, bătrânii noştri au mers cu cortul…” (C. I., 57) Însă G. C. (48 de
ani), despărţită de C.I. doar de un colţ de stradă, afirmă că „noi suntem
romi, de naţionalitate căldărari”.
Cei din a doua comunitate sunt numiţi, de regulă, de către ceilalţi mem-
bri ai comunităţii, gropeni sau caştalei. Locuitorii din Curtici operează frec-
vent împărţirea comunităţii rome din oraş în ţigani şi gropeni. Ei înşişi se
definesc drept „ţigani româneşti”, fiindcă vorbesc, între ei, limba română.
Etnia noastră… suntem porecliţi de ceilalţi ţigani caştale, noi

ţiganii nu avem între noi aşa etnie, avem băiaşi, lingurari, ru-
dari, dar nu caştale, este un dispreţ… o ciufală (termen regio-
nal pentru poreclă, M. G.) …noi suntem ţigani româneşti, ne-am
românizat… (V. S., 52)
3 Despre configurarea spaţială a diferenţelor sociale şi economice vezi, printre altele,

Gill (Gill 2002).
175
La ei pare să se fi referit primarul când a declarat că mulţi dintre cei

care vorbesc limba română tind să se declare români la recensământ. Una
dintre interlocutoarele mele, povestindu-şi experienţele din Franţa, s-a
identificat mereu cu românii: „Noi românii găsim greu de lucru, că ei se
feresc să ia români la lucru, când aud de români se feresc…” (C. S., 35).
Iniţial, „ţiganii româneşti” au locuit în altă zonă a Curticiului, dar, prin
decizia primăriei, comunitatea a fost mutată lângă romii căldărari care
sunt, de timpuriu, aşezaţi în această parte a satului. Istoria orală spune
că ei ar fi numiţi gropeni fiindcă locuiau într-o zonă joasă, cu mai multe
gropi, aflată în zona gării. Se pare că din cauză că unii copii mergeau să
cerşească la trenurile care tranzitau Curticiul, autorităţile i-au mutat din
zona gării, fără un aviz prealabil. Acest fapt este povestit deopotrivă de
interlocutorii români şi de „ţiganii româneşti”.
Tot nouă ne mai spune şi gropeni… În 1928 a venit o familie

aici. A lui Moga a venit în Curtici şi erau copii… de 6, 7, 8 ani,
era 8-9 persoane şi [locuiau] lângă gară, acolo lângă ştrand
erau gropi şi acolo locuiam noi şi familia asta mergea la acce-
lerat în piele goale…(…) Tata mi-a povestit că s-a dus la lucru
la legat de snopi şi, când s-au întors de la lucru şi au venit, au
văzut că [primăria] le-a inundat casele de acolo de la gară;
i-o mutat aici… şi ne-o mutat în partea asta… sunt mai multe
cartiere, asta se spune satul nou şi fiecare şi-au făcut căsuţe
care cum au putut, o promis primăria că o să-i ajute…
Subiecţii români mi-au povestit şi ei acest fapt, cu diferenţa că exemplul

familiei Moga este generalizat la nivelul întregii comunităţi de gropeni:
(...) pentru că pruncii de ţigani…fetele… mai mici, mai mari

ridicau fusta şi arătau… funduleţul la… trecătorul străin care
erau în tren şi ăla aruncă o ciocolată, o napolitană, o păpică…
Trăind acolo animăliceşte erau catalogaţi ca şi gropeni. Sigur
că autorităţile locale: «Măi, ne fac nu numai localitatea de
ruşine, dar şi ţara!». I-au scos de acolo şi i-au băgat aci în
spatele şcolii (…) deci au început să-şi facă ei nişte case, din
pământ bătut, nişte colibe… (M. C., 55 de ani)
176
Deşi alăturate şi concentrate la marginea localităţii, cele două comu-

nităţi sunt segregate teritorial pe străzi. De regulă, comunitatea căldăra-
rilor ocupă străzile mai centrale din comunitate. Străzile marginale, cu
mari probleme sociale şi economice, sunt locuite de „ţiganii româneşti”
sau gropeni.
Segregarea pe etnii şi neamuri nu este atotcuprinzătoare. Casele unor
familii de „ţigani româneşti” pot fi văzute între căldărari, după cum şi in-
vers. În procesul de înaintare a romilor şi de retragere a românilor mai
spre centru, unele familii mai înstărite din grupul gropenilor reuşesc să-şi
cumpere case în mijlocul celeilalte comunităţi. La fel, mai recent, romii
mai înstăriţi cumpără case în mijlocul românilor. Să ai casă în mijlocul
românilor sau mai spre centru este, evident, un atribut de status. O femeie
mi-a spus cu mândrie: „Vedeţi ce departe stau de comunitate?…” (T. C., 50
de ani) şi mi-a explicat că, de când feciorii ei lucrează în Franţa, au ţinut
să-i cumpere casă între români. Faptul indică un proces continuu de miş-
care a persoanelor mai înstărite din zonele periferice spre cele centrale şi
încercarea de a părăsi ghetoul ţigănesc.
Segregarea teritorială a celor două comunităţi este întărită de o se-
gregare instituţională şi culturală. Caştaleii sunt văzuţi ca o „naţie” infe-
rioară de către ceilalţi romi şi de către români, deopotrivă. Căldărarii ţin
să sublinieze că ei sunt căldărari şi că nu au nimic în comun cu gropenii
sau caştaleii. Bunica A. (unul dintre subiecţii mei), în vârstă de 56 de ani,
m-a întrebat cu o mare doză de condescendenţă „tu umbli la ei?…(adică
la gropeni)”. Oficialităţile române disting, la rândul lor, între „ţiganii de
mătase” (adică căldărarii) (G. P., 56) şi ceilalţi care „trăiesc animăliceşte”,
„fierb în suc propriu” (M. C., 55) şi „nu ştiu decât să se reproducă” (G. P.,
56). Caştaleii (ei se denumesc singuri cu acest termen: „noi caştaleii, na-
ţia asta a noastră”) sunt conştienţi de percepţia negativă, unii o recunosc
resemnaţi:
(...) romii cortorari ăştia…tot timpul s-au ferit de noi, au cău-

tat să se despartă de noi, nu avem colaborare împreună (…)
biserica este despărţită de biserica noastră, cartierul nostru
este despărţit de al lor, atâta doar că ne salutăm între noi,
dar noi nu am avut probleme dacă aşa au hotărât ei (…) deci
separatismul ăsta între neamul nostru… (D. P., 42 de ani)
177
Unul dintre învăţători afirmă că aceste două comunităţi
(...) nu acceptă nici să fie în aceeaşi clasă. Vine Ionică şi spu-

ne: «Domn’ M., să nu-mi bagi în clasă copilul meu cu un gro-
pean…» (…) şi eu am rămas învăţătorul cortorarilor, colega
adună gropenii… (M. C.)
Impresia mea a fost că această segregare se produce datorită faptului

că unii copii aveau limba română ca limbă maternă, iar pentru ceilalţi
româna era limbă străină. De multe ori am întâlnit copii căldărari de 4-5
ani care nu înţelegeau ce le spun şi atunci copiii de şcoală interveneau
şi spuneau că ei nu ştiu încă româneşte. Am dedus că, pentru căldărari/
cortorari, româna era, de obicei, asimilată în şcoală. Totuşi, mai mulţi în-
văţători şi profesori au insistat că nu există probleme de limbă. „(…) ştiu
româneşte, toţi ştiu româneşte. Nu am avut probleme să vină şi să nu ştie
româneşte, nu sunt cazuri din astea…” (I. I., 52, profesor).
Separarea celor două neamuri este prezentă şi în cazul căsătoriilor. În-
tre căldărarii şi caştaleii din Curtici nu sunt admise căsătoriile mixte. Căl-
dărarii merg mai departe şi spun că ei nu se amestecă cu nicio altă naţie şi
că se căsătoresc numai între ei, între comunităţile învecinate de căldărari.
Întrebaţi dacă au relaţii cu comunitatea de romi vătrari din Comlăuşul
vecin, situată la 15 kilometri de Curtici şi vorbitoare de romani, mi-au spus
că nu, că aceia nu sunt căldărari:
Noi căldărarii ne căsătorim numai cu căldărari (…) Noi aici la

Curtici, Siria, Covaşanţi, Sâmbăteni, suntem căldărari… rude,
neamuri… şi accentul cu care vorbim noi… Comlăuşul nu se
aparţine de noi, e alt soi. Noi, soiul nostru, cum suntem noi, nu
dăm acolo fete şi nici nu luăm de acolo (accentuat). (G, C., 42)
Aceste reguli formale şi inflexibile la nivel discursiv au, de fapt, ceea ce

s-ar putea numi excepţii generalizate. Pe teren am întâlnit mariaje mixte
între căldărarii din Curtici şi comunitatea de vătrari din Comlăuş la nivel
de trei generaţii. Bunica A. G. de 56 de ani, la fel ca şi R. de 13 ani, mi-au
spus că fiecare are câte o soră căsătorită în Comlăuş. Totuşi, am întâlnit o
singură căsătorie mixtă, la o vârsta înaintată, între un bărbat din comuni-
tatea gropenilor şi o femeie căldărar. Ţiganii româneşti par să fie afectaţi
de acest separatism:
178
(...) dacă-i tema de căsătorie, noi nu putem să ne luam de la

ei nurori, nici ei de la noi… ei nu se căsătoresc cu fetele noas-
tre şi ţigani româneşti din altă parte duce, dar nu de la noi
[adică acceptă căsătoriile cu alţi romi nevorbitori de romani].
(D. P., 42)
În general, există o percepţie în bloc, conform căreia gropenii sunt

săraci şi nedornici să muncească, iar căldărarii sunt harnici şi asiguraţi
material. Practic, însă, am întâlnit familii de căldărari beneficiare de ajutor
social şi cu grădinile nelucrate. Este adevărat că, deşi economic nu păreau
foarte prosperi, era o mare diferenţă de prezentare şi de ţinută între ei şi
grupul „ţiganilor româneşti” de pe străzile mărginaşe.
3. Dimensiunea economică: ocupaţii şi surse de venit

Se pare că oraşul Curtici se prezintă ca un caz fericit de tranziţie eco-
nomică locală. În perioada socialistă, economia localităţii era susţinută
de doi piloni. În această perioadă o parte a populaţiei practica agricultura
locală. Pe de altă parte, locuitorii oraşului erau angajaţi în industria din
Arad. Tranziţia spre economia de piaţă nu a adus modificări esenţiale în
această structură. O parte a locuitorilor sunt angajaţi, în continuare, în
agricultură, practicată, de această data, într-o nouă formă. Alţii sunt an-
grenaţi în industria uşoară, apărută şi dezvoltată în ultimii 20 de ani. Ceea
ce a apărut ca o oportunitate de câştig, în afară de cele menţionate, este
posibilitatea migraţiei internaţionale. Mulţi locuitori ai oraşului lucrează
în străinătate, ceea ce le asigură un trai în condiţii materiale decente sau
chiar foarte bune, în raport cu situaţia materială a majorităţii locuitorilor
din Curtici.
Două caracteristici geografice (apropierea de graniţă şi calitatea tere-
nului agricol) au facilitat trecerea lină, fără şocuri şi schimbări structurale
majore, a oraşului de la economia socialistă la cea postsocialistă. Pe de o
parte, poziţia oraşului s-a dovedit a fi extrem de benefică pentru relansa-
rea economică. Oraşul Curtici este aşezat la extremitatea vestică a jude-
ţului Arad, la 5 km de graniţa cu Ungaria şi la 15 km nord de oraşul Arad.
Astfel, Curticiul constituie poartă feroviară a vestului României, fiind cel
mai important nod feroviar care leagă România de Europa de Vest. Aceas-
179
tă poziţie geografică particulară a localităţii a facilitat crearea Zonei Libere

Curtici, o zonă liberă de taxe vamale. În această zonă liberă, s-au dezvoltat
o serie de întreprinderi mijlocii de industrie uşoară, atenuând astfel efecte-
le dezastruoase ale dezindustrializării (fenomen general la nivelul întregii
ţări) prin crearea unor locuri de muncă ce le-au înlocuit, relativ rapid, pe
cele pierdute în industria socialistă din Arad.
Totodată, faptul că este situat pe graniţă şi că reprezintă un important
punct vamal feroviar a permis celor din Curtici să aibă un acces mai facil
la micul comerţ între Ungaria şi România şi la experienţa migraţiei inter-
naţionale, extrem de folositoare odată ce posibilitatea lucrului în străină-
tate a devenit o alternativă reală.
Nici agricultura nu a suferit şocuri majore. În perioada socialistă, cur-
ticenii au muncit, în principal, în cadrul (bogatei) cooperative agricole de
producţie din localitate. Având acces la terenuri agricole de calitate ridica-
tă, agricultura a rămas o ocupaţie lucrativă. În plus, au reuşit să treacă ra-
pid şi cu succes de la agricultură socialistă la cea postsocialistă, păstrând
structura fostei cooperative şi convenind asupra unei forme de împărţire
a beneficiilor între ei.
Aşadar, restructurarea economiei în localitatea Curtici nu a condus la
scăderea oportunităţilor de angajare şi de venit. Agricultura şi industria
uşoară au rămas două ramuri economice importante, care au păstrat, în-
tr-o anumită măsură, structura ocupaţională a populaţiei, caracteristică
socialismului. Putem spune că schimbarea a fost benefică, de vreme ce
crearea întreprinderilor mici a eliminat necesitatea navetei pentru mun-
citori. În plus, s-a ivit o nouă oportunitate, cea de migraţie internaţională
a forţei de muncă.
Nu este de mirare, aşadar, că, la prima vedere, comunitatea de romi
din Curtici pare foarte prosperă. În centrul spaţiului aparţinând comuni-
tăţii poţi vedea străzi regulate, case mari şi gospodării foarte îngrijite. De-a
lungul drumului principal, atât în comunitate, cât şi în centru, se văd câ-
teva case mari cu unul sau două etaje, celebrele „palate ale ţiganilor din
Curtici”, de care romii din localitate sunt atât de mândri: „s-au văzut căşile
romilor”, „uite, bă, ce face cioroii, s-au văzut căşi, căşi stil autohton, stil
chinezesc… Nimeni nu le duce cu ei în groapă, au adus un beneficiu ţării,
au înfrumuseţat ţara…” (S. V.)
Ocupaţia romilor căldărari şi a „ţiganilor româneşti” înstăriţi este le-
gumicultura. Căldărarii ţin să menţioneze că ei se ocupă de generaţii cu
cultivarea legumelor. Sunt foarte mândri că aparţin numai câtorva comu-
180
nităţi din vestul ţării, ca Socodor, Şiria, care îşi câştigă pâinea din muncă,
făcând agricultură, nu din afaceri sau alte activităţi: „noi suntem romi, de
naţionalitate căldărari, noi ne ocupăm cu munca, noi nu luam şomajuri…
Noi nu cerşim, noi ne ocupăm cu agricultura mai mult (…) avem pămân-
turi multe, sunt moştenire.”
Unii dintre ţiganii româneşti, în aparenţă cei mai prosperi, se ocupă, şi
ei, de agricultură. „Gropenii şi ei s-au civilizat, s-au dat după noi (căldă-
rarii – nota M. G.)… şi ei s-au dat după noi şi cu agricultura s-au ridicat.”
(C. G., 42 de ani). Ţiganii româneşti mărturisesc că este un obicei doar la a
două generaţie.
Nu, nu, nu… Bunicii nu lucrau… Dar mama… (oftează) înain-

te erau colective, era pământ… atuncea semănau sfecla, po-
rumb… mai floarea-soarelui, roşii, varză şi atunci fiecare… îţi
dădea o parcelă sau două, câte putea să muncească, atunci
mama… Era numai ea… şi vreo… vreo câteva familii, să zic din
toată comunitatea vreo 5 familii de romi, muncea cu românii
laolaltă. De acolo ne-am învăţat şi noi... mergeam şi o ajutam
pe mama, mai la prăşit, mai la cules de sfeclă, la roşii... acuma
nu aş mai putea să stau, fiindcă aşa mi-s învăţată să mun-
cesc, nu am de lucru şi parcă aş mişca ceva…
Şi după aspectul locuinţelor şi după cele declarate de intervievaţi, ve-

nitul din agricultură pare să fie mulţumitor. „Primarul a vrut să fac liceul
să mă angajeze consilier, dar eu într-o lună fac din ardei cât îmi dă el în
trei” (C. D., 42 de ani)
Altă sursă de venit este muncă în străinătate. Mediatoare sanitară
estimează că aproximativ 25% din populaţie e plecată în străinătate. De
obicei, sunt preferate destinaţii ca Franţa sau Irlanda. La început, plecau
mai mult familiile înstărite. În ultimii 2-3 ani mulţi membri, mai vulnera-
bili social, au încercat tentaţia Vestului. Din păcate, foarte mulţi dintre cei
plecaţi se întorc fără să îşi fi găsit o sursă de câştig în Europa:
(...) o mai lucrat la fabrica noastră aci, o mai lucrat acum doi
ani, apoi s-a gândit «hai să mă duc şi eu in Franţa», dar n-o
făcut nimic, n-o făcut nimic şi şi-o pierdut şi locul de lucru,
că au calculatoare, dacă ai fost o dată nu te mai ie… Nici în
Franţa nu stau banii pe garduri... (S. C., 33 de ani)
181
Îndeletnicirile ambelor comunităţi par să fie identice în străinătate.

Se pare că au preponderenţă cerşitul, vândutul de ziare sau flori, dar şi
munca în construcţii sau în agricultură, menţionate în special de romii
căldărari. Uneori lucrul în ţară, în agricultură, este combinat cu plecarea
la muncă în străinătate. Unii pleacă „în ţări” la sfârşitul sezonului în agri-
cultură, toamna târziu, şi se reîntorc iarna târziu, când trebuie să se ocupe
de răsadurile pentru anul viitor:
Am fost şi dincolo, ca să vă spun drept şi banii ce i-am făcut

acolo nu-i faci aici. Te obligă faptul să mergi, nu ajung ba-
nii.. am muncit şi acolo, cel mai mult la Spania, la struguri, la
mandarine, la portocale. Cum crezi dumneata că şi România
asta de unde s-a îmbunătăţit? Tot din ţări! Nu din ţări, doam-
nă dragă? Aici la noi, la România, abia îţi faci bani de trăit, să
trăieşti de pe o zi pe alta, cum să-ţi faci căsuţă?…Dar unde-s
copii, cum îşi fac ei căsuţa? …Acum n-are niciun rost, că aici
stau… Aici îmi e ţara me şi nu-i bine să zic, dar, totuşi, e mai
bine acolo. (C. G., 42 de ani)
Romii căldărari se angajează rar în fabricile de la Curtici sau de la Arad.

În special tinerii afirmă deseori că e dificil şi puţin rentabil să se angajeze:
Zice că le trebuie carte de muncă la angajare, nu ştiu că n-am

fost, vă spun drept, dar se merită să merg cu 3 milioane ju-
mătate sau 4? Se rentează să lucrez?… Eu dacă merg în Franţa
am 50 euro pe zi, …acolo e grea munca, dar e plătită, se ren-
tează. (N. C., 17 de ani)
Unii dintre ţiganii româneşti, aparent un număr mai mare decât dintre
romii căldărari, se angajează atât în fabricile locale, aflate în zona liberă
Curtici, cât şi la fabricile din municipiul Arad, la 15 km. Majoritatea, însă,
nu au un venit stabil. Principala lor activitatea este angajarea ca zilieri în
asociaţia agricolă din localitate.
La Musca (directorul asociaţiei agricole locale, M. G.) se duc

ei la Musca, dar acum nu prea îi iau… Le dă 500 de mii pe zi şi
mâncare, apa minerală, dar şi munceşte cu ei; munceşte cele
mai grele munci…
182
Orice încercare de a vorbi cu unii dintre ei şi de a mă lămuri de ce pre-

feră, în locul unei angajări permanente, cu carte de muncă şi cu viitoare
beneficii, acest fel de angajare intermitentă, ca zilieri, nu mi-a adus niciun
răspuns concluziv. Am avut impresia uneori că îmi invocau varii motive
fictive, doar ca să-mi dea un răspuns, deşi cunoşteau, fireşte, avantajele
unei angajări legale. Nu ştiu dacă aş putea pune acest tip de activitate pe
seama tradiţiei culturale sau a unor factori sociali sau economici. Soţiile
unora susţin că soţii lor ar prefera să se angajeze cu carte de muncă, dar
nu au şcoală, sunt analfabeţi sau au doar 4-5 clase şi, aparent, administra-
ţia le cere un certificat de 8 clase: „la fabrici e bine, dar nu ne ia, trebuie să
ai meserie, şcoală… soţul a mers la fabrică, dar nu l-au luat, i-au cerut… de
asta, de 8 clase [atestat, M. G.].” Totuşi, există şi fabrici unde ar putea fi an-
gajaţi legal. Din păcate, salariile fiind foarte mici, este de înţeles că preferă
munca de ziler, plătită cu 500 de mii, chiar dacă este mai solicitantă decât
una permanentă, care le asigură 3 milioane şi 500 mii lunar.4
Perspectiva unor posibile beneficii sociale păleşte, probabil, în faţa lip-
surilor stringente din prezent. Una dintre femei, (O. D. C, 29 de ani) aflată
într-o situaţie economică destul de critică, analfabetă, singură cu trei copii
şi cu o mamă bătrână, recunoştea că nu primeşte niciun ajutor social după
soţul mort, cu excepţia alocaţiei monoparentale, din cauza faptului că, toata
viaţa, soţul ei a lucrat fără carte de muncă. Cu toate acestea, ea însăşi con-
tinuă să muncească ca zilieră în diferite case mai înstărite, fără nicio formă
legală. Presupunea că nu ar fi angajată în nicio fabrică, fiind analfabetă, însă
nu încercase niciunde. Alte femei rome, însărcinate, regretau ajutorul de 8
milioane de lei vechi, dat mamelor tinere, şi îmi (îşi?) promiteau că se vor an-
gaja în fabrică după naştere. În comunitatea romă din Curtici nu am întâlnit
nicio femeie care să se fi bucurat de un concediu de maternitate plătit.
Impresia mea este că obiceiul, tradiţia, în special când e vorba despre ti-
nerele soţii care nu lucrează, poate oferi o posibilă explicaţie acestei situaţii.
Îndeletnicirile tradiţional-feminine în comunitate (munca femeilor rome ca
spălătorese sau slujnice în casele înstărite de români) nu intră în categoria
activităţilor nepotrivite sau indezirabile pentru o femeie roma.
Percepţia subiectivă a calităţii vieţii s-a îmbunătăţit. Majoritatea romilor
arată că sunt mai mulţumiţi de condiţiile de viaţă din prezent, decât de cele
din perioada socialistă. Comparând calitatea vieţii din comunitate, înainte
şi după 1990, mulţi romi văd o îmbunătăţire a vieţii lor după 1990.
4 În acest articol moneda de referinţă este leul vechi (n. ed.)
183
Am trăit în sărăcie, ce să vă zicem că n-am trăit, am trăit în

sărăcie, părinţii noştri n-au avut moşteniri, n-am avut pă-
mânturi… tata şi amu trăieşte, are 70 de ani ne povesteşte, (…)
cu aceeaşi cămaşă umblau toţi, dacă te dezbrăcai de cămaşă
te băgai sub pătură gol şi o dădeai la celălalt frate. Tata spune
că: «voi acum aveţi de toate!…». Ei mergeau slugi la chiaburi…
şi sub Ceauşescu era mare sărăcie, nu aveam alocaţie, niciun
ajutor.
Deşi generaţiile mai în vârstă înclină, de obicei, spre aprecierea poziti-

vă a perioadei ceauşiste, majoritatea consideră că perioada de după 1990
este mai favorabilă romilor, deoarece au două surse de venit: alocaţiile
sociale şi resursele oferite de migraţia în străinătate.
În special printre cei tineri există un consens în a vedea perioada de
după 1990 ca un progres total, atât pentru situaţia comunităţii, în general,
cât şi pentru cea a locuitorilor ei, individual: „în ultimii 10 ani au avansat
romii. Înainte eram cu 50 de ani în urma românilor, dar după 1990 am
avansat” (D. C, 42 de ani). Tinerii atribuie aceasta schimbare pozitivă ie-
şirilor în străinătate. Unii susţin că acum e mult mai uşor să-ţi închegi o
gospodărie decât acum 20 de ani:
Dacă aş fi în situaţia ceea, nu într-un an, ci în două luni aş

face ce am făcut în 17 ani, aş pleca în străinătate cu 4 copii
şi, în 2 luni, aş veni acasă cu 25 de mii de euro. Copiii fac bani,
copiii fac banii, dumneavoastră idee nu aveţi câţi bani poate
face un copil în Franţa, un copil îţi produce dacă îl duci cu
tine şi 100-150 de euro pe zi, să meargă un copil la francez şi
să întindă mâna, păi francezul… acolo cade jos… mai milos ca
francezul… am colindat toată Europa, dar ca francezul nu-i
nimeni, de zece ori te-ai dus pe zi, de zece ori ţi-o dat, şi dacă
n-o mai avut şi-o scos portofelul şi ţi-o arătat, că nu mai are,
dar mâine să vii că-ţi dau… (D. N., 42 de ani)
În raport cu veniturile relativ modeste din contextul economic româ-

nesc, exploatarea copiilor ca cerşetori în Occident este mărturisită şi vă-
zută ca o activitate incomparabil mai lucrativă decât altele. Astfel, unii
dintre membrii comunităţii exploatează, în interes propriu, atât diferen-
ţele economice, cât şi pe cele de mentalitate dintre Franţa şi România (de
184
exemplu) şi poziţia specifică a unei atitudini a romilor faţa de activităţi

precum cerşitul, care, în interiorul culturii specifice a comunităţii, nu im-
plică nimic din conotaţiile morale negative, implicite pentru români şi/
sau francezi.
Alături de percepţia pozitivă a schimbărilor legate de condiţiile de
viaţă şi de nivelul de integrare socială, locuitorii de etnie romă definesc
schimbările de după 1990 ca fiind favorabile comunităţii de romi din Cur-
tici. Majoritatea liderilor romi mă asigură că problemele de discriminare
au fost depăşite şi că doar
Înainte de ’90 a fost discriminare, nu am avut drepturile noas-

tre (…) era o lege data de C.C. prin care se spunea că romii
trebuie marginalizaţi, îngrădiţi (…) de la Revoluţie încoace tot
mai bine o fost, prin ’92, ’95. Nimeni nu au mai avut treaba
noastră, înainte eram bătuţi, maltrataţi de poliţie, primărie,
dacă mergeam în centru ne băteau, ne lua poliţia, dacă vedea
grupuri… (P. D., 42 de ani)
Totuşi, această integrare economică şi socială declarată, pare să fie

umbrită de mari diferenţe la nivel de educaţie şi de practici familiale.
4. Segregarea educaţională
Şcoala Nr. 2 din comunitatea roma, reconstruită printr-un fond PHARE,
cu sistem de încălzire şi instalaţii sanitare moderne, este văzută ca cea mai
mare realizare comunitară de către liderii romilor din Curtici. Din punctul
de vedere al modernizării infrastructurii, reconstruirea şcolii nu poate fi
catalogată decât în termeni de succes. Totuşi, problema educaţiei romi-
lor nu ţine, în primul rând, de infrastructură, cât mai ales de segregarea
educaţională şi, decurgând de aici, de calitatea proastă a învăţământului.
De aceea, mi se pare că şcoala este – cu toate semnele pozitive arătate de
modernizarea infrastructurii – mai curând un exemplu de dezavantajare,
dacă nu de discriminare a copiilor de romi şi, poate, una dintre cele mai
grave probleme ale comunităţii din Curtici.
Oraşul Curtici are două instituţii de învăţământ primar. Iniţial ambele
şcoli erau mixte, frecventate deopotrivă de români şi romi. După 1990,
185
însă, ele s-au separat pe etnii. Românii frecventează şcoala din centru, iar
romii, şcoala din cartierul lor. Până în 1990, teoretic, şcoala cuprindea co-
piii de ambele etnii din circumscripţie, practic însă, din 1983-1984, toţi copiii
români mergeau la şcoala din centru, deşi erau în evidenţa şcolii din cartier.
După anii 1980, locuitorii de etnie romă au început să înainteze de pe
străzile lăturalnice spre centru, cumpărând case de la români. Numărul
copiilor romi capătă preponderenţă în şcoala din cartier şi elevii români
încep să fie minoritari. Răspunsul la aceasta situaţie a fost că românii au
început să-şi mute copiii la şcoala din centru, la început individual, găsind
diferite metode, ca de exemplu, schimbându-şi domiciliul stabil în circum-
scripţia şcolii din centru (V. I., 62). Treptat, tot mai mulţi români au dorit
să-şi retragă copiii de la şcoala din cartier şi, până la urmă, s-a ajuns la un
compromis: copiii români au fost trecuţi la şcoala din centru, ilegal. M. C.
spune că mutarea copiilor români se datorează agresiunii copiilor romi.
Şcoala era mixtă, a fost o şcoală mixtă, şi români şi ţigani… De

ce credeţi că au plecat românii?! Acestei etnii nu-i place mun-
ca. Nelucrând, copilul din ce să trăiască? şi atunci îl taxa pe
român: el când venea la şcoală trebuia să aibă un sandvici în
plus. «Ţine un sandvici, ţine un leu, lasă-mă să trec!» Atunci
[părinţii] au mers la inspectorat şi s-a acceptat ca copiii din
sectorul ăsta să meargă la şcoală în centru, dar evidenţa să
fie la noi. Începând de prin 1981-1982 sau 1982-1983…(…)
După revoluţie aranjamentul informal din ultimii ani de comunism

a fost instituţionalizat: şcoala din comunitatea romă a devenit, „oficial”,
şcoala romilor, iar cea din centru, a românilor.
„Şcoala romilor” este frecventată de 166 de elevi înscrişi în ciclul pri-
mar şi 149 în ciclul gimnazial. În fapt, însă, doar la ciclul primar frecvenţa
este de 70-80 de procente. În ciclul gimnazial, în special după clasa a şa-
sea, copiii frecventează foarte rar şcoala, cam 50% venind la şcoală doar în
ziua acordării de alocaţii, dacă nu abandonează total. Administraţia şcolii
regretă că nu se mai condiţionează acordarea de alocaţii de o anumită
frecvenţă la şcoală a copiilor, ceea ce ar reduce rata de abandon şcolar.
Liderii comunităţii consideră că este foarte benefic pentru copiii romi
să aibă o şcoală bună în apropierea locuinţelor lor. M. C, mediatoare şcola-
ră, îmi spune că indiferent dacă mama e acasă sau nu, copilul îşi ia ghioz-
danul şi se duce la şcoală, chiar dacă e mai murdar sau prost îmbrăcat,
186
că un corn şi lapte tot primeşte, care îl „îmbucură”. Dacă, însă, şcoala ar

fi în centru, între români, atunci probabil că nu s-ar duce deloc… (M. C.,
34 de ani). Într-adevăr comunitatea fiind la câţiva kilometri de centru şi
neexistând niciun mijloc de transport, pare foarte plauzibilă afirmaţia me-
diatoarei şcolare.
Din păcate, însă, nivelul şcolarizării şi prestaţia profesorilor din Şcoala
Nr. 2 par să fie deficitare. Se pare că scopul corpului profesoral este să şco-
larizeze elevii doar la nivelul unei alfabetizări primare. Singurul criteriu de
evaluare a copiilor este raportat la abilitatea lor de a citi şi de a scrie. Acest
lucru apare atât în discursul interlocutorilor mei români, cât şi în cel al
părinţilor romi. După părerea unui intervievat, la Şcoala Nr. 2 din Curtici
„nu se poate respecta programa, noţiunile de bază la noi sunt scrisul şi
cititul... sunt copii valoroşi, dar să nu fie analfabeţi cu certificatul de 8 clase
în mână”. Se pare că, totuşi, mulţi copii rămân aproape analfabeţi până în
clasa a V-a.
Unele mame, cel mai probabil nesincere, par să pună această situa-
ţie pe seama potenţialului redus al copiilor, a faptului că „sunt mai grei
de cap”. „Fetiţa mea a avut operaţie de hernie şi acum îi vine mai greu la
şcoală, în clasa a cincilea ştie să scrie, dar nu ştie să citească…” (O. C., 29
de ani). Alte femei, mai deschise, mi-au mărturisit că, de fapt, nu se ţin ore
la şcoala din comunitate. Acest fapt pare să fie un loc comun în discursul
comunităţii rome:
(...) ăştia tineri nu-i prea învaţă, ăştia bătrâni îi mai învaţă,
dar tinerii nu… Când mergeam după adeverinţe, ore întregi îi
aşteptam… stăteau în cancelărie, la cafă, iar pruncii se joacă
în clasă (…) nu le dau teme, nu le dau nimic, numai cu numele
că merg la şcoală… (S. C., 33 de ani).
Unii tineri regretă această segregare a şcolii:
(…) era mai bine dacă erau împreună, învăţau mai bine şi co-
piii de ţigani şi de gropeni, eu am observat că românii… îs mai
şcolarizaţi… profesorii de aici nu prea bagă copiii în seamă şi
să le înveţe şi să le… dar acolo, în centru, acolo e obligat să în-
veţe, dar aici la Nr. 2 fac de capul lor… Profesorii nu prea erau
interesaţi, nu-s profesorii interesaţi… (C., 17 ani)
187
Pe lângă aceste situaţii personale, şi instituţional, din punctul de vede-

re al infrastructurii, par să existe diferenţe. Şcoala din centru are laborator
de informatică, sală de sport, pe când la Şcoala Nr. 2 este un singur calcu-
lator în sala profesorală. A., un copil rom de 12 ani, încurajat de unii profe-
sori, visează să se mute la şcoală din centru unde „sunt calculatoare şi săli
de sport!…”. Totul depinde, însă, de reuşita lui A. de a-l putea convinge pe
tatăl său, posesorul unui „palat” de pe strada principală din comunitate,
să-i cumpere o bicicletă care l-ar ajuta să ajungă mai uşor la îndepărtata
şcoală din centru.
Aceste aşteptări şi exigenţe reduse ale cadrelor didactice din Şcoala
Generală Nr. 2 par să fie întreţinute şi de lipsa de interes a majorităţii ro-
milor pentru şcoală. Dincolo de o alfabetizare rudimentară, şcoala este
percepută ca ceva lipsit de utilitate, cu care, de obicei, se pierde vremea5:
„După ce am făcut opt clase (…) am mai pierdut un an şi cu profesionala…”
(C. I., 57 de ani). Ambele sub-comunităţi (căldărari şi gropeni), indiferent
de generaţie, văd şcoala doar ca pe un mijloc de alfabetizare util în special
pentru obţinerea unui permis de conducere. A., de 15 ani, care locuia cu
familia în unul dintre palate, mi-a mărturisit că, după întoarcere din stră-
inătate, acum 3 ani, nu s-a reînscris la şcoală „nu am reuşit să fac toate
clasele, acuma nu mai se poate… (…) nici nu pot să-mi iau permisul, aşa îmi
pare de rău, acuma trebuie să ai toate clasele, nu? Şi dacă nu am diploma
nu pot să dau la permis…”.
Interlocutorii mei români susţin acelaşi punct de vedere, conform că-
ruia comunitatea romilor, indiferent de situaţia economică, nu vede şcoa-
la ca pe o necesitate: „Mentalitatea este aceeaşi, nu-şi schimbă mentalita-
tea… curat, frumos, civilizat şi a abandonat după clasa a şaptea … Noa, la
ce-i trebuie, că se descurcă, ei nu dau nimic pe şcoală…”
Se pare că acest lucru este specific ambelor comunităţi de romi. Chiar
şi copiii liderilor comunităţii, ai persoanelor mai active şi implicate în viaţa
socială, nu trec de bariera celor 8 clase şi foarte rar copiii ajung să termine
10 clase. Directorul şcolii subliniază: „De când e Curticiul ăsta Curtici unul
nu a ajuns să termine liceul, asta spune ceva…profesională au mai făcut,
dar liceu, nu…”. Un posibil obstacol ar fi examenul de capacitate, la care
membrii comunităţii nici nu se înscriu. În ultimii ani, o singură fată a luat
capacitatea, dar şi ea a abandonat după clasa a 10-a. Dintre băieţi, în ul-
timii 5-10 ani s-a înscris unul, dar n-a reuşit să treacă de capacitate. Altul
5 Vezi şi Sorin Cace (Cace 2007)
188
a dorit să se înscrie, dar, auzind că se cer câteva fotografii, a renunţat, cu

toate insistenţele secretarei şi ale directorului, care povesteşte cazul.
În opinia mea, toate aceste exemple denotă o acută lipsă de motiva-
ţie. Am încercat să înţeleg, vorbind cu tinerii, de unde această lipsă de
motivaţie. Unul dintre intervievaţi, N., de 17 ani, mi-a spus cum vede el
problema:
(...) toţi ştiu carte, toţi copiii au făcut 8 clase, mai departe
n-am dat. Noi ne descurcăm cu 8 clase ca alţii cu 20. Nouă
ne ajung 8 clase că nu dăm la medicină, la advocat, pe noi nu
ne interesează aşa ceva….ne interesează să avem permisul şi
maşina şi să ne descurcăm cu… ne interesează să facem bani,
pe orice băiat de la 14 la 18 îl interesează să fie căsătorit şi să
meargă în străinătate.
Părinţii întăresc părerile tinerilor:
(...) nu-i problema nu că nu se dezvoltă mental, amu, dacă

toată lumea se bate pentru avere… Averea se face în altă par-
te… averea se face în altă poziţie, eu stau pe băncile şcolii şi
cel care o plecat dincolo… deja la 20 de ani la noi, deja copii,
nu am eu aice ce are el la 20 de ani, care o plecat de 4-5 ani
dincolo deja au case frumoase, maşini, şi alt om [care] merg
pe şcoală, ce face? n-are nimic… (S. V., 52 de ani)
Prin urmare, în destule cazuri, dacă nu în majoritatea lor, mobilita-

tea socială e limitată la a acumula avere sau bunuri materiale. Şcoala, în
această viziune, nu poate să reprezinte decât o întârziere (puţin sau deloc
justificată) în calea mobilităţii sociale6.
Totuşi, voci solitare încep să se îndoiască de acest drum. Şcoala, car-
tea, începe, deşi foarte timid, să fie reconsiderată. Am întâlnit un singur
grup de tineri care munceau vara în zidărie şi care sperau ca toamna să-şi
poată relua liceul. Unul dintre ei, care spera să ajungă tehnician veterinar,
mi-a povestit experienţa lui şi mi-a prezentat detaliile pentru care a aban-
donat liceul după clasa a X-a:
6 Despre relaţia dintre nivelul de educaţie şi venit vezi şi Gabriel Bădescu (Bădescu 2007).
189
(...) mai multe probleme, că colegii avea maşină, bani, gagi-

că… vroiam şi eu! N-am avut de unde să iau… Am vrut să mă
duc şi eu în străinătăţi… să fac… şi aşa… m-am… oprit… M-am
lăsat de şcoala… Am mers în străinătate, n-o mers. Nu am
ştiut limba… nu am ştiut să mă descurc… mergi şi nu găseşti
de lucru… şi dacă găseşti nu ştii limba, nu ştii cum să vorbeşti
cu ăla… acum am înţeles ca şcoala e bună… acum m-am gân-
dit că mai bine cu şcoala decât cu bani şi cu… dacă ai şcoală
ajungi multe… cum zice romul, dacă ai carte ai parte…
Pentru segmentul defavorizat al „ţiganilor româneşti” nici cele opt cla-

se elementare nu sunt totdeauna posibile. Mulţi nu-şi dau deloc copiii la
şcoală, în special fetele mai mari care sunt lăsate să îngrijească de cei mici
în timp ce mama merge să câştige un ban:
Maroană are 12 ani, merge la şcoală, îmi place cum învaţă…

dar n-o pot s-o las la şcoală, tot sprijinul e în ea…. când îi mu-
sai îi spun stai dragul mamei acasă că eu merg pe uliţa….[adi-
că merge să caute de lucru]”. (V. C., 32 de ani)
Celelalte vecine îmi spun însă că fetiţa nu merge deloc la şcoală şi că

„mama-să i-a mâncat de pe acum viitorul. Ceea ce arată că lipsa şcolii
totuşi e văzută că un impediment în dezvoltarea unei fete (cel puţin la
nivel discursiv, în interacţiunea cu un străin, ne-rom).
O altă problemă întâlnită îmi dă speranţa că situaţia şcolii va fi recon-
siderată în timp şi că bariera celor opt clase va fi depăşită. Unii lideri ai co-
munităţii, mai emancipaţi economic, ar dori să se lanseze în varii activităţi
comerciale. Deschiderea unui magazin alimentar, de exemplu, presupune
anumite cunoştinţe de contabilitate pe care, neavându-le, romii îşi pun pro-
blema angajării unor străini, prin forţa faptelor ne-romi. Această situaţie
ipotetică pune în evidenţă ironia unor prejudecăţi în oglindă. Acestea justi-
fică practicile prin care românii şi romii din Curtici se exclud reciproc:
(...) ţiganul ştie că românul îi hoţ, dacă m-aş gândi că nu fură

(sublinierea mea, MG)….. eu colaboram cu un contabil ca să
deschid o alimentară. Trebuie să am încredere însă în cel cu
care lucrez, dar ştiu că mă fură toţi, decât să mă fure mai bine
nu deschid… (V.S., 52 de ani)
190
În concluzie, şcoală este unul din punctele de criză în comunitatea

romă din Curtici. Chiar în satele (şi comunităţile rome) vecine – vezi cazul
Comlăuş – există absolvenţi de liceu şi chiar de facultate de etnie romă, po-
liţişti de etnie romă şi aşa mai departe. Din păcate, se pare că cei din Curtici
nu au avut încă ocazia să aibă sub ochi o carieră a vreunui membru al
comunităţii a cărui mobilitate socială ascendentă să fie bazată pe şcoală.
5. Situaţia femeii în comunitatea de romi

Situaţia fetelor este şi mai problematică. De regulă, la vârsta pubertăţii
ele nu mai sunt lăsate la şcoală. „La noi, partea fetelor… la liceu nu le dăm
sau la şcoală profesională, că la 14-15 ani se mărită (…)” (S.V., 52 de ani).
Fetele rămân acasă, pe lângă părinţii lor, ajutându-i în gospodărie fără un
alt viitor posibil (şi socialmente acceptat) în afara căsătoriei. Multe sunt
deja logodite sau chiar căsătorite la 15 ani. A., de 15 ani, îmi spune că din
generaţia ei nu au mai rămas decât trei colege necăsătorite şi mi le enu-
meră pe degete.
Frecventarea spaţiului public, adică ieşirea din spaţiul familiei, este
guvernată de reguli stricte. Înainte de căsătorie fetelor căldărari li se inter-
zice orice distracţie în afară familiei. Orice ieşire la discotecă, la ştrand sau
la bar cu prietenii e văzută ca o ruşine. „Fetele noastre nu merg la disco că
e ruşine” îmi spune N. de 17 ani. Dar băieţii merg, îmi spune mama lui, că
„la noi, la ţigani, băieţii au mai multe drepturi decât fetele” (G. 42). Întrebat
atunci cu cine dansează la disco îmi răspunde că de obicei cu fetele ro-
mânce sau cu fetele caştaleilor, care, consideră el, sunt mai puţin riguroşi
în această privinţă. Distracţiile admise la căldărari sunt de obicei în cadrul
familiei, la nunţi, reuniuni de familie sau petreceri cu prietenii. La ştrand
adolescentelor nu li se dă voie să meargă decât însoţite de familiile lor. Nici
chiar tinerii logodiţi nu au voie să se vadă separat de familie.
Aceleaşi interdicţii le-am întâlnit şi la „ţiganii româneşti.” Fetelor de
multe ori li se refuză şcoala pe motiv că acolo ar fi mai puţin suprave-
gheate şi ar putea să-şi piardă virginitatea. Cornelia, 38 de ani, îmi spune
că, deşi un domn din Cluj a insistat foarte mult să-şi dea fata la şcoală,
ea nu a dat-o, că e ruşine. La întrebarea mea dacă e ruşine să înveţi, m-a
corectat „nu, nu-i ruşine să înveţi dar e ruşine să umbli cu băieţii…, că la
noi la ţigani fată trebuie sa fie virgină.” (C, 38). Şcoala deci este percepută
191
ca o breşă într-un riguros dispozitiv de control social al relaţiilor sexuale

şi implicit al căsătoriei şi în consecinţă este evitată. Unul dintre profesori
îmi vorbeşte despre lupta pe care a trebuit să o dea cu o bunică să-şi lase
nepoată să termine măcar 8 clase. Bunica refuză pe motiv că nepoata poa-
te fi furată în drum spre şcoală. Se pare că opinia bunicii a avut succes în
cele din urmă.
De multe ori am avut impresia că fetele sunt văzute ca o marfă. Ele
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii ca să poată fie bine căsătorite.
Cum căsătoriile se fac prin „vânzarea miresei” şi implică sume de bani,
am putea spune că aceste fete trebuie, în mod ideal, să fie bine vândute
şi să aducă profit familiei din care pleacă. Deşi grupul ţiganilor româneşti
afirmă că la ei fetele nu se dau pe bani, am observat că membrii înstăriţi
ai grupului acceptă practici perfect similare cu cele ale căldărarilor. Unul
dintre interlocutori îmi mărturiseşte că, atunci când a văzut că fiica lui
are 16 ani şi e tot necăsătorită, s-a gândit că „amu cine vine să o ceară, o
dau!”. Fericit, îmi spune, a venit în cele din urmă un peţitor din Timişoara,
necunoscut de el sau de familie, şi a peţit-o nu doar pe fiica de 16, dar şi
pe cealaltă mai mică, de 15 ani. Preţul lor a fost de 21 galbeni, adică circa
4500 de euro, valoarea unui galben fiind de circa 220 euro.7
O altă fetiţă de 13 ani, foarte frumos împodobită cu salbe de aur, mi-a
mărturisit că tocmai s-a logodit. La întrebarea mea dacă îi place logodni-
cul, fata (care părea fericită) nu a apucat să răspundă, că mama a interve-
nit „dacă nouă ne place şi ei îi place”.
Totuşi discursul se schimbă în raport cu generaţiile intervievate. V., de
21 de ani mi-a spus că acum nu mai este ca pe timpuri, când fetele erau
căsătorite de părinţi. Deşi V. părea mai curând o excepţie, putem observa
o diferenţă între normă şi practică. R. (12 ani) mi-a spus că şi sora ei de 15
ani a refuzat câţiva peţitori şi acum are un alt „drăguţ” informal, tolerat de
mamă dar necunoscut de tată. Am înţeles din interacţiunea cu ele că e o
lume în tranziţie, că sunt şi excepţii de la normă şi că norma unanim ac-
ceptată şi afirmată, potrivit căreia „fetele nu lucrează şi ascultă de părinţi
în alegerea viitorului soţ”, nu se verifică întotdeauna în practică.
Practica căsătoriilor timpurii nu este caracteristică doar romilor. Vor-
bind cu câţiva români cu o situaţie economică modestă, am aflat însă că
7 În decursul poveştii aflu că unul dintre miri, cel mai tânăr, care se căsătorea cu fata de
15 ani avea el însuşi doar 15 ani. Aşadar niciunul dintre miri nu avea nici vârsta de 18
ani, deşi, în timpul peţitului, cel care „cumpără” spusese că fiul lui e major, iar „vânză-
torul” mărturiseşte: „Eu l-am crezut, ce, era să-i cer buletinul?” îmi mai spune S.V.
192
şi ei practică aceleaşi vârste de căsătorie. V. I., în vârstă de 56 ani, crescută

fără tată într-o familie cu multe probleme economice, se căsătorise la 16
ani, iar fiul ei la 18. În concluzie, căsătoriile timpurii nu sunt specifice doar
romilor din Curtici, ci şi unei categorii de români şi această vârstă timpurie
ar putea fi un indicator al clasei şi nu al etniei. Faptul că vârste foarte fra-
gede de căsătorie sunt practicate şi la romii înstăriţi pare, în opinia mea, să
sublinieze că anumite trăsături ale identităţii de grup se schimbă mai greu
decât situaţia economică.
6. Concluzii
În concluzie, una dintre problemele cele mai vechi ale comunităţii din
Curtici este segregarea teritorială. Comunitatea romă a locuit şi locuieşte
într-o structură de cvasighetou, aflată la marginea localităţii, ghetou re-
zervat numai romilor şi nefrecventat decât în cazuri cu totul excepţionale
de către români. Este instructiv că şi la nivel oficial situaţia comunităţii
era considerată demnă de ascuns: astfel, comunitatea mai recentă a gro-
penilor a fost mutată cu forţa, prin decizie administrativă, în ghetoul mai
mare şi mai vechi al căldărarilor. Faptul că populaţia romă a crescut şi că
comunitatea s-a extins asupra unor zone locuite până nu demult de ro-
mâni nu indică deloc o atenuare a segregării, ci pur şi simplu o schimbare
a raportului numeric dintre comunitatea română şi cea romă. Schimbările
economice din anii ’90 au făcut ca anumite familii rome să poată aduna
destui bani pentru a ieşi din comunitate şi a-şi ridica case în centrul „alb”
al oraşului, spărgând omogenitatea celor două comunităţi – română şi
romă. Totuşi, această practică sporadică nu indică un trend de de-segre-
gare teritorială a comunităţilor de romi.
Segregarea teritorială la nivel de grup este menţinută şi întărită de
un tratament distinct care e aplicat doar romilor. Practicile de interacţiune
cotidiană, aşa cum apar ele din coexistenţa istorică a celor două comuni-
tăţi, indică faptul că, în mod tradiţional, atât comunitatea romă, dar mai
ales comunitatea română par să fi dezvoltat, menţinut şi reîntărit un set
de valori, stereotipuri şi practici de interacţiune care au tins să menţină la
minim contactul dintre cele două comunităţi. Astfel, românii şi romii au
coexistat paşnic în Curtici, însă cu un nivel foarte mare de izolare. Foarte
des românii se miră că o femeie româncă îndrăzneşte să meargă în comu-
193
nitatea romilor. Aceeaşi mirare este împărtăşită şi de o femeie căldărară

aflând că cercetătoarea se duce singură între gropeni. Această lipsă de
contact, precum şi prejudecăţile reciproce (deşi fundamental asimetrice,
în defavoarea romilor), stau la baza unui mod de excludere prin practică
cotidiană, care îi oprea pe romii, până de curând, din participarea la orice
activităţi publice.
Schimbările la nivel politic de după 1990 au dus la sensibilizarea auto-
rităţilor faţă de comunitatea romă. Deşi la nivel discursiv marea majorita-
te a funcţionarilor şi a intelectualilor români au o atitudine rasistă şi plină
de prejudecăţi despre romi, descoperind că „în fond sunt şi ei oameni”,
unii se dovedesc implicaţi în diverse probleme ale romilor cu care inter-
acţionează. Din păcate, aceste atitudini sunt izolate şi individuale şi nu
schimbă raportul dintre cele două comunităţi. Românii, inclusiv asistenţii
sociali, au cunoştinţe foarte superficiale şi neimplicate despre romii din
Curtici. Toate autorităţile locale par foarte grăbite să afirme că ei nu pot
să distingă între cele două comunităţi de romi din oraş, pentru ei sunt toţi
omogenizaţi în categoria „ţigani”. Această necunoaştere este semnalată
şi de membrii comunităţii: „Problema asta am spus-o şi la consiliu, că ei
nu ştiu despre noi, ei atât ştiu că suntem ţigani, dar nu ştiu dacă suntem
ţigani româneşti sau căldărari. (V.S., 52 de ani).
Totuşi problema cea mai critică a romilor din Curtici rămâne excluzi-
unea şcolară. Nici datele culese, nici istoria orală nu amintesc măcar un
singur individ de etnie romă din Curtici care să fi terminat vreodată liceul.
Şcoala, care ar putea constitui o posibilă cale de integrare şi mobilitate
socială, este un drum închis pentru romii curticeni. Dificultatea problemei
este întreţinută atât de setul de atitudini tradiţionale faţă de şcoală ale
comunităţii rome, care tinde să creadă că „pierde timpul” la şcoală, cât şi,
mai ales după 1990, prin segregarea celor două şcoli din oraş. Segregarea
teritorială a dat naştere unei segregări instituţionale şi unui raport de ca-
litate a învăţământului, defavorabil comunităţii de romi.
Aceste impedimente instituţionale sunt cuplate şi re-întărite de setul
de alegeri şi preferinţe ale romilor. Interesul românilor de a avea o şcoală
separată pentru copiii de români este întreţinut de dezinteresul accentu-
at al multor părinţi romi pentru calitatea educaţiei copiilor lor. Observ că
acest dezinteres pentru şcoală este în special generalizat la membrii înstă-
riţi ai comunităţii. Doar membrii defavorizaţi tind să vadă şcolarizarea ca
o posibilă depăşire a situaţiei lor materiale şi sociale precare. Din păcate
şcolarizarea fetelor, şi situaţia lor în general, este dramatică, deoarece o
194
posibilă opţiune individuală pentru şcoală se loveşte de un impediment

dublu, de lipsa de preţ pusă pe şcolarizare şi de rolul unic rezervat femeii
în comunitate: acela de gospodină şi mamă.
Singura posibilitate de mobilitate socială practicată de membrii co-
munităţii din Curtici este ascensiunea economică. Discursul românilor se
schimbă, de obicei, doar în raport cu romii înstăriţi. Situaţia economică a
celor două comunităţi a reprezentat o constantă istorică în Curtici. Atât în
privinţa profesiilor, cât şi în privinţa veniturilor, romii au fost întotdeauna
defavorizaţi în raport cu românii. În perioada socialistă aceasta discre-
panţă s-a atenuat, însă doar relativ: deşi majoritatea romilor munceau în
industria arădeană alături de români, ei ocupau poziţiile prost plătite de
muncă necalificată, din cauza (în principal, dar nu exclusiv) a lipsei lor de
şcolarizare.
Marea schimbare adusă de perioada de după 1990 este că, datorită
efectelor migraţiei în Europa Occidentală şi/sau muncii în producţia le-
gumicolă, a apărut o grupare romă cu venituri înalte sau medii (în raport
cu comunitatea non-roma). Doar în raport cu aceste grupuri am observat
că (o bună parte dintre) românii din Curtici indică un nivel de acceptare
şi integrare (limitată) a romilor drept concetăţeni acceptabili şi egali. Sus-
ţin aşadar că pentru romii din Curtici, singură cale de mobilitate socială
ascendentă şi de integrare (limitată) a constat în acumularea (prin orice
mijloace) de bunuri materiale.
În concluzie, la Curtici ierarhiile sociale sunt determinate în mare mă-
sură de posesiunile materiale sau de lipsă acestora – atât în comunitatea
romă, cât şi în cea română. În ultimii ani se poate afirma fără îndoială
că prejudecăţile şi practicile discriminatorii care au dominat contactele
dintre romi şi ne-romi sunt atenuate semnificativ (fără a fi eliminate însă)
de îmbunătăţirea situaţiei economice a comunităţii rome în general şi a
unor membrii ai acestei comunităţi în mod special. Atât oficialităţile cât
şi românii din Curtici, în general, respectă mai mult (şi discriminează mai
puţin) „ţiganii de mătase”, cu alte cuvinte noua clasă medie şi clasa supe-
rioară din rândul comunităţii rome. În opinia mea aceasta este principala
dimensiune în care are loc incluziunea romilor în comunitatea română
din Curtici.
195
Bibliografie
BĂDESCU, Gabriel
2007 Capital uman şi capital social la populaţia de romi. In: BĂDESCU,
Gabriel et al. (ed.): Barometrul incluziunii romilor. Fundaţia pentru o
Societate Deschisă, Bucureşti, 76-84.
CACE, Sorin (ed.)
2007 Accesul romilor pe piaţa muncii. Aspiraţii, factori şi strategii de reuşită.
Editura Expert, Bucureşti.
FLECK Gábor – RUGHINIŞ, Cosima
2008 Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea romilor în societatea
românească de azi. Human Dynamics, Bucureşti.
GILL, Tom
2002 Wage Hunting at the Margins of Urban Japan. In: DAY, Sophie –
PAPATARXIARCHIS, E. – STEWART, Michael (ed.): Consider the Lilies
of the Field. Marginal People Who Live for the Moment. Westview Press,
London, 155-74.
ZĂRNA, Gheorghe-Dorel
1999 Sărăcia sau inegalitatea veniturilor ca factor predicativ al mortalităţii
generale. Studiu comparativ a două comunităţi rurale de ţigani. Editura
Sofia, Arad.
196
„Ţiganul meu” şi încrederea
Toma Stefánia
„Ţiganul meu” şi încrederea –

relaţii economice informale
într-o comunitate multietnică
din Transilvania
1. Introducere
Înainte de 1989, cererea masivă de forţă de muncă necalificată şi înca-
drarea în muncă a romilor, acompaniată de politicile asimilaţioniste motiva-
te ideologic, au redus substanţial sărăcia în rândul acestei populaţii. Romii
furnizau forţa de muncă necalificată de care era nevoie, fiind angajaţi, de
regulă, la limita inferioară a ierarhiei ocupaţionale. Ei se regăseau, aşadar, în
ramurile economiei privilegiate de politica socialistă: industrie, construcţii,
minerit şi, în mai mică măsură, în agricultură. Pe lângă munca în industrie,
romii erau adesea angajaţi de către stat pentru curăţenie stradală, grădină-
rit, agricultură şi divertisment. Astfel aveau acces la asigurare socială, la un
salariu lunar şi se bucurau de toate avantajele sociale ale bugetarilor. Când
aceste sectoare s-au prăbuşit, romii au ajuns într-o situaţie neaşteptată în
ceea ce priveşte şomajul şi sărăcia. Tranziţia i-a afectat din punct de vedere
economic şi social mai grav decât a afectat alte segmente ale populaţiei:
colapsul întreprinderilor industriale şi agricole de stat a generat şomaj de
masă în rândul romilor (vezi de Soto şi Gedeshi 2002; Kligman 2001)1.
1 Trebuie menţionată necesitatea diferenţierii între diverse grupuri de etnici romi.

Grupuri diferite de romi au reacţionat diferit la condiţii similare.
197
Rapoartele de ţară ale Băncii Mondiale privind sărăcia în Ungaria,

Bulgaria, România şi Slovacia arată că romii sunt mai săraci decât alte
grupuri de populaţie (vezi Teşliuc et al. 2001) şi că sunt mai predispuşi să
fie victime ale sărăciei şi să rămână în continuare săraci (despre teoriile
noilor sărăciţi Emigh et al. 2001; Spéder 2002)2.
Şomajul generalizat a redus drastic veniturile familiilor rome, care
sunt forţate acum să câştige muncind ocazional sau sezonier. Caracterul
nesigur al acestor tipuri de muncă i-a determinat pe romi să dezvolte noi
strategii de supravieţuire în condiţii de trai dificile şi să le întărească pe
cele tradiţionale. Aceste strategii includ reîntoarcerea la – sau reînvăţarea –
ocupaţiilor lor tradiţionale, creditul informal la magazine („lista”), micul
comerţ, munca ocazională, cerşitul, asistenţa economică şi munca sezoni-
eră în străinătate sau în alte regiuni ale ţării. În asemenea condiţii, este de
înţeles că romii au încercat să găsească nişe în economia secundară. Deşi
eforturile lor în acest sens nu sunt specifice unui singur grup, prezenţa
romilor în segmentul economiei secundare a reprezentat o circumstanţă
convenabilă pentru a întări stereotipurile deja existente ale gadjo3 cu pri-
vire la această comunitate etnică. În ceea ce priveşte aceste stereotipuri,
accentul nu se pune pe prezenţa romilor în economia secundară, ci pe ab-
senţa lor din munca salariată, întrucât aceasta din urmă este importantă
nu doar pentru garantarea unei vieţi sigure, decente pentru o familie, ci
reprezintă şi cadrul general pentru modelele de interacţiune şi comporta-
ment cotidian (Wilson 1996: 73). O altă imagine foarte cunoscută a romi-
lor în Europa postsocialistă este aceea că şomerii romi sunt dependenţi de
asistenţa socială şi că profită de bunul public. Cu toate acestea, analiza să-
răciei pre- şi post-transfer în România arată că în perioada 1995-2002 ro-
mii nu au beneficiat de transferuri sociale mai consistente decât membrii
altor comunităţi etnice. Legea venitului minim garantat şi alte transferuri
(means-tested transfers) nu au reuşit să ofere suficiente resurse financiare
pentru a-i capacita pe indivizi să facă faţă multiplelor privaţiuni (pentru o
analiză detaliată a transferurilor sociale în ceea ce-i priveşte pe romi: Raţ
2005). În cazul romilor foarte dezavantajaţi, accesul la cursurile de califi-
2 Conform acestor studii, etnicitatea este doar unul dintre factorii care contribuie la
acumularea privaţiunilor. Alţi factori ar putea fi: traiul în zonele rurale, prima gene-
raţie de orăşeni, viaţa în oraşele monoindustriale, şomajul, copiii şi altele.
3 Termenul „gadjo” denumeşte populaţia care nu aparţine etniei rome.
198
care profesională şi la alte servicii publice este restricţionat de problemele

supravieţuirii cotidiene4 .
Articolul de faţă îşi propune să prezinte pe scurt rezultatele şi conclu-
ziile unei serii de cercetări realizate într-o localitate din România, mixtă
din punct de vedere etnic5. În primele capitole, vom prezenta, pe scurt,
comunităţile de romi şi poziţia lor socioeconomică, apoi vom încerca să
descriem şi să analizăm două dintre strategiile de supravieţuire ale romi-
lor. În cele din urmă, ne vom îndrepta atenţia asupra problemei încrederii,
care este elementul care leagă toate strategiile informale şi prin care vom
putea să înţelegem mai bine caracterul relaţiei dintre romi şi gadjo.
2. Prezentarea localităţii şi a romilor din Nuşfalău6

Nuşfalău (Szilágynagyfalu) se situează în regiunea nord-vestică a Ro-
mâniei şi este o localitate mixtă din punct de vedere etnic. Conform Re-
censământului naţional din 2002, în localitate trăiesc aproximativ 4177
de maghiari, 650 de romi, 647 de români, 36 de slovaci, 4 germani şi 1
ucrainean. Cei 650 de romi reprezintă 11,78% din totalul populaţiei satu-
lui Nuşfalău, care numără 5 515 locuitori.
Romii din Nuşfalău trăiesc la marginea localităţii, în trei comunităţi
mai mult sau mai puţin compacte. Comunitatea Brazilia este cea mai
4 Pentru o analiză detaliată a accesului romilor la educaţie vezi: Stefánia Toma (Toma
2005). Această cercetare a fost sprijinită printr-un grant din partea fundaţiei CERGE-EI
Foundation, în cadrul unui program al Global Development Network. Fonduri supli-
mentare pentru ţările balcanice au fost oferite de guvernul austriac prin intermediul
WIIW, Vienna.
5 Sunt profund recunoscătoare pentru sprijinul financiar şi moral primit din partea
VisegradFund în perioada 2004-2005 şi în perioada 2005-2006 (Grantul S-019-2005
şi Grantul S-012-2006) şi pentru amabilitatea Şcolii Doctorale de Sociologie de la Uni-
versitatea Corvinus din Budapesta, Ungaria. De asemenea, au fost folosite rezultatele
cercetării de teren „Incluziune 2007” realizată în cadrul programului PHARE 2004
„Consolidarea capacităţii instituţionale şi dezvoltarea de partneriate pentru îmbu-
nătăţirea percepţiei şi condiţiilor romilor” implementat de SGG, având ca beneficiar
Agenţia Naţională pentru Romi.
6 Ultima vizită pe teren a fost realizată în august şi septembrie 2007. În raport am
folosit şi experienţele vizitelor mele anterioare efectuate în cadrul programului de
cercetare finanţat de CERGE-EI, Guvernul Austriei prin WIIW şi Global Development
Network, în perioada 2004 – 2006.
199
mare, cuprinzând aproximativ 75 de locuinţe, unde trăiesc 134 de familii

(circa 550 de persoane), conform mediatorului sanitar al comunităţii. Co-
munitatea Brazilia era iniţial separată de restul satului prin râul Barcău
(Berettyó). Din interviuri reiese că înainte de Primul Război Mondial auto-
rităţile locale au decis să mute cartierul romilor la o oarecare distanţă de
sat. Încet-încet, cartierul a fost înconjurat de casele nou-veniţilor maghiari
şi români, dar există încă o delimitare clară (o stradă) între comunitatea
romă şi cea de nou-veniţi.
O altă comunitate se numeşte Bakos. Acesta este o comunitate mixtă
din punct de vedere etnic. Aici locuiesc, pe lângă romi, deopotrivă ma-
ghiari şi români, consideraţi săraci.
Ultima şi cea mai mică dintre comunităţile rome include aproxima-
tiv 26 de persoane. Aceasta trăieşte pe „Tóni telep”, lângă gara localităţii,
foarte departe de centrul satului şi de celelalte comunităţi rome.
În sat există, de asemenea, aproximativ 20 de persoane care se decla-
ră maghiari, dar care, prin hetero-identificare, sunt consideraţi de etnie
romă.
Romii din Nuşfalău au fost menţionaţi pentru prima dată în registrele
fiscale7 ale anului 1820 (3 persoane). În acelaşi document, în 1835 erau
deja menţionaţi 33 de romi. De-a lungul secolului al XIX-lea, numărul
romilor înregistraţi nu a exprimat o creştere relevantă (1840: 28; 1848:
36; 1848: 33). La recensământul din 1880 nu există categoria „romi”, dar
putem specula că etnicii romi erau catalogaţi drept „vorbitori de maghia-
ră” sau vorbitori de „limbă necunoscută” (46 de persoane). Conform unui
istoric local, Major Miklós8, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea nu-
mărul romilor sosiţi în Nuşfalău – şi nu doar al lor – a crescut, ca urmare
a unei situaţii economice favorabile. Începând cu secolul al XIV-lea, Nuşfa-
lăul este cel mai important centru comercial al regiunii Barcău, datorită
stabilirii în sat a familiei nobiliare Bánffy. Din 1471, satul obţine dreptul de
7 Folosind registrele fiscale, putem aproxima numărul romilor care trăiau în sat în acea
perioadă. Dar am găsit o sursă mai timpurie privind prezenţa romilor în Nuşfalău
în Arhiva Bisericii Reformate. Aici se spune, la data de 4 ianuarie 1808, că “Czigány
Muntyán István ifjú legényt Farkas Miklós bé-panaszolta, hogy az ő hajadon Leányát
Farkas Erzsébetet teherbe ejtette” [Farkas Miklós s-a plâns zicând că tânărul numit
Czigány Muntyán István a lăsat-o gravidă pe fata lui nemăritată, numită Farkas Er-
zsébet]. În toate documentele sunt menţionate nume precum “Czigány Muntyán Ist-
ván”, „Czigány Kali Juliska”, „Czigány Ponta Péter”, “Czigány Barna Terézia”. Termenul
„Czigány”, folosit ca nume de familie, poate fi utilizat ca denominare a etnicităţii.
8 Interviu cu Major Miklós (vezi şi Major 2005).
200
a organiza patru târguri naţionale în fiecare an. La finele anului 1899 se

deschide calea ferată dintre Şimleu şi Marghita, care a facilitat dezvoltarea
pieţelor satului şi a atras tot mai mulţi participanţi la târgurile organizate,
care din 1899, vor fi şase la număr. Factorii mai sus-menţionaţi au con-
tribuit foarte mult la crearea unor condiţii economice favorabile pentru
populaţia din regiune, devenind, prin urmare, o atracţie şi pentru romi.
Romii din Nuşfalău erau „robii” aristocratului local, baronul Bánffy, în
calitate de cărămidari şi grăjdari pentru caii acestuia. Unii dintre ei au fost
angajaţi pe domeniul său ca agricultori, iar câţiva erau muzicanţi. La în-
ceputul secolului XX, găsim în Nuşfalău doi tinichigii independenţi şi şapte
fierari, care erau, probabil, tot romi. Romii din Nuşfalău nu erau proprie-
tari de pământ, ci trăiau pe domeniul baronului Bánffy, situaţie menţinută
până în zilele noastre, când fostele proprietăţi ale baronului sunt în propri-
etatea Consiliului Local.
În secolul al XIX-lea comunitatea romă a locuit în partea de vest a
satului, unde se găseşte încă cimitirul romilor, iar la începutul secolului
al XX-lea ei au fost mutaţi în capătul sudic al satului. După naţionaliza-
rea domeniului baronului, autorităţile comuniste – declarându-şi intenţia
drept „igienizatoare” şi „civilizatoare” – au decis să mute din nou comuni-
tatea romă de cealaltă parte a râului Barcău, la o distanţă considerabilă de
centrul satului (partea estică a localităţii). Aceasta este astăzi comunitatea
cunoscută drept Brazilia (“Tanya”). De-a lungul deceniilor, zona nelocuită
dintre sat şi comunitatea Brazilia a fost populată de „viniturile” maghiare
şi române. Această separaţie între vechii săteni şi nou-veniţi există încă pe
harta cognitivă a satului, iar râul Barcău reprezintă, simbolic, graniţa.
După al Doilea Război Mondial, în perioada Reformei Agrare, baronul
a trebuit să aloce „celor mai săraci” parcele de pământ pentru construcţia
de case. Printre câteva familii de maghiari şi români, şase familii de romi
au primit o parcelă în zona numită “Bakos”.
La începutul secolului al XX-lea, regiunea Nuşfalău a cunoscut o
dezvoltare economică fără precedent. Datorită acesteia, romii au găsit
o serie de oportunităţi de angajare în preajma activităţilor maghiare. În
1900 a fost deschisă o fabrică de cărămidă (Papp-Sweiger) de către comu-
nitatea evreiască, unde au fost angajaţi mai mulţi romi. În 1930, fabrica
şi-a lărgit activitatea şi a început să producă mai mult pentru export, de
exemplu pentru Ungaria. Cărămida pentru nevoile locale au produs-o,
în continuare, romii care nu erau angajaţi la fabrică. În acea perioadă,
agricultura era de asemenea prolifică. Proprietarii de pământ au înlocuit
201
culturile anterioare de grâne cu cele de legume şi fructe, mai profitabile

în noul context. Majoritatea romilor au găsit, din nou, oportunităţi de
muncă la ferme, iar câteva femei rome au fost angajate pentru munci
domestice, în gospodăriile maghiarilor, fiind plătite doar cu mâncare şi
haine. Deoarece romii nu au fost niciodată proprietari de pământ, ei au
fost constrânşi să se mulţumească, pe plan local, cu ceea ce le ofereau
maghiarii.
2.1. Perioada socialistă
În 1950 s-au pus bazele Cooperativei Agricole – CAP, numită “Új Élet”
(“Viaţă Nouă”), şi 98 de familii sărace au intrat în cooperativă. Toate pro-
prietăţile baronului local, care a fost forţat să părăsească satul9, au fost
naţionalizate. Astfel, Cooperativa Agricolă şi-a început activitatea cu un
total de aproximativ 300 de hectare de teren agricol. Procesul de colectivi-
zare a durat mai mult de 10 ani, până în 1962. La începutul anilor 1980 s-a
înfiinţat o fermă socialistă pentru creşterea vitelor, care a preluat aproape
jumătate din pământul colectiv. De asemenea, a fost construită o între-
prindere socialistă de maşini agricole (SMA), pentru a deservi CAP-ul. În
această perioadă şi alte proprietăţi private au fost naţionalizate: industria
Darvas, industria de cărămidărie şi altele. Datorită strategiei de dezvoltare
rurală a noului regim, pentru noii rezidenţi ai localităţii s-au construit lo-
cuinţe pe fostele proprietăţi ale baronului local. În 1962 satul a fost conec-
tat la sistemul de electricitate, mai puţin comunitatea romă Brazilia, iar
drumul principal (de la Şimleu la Oradea) a fost asfaltat. Aceasta a fost o
ocazie bună pentru unele familii rome să se mute din Brazilia. De altfel, în
aceşti ani, putem observa o tendinţă migratoare puternică dinspre Nuşfa-
lău înspre noile oraşe industriale ale regiunii: Oradea, Zalău şi Timişoa-
ra. Această tendinţă a fost mai scăzută în anii 1960 şi la începutul anilor
1970, când putem observa chiar o tendinţă inversă, datorită noilor schim-
bări administrative în regiune: Nuşfalăul a devenit comună, iar populaţia
satelor învecinate a tins să migreze înspre acest centru în speranţa de a
găsi condiţii de viaţă mai bune. Ulterior, la sfârşitul anilor 1970 şi 1980,
tendinţele de migrare au revenit, în acest caz, însă, destinaţia fiind alte
ţări: Ungaria şi SUA, iniţial. La începutul anilor 1980, politica regimului
9 O descendentă a baronului Bánffy (Bánffy Mária) locuieşte în prezent în Ungaria,

vizitând, în fiecare an, Nuşfalăul.
202
comunist a devenit mai severă: controlul social, politic şi economic a de-

venit mai riguros, procesul de industrializare şi urbanizare mai vizibil,
ceea ce a generat începutul unui puternic proces de migraţie dinspre ru-
ral înspre urban. Această stare de fapt a dus la o lipsă de forţă de muncă
în localitate, care a fost echilibrată prin integrarea forţei de muncă rome,
ieftine, în sectorul agricol. În plus, romii înşişi au participat la acest proces
de migraţie: unii dintre ei căutau comenzi de cărămidă în diferite regiuni
din România, alţii lucrau în industrie şi construcţii în regiune sau parti-
cipau la munci agricole sezoniere în alte regiuni ale ţării. Pentru câteva
luni pe an, li se oferea cazare şi masă, având astfel şansa de a pune bani
deoparte pentru iarnă. Această sumă de bani era strict suficientă pentru
necesităţile elementare ale gospodăriei. Romii din Nuşfalău trebuia să
caute alte surse de venit în localitate pentru a-şi suplimenta câştigurile.
Aceste practici au fost transmise din generaţie în generaţie, deoarece şi
copiii romi participau. Din cauza nivelului lor educaţional scăzut şi a lipsei
unei calificări adecvate, ei nu au avut niciodată posibilitatea de a găsi căi
de ieşire din această situaţie precară pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de
trai. Cele de mai sus sunt valabile pentru majoritatea romilor din comuni-
tatea Brazilia.
Comunitatea romă din Bakos prezintă caracteristici diferite. Segrega-
rea spaţială a comunităţii Bakos nu este atât de evidentă ca cea a Brazilei,
strict separată de restul satului. Bakos, deşi situată, de asemenea, la mar-
ginea satului, este aproape de drumul naţional şi, deci, mai vizibilă. Mai
mult, Bakos este un cartier mixt, deoarece familiile de romi trăiesc lângă
maghiari şi români, care sunt, de asemenea, săraci. Această vecinătate a
romilor cu alte grupuri etnice a influenţat, oarecum, imaginile mentale
ale sătenilor cu privire la modul lor de viaţă. Deşi sunt săraci, mai săraci
decât vecinii lor maghiari şi români, putem observa diferenţe majore între
comunităţile Brazilia şi Bakos, în ceea ce priveşte structurarea spaţiului.
Această diferenţă era tipică şi în perioada socialistă. Datorită nivelului mai
ridicat de educaţie şi imaginii lor mai favorabile în rândul majoritarilor,
romii din Bakos aveau slujbe mai stabile în industrie. Cei care lucrau la
cooperativă au primit pământ, probabil cel mai puţin productiv, dar acest
lucru i-a ajutat suficient în depăşirea nevoilor cotidiene. Datorită acestei
stabilităţi relative, manifestate de romii din Bakos, imaginea lor a devenit
mai bună în naraţiunile maghiarilor decât cea a brazilienilor şi această
diferenţă persistă încă.
203
2.2. Perioada de tranziţie în Nuşfalău şi situaţia actuală
Începutul perioadei de tranziţie în Nuşfalău este puternic legat de

desfiinţarea cooperativelor agricole, CAP-urile. CAP-ul a reprezentat
principala sursă de venit pentru cei mai săraci dintre locuitorii satului.
Pe de o parte, el asigura un venit relativ constant, dar scăzut. Pe de altă
parte, deoarece pământul era „al nimănui”, furtul nu reprezenta o pro-
blemă morală.
(...) de ici, de acolo, de peste tot, ei (romii) furau câte ceva.

Pentru ei, era clar că Cooperativa este un loc din care pot lua
orice. Dar nu numai pentru ei, şi alţii… Maghiarii, românii fă-
ceau asta. Şi asta nu poate fi considerat furt. (bărbat maghiar,
56 de ani)
Deşi nu există investigaţii empirice privind problema calităţii vieţii

înainte de 1989, putem aproxima diferenţele prin intermediul interviurilor
luate în sat. Aceasta nu poate fi o evaluare obiectivă, deoarece ne lipseşte
orice informaţie aferentă; este mai degrabă o reconstrucţie subiectivă a
evaluării calităţii vieţii din perspectiva celor care au experimentat modul
de viaţă comunist. Dacă reconstruim strategiile din istoriile de viaţă po-
vestite, trebuie să luăm în considerare două probleme metodologice: po-
veştile din trecut sunt prezentate drept fapte, deşi acestea sunt opinii şi
interpretări subiective ale trecutului, strategiile au devenit produse, deşi,
de fapt, ele erau procese.
Aproape toate persoanele intervievate au declarat că viaţa lor era mai
uşoară înainte de 1989, deşi au oferit explicaţii diferite.
Am mâncat mai bine pe vremea lui Ceauşescu… era mai bine

atunci… acum… [banii] nu ajung nici pentru două zile… avem
pui, raţe. (femeie romă, 40 de ani, Brazilia)
Deci, era destul de muncă pentru toată lumea. Nimeni nu

avea motive să se plângă. Dacă un ţigan stătea pe şanţ, era
ridicat… Du-te la muncă! Şi aveau de muncă, dar nu primeau
mâncare, nu… erau plătiţi cu bani. (bărbat rom, 63 de ani,
Brazilia)
204
Înainte de ’89 viaţa lor era mai bună. Vara mergeau la Salon-
ta, Arad, Timişoara, să muncească acolo la fermele de stat
şi câştigau destul… (…) Acolo aveau cazare, mâncare, nu tre-
buiau să se streseze cu aceste probleme. Când se întorceau
în sat toamna, veneau cu o mulţime de bani economisiţi din
muncă, dar este adevărat că-i cheltuiau foarte repede. (femeie
maghiară, 64 de ani)
După 1989, în primul val de restructurare a unităţilor economice, ma-

joritatea familiilor rome şi-au pierdut toate sursele sigure de venit, fără a
se ivi alte posibilităţi în noile structuri.
După implementarea Legii 18/1991 privind retrocedarea funciară,
romii nu au primit teren agricol. Conform legii, o persoană avea dreptul
de a intra în posesia unui teren agricol doar dacă el/ea sau predecesorii
săi au deţinut pământ înainte de 1949. Dar romii nu au fost niciodată
proprietari de pământ. O altă prevedere a legii stipulează că un individ
putea primi pământ dacă el/ea a fost angajat la CAP minim trei ani şi
dacă există suficient teren la dispoziţia comisiilor de redistribuire locală.
Romii au fost, prin urmare, ignoraţi de aceste comisii, deşi o parte a lor
a lucrat la fermele CAP-ului. Romii care lucrau în industria extractivă au
fost primii care şi-au pierdut slujbele, apoi ferma de creştere a vitelor a
fost închisă, iar fabrica de cărămidă a fost privatizată, însă curând a fa-
limentat şi a fost închisă pentru câţiva ani; după aceea au existat câteva
iniţiative (private sau non-guvernamentale) de a o redeschide, dar toate
au eşuat. IAS-ul nu s-a închis imediat după 1989, deci a reprezentat o
şansă pentru unii romi, dar de-a lungul anilor şi-a restrâns activitatea
şi în 1993 s-a închis, de asemenea. Prin urmare, romii a trebuit să-şi gă-
sească modalităţi alternative de supravieţuire; pentru ei o posibilitate era
de a reveni la meşteşugurile tradiţionale. În anii 1990 a existat o anumită
cerere de „cărămizi ţigăneşti” în localitate şi în satele învecinate. Romii
din Brazilia – profitând de faptul că relaţiile de proprietate nu erau clari-
ficate încă – au început să exploateze pământul din jurul cartierului lor.
Până în 1995 procesul de alocare a pământului a fost finalizat şi romii
au fost obligaţi să ceară consiliului local permisiunea de a-şi continua
munca. Autorităţile – susţinând că exploatările din vecinătatea spaţiu-
lui locativ nu sunt igienice şi periclitează viaţa copiilor (au fost cazuri în
care copii nesupravegheaţi au căzut în gropi) – au refuzat cererea romilor.
În schimb, consiliul le-a oferit câteva parcele din proprietatea comunală,
205
foarte departe de sat, în vârful unor dealuri. Deşi romii se plângeau că

această ofertă nu era rezonabilă (locul nu avea sursă de apă, una dintre
componentele importante în procesul de confecţionare a cărămizilor, era
situat la o distanţă considerabilă de sat, iar romii nu aveau maşini sau
măcar căruţe), unii dintre ei nu aveau nicio altă posibilitate de supra-
vieţuire, deci au acceptat această ofertă. Alţii au continuat să exploateze
pământul din împrejurimi, transformând vecinătatea într-o mlaştină. As-
tăzi, cererea de cărămidă este atât de scăzută, încât producerea de cără-
mizi nu mai este rentabilă (decât pentru necesităţile gospodăriei). Oferta
de producţie a unei fabrici din Zalău a diminuat încet oportunităţile romi-
lor de a-şi câştiga existenţa făcând cărămizi.
Pe lângă confecţionarea şi vânzarea cărămizilor, altă activitate prin
care romii găseau resurse de supravieţuire era aceea de a lucra ca zili-
eri pentru proprietarii de pământ maghiari şi români. În timpul retroce-
dării proprietăţilor funciare, mulţi dintre foştii proprietari şi-au primit
înapoi terenurile agricole. Unii dintre ei au avut şi ocazia de a cumpăra
la preţuri relativ scăzute mijloace mecanizate pentru cultivarea pă-
mântului şi au înfiinţat mici întreprinderi pentru creşterea puilor sau
a vitelor. Totuşi, aceste iniţiative nu necesită o forţă de muncă lărgită
şi angajată permanent. Pentru acestea, soluţia au reprezentat-o romii.
Astfel, majoritatea romilor (atât din Brazilia cât şi din Bakos) lucrează
ca zilieri, pentru care primesc un anumit salariu, dar nu beneficiază de
diferite servicii sociale. În ultimii ani – începând din 2000 – s-au des-
chis câteva noi fabrici în Nuşfalău sau în vecinătate: o fabrică italiană
de pantofi, una de cutii de carton, un producător de carcase pentru
telefoane mobile, cea mai recentă fiind o companie de producere de
articole de plastic şi compania de construcţie a autostrăzii. Acestea au
reprezentat o şansă de angajare pentru romii din comunitatea Bakos
(majoritatea persoanelor active din Bakos sunt angajate, cei în vârstă
fiind pensionaţi). În comunitatea Brazilia există doar şase persoane an-
gajate cu carte de muncă (conform asistentului social). Pentru romii
şomeri, singurele surse de venit regulat sunt ajutorul pentru copii, alo-
caţia pentru copii şi ajutorul social.
În literatura de specialitate pot fi identificate două moduri de abor-
dare a conceptului de excluziune socială. Primul se referă la nivelul de
sărăcie, mai exact, la lipsa resurselor materiale şi financiare. Segregarea
economică înseamnă accesul limitat la resurse materiale, locuri de mun-
că, venituri şi alte beneficii. Logica pieţei de muncă şi pregătirea profe-
206
sională, respectiv deprinderile (skills) romilor nu corespund. Societatea

nu mai are nevoie de acele deprinderi şi activităţi pe care romii le-au
oferit în perioada anterioară. Al doilea se referă la lipsa serviciilor sociale
(educaţie, sănătate, asistenţă socială etc.) sau la accesul limitat la astfel
de servicii (Toma 2005). Această dimensiune este corelată cu legăturile
sociale slabe pe care romii le pot accesa. Acesta este aspectul care oferă
un surplus excluziunii sociale faţă de sărăcie, pentru că sărăcia nu este
un simplu factor explicativ în toate cazurile de excluziune socială; de
exemplu, pensionarii pot fi excluşi social, dar nu neapărat din cauza
statutului lor economic deprivat (despre dezintegrarea societăţii, vezi
Gans 1988).
În cazul romilor din Nuşfalău, excluziunea socială şi economică este
agravată şi de segregare spaţială. Segregarea spaţială pe criterii etnice
a fost interpretată în secolul al XX-lea ca o evidenţă a unui proces de
distanţare între grupuri diferite pe plan economic şi social, idee ce a fost
dezvoltată de Park în studiul său clasic în Chicago, arătând că distan-
ţa spaţială redă distanţa socială existentă dintre aceste grupuri (Jencks
1991; Park 1926). Una dintre cauzele identificate ale segregării spaţia-
le a grupurilor etnice a fost discriminarea pe piaţa imobiliară, care este
strâns legată de discriminarea pe piaţa muncii. Discriminarea pe piaţa
muncii are ca rezultat dezavantajarea economică, deoarece membrii
grupului dezavantajat se vor concentra într-un nivelul inferior al ierarhi-
ei ocupaţionale, astfel şi posibilităţile lor de reşedinţă fiind limitate (Rex
şi More 1967).
Aspectele menţionate mai sus determină şi tipul strategiilor dez-
voltate de romi. Cum am mai menţionat, aceste strategii sunt pro-
cese în continuă schimbare. Dacă dorim să vedem ce strategii adoptă
o gospodărie, atunci trebuie să le observăm în timp, examinând modul
cum familia răspunde în diferite contexte sociale şi economice. De ace-
ea, nu suntem de acord cu afirmaţia lui Simon Clarke conform căreia
„…conceptul de strategie de supravieţuire a unei gospodării este triplu
determinat: unitatea de decizie nu este gospodăria, deciziile sunt luate
strategic şi scopul nu este supravieţuirea” (Clarke 1999: 14). Dar, cum
menţionează Michael Burawoy şi coautorii săi, strategiile sunt procese
sociale negociate, care se schimbă şi se dezvoltă în timp, sunt unice, ca-
racteristice fiecărei gospodării, pot fi singulare, dar, mai des, multiple şi
sunt sensibile la contextul politic şi economic al momentului (Burawoy
et al. 2000: 62).
207
3. Sărăcie. Surse de venit.

Strategii de supravieţuire
Din observaţiile anterioare reiese că romii din Nuşfalău au posibilităţi

limitate de a găsi un loc de muncă în economia formală a satului sau a
localităţilor învecinate. Numărul romilor angajaţi cu drepturi depline este
foarte scăzut şi irelevant. Majoritatea romilor sunt şomeri. Pentru majori-
tatea familiilor, singurele surse regulate de venit sunt pensia de la CAP a
celor mai în vârstă, alocaţia copiilor şi ajutorul social. Romii şi-au dezvol-
tat o gamă largă de activităţi economice pentru a „supravieţui”, iar unele
din acestea pot fi catalogate drept activităţi economice informale regulate,
deşi niciuna dintre acestea nu poate garanta un venit constant pentru
familii.
Familiile locale îi tocmesc pe romi. Acest sistem este unul complex.
Familiile de maghiari sau români au angajat o persoană (sau o întreagă
familie) romă pentru a efectua munci domestice în gospodărie. Printre alte
strategii ale romilor de a „se descurca”, aş menţiona fabricarea de cărămizi
(meşteşug tradiţional al romilor din Nuşfalău), vânzarea ajutoarelor non-
financiare, divertismentul, culesul fructelor sălbatice, al ciupercilor şi al
fructelor din livezi, curăţatul nucilor pentru comunitatea romă mai boga-
tă din Boghiş etc.
Pentru a vedea ce strategii adoptă romii din Nuşfalău, ne-am focalizat
atenţia, în primul rând, pe relaţiile dintre romi şi populaţia majoritară (cea
maghiară) din localitate, încercând să surprindem principalele caracteris-
tici ale acestor relaţii şi regulile după care ele se construiesc, dacă acestea
există.
În continuare, vom încerca să descriem şi să analizăm două dintre
strategiile de supravieţuire ale romilor. La prima vedere, prezenţa institu-
ţiei năşitului în rândul romilor şi al celorlalte etnii din Nuşfalău pare a fi o
caracteristică „înnăscută” a acestei comunităţi multietnice, dar mai târziu
s-a dovedit a fi un aspect de suprafaţă. Cea de-a doua strategie, numită
„lista”, este, de asemenea, un element constitutiv al strategiilor de supra-
vieţuire ale romilor, deşi, în acest caz, nu romii sunt iniţiatorii ei.
În final, ne vom îndrepta atenţia asupra problemei încrederii, care este
elementul coeziv al tuturor strategiilor informale şi prin care vom putea
înţelege mai bine caracterul relaţiilor dintre romi şi gadjo.
208
3.1. Relaţii interetnice
În aceste paragrafe dorim să prezentăm strategiile discursive folosite

de alte etnii pentru definirea „Celuilalt”, reprezentat, în cazul de faţă, de ro-
mii precum şi modul cum se autodefinesc romii în comparaţie cu alte co-
munităţi de romi. O discrepanţă ierarhică poate fi observată în caracteris-
ticile folosite de alte etnii în calificarea romilor şi în autopercepţia romilor.
Caracterizările făcute, de multe ori, romilor sunt construite pe baza unor
însuşiri negative. Aceste imagini negative sunt interiorizate de către romi
şi sunt folosite apoi de ei pentru a descrie alte comunităţi de romi. Trebuie
să subliniem, totuşi, că acestea sunt identităţi multiple şi pot fi schimbate
în diferite contexte (despre identităţile situaţionale vezi Okamura 1981).
3.1.1. Imaginea romantizată a romilor
Din interviurile efectuate reiese că este încă vie imaginea romantizată

a romilor, mai ales în rândul maghiarilor bătrâni. Ei încă îşi amintesc de
marii muzicanţi din Nuşfalău, care sunt – sau au fost – faimoşi în ţară şi
în străinătate. De asemenea, îşi amintesc de vechile meserii practicate de
romi: muzicanţi, cărămidari şi tinichigii. Solidaritatea caracteristică mem-
brilor comunităţii rome este de multe ori amintită într-un context pozitiv
şi este descrisă ca fiind o calitate care, „din păcate”, lipseşte în cazul altor
grupuri etnice. Respectul şi atenţia mărită a romilor tineri faţă de bătrâni
este considerată, de asemenea, o caracteristică pozitivă, pe lângă atenţia
sporită cu care părinţii romi îşi cresc copii. În naraţiunile celorlalte etnii,
aceste imagini sînt valabile pentru întreaga comunitate de romi din loca-
litate, fără a diferenţia între romii din comunitatea Brazilia sau Bakos. Dar
subiecţii au menţionat şi că aceşti „ţigani vechi” aparţin deja trecutului.
Numai sărăcia şi mizeria au rămas constante: chiar dacă mai există mu-
zicanţi în comunitate, aceştia nu-şi mai permit să cumpere instrumente
muzicale noi.

3.1.2. „Ţiganii sunt leneşi” – despre atitudinea romilor faţă de muncă
Imaginea romantizată a romilor este construită mai ales pe categorii

etnic-culturale. Celelalte imagini sunt construite pe baza unor categorii
socioeconomice. Caracteristicile amintite sunt următoarele: status social
şi economic inferior, necinste în relaţiile interpersonale, atitudine negativă
209
faţă de diferite munci şi parazitism social. Cum romii nu sunt implicaţi în

munci permanente, cu carte de muncă, ceilalţi consideră că acest aspect
este consecinţa unei caracteristici etnice. De aceea se spune că „romii sunt
leneşi” şi sunt acuzaţi ca fiind responsabili pentru situaţia lor marginală.
Membrii celorlalte comunităţi etnice din Nuşfalău au reprezentări di-
ferite despre romii din comunitatea Brazilia şi despre cei din Bakos.
Cea mai are problemă din localitatea noastră este comuni-

tatea aceea unde trăiesc aprox. 350 de persoane. Atitudinile
lor faţă de muncă şi viaţă sunt destul de negative. Şi-au băut
deja ieri banii pe care o să-i primească astăzi. Nu se gândesc
la nimic. (…) Ei învaţă unii de la alţii modul de viaţă acela ne-
sănătos tot timpul, s-au născut în modul acesta de viaţă şi
continuă să trăiască astfel. (bărbat maghiar)
Dacă romii din Brazilia sunt consideraţi responsabili pentru sărăcia

lor, singura vină a romilor din Bakos este că s-au născut săraci. Ei sunt
consideraţi diferiţi, de asemenea, în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de
comunitate, muncă şi viaţă, în general. Spre deosebire de cei din Brazilia,
romii din Bakos sunt văzuţi ca fiind persoane care vor să lucreze şi care
au simţul proprietăţii, dar sunt incapabili să-şi găsească un loc de muncă
permanent, deoarece „ţiganul îi ţigan”. Această expresie – dacă este folo-
sită de un rom – arată că ei sunt conştienţi de stereotipurile prin care sunt
caracterizaţi de către celelalte etnii. Atunci când este folosit ca o expresie
ironică prin care este evidenţiată relaţia dintre ceilalţi şi romi, termenul
face aluzie şi la deprivarea istorică a romilor.
Diferenţele sunt şi mai mult accentuate de către majoritari deoarece,
din punctul lor de vedere, trăind lângă maghiari şi români se presupune că
romii din Bakos au interiorizat valorile morale şi modul de viaţă al acestor
grupuri etnice. De aceea sunt consideraţi a fi mai bine integraţi în structu-
ra economică şi socială a majorităţii. Cu toate că şi romii din comunitatea
Brazilia au participat în aceste structuri, activităţile pe care le-au desfăşu-
rat nu au fost niciodată considerate „munci adevărate”. Pentru localnicii
majoritari este de la sine înţeles că romii sunt acolo când cineva are nevoie
de ajutor la diferite munci în gospodărie. De exemplu, cu toate că femeile
rome asigură cererea de ciuperci şi fructe de pădure pentru localitate, cei-
lalţi etnici comentează: „Daa, ce mare lucru este să culegi fructe de pădure?
Te duci la pădure, te mai şi plimbi şi primeşti şi bani pentru nimic”.
210
3.1.3. „Ţiganii ăştia fură”
În Nuşfalău nu s-a înregistrat niciun conflict între romi şi ne-romi.

Dacă au existat conflicte, acestea s-au iscat în interiorul unui grup şi nu
între grupuri etnice diferite. Cea mai mare problemă a localnicilor în legă-
tură cu romii este că aceştia se fac vinovaţi de furt. Localnicii consideră că
furatul este o însuşire înnăscută a romilor. În perioada socialistă această
problemă nu a fost aşa de evidentă ca şi în zilele noastre, deoarece ro-
mii nu furau de pe o proprietate privată, ci de pe un teritoriu “no man’s
land”. Deoarece era pământul nimănui, chiar şi maghiarii şi românii furau
produse agricole. După restituirea terenurilor agricole foştilor proprietari,
când acestea au redevenit proprietate privată, practicile de furt ale romi-
lor au devenit mai evidente şi mai supărătoare, fiind mai puţin tolerate
de proprietari. De asemenea, furtul de la gospodării este pedepsit. Vina şi
pedeapsa sunt transmise întregii familii de romi, iar de aici la extinderea
generalizării de pe familie pe comunitate nu este decât un pas.
3.1.4. „Au mâncat, au băut, şi au plecat” –

imaginea de paraziţi sociali a romilor
Imaginea de paraziţi sociali a romilor este reprodusă de fiecare dată

când sunt oferite comunităţii ajutoare sociale din partea unor agenţi ex-
terni. Cum lipsa banilor este mare, de multe ori, mulţi romi decid să vândă
localnicilor produsele primite. Faptul este considerat de localnici ca fiind
un „gest nerespectuos”, care legitimează stereotipurile lor despre romi.
Aceste reprezentări sunt construite întotdeauna în termeni de inferi-
oritate şi superioritate. Această ierarhizare este, de asemenea, duplicată
când este vorba de comunităţile de romi din Bakos şi din Brazilia. Romii
din Bakos folosesc aceleaşi stereotipuri şi afişează aceleaşi atitudini faţă de
romii din Brazilia, Boghiş şi Valcău.
3.2. Năşitul
În Nuşfalău există o tradiţie prin care romii reuşesc să depăşească

graniţa etnică şi să reducă distanţa socială dintre romi şi gadjo. Nu este
nimic neobişnuit pentru un locuitor din Nuşfalău să devină naşul unui
copil rom. Motivele care îl determină pe un cetăţean să se implice într-o
asemenea relaţie se datorează fie sentimentelor umane, fie unei dispoziţii
211
temporare, un fenomen deloc rar (Legg 1969; Marantzidis – Mavrommatis

1999; Tarrow 1967).
Conform lui Peter Blau, o adevărată relaţie de năşie poate exista doar
între două persoane sau familii egale şi natura acestei relaţii este aceea că
copilul poate avea un tată spiritual. Dacă persoanele aparţin unor catego-
rii sociale diferite, atunci calitatea şi esenţa relaţiei diferă (Blau 1964: 22).
Principala diferenţă se observă în relaţiile de putere dintre actori.
Romii preferă să caute un naş în afara comunităţii lor, cu scopul de
a-şi conecta astfel familia la o relaţie clientelară puternică. Prin siguranţa
pe care relaţia cu naşul o oferă, ei se simt îndreptăţiţi să ceară favoruri – pe
care le plătesc întotdeauna, fie prin muncă agricolă, fie prin alte servicii.
De fapt, acest lucru reprezintă, probabil, cea mai puternică legătură de co-
municare a romilor cu societatea din Nuşfalău. Instituţia năşitului poate fi
înţeleasă drept o strategie de supravieţuire a unui grup social bine definit.
Un factor determinant în supravieţuire este ca o persoană sau o gospo-
dărie să beneficieze de toate legăturile sociale posibile de care ar putea
avea nevoie în ascensiunea sa economică sau socială. Această instituţie se
bazează pe reciprocitate. Miezul acestei relaţii nu este nici acţiunea econo-
mică în sine, nici reciprocitatea darurilor, ci reducerea distanţelor sociale.
Cu toate acestea, nu trebuie să minimizăm importanţa aspectului econo-
mic. Existenţa unui naş gadjo reprezintă un factor relativ stabil în viaţa
romilor; dacă relaţia este stabilă, este foarte probabil ca naşul să angajeze
pentru muncă familia finului său.
Instituţia năşitului a fost atât de bine interiorizată, încât persoanele
intervievate nu au putut răspunde la întrebări directe referitoare la modul
de alegere a naşului. În cazul „năşitului real”, alegerea naşilor depinde de
calitatea relaţiei dintre actori: această relaţie trebuie să fie de prietenie,
trebuie să fie caracterizată de încredere mutuală şi de reciprocitatea avan-
tajelor posibile obţinute.
Într-un articol de bază, Alvin Gouldner definea conceptul de recipro-
citate drept „un schimb reciproc avantajos de beneficii între două sau mai
multe unităţi” (Gouldner 1960: 164). El sublinia, de asemenea, că în relaţi-
ile care pot fi descrise drept reciproce, părţile implicate au drepturi şi înda-
toriri care trec dincolo de cele pur şi simplu „complementare”. În această
privinţă, reciprocitatea constituie un principiu general de dependenţă re-
ciprocă şi recunoaştere a unei norme morale împărtăşite: „oferi beneficii
celor care îţi oferă beneficii” (Gouldner 1960: 170). Totuşi, cel mai intere-
sant aspect al analizei lui Gouldner este, din punctul de vedere al studiului
212
nostru, accentul său pe „potenţialităţile destructive ale puterii”. Conform

observaţiilor sale, Gouldner conchide că prezenţa manifestă a relaţiilor de
putere între părţile implicate determină natura şi cantitatea beneficiilor
schimbate. Astfel, el propune un continuum care începe cu schimburi-
le care implică beneficii egale şi se încheie cu acelea în care una dintre
părţi nu primeşte nimic în schimb. Acest din urmă caz a fost asociat de
Gouldner cu exploatarea, o practică puternic deconstructivă în societate,
deoarece violează valori morale universale şi comun împărtăşite. În altă
ordine de idei, în relaţiile sociale în care reciprocitatea reprezintă modelul
definitoriu, se reproduce ideea coeziunii sociale.
În Nuşfalău, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită. Romii
nu sunt prieteni cu gadjo; după cum putem vedea, gadjo nu au încredere
în romi, iar relaţia lor poate fi descrisă doar în termeni de client-patron. To-
tuşi, aproape fiecare copil rom are un naş maghiar (şi, desigur, „naşul real”
este rom). Pe durata cercetării noastre am întâlnit o femeie maghiară, care
locuieşte în imediata vecinătate a comunităţii Bakos. Ea are opt fini romi:
cinci din comunitatea Bakos şi trei din comunitatea Brazilia. Ea spunea că
nu are contact permanent cu toţi finii ei, fiindcă ar fi prea mult pentru ea
(ca investiţie de timp şi bani), dar încearcă să aibă grijă şi să ajute doi sau
trei copii pe care îi consideră serioşi (inclusiv pe familiile lor).10
Am lucrat aici în sat la bar şi… pe vremea aceea veneau mulţi

ţigani aici. Fiindcă ce câştigau azi beau până seara… şi deci…
aşa ne-am cunoscut, am vorbit. Dacă m-au ajutat, i-am plă-
tit, pentru că trebuia să-i plătesc pentru muncă. După aceea
m-au întrebat dacă n-aş vrea să fiu naşa copilului lor. Şi m-am
gândit, de ce nu?... Ţinem legătura. Familia asta (din Brazilia)
este foarte decentă. De exemplu, dacă am nevoie de ajutor
la muncă, îi chem pe ei, deci este rentabil şi pentru mine şi
pentru ei. (femeie maghiară, 35 de ani, din sat)
Suntem vecini, ne înţelegem foarte bine, îmi place de ea foar-

te mult. Ne-au chemat, ne plăcea de ei, aşa că… Îmi place cum
se poartă, cum arată, toate… Ea este educată, cultivată. (fe-
meie maghiară, 38 de ani, Bakos)
10 Pe durata cercetării, această femeie maghiară a vizitat tot a doua zi familia unuia
dintre finii săi din comunitatea Bakos.
213
Această practică poate fi interpretată în trei sensuri. În primul rând,

ar putea fi o acţiune economică prin care romii obţin acces la mai multe
resurse financiare. În al doilea rând, faptul că maghiarii interpretează, de
regulă, instituţia năşitului în termeni tradiţionali (despre năşitul real vezi
Blau 1964) le permite romilor să obţină mici avantaje materiale, cum ar
fi anumite cadouri11. În al treilea rând, acest tip de relaţie are o funcţie la-
tentă: aceea de a transgresa distanţa socială. Dar aceasta nu înseamnă că
distanţa socială dintre o familie de romi şi gadjo se reduce. Această relaţie
este exhibată în faţa altora. Faptul că naşul copilului unei familii de romi
este un gadjo înseamnă că această familie nu este ca ceilalţi romi; este o
familie onorabilă.
După cum am văzut deja, populaţia gadjo nu are relaţii informale cu
romii. Interacţiunile lor sunt limitate la relaţiile economice. Instituţia năşi-
tului, singura care poate fi interpretată drept informală, a obţinut o nouă
interpretare în rândul locuitorilor. Chiar dacă iniţial populaţia gadjo ac-
ceptă această relaţie în virtutea unei conştiinţe etice şi religioase, ulterior
aceasta este redefinită treptat în termenii economiei informale. Astfel, in-
stituţia năşitului a devenit o formă mai subtilă de relaţie economică între
gadjo şi romi sau, în unele cazuri, o consecinţă sau o condiţie a acesteia.
3.3. Credit informal
În subcapitolul anterior am observat felul în care romii folosesc insti-

tuţia năşitului pentru a obţine acces la muncă, venit şi resurse materiale
pentru supravieţuire. Dar aceste relaţii reprezintă şi o referinţă în stabilirea
de contacte cu alte persoane cu care romii vor putea avea relaţii adiţionale
de tip client-patron.
În această secţiune ne vom concentra asupra altei strategii de supra-
vieţuire a populaţiei rome din Nuşfalău, care nu poate fi catalogată nici ca
unică, nici ca reprezentativă doar pentru populaţia romă rurală, deoarece
a fost atestată şi în zonele urbane paupere. Sărăcia şi lipsa de bani îi obligă
pe mulţi romi să cumpere mâncare şi alte produse pe credit. Acest sistem
11 Femeia maghiară despre care am vorbit mai sus, întrebată fiind de ce a acceptat să
fie naşa atâtor copii romi, a spus că dacă cineva te roagă să fii naş, trebuie să accepţi.
Este un gest foarte nepoliticos să refuzi o asemenea cerere, aceasta este „tradiţia”.
Un bărbat maghiar (32 de ani, necăsătorit), de asemenea din comunitatea Bakos, a
declarat acelaşi lucru.
214
de creditare informal şi fără dobândă se numeşte „lista”, deoarece patronii

de magazine notează toate produsele pe care le vând, menţionând şi data
exactă a plăţii. Fixarea datei este lăsată la decizia cumpărătorilor, fiindcă
ei ştiu exact data la care vor intra în posesia banilor. La începutul acestei
practici patronul era cel care stabilea data plăţii, dar acest lucru s-a dovedit
ineficient, deoarece provoca neînţelegeri, ceea ce a dus la neîncredere din
partea patronului. Forţat să-şi continue afacerea familială – singură sursă
de venit, de altfel –, acesta şi-a schimbat politica şi a decis să meargă pe
mâna clienţilor săi. Clientela sa este formată mai ales din romi12. Contrar
aşteptărilor, afacerea sa este una dintre cele mai dezvoltate din sat. Una
dintre explicaţii ar fi că el are un cerc stabil de clienţi. Cumpărătorii romi îi
sunt fideli şi îşi achită datoriile la timp, deoarece dacă îi pierd încrederea îşi
pierd aproape orice acces la obţinerea acestor avantaje atât de utile.
Pentru unii dintre locuitori, existenţa acestei liste este semnul suprem
al sărăciei. Dar – după cum am văzut – acesta reprezintă, dincolo de să-
răcie, un indice de încredere. Chiar dacă formele scrise de contract sunt
considerate un semn al lipsei de încredere şi al monitorizării informale, în
acest caz trebuie să remarcăm riscul pe care aceşti întreprinzători şi-l asu-
mă. Încrederea este singurul mod în care îşi pot minimiza acest risc.
Patricia Landolt şi Alejandro Portes dau exemple ale relaţiei controver-
sate dintre capitalul social şi spiritul întreprinzător: „Reţelele sociale dense
pot, de asemenea, submina iniţiativele de afaceri. Adesea, familia şi priete-
nii cer ajutorul unor întreprinzători care au iniţial succes. Capitalul social
al petiţionarilor constă tocmai în dreptul lor de a solicita şi de a primi spri-
jin din partea celorlalţi membri ai grupului. Dar în acest proces, după cum
a arătat antropologul Clifford Geertz în studiile sale din Bali, iniţiativele
economice promiţătoare eşuează în a acumula capital şi se transformă în
case de binefacere” (Portes şi Landolt 1996).
Nu este şi cazul micului magazin din sat. Regulile nescrise ale „listei”
fac din acest o afacere înfloritoare pentru patron şi un veritabil „dar al
Providenţei” pentru cele două comunităţi rome sărace. Cu doi ani în urmă,
magazinul era format din două încăperi. O încăpere era barul ţigănesc.
12 Afacerea este localizată în casa familială. Clădirea este situată între cartierele Bra-
zilia şi Bakos, pe drumul principal. Deşi magazinul are clienţi şi din rândul majorita-
rilor, clientela este formată mai mult din romi. Acest lucru ar putea fi, de asemenea,
interpretat drept o formă latentă de discriminare, deoarece interviurile au arătat clar
că maghiarii şi românii preferă să nu frecventeze aceleaşi locuri publice cu romii.
Prin urmare, patronul a trebuit să-şi construiască afacerea pe populaţia săracă.
215
Acest loc era frecventat după-masa mai ales de bărbaţii romi. Era o came-
ră modestă în care bărbaţii romi puteau consuma alcool şi fuma în timp
ce discutau afaceri. De fapt, avea funcţia unui nod comunicaţional (există
mai multe în sat). Prima încăpere era băcănia. Acesta era locul de întâlnire
al femeilor şi copiilor. Acestora nu prea le era „permis” să intre în bar.
Puterea listei putea fi simţită în ambele încăperi. Cineva care vroia
să intre în bar trebuia să treacă mai întâi prin băcănie, unde era „lista”.
Doar cei consideraţi creditabili puteau bea pe credit. În băcănie, clienţii
pot cumpăra pe listă doar ceea ce le este absolut necesar în gospodărie:
cartofi, făină, margarină, pâine, săpun, ţigări, alcool, zahăr, macaroane.
Patronul vinde bunuri pe baza listei doar dacă are încredere în client – ast-
fel se poate forma o clientelă permanentă. Mai nou, ca dovadă a prosperi-
tăţii afacerii, magazinul şi-a schimbat înfăţişarea: cele două încăperi s-au
transformat într-un singur magazin mai mare, şi s-a diversificat şi oferta
de bunuri; barul s-a extins în alte două încăperi cu intrare separată. Nu
există legătură directă între magazin şi bar.
4. Încredere
Continuând opera lui Niklas Luhmann, mulţi cercetători din ştiinţele
sociale cad de acord asupra „faptului simplu şi clar că fără încredere, viaţa
socială de zi cu zi pe care o considerăm de la sine înţeleasă este pur şi sim-
plu imposibilă” (Good 1988: 32).
În termeni de relaţii economice, încrederea este, de asemenea, baza
oricărei relaţii. În cazul relaţiilor formale, încrederea este din nou formali-
zată. Ea este legalizată prin contracte şi semnături. În cazul relaţiilor infor-
male, formalitatea este înlocuită prin formule verbale, care sunt conside-
rate parte a expresiei culturale. Cei care nu reuşesc să se conformeze aces-
tor norme sunt declaraţi potenţial suspecţi. Asta se întâmplă şi în relaţia
dintre romi şi gadjo în Nuşfalău. Populaţia gadjo îşi legitimează atitudinea
distantă faţă de romi, ca grup, referindu-se la lipsa de încredere.
Distanţa socială dintre romi şi gadjo depinde de nivelul de încredere.
Un gadjo nu are încredere într-un rom din Brazilia decât dacă romul este
lucrător cu ziua pentru familia sa. Totuşi, meritul este tot al persoanei gadjo
dacă romul devine de încredere, deoarece „trebuie să ştii cum să vorbeşti
cu ei, dacă îi respecţi ca persoane, dacă îi ajuţi, se vor purta la fel”.
216
Fiecare relaţie dintre romi şi gadjo funcţionează pe baza unui set de

reguli nescrise. Trăind şi acţionând conform acestor reguli, încrederea din-
tre ei este garantată. Dar dacă se întâmplă ca romul să încalce regulile
acceptate de comun acord, el sau ea va fi sancţionat sever. Astfel, se poate
pierde singura sursă de venit: de exemplu, posibilitatea de a lucra cu ziua
pentru o familie maghiară. Subiectul sancţiunilor nu este doar persoana
care a pierdut încrederea; mai mult, sancţiunile sunt extinse asupra în-
tregii familii rome, stigmatizând fiecare membru al acesteia, indiferent de
relaţia avută anterior.
Romii din Bakos sunt reprezentaţi într-o lumină pozitivă, iar popula-
ţia gadjo are mai multă încredere în ei, cel puţin la nivel discursiv. Totuşi,
acest discurs se materializează în atitudini pozitive sau într-o distanţă so-
cială redusă doar în câteva cazuri.
Alt aspect care merită menţionat se referă la dimensiunile diferite ale
reprezentării „celuilalt”. Am identificat trei astfel de dimensiuni în Nuşfa-
lău: imaginea romilor din România, în general, a romilor din Nuşfalău, în
general, şi imaginea formată despre persoanele de etnie romă cu care in-
teracţionează.
Maghiarii, comparând situaţia etnică a satului lor cu cea a Români-
ei, consideră că satul lor are o valoare de model. Oamenii din Nuşfalău
nu au interacţionat cu alte grupuri de romi din alte regiuni ale ţării. Ei
află despre romi în general din mass-media – care nu este niciodată ne-
utră şi îi prezintă pe romii din România de cele mai multe ori în termeni
negativi. Experienţele lor cu romii sunt totuşi diferite şi aceasta este a
doua dimensiune. Infracţiunile minore ale romilor din Nuşfalău nu pot
fi comparate cu criminalitatea altor grupuri de romi. Totuşi, în context
local, aceste infracţiuni au devenit cea mai mare problemă a comuni-
tăţii. Cea de-a treia dimensiune este cea a relaţiilor interpersonale. Este
interesant că stereotipurile existente, aplicate în contextul întregii co-
munităţi, nu se aplică în relaţiile interpersonale. În cele din urmă, „ţiga-
nii mei” sunt de încredere, muncitori, civilizaţi. Totuşi, distanţele sociale
şi intenţiunile comportamentale manifestate în relaţiile interpersonale
corespund cu cele ale întregii comunităţi (nivelul al doilea). Gadjo evită
interacţiunile apropiate cu romii. Desigur, există şi excepţii: în cazul re-
laţiilor economice, numărul interacţiunilor este foarte ridicat. Prezenţa
romilor într-o instituţie formală creşte, de asemenea, numărul interacţi-
unilor (de pildă cu cadrul didactic de la şcoala locală, asistentul sanitar
de la policlinică etc.).
217
5. Concluzii
Strategiile romilor pot fi descrise cel mai bine în termenii relaţiilor
acestora cu alte grupuri etnice (Williams 1982). Analizând dimensiunile
structurale ale integrării romilor, putem concluziona că nici structurile
economice formale, dar nici cele informale nu sunt deschise în faţa lor.
Singurele iniţiative îndreptate către romi sunt proiectele de dezvoltare so-
cială, cu toate că unele dintre aceste iniţiative au ca rezultat ajutorarea
populaţiei majoritare pentru a intra în posesia unor bunuri la preţuri mai
avantajoase decât de pe piaţa formală, în loc să ofere suport adecvat ro-
milor. Aceste practici conduc la consolidarea stereotipurilor şi atitudinilor
disciminatorii faţă de romi, cum am menţionat în subcapitolele anterioare.
Interacţiunile romilor cu celelalte etnii pot fi descrise cel mai bine în ter-
meni economici, chiar şi în cazurile în care aceaste interacţiuni ar implica
prietenie sau încredere. În consecinţă, instituţia năşitului a devenit o strategie
a romilor de a transcede graniţele etnice impuse de ceilalţi, cu scopuri pur eco-
nomice. Romii speră să acceseze mai uşor resursele de bază necesare pentru
supravieţuire, care sunt, aproape în totalitate, sub controlul celorlalte etnii.
Cu toate că în localitate există conflicte între romi şi ceilalţi membri ai
comunităţii, aceste conflicte sunt normale, în măsura în care sunt rezul-
tatele imediate ale stereotipurilor existente şi ale practicilor de menţinere
a graniţei etnice ale celorlalte etnii. În unele cazuri, romii înşişi menţin şi
construiesc aceste graniţe.
În ceea ce priveşte relaţiile economice, putem spune că acestea se ca-
racterizează printr-o intensă cooperare. Din punct de vedere funcţional,
ceilalţi trebuie să accepte prezenţa romilor în localitate. Pe de altă parte,
pentru populaţia romă, interacţiunea cu alte etnii este dorită şi chiar cru-
cială din punctul de vedere al supravieţuirii.
Cu toate că serviciile oferitre de romi reprezintă o necesitate pentru
ceilalţi, activităţile acestora sunt considerate ca fiind lipsite de importanţă.
Mai mult, romii sunt sancţionaţi de către ceilalţi membri ai comunităţii
pentru practicarea unor activităţi. Această atitudine se materializează în-
tr-o continuă reproducere a stereotipurilor şi în menţinerea distanţei soci-
ale la un nivel constant.
Cu toate că, la nivel cognitiv, reprezentarea grupurilor de romi poate
diferi, această diferenţiere nu este prezentă în interacţiunile zilnice dintre
romi şi localnici. Proximitatea spaţială poate constitui o posibilitate de a
deconstrui stereotipurile care circulă despre romi, dar aceste relaţii nu sunt
218
destul de puternice. Pe lângă aceasta, deoarece în vecinătatea romilor tră-

iesc şi alţi etnici săraci, care practică, de asemenea, activităţi marginaliza-
te, ca şi romii, aceştia riscă să fie, de asemenea, consideraţi inferiori faţă
de restul populaţiei. Acest lucru înseamnă că, deşi ei îi cunosc mai bine pe
romii, iar opiniile lor sunt bazate pe interacţiuni zilnice, nu au prestigiul
social şi puterea necesară de a influenţa în vreun fel percepţia şi atitudinile
celorlaţi localnici faţă de aceştia. Acest lucru este agravat şi de statutul lor
de „vinituri” în localitate.
Luând în considerare aceste aspecte, putem concluziona că romii sunt
integraţi în structurile economice ale localităţii şi chiar şi în structurile so-
ciale, dar acest fapt nu înseamnă că diferite moduri de viaţă sunt modifi-
cate, astfel încât să fie compatibile. Pe de altă parte, complementaritatea
activităţilor economice înseamnă, de fapt, o integrare funcţională. Regu-
lile şi normele acestor relaţii sînt definite de majoritari, în cel mai bun caz
în urma unui proces de negociere. Contactul direct cu o persoană de etnie
romă reduce substanţial distanţa socială: „Ţiganul nostru este mult mai
cinstit decât alţi ţigani”.
Majoritatea localnicilor au arătat o încredere mare în modul în care îşi
rezolvă problemele locale. Mecanismele stereotipizante au un dublu rol: pe
o parte, au funcţia de a preveni conflicte posibile, pe de altă parte, şi acest
aspect este mult mai important din punctul nostru de vedere, au funcţia
de a susţine un anumit nivel de stabilitate. Cu alte cuvinte, de aceea există
complementaritate între grupuri diferite. Astfel, toleranţa este doar un in-
strument, şi nu o normă interiorizată prin care poate fi menţinut controlul
asupra resurselor locale.
Bibliografie
BLAU, Peter
1964 Exchange and Power in Social Life. John Wiley and Sons, New York.
BURAWOY, Michael – KROTOV, Pavel – LYTKINA, Tatyana
2000 Involution and Destitution in Capitalist Russia. Ethnography 1. (1)
43–65.
CLARKE, Simon
1999 New Forms of Employment and Household Survival Strategies in Russia.
Coventry: Centre for Comparative Labour Studies, University of Warwick.
219
DE SOTO, Hermine – GEDESHI, Ilir

2002 Dimensions of Romani Poverty in Albania. Roma Rights, ERRC, (1).
22–30.
EMIGH, Rebecca Jean – FODOR, Eva – SZELÉNYI, Iván
2001 The Racialization and Feminization of Poverty? In: EMIGH, Rebecca
Jean – SZELÉNYI Iván (coord.): Poverty, Ethnicity, and Gender in Eastern
Europe During the Market Transition. Westport, Praeger, 1–32.
GANS, Herbert
1988 Middle American Individualism. The Future of Liberal Democracy. The
Free Press, New York.
GOOD, David
1988 Individuals, Interpersonal Relations and Trust. In: GAMBETTA,
Diego (coord.): Trust: Making and Breaking Corporative Relations. Basil
Blackwell, New York, 31–48.
GOULDNER, Alvin W.
1960 The Norm of Reciprocity: A Preliminary Statement. American
Sociological Review 25. (2) 161–78.
JENCKS, Christopher
1991 Is the American Underclass Growing? In: JENCKS Christopher –
PETERSON Paul E. (coord.): The Urban Underclass. The Brookings
Institution, Washington D.C, 28–100.
KLIGMAN, Gail
2001 On the Social Construction of “Otherness”: Identifying “the Roma” in
Post-Socialist Communities. Review of Sociology 7. (2) 61–78.
LEGG, K
1969 Politics in Modern Greece. Stanford University Press, Stanford, CA.
MAJOR Mikós
2005 Szilágynagyfalu. Száz Magyar Falu könyvesháza KhT, Budapesta.
MARANTZIDIS, Nikos – MAVROMMATIS, George
1999 Political Clientelism and Social Exclusion. The Case of Gypsies in the
Greek Town of Sofades. International Sociology 14. (4) 443–56.
OKAMURA, Jonathan
1981 Situational ethnicity. Ethnic and Racial Studies 4. (4) 452–65.
PARK, Robert E.
1926 The Urban Community as a Spatial Pattern and Moral Order. In:
Ernest W. Burgess (coord.): The Urban Community. University of
Chicago Press, Chicago, 3–20.
220
PORTES, Alejandro – LANDOLT, Patricia

1996 The Downside of Social Capital. The American Prospect (26) 18-21.
RAŢ, Cristina
2005 Romanian Roma, State Transfers and Poverty. International Journal
of Sociology 35. (2) 85–93.
REX, John – MORE, Robert
1967 Race, Community and Conflict. Oxford University Press, Oxford.
SPÉDER Zsolt
2002 A szegénység változó arcai. Tények és értelmezések. Andorka Rudolf
Társadalomtudományi Társaság, Századvég Kiadó, Budapest.
TARROW, Sidney G.
1967 Peasant Communism in Southern Italy, Yale University Press, New
Haven.
TEŞLIUC, Cornelia-Mihaela – POP, Lucian – TEŞLIUC, Emil Daniel
2001 Sărăcia şi sistemul de protecţie socială. Polirom, Iaşi.
TOMA Stefánia
2005 Educational Measures for the Roma Minority in Romania. The
Effectiveness of Integrated and Segregated Education. Research
Report. The Case of Nuşfalău, Sălaj County.
WILLIAMS, Patrick
1982 The invisibility of the Kalderash of Paris: some aspects of the economic
activity and settlement patterns of the Kalderash Rom of the Paris
suburbs. Urban Anthropology 11. (3-4) 315-46.
WILSON, K. Everett
1996 Rules, Roles and Relationships. The Dorsey Press, Homewood, Illionis.
221
222
Discriminarea multiplă şi intersecţională a romilor din România
Discriminarea multiplă şi
intersecţională a romilor din
România. Studiu de caz asupra
fenomenului excluziunii sociale
în Timişoara
1. Introducere
Noţiunea excluderii sociale a intrat în vocabularul cercetării sociale
după ce alţi termeni similari, sărăcia şi deprivarea (utilizaţi în anii 1960,
1970), s-au dovedit a fi concepte inadecvate pentru a descrie mecanisme-
le prin care o societate exclude unele categorii de persoane de la accesul
la anumite bunuri şi servicii (Rees 1998). Conceptul de excludere socială
evidenţiază faptul că sistemul de educaţie şi de protecţie sanitară împre-
ună cu structura pieţii de muncă şi a câmpului politic, respectiv politici-
le publice implementate în diferite domenii, dar şi regimul reprezentării
simbolice determină procesul prin care indivizii acumulează capital social
şi cultural, respectiv diferite abilităţi şi calificări. Cu alte cuvinte, aceste
instituţii determină procesul respectiv prin care indivizii sunt nu numai
clasificaţi în categorii sociale definite prin caracteristici atribuite din ex-
terior, dar şi plasaţi în diferite poziţii ale ierarhiei sociale. Unii cercetători
afirmă că excluderea socială se referă la incapacitatea societăţii noastre
de a include toate grupurile şi toţi indivizii în concepţia noastră despre
societate, adică unii se simt excluşi din societatea mainstream căreia parcă
nu i-ar aparţine (Power şi Wilson 2000). Acceptând această noţiune, pu-
tem conchide că excluderea socială este rezultatul procesului şi situaţia în
223
care categoriile sociale dominante au puterea de a defini ce este „normal”,

„acceptabil”, „mainstream” şi totodată au resursele (financiare şi culturale)
pentru a atinge aceste standarde, în timp ce alţii nu au acces nici la pu-
terea simbolică, nici la resursele necesare pentru o viaţă definită ca fiind
„normală”.
Odată recunoscut faptul că nu indivizii (sau, mai precis, esenţa lor
moştenită – despre care se presupune că este transmisă biologic sau cul-
tural) sau diferenţele în sine, ci mai degrabă sistemul este responsabil
pentru transformarea diferenţelor în inegalitate socială, este nevoie de
înţelegerea şi explicarea rolului discriminării (multiple) în reproducerea
excluziunii ca fenomen social, cultural, economic şi politic. În studiul de
faţă, aş dori să argumentez că conştientizarea factorului etnic în studie-
rea excluderii sociale nu înseamnă că etnicitatea este privită ca o esen-
ţă constantă în sens biologic sau în sens cultural. Mai degrabă înseamnă
conştientizarea faptului că etnicitatea – împreună cu alţi factori din inte-
riorul sistemului – este un factor şi un mecanism relevant care determină
relaţiile sociale, influenţează cultural percepţia de sine, determină poziţia
socioeconomică şi, în acelaşi timp, structurează politicile de recunoaştere
şi redistribuire. În condiţia istorică şi politică actuală, neutralitatea etnică
ar însemna eludarea etnicităţii ca proces de constituire a diferenţelor care
creează inegalităţi şi negarea faptului că prejudecăţile etnice şi rasiale,
etnicismul şi rasismul menţin o ordine socială în care anumiţi indivizi şi
anumite grupuri sunt marginalizate pe baza apartenenţei lor etnice (în
cazul romilor, aceasta fiind percepută ca apartenenţă „rasială”). Pe urmă,
susţin că excluderea socială a grupurilor şi a indivizilor pe baza faptului
că sunt percepuţi drept romi este completată cu etichetarea persoanelor
respective ca fiind „ţigani” şi a fenomenelor sociale negative cu aceeaşi
etichetă de „ţigan/ţigănesc”.
Nu de mult, discriminarea sau fenomenul tratamentului inegal şi ne-
drept a fost studiată pe baza unei singure variabile, discriminarea etnică/
rasială. Discriminarea de gen, discriminarea pe baza statutului social, a
orientării sexuale, a vârstei sau a religiei etc. au fost tratate separat. In-
teresul ştiinţific în domeniul discriminării multiple, combinate/mixte sau
intersectoriale este relativ recent (datează din anii 1980), iar termenul a
fost utilizat mai ales în studii de drept. Uneori aceste concepte sunt fo-
losite ca sinonime, alteori denumesc circumstanţe diferite. Se subliniază
faptul că avem de-a face cu discriminare multiplă dacă, de exemplu, într-un
anumit context, o femeie de culoare este discriminată pe bază de gen, iar
224
într-un alt context pe bază de rasă. Discriminare intersectorială se referă

la cazuri în care discriminarea operează în acelaşi timp pe baza mai mul-
tor factori diferiţi; de exemplu dacă o femeie de culoare este discriminată
în raport cu un bărbat de culoare. Studiul meu susţine că avem de a face
cu discriminare multiplă sau intersectorială şi în cazul în care mecanis-
mul funcţionează simultan în diferite domenii (ca educaţie, locuire, piaţă
muncii, sănătate, reprezentare culturală şi politică), iar consecinţa este că
domeniile diferite se fortifică şi se întreţin reciproc. Din această cauză, în
ceea ce urmează – pe baza unui teren efectuat în municipiul Timişoara
– am să vorbesc despre tratamentul inegal cu care se confruntă romii în
diferite domenii, subliniind modul aparte în care toate acestea se structu-
rează, iar în final am să interpretez semnificaţia discriminării multiple în
cazul femeilor de etnie romă.
2. Oraşul şi comunităţile de romi

În documentele oficiale ale administraţiei locale, Timişoara este defini-
tă drept un „oraş de cinci stele”, un titlu câştigat în 2000 de pe urma unui
program derulat în România de USAID. Datele economice cu care se mân-
dreşte primăria sunt: rata şomajului sub 4%, nivelul investiţiilor străine de
4 ori mai mari decât media la nivelul ţării, iar salariile de 20% mari decât
această medie. Populaţia stabilă a municipiului, conform recensământu-
lui din 2002, este de 317.660 de locuitori, din care 52,63% de sex feminin,
iar 47,37% de sex masculin. Populaţia activă (43,28% din numărul total
de locuitori) se împarte între cea ocupată (de 92,38%) şi şomeri (în pro-
porţie de 7,62%). Statutul profesional al celor ocupaţi arată astfel: 94,27%
salariaţi, 3,08% patroni, 2,39% lucrători pe cont propriu, restul de 0,26%
aflându-se în alte situaţii (membri ai unor societăţi agricole cooperatiste,
lucrători familiali în gospodărie proprie). În marea lor majoritate, ei sunt
ocupaţi în sectorul privat (63,05%), deci mai puţini lucrează în cel de stat
(33%) sau în cel mixt (3,78%) sau în gospodării proprii (0,17%). Bugetul
primăriei pe 2007 şi harta prezentată pe pagina de internet a primăriei în
cadrul planului de urbanism local ne arată o zonă în plină dezvoltare eco-
nomică, aflată în competiţie cu celelalte mari oraşe ale României.
În ceea ce priveşte aspectele culturale ale identificării oraşului, acesta
este denumit şi „Mica Vienă” şi/sau „oraşul model al multiculturalităţii şi
225
al convieţuirii interetnice paşnice”. Care sunt realităţile din spatele aces-

tei ultime imagini ideale? Recensământul din 2002 ne dă anumite repere
cantitative despre tabloul etnic al oraşului, bazate, la rândul lor, pe auto-
identificarea cetăţenilor, dar ele nu ne ajută să înţelegem modul în care
sistemele de clasificare etnică perpetuează distincţia dintre romi şi cele-
lalte etnii în defavoarea celor dintâi. Pentru aceasta trebuie să facem apel,
spre exemplu, la modalităţile în care romii sunt trataţi şi reprezentaţi de
cei care deţin puterea simbolică şi materială, prin care se definesc şi se
menţin criteriile „normalităţii” şi acceptabilităţii sociale în diferitele dome-
nii ale vieţii, dar, desigur, şi la strategiile lor de viaţă şi la concepţiile lor,
elaborate şi ca reacţii la provocările sistemului care îi plasează la margini.
La primele mele întrebări, lumea m-a informat cu o aparentă uşurinţă
despre faptul că în Timişoara există mai multe comunităţi de romi (băieşi,
geambaşi, căldărari, gabori), regăsindu-se azi atât una în proximitatea al-
teia, cât şi în vecinătatea românilor şi maghiarilor în Colonia Ştrand (estul
oraşului), precum şi în Cartierele Fratelia şi Ronaţ (nord-vest), Kuntz (nord-
est), Plopi (est) şi Blascovics. Toate aceste locuri se situează la diferitele
ieşiri din oraş (spre Cluj, Reşiţa, Arad etc.), fiind, deci, la margini, în spaţii
defavorizate în trecutul socialist, dar care încep să capete noi semnificaţii
în contextul noilor construcţii post-socialiste (cartiere noi de vile şi sediile
unor mari firme multinaţionale).
În Colonia Ştrand stau geambaşi, căldărari şi băieşi, în ordinea sosirii
lor din satele învecinate. Geambaşii sunt din zona Moraviţa şi Deta, zona
de graniţă cu sârbii. Majoritatea au neamuri şi în Voievodina, ştiu, în ge-
neral, trei limbi, vorbesc un dialect geambaş (sau lovary). În trecut s-au
ocupat de negustorie (mai ales de cai), apoi de cărăuşie. Se consideră că
erau un grup foarte mândru şi mult mai înstărit decât altele. Numele lor
specifice sunt Schein, Novacovici. O parte dintre geambaşii Timişoarei stau
şi în cartierul Fratelia. Căldărarii au venit dinspre Recaş, Gataia şi puţini
dinspre Reşiţa, având ocupaţii precum: colectarea penelor şi alte colecţii,
sticle şi borcane etc. Au fost consideraţi ca fiind cei mai săraci şi mai mur-
dari şi au fost dispreţuiţi de toţi ceilalţi. Vorbesc dialectul cel mai răspândit,
cel căldărăresc, pe baza căruia s-a format limba standardizată. În prezent
sunt cei mai bogaţi, mulţi dintre ei au palate în centrul Timişoarei, câteva
clanuri locuind în Gataia. Nume specifice de căldărari sunt Cîrpaci, Kovaci,
Mihai, Căldaraş, Dulcea. Băieşii sunt toţi veniţi din trei sate din apropierea
Timişoarei: Bazoş, Topolovăţ şi Şuştra. Ei vorbesc româneşte, un dialect
bănăţean, fiind românizaţi în proporţie destul de mare. Nume specifice lor
226
sunt Radu, Petru, Ilie, Luca, Lingurar, Baniaş. Gaborii locuiesc compact în
cartierele Fratelia şi Ronaţ, vin din zona Satu Mare şi Târgu Mureş, vorbesc
limba romani cu un fonetism aparte şi cu multe cuvinte ungureşti. Romii
din cartierul Kuntz nu-şi mai cunosc obârşia, ei sunt “ţiganii proletari” de
pe vremea lui Ceauşescu, vorbesc maghiara şi româna, majoritatea dintre
ei sunt nou-veniţi în Timişoara, care ştiu şi romani. În cartierul Blascovics
locuiesc mulţi romi veniţi din Sălaj şi Satu Mare, majoritatea vorbesc ro-
mâna, maghiara şi puţini ştiu şi romani. În cartierul Plopi locuiesc geam-
başi, pituleşti (un neam de căldărari veniţi din Sud, care vorbeşte romani
şi foloseşte porturile tradiţionale) şi ghipteri, care spun că nu sunt ţigani, ci
Egipteni, vorbind un dialect germano-idis-rromani, neînţeles de ceilalţi.
Relaţiile din interiorul comunităţilor de romi sunt structurate de mai
mulţi factori. Semnificaţia cuvântului „ţigan” se schimbă de la o identitate
asumată cu mândrie până la stigmat, aşadar funcţionează ca o catego-
rie de clasificare chiar şi în cadrul comunităţilor proprii şi este utilizată
şi în crearea şi menţinerea graniţelor dintre diferite grupuri. Înţelesurile
multiple ale categoriei de „ţigan” rezultă, probabil, din existenţa paralelă
a dorinţei de respect de sine şi a stigmatului interiorizat sau din ambiva-
lenţa identificării cu o comunitate şi a distanţării de ea, în acelaşi timp, şi
din dorinţa latentă de a găsi un „celălalt” în comparaţie cu care cineva
se poate simţi „cumsecade”, „integrat” şi „acceptat” de majoritate. Acest
mecanism explică de ce cineva care se identifică drept ţigan poate deni-
gra ţiganii pentru că „sunt periculoşi, murdari, leneşi”. Este clar că unul
dintre principalele obstacole în construirea unei identităţi pozitive pentru
romi este etnicizarea (rasializarea) fenomenelor sociale negative (sărăcia,
criminalitatea, minciuna, furtul, murdăria, lenea şi aşa mai departe) şi in-
teriorizarea practicilor de învinovăţire a victimei precum şi naturalizarea,
legitimarea actelor de discriminare la care sunt supuşi. În cazul bărbaţi-
lor şi al femeilor de etnie romă, procesele de excludere socială nu funcţi-
onează doar din cauza diferenţierii de clasă şi a stratificării sociale, dar şi
din cauza etnicităţii valorizate negativ şi marcate prin culoarea pielii, în
baza căreia romii sunt discriminaţi şi excluşi de la resurse vitale (educaţie
şi locuri de muncă) care – conform normelor dominante – sunt cruciale
pentru o viaţă demnă şi pentru respectul de sine. Din cauza discriminării
structurale, romii sunt mult mai expuşi la riscul sărăcirii pe baza definirii
lor ca „ţigani” (o categorie care se referă la toate caracteristicile negative
asociate cu pielea mai închisă la culoare) şi la „opţiunea” de a-şi asigura
supravieţuirea prin mijloace ilegale, care, la rândul lor, consolidează
227
excluderea socială şi devalorizarea culturală negativă a grupului etnic:

„Un om poate sta o zi-două flămând dar nu poate suporta să-şi vadă fa-
milia răbdând de foame, aşa că în a treia zi iese şi fură ceva şi cumpără
o bucată de pâine; este inacceptabil ca, dacă în asemenea condiţii romii
fură fier vechi, să facă ani grei de puşcărie... cum pot ei începe o viaţă nouă
după toate acestea?”
Diferenţele economice dintre romi sunt, şi ele, repere în auto-identi-
ficarea şi delimitarea diferitelor categorii de persoane din interiorul co-
munităţilor şi clasificarea lor din afară. În Orăştie am văzut cum săracii
(definindu-se ca disperaţi, „necăjiţi”) împrumută de la familii mai bogate
(„cămătari”) şi trebuie să înapoieze de două ori suma creditată. Cei care
o duc mai bine – familiile celor puţini angajaţi sau ale celor care lucrează
în străinătate şi pensionarii – sunt mândrii că sunt ţigani, că pot avea o
viaţă acceptabilă chiar dacă sunt ţigani şi vor să demonstreze tuturor că
ţiganii sunt buni muncitori şi oameni de onoare. Încearcă să se izoleze de
restul comunităţii şi cred în principiul meritocraţiei conform căruia, cum
spun, „leneşii, cei care nu vor să muncească merită să trăiască în mizerie
ca ţiganii”.
Primăria municipiului Timişoara are, printre angajaţii săi, un expert
pentru romi, poziţia fiind amplasată acum la Departamentul de comuni-
care (înainte a fost la integrare, iar şi mai demult la social). Locul acestei
persoane în primărie se află într-un birou împreună cu alte trei persoane
şi împarte calculatorul cu încă cineva. De multe ori are sentimentul că
primăria o foloseşte drept faţadă în practicile anti-rome, cum era şi cazul
evacuării din iulie 2007 a unor persoane din barăcile de la stadion (ea ar
fi trebuit să meargă să le comunice decizia Consiliului Local şi să convingă
oamenii să iasă din case!). Resimte un puternic conflict de interese, fiind
între ciocan şi nicovală: în calitate de angajată a primăriei trebuie să re-
prezinte opinia oficială a instituţiei sau trebuie să exprime opinia ei critică
faţă de astfel de proceduri, reprezentând, prin însăşi natura poziţiei sale,
interesele romilor? Ea a înţeles să urmeze calea cea din urmă, ajungând,
de multe ori, să-şi pună problema demisiei tocmai din cauză că – sub forţa
împrejurărilor – nu reuşeşte să rezolve problemele în favoarea celor deza-
vantajaţi care o caută cu diverse probleme (acces la locuinţă, la documen-
te oficiale, la asigurare socială, amenzi colectate etc.).
În decursul ultimilor doi ani, în oraşul Timişoara s-au angajat două
mediatoare sanitare, deservind comunităţi din Colonia Ştrand şi Cartierul
Plopi. Anul trecut, în cadrul unui curs organizat de Asociaţia Parudimos
228
în colaborare cu Romani Criss, s-au format 15 femei de etnie romă pen-

tru această ocupaţie, dar numai una dintre ele s-a angajat pe cartierul
Kuntz. În ceea ce priveşte mediatorul şcolar, trebuie menţionat că Ordinul
ministrului educaţiei privind această ocupaţie s-a definitivat abia în iulie
2007, în contextul legislaţiei anti-segregare în domeniul învăţământului,
iar în septembrie încă nu se ştia de modalitatea concretă de angajare a
mediatorilor şcolari. Premergător acestor evoluţii, la nivel local exista un
consilier şcolar de etnie romă, aparţinând uneia dintre şcolile generale ale
Timişoarei.
În ceea ce priveşte societatea civilă din municipiu, trebuie menţiona-
te următoarele asociaţii active în domeniul reprezentării comunităţilor de
romi: Asociaţia Femeilor Ţigănci pentru Copiii Noştri, Asociaţia Parudimos,
ambele axându-se pe problema educaţiei (sprijinirea femeilor cu copii, re-
spectiv a studenţilor de etnie romă), dar derulând şi alte tipuri de activităţi,
şi Asociaţia pentru Dezvoltarea Iniţiativelor pentru Romi (recent înfiinţată,
definind obiectivele sale în domeniul ocupării forţei de muncă). La nivel
regional mai activează Uniunea Creştină a Romilor din Banat şi Asociaţia
Culturală a Romilor din Banat. Timişoara este şi sediul Biroului Regional de
Vest al Agenţiei Naţionale pentru Romi a Guvernului României.
3. „Problemele romilor” – văzute de autorităţile locale

Percepţia romilor în oraş este structurată de două impresii, care se
amestecă între ele şi, fiind generalizate, hrănesc stereotipurile negative:
una dintre ele se leagă de „romii bogaţi” care şi-au construit „palate” în
centrul oraşului şi – precum se spune – „cred că pot cumpăra orice cu
banii lor (murdari)”, iar cealaltă de „romii săraci” care trăiesc în barăcile
de la marginile oraşului şi – conform opiniilor majoritare – „aduc ruşine
oraşului”. Astfel, romii din Timişoara au ajuns să fie elemente nedorite ori
prin sărăcia, ori prin bogăţia lor. Observaţiile făcute aici, dar şi cunoştin-
ţele mele despre alte cazuri mă îndreptăţesc să afirm că, oricât s-ar dori să
se demonstreze acest lucru, „teama de romi” şi de „suprapopularea lor”
nu se bazează pe argumente demografice. Ea reuşeşte să funcţioneze ca
un consens construit social, susţinut prin campanii mediatice şi politice,
deoarece se creează atât prin universalul mecanism de producere a ţapu-
lui ispăşitor şi a alterităţii, cât şi prin stereotipuri de sorginte rasistă care
229
incriminează un întreg grup pe baza unei presupuse esenţe biologice sau

culturale, sau pe baza asimilării unei identităţi etnice cu fenomene devi-
ante. Tocmai asta face ca romii să nu fie trataţi drept cetăţeni, ci eventual
doar citadini de evacuat din locuinţe, de refuzat la interviurile de job, de
separat de ceilalţi şcolari prin diferite metode şi de ţinut departe de cabi-
netele medicale care oferă servicii de calitate.
Ideea conform căreia Timişoara este un oraş-model al multiculturali-
tăţii şi multilingvismului – pe planul percepţiei civice şi pe cel al reprezen-
tărilor politice, mediatice şi academice dominante – formează una dintre
sursele mândriei locale. De aceea, orice discuţie despre aspectele proble-
matice ale incluziunii romilor este privită cu suspiciune mai ales în con-
textele unor evenimente ce se doresc a fi festive, sau „reprezentative” în
faţa străinilor. Cu ocazia şederii mele în Timişoara, am avut ocazia să par-
ticip la două astfel de evenimente: Festivalul Internaţional de Artă Romani
şi prima întâlnire din cadrul programului internaţional „Timişoara – oraş
al incluziunii sociale”. Am putut vedea şi auzi cum, cu ambele ocazii, dis-
cursul expertului local pentru romi (care pe de o parte atrăgea atenţia că
„la festival, romii vor cânta românilor tocmai într-un moment în care un
bărbat de etnie romă a fost asasinat de un român pentru că acesta spunea
că s-a enervat de cântecele lor”, iar pe de altă parte, le amintea organiza-
torilor că „în oraşul incluziunii sociale mulţi romi trăiesc sub cerul liber
şi se luptă cu nevoile elementare”) a generat un sentiment de disconfort
resimţit faţă de romii dezavantajaţi, ce se dorea a fi ascunşi tocmai prin
evenimentele respective.
Elementele de bază prin care se defineşte „problematica romilor” de că-
tre autorităţile din Timişoara denotă, printre altele, un amestec între lim-
bajul corectitudinii politice şi atitudinile discriminatorii susţinute, la rândul
lor, de convingeri rasiste (conform cărora „diferenţa” romilor se datorează
moştenirii lor genetice şi de aici decurg şi problemele lor, „nedorind să se
integreze”). Din discuţiile cu autorităţile, am resimţit, de multe ori, un sen-
timent de suprasaturaţie şi de negare în raport cu această problemă („nu
există discriminare”, totuşi „romii continuă să perceapă aşa lucrurile”) şi do-
rinţa de a plasa responsabilitatea faţă de ea (liderii şi bogaţii lor „ar trebui
să-i ajute mai mult”) sau iritaţia în legătură cu aparenta „desconsiderare” a
românilor dezavantajaţi în comparaţie cu „prea marea grijă” pentru romi.
Dincolo de atitudinile individuale negative faţă de romi şi de evoluţi-
ile pozitive în materie de legislaţie anti-discriminare şi oportunităţi egale
în România, mecanismele instituţionale existente reproduc situaţia deza-
230
vantajată cumulată a Romilor plasaţi în „afara legii”, care – într-un fel –,

precum a formulat cineva, „nici nu există”. Ei formează acele categorii de
oameni de care administraţia locală vrea să scape (evacuându-i, demolân-
du-i, punându-i pe trenuri etc.), nefiind consideraţi „cetăţenii noştri” care
trebuie deserviţi de autorităţile locale. Situaţia celor fără documente de
proprietate locativă şi fără asigurare medicală (combinate de multe ori cu
lipsa actelor de identitate) – situaţie care fac imposibil şi pentru generaţiile
următoare accesul la educaţie, loc de muncă, locuinţă etc. – nu poate fi
rezolvată doar prin reglementările în vigoare, ei mişcându-se permanent
în cercurile vicioase ale unei neputinţe structurale.
4. Experienţele trăite ale excluziunii sociale

4.1. Locuirea. Lipsa actelor de proprietate şi evacuările forţate
E.L. (femeie, 43 de ani, cartierul B.) a făcut multe „exerciţii democratice”

în ultima vreme: i-a scris preşedintelui României, a depus mai multe cereri la
primărie pentru locuinţa socială, dar nimic nu s-a îmbunătăţit în situaţia ei şi
a familiei sale, care continuă să locuiască într-una dintre barăcile improvizate
de ei după ce au fost scoşi din apartamentul de bloc. Anul trecut a venit poliţia
şi salubritatea acolo să facă „curat”: au dac foc la barăci, au ars şi documentele
lor, au apărut dimineaţa la ora cinci, i-au scos din barăci şi au început să dea foc.
După asta, neavând unde să meargă (au buletin de Timişoara), şi-au reconstruit
barăcile. Au fost vizitaţi de reprezentanţi ai European Roma Rights Centre, de
presa locală, au dat declaraţii în ziare şi la televiziune, tot nimic, tot acolo sunt,
„şobolanii mari cât câinii le umblă prin case”. A fost întrebată odată „ce înseam-
nă să trăieşti bine în Timişoara?”, răspunsul ei fiind foarte explicit: „Să nu dorm
în câmp”. Lucruri elementare, care îi lipsesc cu desăvârşire: patru pereţi, un aco-
periş, curent, apă etc. Şi apoi toate celelalte: locul de muncă, asigurarea medica-
lă, sănătatea. Mi-a povestit despre amenzile primite de pe urma unor activităţi
ilicite de producere de venit, cum ar fi colectarea şi vânzarea de cartoane, de
fiere, de haine, despre lipsa condiţiilor adecvate pentru a trimite copiii la şcoală,
care la rândul lor, în lipsa educaţiei şcolare, vor fi nevoiţi să continue să înfrunte
aceleaşi feluri de probleme ca şi părinţii lor, despre cum donează ea sânge pen-
tru bonurile de masă – toate acestea cu o atitudine în care se amestecau supăra-
rea, neputinţa, dar şi tăria de a găsi întotdeauna strategii de supravieţuire.
231
Problemele accesului la şi ale proprietăţii asupra unei locuinţe stabile

se datorează mai multor factori. Înainte de toate, trebuie să amintesc aici de
cercul vicios, aparent doar administrativ, dar cu repercusiuni existenţiale,
al lipsei actului de identitate (care face imposibilă obţinerea unei locuinţe)
şi al lipsei unui domiciliu (fără care nu se eliberează acte de identitate). Dar
menţionez şi imposibilitatea de a moşteni sau de a împărţi proprietatea
matrimonială în cazuri de concubinaj, un factor al limitării accesului la
locuinţă care are impact mai ales asupra femeilor (şi a copiilor) în măsura
în care femeile sunt cele care se mută în locuinţa bărbatului (şi a familiei
acestuia) şi nu au aproape nimic în proprietatea lor.
Mulţi romi din Timişoara au trăit în perioada socialismului în blocuri
sau în case naţionalizate sau aflate acum în proprietatea oraşului, având
domiciliul stabil şi actele de identitate făcute la această adresă. În cazul în
care ei au datorii prea mari la întreţinere la blocuri sau sunt rămaşi în urmă
cu plata chiriei sau casele revendicate reajung la foştii proprietari, ei pot fi
evacuaţi din aceste locuinţe. Evacuarea se face după hotărârea Consiliului
Local, prin implicarea poliţiei comunitare, a salubrizării şi a jandarmeriei, şi
este făcută, de cele mai multe ori, prin surprindere şi în mod violent. După
caz, „evacuaţii” se mută în chirie, undeva la rude („familiile prea nume-
roase” generând plângeri ale vecinilor, care pot deveni, la rândul lor, argu-
mente pentru noi evacuări), pleacă din oraş la sate, îşi construiesc barăci
din materiale accesibile lor (cartoane, nylon, lemn, fier vechi) la marginile
oraşului, pe câmp, se refugiază la centrul de noapte şi la cele de zi din oraş.
Este foarte clar că evacuările forţate nu rezolvă problema lor: se întâmplă
ca apartamentele evacuate să rămână libere, în timp ce, cei evacuaţi sunt
nevoiţi să trăiască în condiţii care generează alte nemulţumiri (la rândul lor
amendate) ale vecinilor, ale administraţiei locale etc.
Alţii, care stau în casele moştenite de la părinţi şi bunici, cumpărate
sau construite de către cei din urmă, în unele cazuri chiar dinaintea in-
staurării comunismului în România, pot să nu aibă actele de proprietate
„în regulă”, doar nişte documente nelegalizate, de mână, făcute la vremea
aceea la mica înţelegere, ceea ce face ca riscul evacuării lor, în cazul con-
cesionării terenurilor pe care se află casele respective, să fie foarte mare.
Planurile urbanistice şi cele de dezvoltare economică ale oraşului pot, la
un moment dat, să urmeze alte interese decât cele ale reglementării unor
astfel de situaţii în favoarea celor avizaţi (de obicei cazuri de imobile aflate
la periferiile urbei), şi anume cele de construire a unor noi cartiere reziden-
ţiale sau de sedii ale unor firme transnaţionale pe terenurile în cauză.
232
În momentul de faţă, conform datelor primite de la Direcţia de Patri-

moniu a primăriei, se întâmplă de multe ori ca unele cazuri sociale, care la
început au fost pe o anumită poziţie pe lista de aşteptare, cu anii să fi ajuns
mai în spate, în loc să avanseze1. În luna septembrie 2007, listele de aştep-
tare care includ cererile noi din anul curent, dar şi pe cele nerezolvate în
anii precedenţi, arată astfel: există un total de 6.884 de cereri de locuinţe
sociale, dintre care 1.500 pentru locuinţe de tip ANL. Restul cererilor sunt
depuse după cum urmează: de către evacuaţi, 612 cereri; de către pensio-
nari, 323 de cereri; de către persoane din Casa Copilului, 308 cereri; cereri
pentru cazuri sociale, 2.285; cereri ale unor tineri căsătoriţi, 1.856.
Condiţiile locuirii generează, la rândul lor, o serie de alte probleme,
care agravează mai departe situaţia romilor. Locuirea în condiţii insalubre
(cum este cazul barăcilor făcute pe câmp, fără acces la apă, electricitate,
WC) creşte gradul de risc, în termenii accesului la servicii de sănătate, la
şcoală, la locuri de muncă, precum şi al pierderii actelor de identitate şi, nu
în ultimul rând, al devalorizării lor umane de către cei din jur.
4.2. Ocuparea forţei de muncă.

Surse de venit accesibile romilor
G.L. (femeie, 46 de ani, cartierul C. S.) s-a măritat la 16 ani, are doi băieţi
mari, care stau cu ei în casă, şi o fată plecată în Spania. Unul dintre băieţii
ei are o fetiţă pe care acum o creşte ea. Stă şi împreună cu soţul şi soacra ei
(care n-o ajută cu casa). Casa este mare, are şase camere, discutăm la masa
mare aşezată pe un fel de coridor, antreu enorm de lung, de vreo 30 de metri
lungime, pe lângă mobilier se află acolo vreo zece motociclete de tip scooter
(soţul ei se ocupă de cumpărarea şi vânzarea lor). Au renovat şi reamenajat
casa după ce au lucrat de la începutul anilor 1990 în Germania şi Franţa, în
total vreo patru ani. Mama nepoatei sale pe care o creşte este în Spania, s-a
încurcat cu mulţi alţi bărbaţi, din când în când mai apare, dar ultima oară
nici n-a lăsat-o să intre în casă, că a venit cu un altul să-şi vadă fata: ruşine
mare! Povesteşte despre greutăţile în calea obţinerii certificatului de naştere
în cazul celor doi nepoţi născuţi în Spania: se aşteaptă mult, se refuză pe
motiv de lipsă de documente care nu se cer la început. De vreo două luni s-a
1 Din nou fac trimitere aici la cazul familiilor L. din Blascovics, care au cereri pentru
locuinţe sociale depuse la Primărie din 2004 şi 2006 (vezi Alte anexe VIII, documen-
te-cerere-locuinţă).
233
angajat la o patiserie, lucrează noaptea, de seara de la zece până dimineaţa

la opt. Acum s-a îmbolnăvit, i s-a mărit ficatul, are probleme la coloană de la
atâta stat în picioare.

Statisticile existente pe ţară arată că gradul de ocupare a populaţiei
de etnie romă este mult mai mic decât cel al populaţiei la nivel naţional.
Ce înseamnă astfel de afirmaţii? Desigur, în nici un caz nu înseamnă că
romii nu muncesc sau că nu le place să muncească. Întrebarea este ce fel
de munci aducătoare de venituri le sunt accesibile şi cum sunt acestea
valorizate, ce prestigiu simbolic şi economic au ele în comunităţile proprii
şi în societatea mai largă. Şi, strict legat de acest aspect, de la ce fel de
munci sunt excluşi datorită mai multor factori, printre ei şi stereotipurile
negative despre romi ale angajatorilor, care – judecând oamenii după cu-
loarea pielii – preferă să angajeze pe cei de alte etnii decât pe romi. Apoi,
mai departe, ce repercusiuni are această situaţie asupra percepţiei lor, re-
producând convingerea că „ei”, prin natura lor, sunt capabili să facă doar
aceste munci sau „să se descurce fără să lucreze”. Educaţia şcolară şi for-
marea profesională sunt şi ele, desigur, condiţii ale angajării în alte munci
decât cele necalificate, dar acestea, la rândul lor, – după cum putem vedea
la capitolul următor – sunt condiţionate de resurse la care, din nou, romii
nu au acces deloc sau au acces mai redus.
Acolo unde am prezentat, pe scurt, comunităţile de romi din Timişoa-
ra, am menţionat şi ocupaţiile lor tradiţionale, pe care astăzi – în condiţiile
economiei de piaţă şi ale competiţiei între firme mari – le este chiar mai
greu să le practice decât în perioada comunismului. Mulţi ar dori să obţi-
nă noile autorizaţii pentru ocupaţiile vechi (spre exemplu Gaborii pentru
tinichigerie), dar se ciocnesc de imposibilitatea obţinerii acestora din cau-
za lipsei educaţiei şcolare. Fără autorizaţie aceste activităţi sunt pedepsite
(prin stabilirea unor amenzi), cum este, de exemplu, şi colectarea şi depo-
zitarea fierului vechi.
În condiţiile în care abandonul şcolar conduce la lipsa formării profe-
sionale şi la scăderea drastică a posibilităţii de angajare pe piaţa muncii,
munca cu ziua sau munca la negru, precum şi munca considerată a fi
necalificată sunt cele accesibile pentru cei în cauză. Astfel de munci nu
generează venituri stabile şi suficiente, nu fac posibile planificările pe o
perioadă lungă de timp şi – de cele mai multe ori –, în materie de securita-
te, garantează doar siguranţa zilei de mâine. Pe lângă aceste aspecte, ele
menţin autopercepţii şi percepţii conform cărora romii sunt capabili doar
234
de astfel de munci. Nefiind niciodată angajaţi sau fiind şomeri de foarte

multă vreme, cei fără locuri de muncă nu beneficiază în momentul de faţă
nici de ajutor de şomaj.
Strategiile de supravieţuire de pe o zi pe alta la persoanele cu dezavan-
taje cumulate (fără documente, fără locuinţă, cu nivel de şcolarizare redus
etc.) se restrâng la colectarea de fier vechi, hârtie, haine etc. Aceste tipuri
de munci structurează până la urmă trăirea în prezent, ba chiar o cultură
a trăirii în prezent, dacă o tratăm pe cea din urmă nu ca pe o esenţă înnăs-
cută, ci ca pe o reacţie la marginalizare şi la izolare.
Munca în străinătate (mai ales în Italia şi Spania) a fost amintită ca
modalitate de adaptare la condiţiile vieţii de azi de aproape toate persoa-
nele cu care am vorbit, indiferent de etnie. Azi se poate spune că şi romii
din Timişoara pleacă la lucru şi lucrează în străinătate prin reţelele infor-
male care facilitează migraţia transnaţională (sezonieră) începând cu anii
1990. Femeile se descurcă prin muncile de îngrijire (de copii, bătrâni), iar
bărbaţii mai ales în construcţii şi/sau făcând comerţ la negru (de exemplu,
cumpărare/vânzare de motociclete uzate). Acasă rămân în general copiii,
de multe ori lăsaţi în grija bunicilor sau a mătuşilor. Întorşi în România,
copiii născuţi în străinătate cresc numărul persoanelor fără certificate de
naştere şi apoi al celor fără acte de identitate.
În discuţiile purtate, interlocutorii mei nu aminteau de ajutorul social
ca de o sursă de venit la care ar aspira neapărat (sau cel puţin nu în mă-
sura în care s-au folosit de el, precum am observat în cercetarea mea între
2004-2006, romii din Orăştie). Aceasta nu se explică neapărat prin teama
de a li se tăia ajutorul în condiţiile în care sunt prinşi la munca la negru
sau prin dorinţa de a evita munca în folosul comunităţii, ci, probabil, şi
prin faptul că Timişoara este o aglomeraţie urbană mare, cu multe posi-
bilităţi pentru munca zilieră, dar şi prin eforturile Direcţiei de Asistenţă
Socială (care administrează ajutoarele) de a-i repartiza pe cei cu ajutor
social la diverşi angajatori, pe perioade determinate. Probabil din dorinţa
de a reduce numărul celor care trăiesc din ajutor social, se întâmplă ca în
urma repartizării unora să-i şi taie, automat, de pe lista de ajutor social,
fără să aştepte până la angajarea efectivă, care s-ar putea să nu se reali-
zeze în final. Vezi cazul familiei L. din cartierul Blascovics, care din această
cauză a trebuit să reia toată procedura de întocmire şi de depunere a do-
sarului pentru ajutor social în urma unei astfel de întâmplări, dosar care,
de această dată, n-a mai fost preluat din cauza amenzilor neplătite către
Primărie (amenzi primite din cauza călătoriei fără bilet pe transportul în
235
comun, a colectării de fier vechi sau a existenţei deşeurilor pe câmpul din

jurul barăcilor lor).
Atenţia acordată fenomenului ocupării forţei de muncă în strategi-
ile pentru îmbunătăţirea condiţiei romilor din România, relativ recentă,
s-a materializat şi în programele de formare a unor experţi în domeniu.
Aceştia, însă, nu s-au putut angaja, din păcate, ca atare, rămânându-le să
facă activităţi de mediere, informare şi consultanţă prin proiecte proprii
şi/sau în regim de voluntariat. Cu siguranţă ar fi de dorit ca Agenţia Naţio
nală pentru Ocuparea Forţei de Muncă să întreprindă demersuri pentru
angajarea acestui personal calificat şi la filialele sale judeţene să înfiinţeze
posturi de mediere ocupaţională (probabil după modelul medierii sanitare
şi şcolare).
4.3. Educaţia. Segregarea şcolară şi mediatorul şcolar
L.M. (femeie, 56 de ani), începând cu a doua jumătate a anilor 1990, a

reuşit să construiască un centru alternativ pentru romi, denumit informal şi
Casa Femeii Rome. Educaţia rămâne una dintre problemele centrale de inte-
res pentru Asociaţia ei, de vreme ce scopul principal, pe lângă o sumedenie
de alte obiective, este capacitarea femeilor Rome prin a le învăţa cum să-şi
construiască încrederea de sine şi cum să nu interiorizeze prejudecăţile puse
în circulaţie atât de propriile lor comunităţi, cât şi de societatea mai largă. L.M.
îşi aminteşte de unul dintre momentele preistoriei Asociaţiei: „În 1993 eu am
semnalat problemele educaţiei şi ale accesului copiilor romi în şcoli în con-
diţiile în care, pe atunci, erau la modă proiectele pe identitate culturală şi pe
reinventarea identităţii şi tradiţiilor, toată lumea se îmbrăca în costume, îşi pu-
nea pălării, învăţa limba romani. Pe atunci s-a înfiinţat în Timişoara Institutul
Intercultural şi m-au chemat şi pe mine la o întâlnire internaţională, la care
se punea problema minorităţilor şi problemele educaţionale pentru emigranţi.
După bunul nostru obicei de a arăta cât de multiculturali şi deschişi suntem
spre multiculturalitate în spaţiul nostru bănăţean, cei de aici au accentuat că
avem liceu maghiar, german, sârbesc, trei biserici. Context în care eu am spus
că noi am vrea să facem ceva pentru ţigani. Din păcate, cu ţiganii nu avem ce
să facem, ni s-a răspuns, nici nu ştiu dacă foloseau atunci termenul de romi,
pentru că ei nu au intelectuali, şi începeau să lamenteze pe seama ţiganilor,
să arate cât ar vrea românii să lucreze pentru ţigani, dar ei nu au oameni care
să-i reprezinte şi nu-i interesează decât nunţile şi să pună bani şi să asculte
muzicanţii”.
236
Accesul la educaţia şcolară al copiilor romi este redus din cauza mai
multor motive, cum ar fi: lipsa actelor de identitate (obstacolul înscrierii
la timp sau deloc a copiilor la grădiniţă şi la şcoală), condiţiile financiare
(inclusiv condiţiile de locuire) precare ale familiei, care conduc la repe-
tenţie şi chiar la abandon şcolar (după patru sau după opt clase), căsă-
toria timpurie la fete şi naşterea copiilor la vârste foarte tinere (mai ales
la geambaşi şi Gabori), prejudecăţile şi tratamentul discriminator faţă de
copiii romi, dinspre cadrele didactice, ceilalţi elevi şi părinţii lor, migraţia
sezonieră a părinţilor care îşi iau copiii cu ei în străinătate, fenomenul se-
gregării şcolare.
Segregarea ca mecanism al excluziunii sociale – în domeniul educaţiei
şcolare – conduce la un grad ridicat de neşcolarizare şi de abandon şcolar,
la menţinerea prejudecăţilor la nivelul populaţiei majoritare şi al celei de
romi, dar şi la scăderea calităţii educaţiei în şcolile şi în clasele de romi. În
iulie 2007 Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a emis Ordinul nr.
1540 care are ca obiectiv „prevenirea, interzicerea şi eliminarea segregă-
rii, văzută ca formă gravă de discriminare, cu consecinţe negative asupra
accesului egal al copiilor la o educaţie de calitate”. Ordinul interzice, în-
cepând cu anul şcolar 2007-2008, formarea claselor I şi a V-a segregate,
având preponderent sau numai elevi romi, şi consideră că „segregarea
este o formă gravă de discriminare şi are drept consecinţă accesul ine-
gal al copiilor la o educaţie de calitate, încălcarea exercitării în condiţii de
egalitate a dreptului la educaţie, precum şi a demnităţii umane”. Dincolo
de prejudecăţile şi tratamentele discriminatorii faţă de copiii romi, care,
desigur, nu se elimină automat de pe urma legislaţiei în domeniu şi care
menţin, acceptă şi legitimează inegalităţile dintre ei şi copiii majoritari, în
raport cu această chestiune avem de-a face şi cu concepţiile culturale des-
pre relaţia dintre diferenţă şi egalitate sau despre ce înseamnă să asiguri
şanse egale indivizilor aflaţi în situaţii socioeconomice diferite.
Ordinul amintit s-a emis împreună cu alte două ordine ministeriale,
unul referitor la ocupaţia de mediator şcolar, iar celălalt la asigurarea di-
versităţii culturale în manualele şcolare. În septembrie 2007, la nivel lo-
cal încă nu se făceau demersurile concrete pentru angajarea mediatorilor
şcolari, nici chiar persoana care făcea consiliere şcolară înainte nu ştia
cum se va reglementa situaţia acestor mediatori în acel an şcolar. Din ca-
uza unor astfel (şi a altor tipuri) de tergiversări, spre sfârşitul lunii sep-
tembrie şcolarizarea unor copii romi care nu aveau actele în regulă sau
care trebuiau înscrişi în programul „A doua şansă”, încă nu era rezolvată.
237
Mai departe: ideea de a introduce în manualele de literatură şi de istorie

şi elemente de cultură şi istorie a minorităţilor (inclusiv a romilor) este
binevenită (deoarece astfel ar creşte şansele ca şi majoritarii să audă mă-
car despre acestea şi ele să nu rămână doar o ofertă de autocunoaştere
pentru minoritari). Dar, desigur, acest proces (incluzând rescrierea manu-
alelor existente, refacerea planurilor şcolare, pregătirea cadrelor didactice
în acest sens etc.) va fi de foarte lungă durată şi va necesita resurse umane
şi financiare adecvate.
Eşecul pe piaţa muncii al persoanelor cu educaţie poate întări lipsa de
încredere în valoarea educaţiei formale. Este vorba aici, spre exemplu, des-
pre cei de vârstă mijlocie, care în timpul socialismului au absolvit şcoli profe-
sionale sau despre cei tineri cu studii superioare şi cu multe participări la
diverse programe de formare, care azi nu se pot angaja. Mai departe, „cul-
tura traiului în prezent”2 nu este compatibilă cu planificarea pe termen
lung, printre care şi educaţia formală, care necesită pregătire susţinută
pe o perioadă lungă de timp pentru un viitor loc de muncă sigur, tot mai
inimaginabil pentru ei. Pentru că familiile trebuie să depună efort pentru
supravieţuirea de la o zi pe alta, aceasta este preocuparea pe care simt
că trebuie să o transmită mai departe copiilor lor. Aceştia – în astfel de
condiţii – au nevoie în primul rând de mijloacele care le asigură resursele
elementare zilnice, însă pentru mulţi oameni cu care am vorbit, ambele
(capacitatea de a se descurca de pe o zi pe alta şi educaţia şcolară) par să fie
importante: cea dintâi, pentru rezultatele imediate, iar cea din urmă pen-
tru că se mai speră în beneficiile investiţiei pe termen lung. De fapt, a trăi
în prezent merge mână în mână cu planificarea viitorului în viaţa fiecărui
individ, indiferent de etnia, genul sau poziţia sa socială. Trăirea în prezent
poate fi o sursă de satisfacţie şi poate genera un sentiment de libertate, iar
planificarea viitorului este fundamentală pentru asigurarea unui sentiment
de siguranţă, chiar dacă presupune o dependenţă faţă de instituţii.
Desenele şi pozele făcute de copiii din clasa a IV-a despre cum îşi do-
resc ei să fie când vor fi mari, reflectă mai ales impactul asupra lor al unor
modele de viaţă venite din afara şcolii şi mai puţin influenţe dinspre şcoală.
2 Unii cercetători argumentează că a trăi în prezent (ceea ce caracterizează multe co-

munităţi de pe glob care trăiesc în enclave la marginea societăţii) „este un răspuns
activ şi nu pasiv la condiţia de marginalizare şi excludere socială” (Day et al. 1999: 7).
Poate fi o sursă de „bucurie şi satisfacţii” (p. 2), dar şi „o critică culturală şi politică
reală” (p. 7) sau poate fi „un mod de evitare a dependenţei, de a se simţi liberi, dar şi o
formă de rezistenţă şi, în orice caz, o strategie de a gestiona encapsularea” (p. 9).
238
Majoritatea fetelor se întrevăd cântăreţe frumoase, iar băieţii vor să de-

vină fotbalişti bogaţi. Tema emigrării este şi ea prezentă (de exemplu în
desenul cu figurile îmbrăcate în drapelul Germaniei). Fata despre care „se
ştie că este de etnie romă, chiar dacă, de acasă, bunica i-a spus să nu re-
cunoască acest lucru” îşi doreşte să aibă o prietenă apropriată (de fapt,
colega ei de bancă – care o şi „ajută” să conceapă şi să facă desenul). De-a
lungul conversaţiilor mele cu copiii, atunci când povesteau despre unde
locuiesc, în mod spontan au adus în discuţie „problema romilor”, vecini de
bloc sau de stradă, prin aprecieri de genul: „sunt murdari”, „sunt gălăgioşi”,
„noi nu suntem ţigani”, „mama nu mă lasă să vorbesc cu ei”.
4.4. Sănătatea. Lipsa asigurării medicale

şi instituţia medierii sanitare
A.P. ( femeie, 38 de ani, cartierul C.S.), povesteşte despre multe cazuri în-
tâlnite de ea în calitatea ei de mediator sanitar: despre o femeie din colonie de 46
de ani, care a ajuns la Spitalul Judeţean de Urgenţă cu un infarct. Nu avea asi-
gurare. Vroiau s-o scoată din spital după trei zile. Bărbatul ei nu dorea să se în-
scrie pentru ajutor social, zicea că n-are el timp să facă orele pentru primărie, că
trebuie să vândă haine la piaţă. Tot din acest motiv n-o lasă nici pe fiica lor mai
mică, de 10 ani, să meargă la şcoală, că trebuie să-l ajute. A.P. duce copiii la vac-
cin, cu femeile merge la medici de specialitate, căci sunt femei care nu au făcut
niciodată un control ginecologic sau sunt care nu mai vor să aibă copii. „Când
vin la mine şi îi văd că-s necăjiţi, spune ea, că n-au bani, că vor să-i scoată din
spital că n-au asigurări, unele nu ştiu să citească şi nici să vorbească în limba
română, merg cu ele, să le ajut. Am dus vreo 5-6 femei la contraceptivul injecta-
bil, nimeni nu mi-a zis că le face rău femeilor, dar acum au dureri foarte mari de
cap, au ciclu ca şi hemoragie, altă dată nu le vine deloc. Acuma nu mai duc nicio
femeie la injectabile. Doctorul mi-a spus că până la 40 de ani femeile nu au voie
să facă injecţia asta, lor le dă pilulele. Le dă gratuit. Unele se descurcă, dar altele
mai uită, că au copii mici. Cam greu şi cu astea, altele se mai îngraşă de la ele. Eu
am explicat că cel mai bine ar fi cu spirala. Bărbaţii nu zic nimica despre asta…
prezervativele nu le folosesc, femeile nici nu iau de astea de la doctor, că bărbaţii
nu le folosesc. Şi atunci mai bine femeile, săracele, iau medicamente”.
Sănătatea nu este un fenomen doar biologic, ci şi unul social şi cul-

tural, care poate şi trebuie abordat, şi în termenii accesului la ea sau în
contextul drepturilor omului. În cazul comunităţilor de romi, sănătatea
239
şi accesul la ea sunt determinate de o serie de fenomene, unele tratate

deja în acest studiu la alte capitole (lipsa actelor de identitate, condiţii de
locuire şi alimentaţie necorespunzătoare, lipsa apei curate, salubritatea,
segregare în şcoli şi abandonul şcolar, sărăcia, disparităţile distribuţiei de
venituri, şomajul, prejudecăţile culturale), iar altele care ţin, în mod ex-
pres, de domeniul sănătăţii publice, cum ar fi: tratamentele discriminatorii
din partea cadrelor medicale, lipsa asigurării medicale, natura, calitatea şi
modul de funcţionare al serviciilor medicale locale şi, în general, sistemul
de sănătate publică.
Lipsa asigurării medicale este unul dintre mecanismele excluziunii
sociale în raport cu sănătatea. Cei care nu sunt angajaţi, nu beneficiază
de pensii, nu primesc ajutor social sau nu-şi plătesc taxele lunare către
Casa de Asigurări de Sănătate nu au asigurare medicală. Drept urmare, ei
nu au acces la medici de familie, nu beneficiază de dreptul la medicamen-
te gratuite şi compensate, nu au acces la consult şi examene medicale
de specialitate, la spitalizare gratuită şi aşa mai departe. Totuşi, trebuie
să menţionez că, în ultima perioadă, s-au modificat câteva dintre regle-
mentările în domeniu care, în principiu şi la prima vedere, par să îmbu-
nătăţească şansele lor în materie de acces la asistenţă medicală: cei fără
asigurare se pot înscrie pe lista medicilor de familie, iar obligaţia plăţii
retroactive a contribuţiei la Casa de Asigurări Sociale pentru a beneficia
de drepturile aferente (de ex. spitalizarea gratuită) s-a redus de la cinci
ani la şase luni. Înscrierea lor la medicul de familie atrage după sine doar
dreptul la un consult primar (nu şi la medicamente gratuite sau la con-
sultaţii de specialitate). Mulţi localnici mi-au spus că această directivă
s-ar fi adus pentru a lua „prea marea povară de pe umerii urgenţelor”, la
care oamenii neasiguraţi au apelat mult în lipsa medicului de familie. Pe
de altă parte, cei care n-au venituri stabile, n-au posibilitatea să plătească
nici suma pe şase luni de cca. 200 RON. Menţionez doar că, de exemplu,
donatorului de sânge i se acordă doar şapte bonuri de masă în valoare
totală de aproximativ 50 RON.
Aceşti paşi nu sunt nici pe departe suficienţi pentru punerea în apli-
care a strategiei intitulate „Politici naţionale de sănătate relevante pentru
includerea minorităţilor”, elaborată de Consilierul ministrului de sănătate
şi de reprezentantul Romani Criss în 2005, care prevedea printre altele:
„implementarea în proporţie de 100% a programului naţional de sănătate
în comunităţile de romi, cu atenţie specială pe programele preventive, pro-
movarea sănătăţii şi sănătate pentru copii şi familie”, „garantarea accesului
240
100% a comunităţilor de romi la servicii medicale şi farmaceutice primare,

corespunzătoare standardelor UE”, „promovarea educaţiei interculturale
în rândul tuturor categoriilor de personalul medical, la scară naţională”
şi „facilitarea includerii în sistemul de asigurări sociale a romilor care nu
îndeplinesc criteriile legale din motive obiective (lipsa cărţilor de identita-
te, sărăcie)”.
Recunoscând că femeile sunt cele care îşi asumă responsabilităţi mai
mari în îngrijirea membrilor familiei, inclusiv ele sunt cele care duc copiii
la medic (pentru vaccinare sau în caz de boală) – ele fiind, astfel, mai ex-
puse la tratamentul discriminatoriu, dar şi mai bine poziţionate în relaţi-
onarea cu medicii –, atunci când s-a înfiinţat instituţia medierii sanitare
la propunerea Romani Criss, s-a decis ca mediatorii sanitari să fie aleşi
din rândurile femeilor. Din partea femeilor activiste rome programul de
mediere sanitară urmărea, printre altele, să recunoască rolul femeii în
comunitate şi familie şi să întărească puterea ei în luarea deciziilor. Chiar
dacă elaborarea şi implementarea politicii privind mediatoarele sanitare
a fost şi încă este considerată în Europa drept un model pozitiv reprezen-
tat de guvernul României în materie de îmbunătăţire a condiţiei romilor,
implicaţiile – pozitive şi negative – ale acestora sunt mult dezbătute. Cele
din urmă se leagă, în primul rând, de efectele secundare ale modului în
care se practică medierea sanitară: pe de o parte ea produce dependenţă
în cadrul comunităţilor de romi (căci oamenii se obişnuiesc ca altcineva
să le rezolve problemele, precum am văzut, de exemplu, şi în Timişoara:
mediatoarea sanitară să meargă cu ei la spital, la medic, la casa de asi-
gurări de sănătate, să ducă copiii la vaccinare etc.), iar pe de altă parte,
medicii de familie (după ce le acceptă, de obicei cu greu şi cu rezerve) pot
să abuzeze de mediatoarele sanitare, transferând prea multe dintre sar-
cinile lor privind contactul cu comunitatea şi deplasarea pe teren asupra
acestor femei.
Cercetătorii şi activiştii care au abordat problema accesului romilor la
sănătate3 – pe lângă rata ridicată de îmbolnăviri, durată de viaţă scăzută
şi mortalitate infantilă ridicată – subliniază că femeile rome nasc primul
copil la vârstă tânără şi au un nivel de acces scăzut la informaţii şi la îngri-
jiri (consult ginecologic, planificare familială şi îngrijirea postnatală) lega-
te de sănătatea sexuală preventivă şi de reproducere. Printre altele, scot în
evidenţă următoarele motive responsabile pentru această situaţie: femeile
3 De exemplu Corinne Packer (Packer 2003).
241
rome amână grija pentru propria bunăstare din interesul de a avea grijă
de familie şi cămin (astfel obţinerea contraceptivelor este printre ultimele
pe lista lor de priorităţi medicale), sunt dominate de sentimente de ruşine
când apelează la asistenţă, mai ales dacă se încalcă codul social al mo-
destiei, există obiceiuri care împiedică femeile să se adreseze medicului în
timpul sau după sarcină, în condiţiile inegalităţilor relaţiilor de gen femeile
nu au puterea de a decide când, cu cine şi cu ce fel de protecţie să facă sex,
femeile se tem de medici din cauza violenţelor, a abandonului sau a ostra-
cizării din partea partenerului, a familiei şi a comunităţii şi, nu mai puţin,
din cauza stereotipurilor conform cărora femeile rome nu se gândesc la
viitor, a stereotipurilor de gen şi a celor etnice, care pot face asistenţii me-
dicali să nu ofere servicii şi informaţii de planificare familială sau să ofere
informaţii doar despre un anumit tip de contraceptive.
5. Rasismul şi interdependenţa
factorilor excluziunii sociale
Poziţia marginală şi statutul dezavantajat al romilor sunt „explicate”

(şi astfel şi legitimate) de către mulţi majoritari prin instrumentarul rasis-
mului. Generalizând superficial de la cazuri particulare spre caracteristici
presupus universale, rasismul anti-ţigănesc consideră că „esenţa” cultura-
lă şi genetic-naturală a romilor („sângele de ţigan”) determină condiţiile şi
modul lor de viaţă, precum şi ceea ce am numit, la un moment dat, trăirea
în prezent. Cea din urmă este caracterizată, printre altele, prin imposibili-
tatea de a face planuri de viitor, prin inabilitatea de a crede că se mai poate
schimba ceva şi prin pierderea dorinţei de integrare într-o societate care te
face să te simţi nedorit(-ă). Într-o astfel de agendă rasistă, locuirea în bară-
cile de pe câmp, aglomeraţiile de familii mari în apartamente, abandonul
şcolar, lipsa veniturilor stabile, lipsa asigurării medicale, colectarea fieru-
lui vechi fără autorizaţie etc, par a fi „opţiunile libere” ale romilor în lumea
majorităţii „tolerante”, „plină de oportunităţi egale şi lipsită de discrimina-
re”, iar atitudinile majoritarilor sunt considerate a fi răspunsuri fireşti, ba
chiar strategii de apărare faţă de ei. Însă, în realitate, aceste moduri de a
fi ale unor persoane de etnie romă sunt reacţii sau strategii la provocările
unui sistem bazat pe inegalităţile structurale constituite de-a lungul
242
timpului4, reproduse azi şi naturalizate prin rasismul care susţine discri-

minarea instituţională, conducând la perpetuarea şi acumularea continuă
a dezavantajelor socioeconomice şi a devalorizărilor culturale.
Pentru o analiză detailată a relaţiilor interetnice în peisajul multietnic
al Timişoarei (între români şi romi, între maghiari şi romi, între romii de
diferite neamuri etc.) ar fi nevoie de o cercetare mult mai amplă decât a
fost cea de faţă. Oricum, (auto- şi hetero-) identificările desfăşurate (şi) în
acest complex de raportări reciproce trebuie observate în situaţii diferite
(în unele, de exemplu, distincţia între gabori şi geambaşi fiind relevantă,
iar în altele, cea dintre romi şi români fiind cea care ghidează relaţionările
sociale). Şi, nu în ultimul rând, trebuie să recunoaştem: clasificările etnice
(categorizarea oamenilor în romi, ne-romi, sau în geambaşi, băieşi, Gabori
etc.) implică nu doar alocarea unor caracteristici, de exemplu, alocarea ro-
milor şi altora a unor trăsături opuse românilor, ci şi compararea şi ierar-
hizarea acestora pe o scară valorică (bun/rău, frumos/urât, acceptabil/
neadmisibil etc.). Într-o societate etnocrată care favorizează indivizii şi co-
lectivităţile aparţinând etniei proprii şi în care oamenii încearcă să explice
diferenţele şi inegalităţile dintre ei apelând la rasism, ne putem aştepta ca,
în diverse situaţii critice, aceste fenomene să se manifeste explicit şi să se
intensifice. Etnocraţia şi rasismul vor marca, în astfel de cazuri, drept rasi-
ale acele relaţii sociale în contextul cărora ele se întâmplă, plasându-i pe
toţi cei ce se presupune că aparţin aceleiaşi etnii într-o „rasă” (inferioară
sau superioară) şi punând în mişcare reacţii (propuneri de „soluţii”) faţă
de „rasele inferioare”, preluate dintr-un trecut care, brusc, devine relevant
în prezent. Mai departe, ele rasializează caracteristici, activităţi, fenomene
şi probleme sociale, în urma cărora „ţigan” şi „ţigănesc” devine oricine şi
orice se consideră a fi inferior, de nedorit, de neacceptat.
Studiul meu a discutat, pe rând, despre patru mari domenii ale exclu-
ziunii sociale (locuirea, ocuparea, educaţia şi sănătatea) şi a arătat câteva
manifestări ale concepţiilor şi ale atitudinilor rasiste care susţin, explică şi
legitimează ordinea socială în care romii cumulează multiple dezavantaje
şi sunt devalorizaţi cultural. Separarea acestor domenii a fost făcută doar
din motive de structurare a analizei, dar în realitate ele se intersectează
(fiind aspecte ale vieţii trăite care se influenţează reciproc) şi circumscriu
4 Istoric, aceasta include robia, Holocaustul, asimilarea forţată, nerecunoaşterea iden-

titară, lipsa proprietăţii private şi altele, fenomene care fac ca romii să nu beneficieze
nici de politicile recuperatorii de după 1990.
243
împreună experienţele unor grupuri sociale multiplu discriminate. Acest

fapt a reieşit şi din observaţiile mele de până acum despre cum limitează,
de exemplu, condiţiile locuirii accesul la educaţie, ocupare şi sănătate, sau
cum lipsa educaţiei şcolare determină perpetuarea statutului socioecono-
mic, şi cum contribuie toate la fixarea percepţiilor negative despre romi
şi – nu în ultimul rând – la apelarea la rasismul care „explică” inegalităţile
sociale prin diferenţe presupus naturale şi/sau culturale.
Excluziunea este un fenomen social, economic, politic şi cultural,
iar eliminarea fenomenului necesită inducerea unor schimbări atât în
procesele economice şi în relaţiile sociale, cât şi în instituţiile social-poli-
tice şi în concepţiile culturale implicate în producerea şi menţinerea sa.
Relaţiile interpersonale şi intercomunitare (inclusiv cele economice) ale
romilor cu populaţia majoritară, precum şi instituţiile publice şi civice
cu care ei au de-a face nu se vor schimba dacă categoriile culturale prin
care cei din urmă percep romii continuă să fie structurate de rasism şi
romii vor continua să fie devalorizaţi cultural şi discriminaţi. Şi invers,
modul în care romii sunt percepuţi nu se va transforma dacă procesele
sociale-economice continuă să reproducă inegalităţile dintre ei şi majo-
ritatea populaţiei, precum şi statutul lor caracterizat de lipsa de capital
economic şi social. În aceste condiţii, rasismul va căuta mai departe să
legitimeze şi să naturalizeze inegalităţile respective şi le va şi reprodu-
ce, deoarece (sub impactul său) romii vor fi stigmatizaţi drept inferiori şi
discriminaţi pe baza acestor presupuneri şi – în acest cerc vicios – însuşi
rasismul se va autoreproduce prin „observarea” adâncirii inegalităţilor
produse (şi) de el însuşi. De aceea, toate politicile publice, separat şi în
interdependenţa lor, trebuie să acorde atenţie deosebită eliminării ra-
sismului anti-ţigănesc, care consideră că „esenţa” culturală şi/sau ge-
netic-naturală a romilor („sângele de ţigan”) determină condiţiile lor de
viaţă precare şi, astfel, ascunde adevăratele cauze social-economice şi
politico-ideologice ale acestora.
Opusul egalităţii este inegalitatea şi nu diferenţa, egalitatea între
persoane şi categorii sociale nu înseamnă asemănare, iar menţinerea di-
versităţii culturale nu înseamnă perpetuarea diferenţelor transformate
în inegalităţi. De aceea, politicile pentru romi trebuie să fie elaborate şi
implementate, în continuare, într-un echilibru între asigurarea dreptului
la egalitate, a dreptului la nediscriminare şi a dreptului la “discriminare
pozitivă”. Tratamentul diferit sau preferenţial este indicat atâta timp cât
persoanele de etnie romă, din cauza inegalităţilor sociale, a devalorizării
244
lor culturale şi a discriminării la care sunt supuse, ajung într-o situaţie din
care nu este posibilă competiţia liberă cu cei aflaţi în poziţii privilegiate,
cu membrii altor comunităţi etnice, dintre care unii (sau mulţi) pot avea
probleme economice şi sociale asemănătoare, dar, cu siguranţă, niciunul
dintre ei nu este supus rasismului.
6. Multipla discriminare a femeilor rome

Modul în care statutul femeilor este definit în comunităţile aflate sub
un regim de dominaţie masculină (sau o ordine care îi favorizează pe cei
care ocupă roluri masculine) pare să fie paradoxal. Cercetarea mi-a de-
monstrat că ele nu sunt lipsite de putere şi par a nu depinde din punct de
vedere material de bărbaţi. Însă puterea lor nu are autoritate. Iar indepen-
denţa nu are valoare în condiţiile sărăciei extreme şi într-un context în
care fiecare se bazează pe celălalt atât la nivel de familie, cât şi la nivel de
comunitate, şi în care toată lumea este dependentă de condiţiile socioeco-
nomice în care a fost împinsă de factori pe care nu-i poate controla.
Majoritatea femeilor întâlnite în comunităţile de romi au dat glas unei
dorinţe puternice de a-şi lua destinul în propriile mâini (de a acţiona ca
subiecţi activi), însă au şanse limitate pentru a pune în practică această
dorinţă. În baza a ceea ce ele cred că este o decizie corectă, în condiţii ma-
teriale date şi în cadrul relaţiilor lor sociale, simt că sunt îndreptăţite moral
să decidă, de exemplu, asupra numărului de copii, a avortului sau a utili-
zării contraceptivelor. Dorinţa lor este de a acţiona ca indivizi puternici, de
aceea recurg la pretenţii morale pe baza cărora iau (şi) deciziile privitoare
la reproducere, însă acest proces de luare a deciziei este puternic limitat
de factori structurali, de aşteptări sociale şi de concepte culturale pe care
nu le pot controla. Astfel, alegerea lor nu este în totalitate a lor pentru că
genul, etnia şi poziţia lor socioeconomică le prescrie anumite posibilităţi
şi pentru că – fiind important pentru ele să fie acceptate şi respectate în
interiorul grupului lor – autonomia lor este limitată de aşteptările stricte
ale comunităţii legate de feminitate şi maternitate. Aşadar, femeile de et-
nie romă se confruntă cu o problemă cunoscută de oricare fiinţă umană,
chiar dacă ele experimentează şi exprimă diferit aceste probleme faţă de
ceilalţi care trăiesc într-un context social şi cultural diferit. Aceasta este
problema: de a fi în acelaşi timp o fiinţă socială şi un actor individual sau –
245
parafrazându-l pe antropologul Marylin Strathern (Strathern 1992) – a fi

determinat de relaţii sociale fără a elimina autonomia şi controlul asupra
sinelui.
Dacă cineva studiază politicile publice mainstream adresate romilor,
va vedea că acestea sunt insensibile la diferenţele de gen, adică nu acordă
atenţie problematicii femeilor. Pe lângă acest fapt, mulţi lideri romi expri-
mă păreri pro-nataliste („Populaţia romă poate să se reproducă datorită
faptului că romii sunt dispuşi să aibă mulţi copii”). În alte cazuri, liderii
consideră că problemele legate de femei sunt delicate din două motive:
pe de o parte, unele probleme (căsătoria şi naşterea prematură, virgini-
tatea) sunt definite ca aparţinând miezului identităţii rome, iar altele (vi-
olenţa domestică, avortul, prostituţia), ca fenomene sociale negative ce
pot fi asociate cu populaţia romă. Ca urmare, femeile de etnie romă pot
fi transformate în instrumente folosite pe frontul defensivei contra prac-
ticilor rasiste cu care se confruntă comunitatea. Pe de altă parte, ele pot
fi ţinta rasismului, ca în cazul controlului fertilităţii cu scopul de a reduce
„pericolul suprapopulării romilor”. Cu toate acestea, începând din 2000
au fost înfiinţate câteva organizaţii ale femeilor rome, care au militat pen-
tru incluziunea perspectivelor feminine în mişcarea romilor şi au reuşit
să introducă în legea împotriva discriminării câteva paragrafe referitoare
la discriminarea multiplă. Ele însă trebuie să facă faţă diverselor atacuri
şi neîncrederii atât din partea liderilor romi (care le consideră trădătoare
aflate în slujba „feminismului alb”), cât şi din partea feminiştilor români
(care se tem că problematica femeilor va fi fragmentată pe dimensiunea
etnicităţii). În ultimul rând, activistele rome trebuie să rezolve tensiunea
care există între discursul universalist al drepturilor omului şi perspectiva
particularizantă a culturii.
Patriarhatul5 şi etnocraţia6 sunt dimensiuni structurale ale puterii care
exercită control, atât asupra conştiinţei individuale, cât şi asupra distribu-
irii resurselor, şi care legitimează ordinea socială construită ca fiind una
5 Urmând-o pe Katherine Verdery (Verdery 1996), studiul de faţă consideră că regimul
de gen patriarhal este o ordine socială care favorizează ocupanţii rolurilor masculine.
Patriarhatul funcţionează prin stereotipuri de gen şi prin aranjamentul instituţional
care genizează discriminarea structurală şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi.
6 Definesc etnocraţia ca ordine socială care organizează relaţiile sociale de putere pe
baza afilierii etnice. Acest regim, bazat pe o perspectivă şi pe un aranjament institu-
ţional etnocentric, favorizează membrii grupului propriu şi îi promovează pe aceştia
în poziţii privilegiate, iar pe ceilalţi îi dezavantajează, producând astfel inegalităţi pe
linii etnice.
246
naturală. Într-un regim rasist şi sexist etno-patriarhal, femeile aparţinând

minorităţilor etnice sunt multiplu dezavantajate, aşadar ele sunt plasate
într-una dintre cele mai vulnerabile categorii sociale. Ele sunt supuse dis-
criminării de gen rasializate şi discriminării rasiste genizate. Pe de o parte,
ele fac faţă practicilor discriminatorii cu care se confruntă femeile în gene-
ral (de exemplu neglijarea instituţională a sănătăţii reproductive), dar, în
acelaşi timp, sunt victimele prejudecăţilor rasiste (de exemplu devaloriza-
re culturală, excludere socială), din cauza cărora experienţele lor diferă de
experienţele femeilor majoritare. Pe de altă parte, ele fac faţă discriminării
rasiale ca femei (care generează experienţe diferite de cele ale bărbaţilor de
etnie romă), pentru că, date fiind capacităţile lor reproductive, sunt ţinta
controlului reproductiv rasist sau pentru că nu au acces personal la con-
tracepţia, care ar proteja sănătatea lor reproductivă. Mai precis, ele expe-
rimentează discriminarea rasială ca femei şi discriminarea de gen ca romi.
Pe scurt, ele sunt, simultan, victimele tratamentului nedrept ca femei de et-
nie romă şi nu separat ca femei, pe de o parte, şi ca romi, pe de altă parte.
Discriminarea intersectorială, descrisă mai sus în cazul femeilor rome,
se suprapune cu tratamentul nedrept pe bază de gen din interiorul comu-
nităţilor lor. Împreună, aceste mecanisme fac din ele victime ale discrimi-
nării multiple, un fenomen care include, de la caz la caz, discriminarea
pe o singură bază şi cea care acţionează pe mai multe baze intersectate.
Toate aceste mecanisme sunt legate de funcţionarea identităţilor multiple
şi intersectate: genul, „rasa”, clasa, vârsta nu structurează separat iden-
titatea unei persoane, impactul lor simultan nu acţionează ca un puzzle.
Acestea există prin toate celelalte („rasa” prin gen şi/sau vârstă, genul pin
„rasă” şi/sau clasă etc.), deci – de exemplu – o femeie de etnie romă expe-
rimentează feminitatea prin calitatea de rom şi, invers, calitatea de rom
prin apartenenţa la o categorie de gen. Mai departe, genul, „rasa”, vârsta
operează, în acelaşi timp, ca poziţie subiectivă şi ca poziţia subiectului,
mai precis, la intersecţia celor două poziţii7. Diferenţele dintre femei apar-
ţinând diferitelor etnii sau categorii rasiale – imaginate şi descrise într-un
timp şi loc particular prin poziţii diferite ale subiectului (de exemplu „fe-
meie”, „rom”, „sărac”, „tânăr”) prescrise de instituţii şi discursuri din afara
subiectului – sunt trăite de ele ca un set integrat de experienţe, de exemplu
„femeie romă tânără şi săracă”.
7 Aici mă refer la conceptul de identitate al lui Stuart Hall, Henrietta Moore şi Katherine
Woodward (Hall 1992; Moore 1994, 2000[1988]; Woodward 1999).
247
Asta înseamnă că o persoană este ceea ce este datorită modului în

care toate caracteristicile care i se prescriu din afară (referitoare la etni-
citate, gen, vârstă) şi pe care le interiorizează, se coagulează în interiorul
său într-un mod specific, în experienţa particulară de a fi toate deodată şi
laolaltă. De asemenea, tratamentele inegale la care indivizii sunt supuşi
de către sistemele socioeconomice, culturale şi politice în care trăiesc se
intersectează şi se amestecă între ele, astfel încât nu îi afectează fieca-
re în parte şi separat, ci ca ingrediente ale amestecurilor lor particulare.
Fenomenul intersecţionalităţii poate produce nişte rezultate paradoxa-
le: femeile rome care trăiesc în sărăcie (fiind vulnerabile, deci, în foarte
multe privinţe) dobândesc funcţii sociale care le capacitează (empower)
în relaţiile lor domestice (chiar dacă asta se întâmplă nu sub impactul
unor convingeri şi aranjamente feministe, ci sub cel al nevoii economi-
ce). În consecinţă – asumându-şi atât responsabilităţi care se definesc drept
„feminine”, cât şi obligaţii care se consideră drept „masculine” în regimul
de gen tradiţional – ele pot transforma poziţia de „victimă” într-una de
agency, transformând chiar şi semnificaţia rolurilor de gen şi a diviziunii
muncii patriarhale. Iar opţiunea unor activiste rome ne arată că ele doresc
o schimbare nu doar în materie de obligaţii, ci şi în materie de drepturi ale
femeilor, fiind conştiente – datorită poziţiei lor particulare – atât de dife-
renţele şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi, cât şi de cele dintre femei de
etnie, vârstă şi statut social-economic diferit.
Bibliografie
DAY, Sophie – Evthymios, Papataxiarchis – Stewart, Michael
1999 Consider the Lilies of the Field. In: DAY, Sophie – EVTHYMIOS,
Papataxiarchis – STEWART, Michael (coord.): Lilies of the Field:
Marginal People Who Live for the Moment. Westview Press, Boulder,
1–24.
HALL, Stuart
1992 The Questions of Cultural Identity. In: HALL, Stuart – HELD, David
– McGREW, Tony (coord.): Modernity and its Future. Polity Press,
Cambridge, 274–316.
248
MOORE, Henrietta
1994 A Passion for Difference. Essays in Anthropology and Gender. Polity
Press, Cambridge.
2000[1988] Feminism and Anthropology. Polity Press, Cambridge.
PACKER, Corinne
2003 Roma Women and Public Health Care. The European Magazine for
Sexual and Reproductive Health. (55).
POWER, Anne – WILSON, William Julius
2000 Social Exclusion and the Future of Cities. London School of Economics,
London.
REES, Teresa
1998 Social Exclusion and Equal Opportunities. International Planning
Studies 3. (1) 15-34.
STRATHERN, Marylin
1992 Reproducing the Future: Essays on Anthropology, Kinship and the new
reproductive technologies. Manchester University Press, Manchester.
VERDERY, Katherine
1996 What Was Socialism and What Comes Next? Princeton University
Press, Princeton NJ.
WOODWARD, Katherine
1999 Concepts of Identity and Difference. In: WOODWARD, Katherine
(coord.): Identity and Difference. The Open University and Sage,
London, 7–63.
249
250
Abstracte
Abstracte
Miruna Tîrcă
Ghetou de lux. Aleea Zăbrăuţi, Bucureşti
Studiul descrie procesul de transformare a unei zone urbane. Caracte-

rizat întotdeauna ca fiind o „comunitate de tranzit”, Zăbrăuţi se transformă
încet-încet într-un soi de „ghetou de lux”. Calitatea vieţii s-a îmbunătăţit, mai
ales după legalizarea conectării la reţeaua de electricitate. O parte din vechii
rezidenţi au migrat către localităţi peri-urbane din jurul Bucureştiului, iar în
zonă au început să se mute familii cu un nivel socio-economic mai ridicat.
Preţul garsonierelor din Zăbrăuţi s-a dublat numai în ultimul an. Ipoteza care
se poate avansa este aceea că, în timp, peisajul general în cartier se va schim-
ba iar problemele specifice se vor estompa, odată cu venirea în zonă a noilor
locatari. În cartier tinerii, în special adolescenţii, sunt direct expuşi influenţei
fenomenelor negative precum prostituţia, consumul de droguri, cerşetoria şi
furtul. Potenţialul de victime în rândul tinerilor este unul mare, mai ales în con-
diţiile în care ei nu au la îndemână alternative de petrecere a timpului sau de
integrare socială prin diferite activităţi. Accesul pe piaţa muncii şi a slujbelor
bine plătite este de asemenea redus. Variantele cele mai accesibile rezidenţilor
din Zăbrăuţi rămân activităţile ce se încadrează în sfera economiei informale.
Programele de asistenţă socială nu rezolvă problema, dimpotivă, menţin o
stare de dependenţă care la un moment dat poate deveni dăunătoare.
Alina Silian
Elemente pentru o regândire a incluziunii sociale.
Comunitatea romilor din Veseuş-Jidvei.
Studiul urmăreşte modul în care în Veseuş ierarhia socială se constru-

ieşte în baza principiului „respectabilităţii prin muncă”, criteriu pe care şi
romii îl invocă pentru a-şi revendica apartenenţa la societate. Spre deose-
bire de autorităţile locale care au o viziune muzeificată despre societatea
locală, romii veseuşeni au o concepţie dinamică în care prevăd posibilităţi
de mobilitate socială. Romii veseuşeni nu reclamă excluderea sau margina-
lizarea socială. Dimpotrivă, sunt conştienţi de rolul pe care îl joacă în viaţa
comunei, dar resimt nerecunoaşterea la nivel politic şi simbolic a acestei
251
contribuţii. În articol urmăresc să arăt printr-un studiu de comunitate cum

aceste modele şi modalităţi diferite de a înţelege incluziunea socială se îm-
pletesc în acelaşi context social. Tratarea romilor ca problemă socială este în
acest caz o abordare parţială care ascunde de fapt un proces de repoziţiona-
re socială care nu are loc numai în Veseuş. Deşi doar un studiu de caz în sine,
miza articolului este mai generală, susţinând o reconsiderare a abordării de
până acum a incluziunii romilor. Priviţi în general ca simpli beneficiari pasivi
ai unor politici publice, romii trebuie trataţi ca cetăţeni activi care îşi revendi-
că un rol meritat în societate. Mai mult decât atât, studiul arată mecanismele
de status social într-o localitate unde populaţia majoritară – odinioară româ-
nească – devine romă, o situaţie de asemenea generalizată în alte contexte.
Kiss Tamás
Categorizare etnică şi statut social la Valea Crişului
În societatea modernă bazată pe economie de piaţă, forma dominantă

a excluderii sociale este excluderea economică. Aici societatea este compusă
din clase sociale (în sensul weberian), iar inegalităţile dintre membrii claselor
sociale sunt generate de diferenţele poziţiilor pe piaţa (forţei de muncă). Dim-
potrivă, în societăţile tradiţionale forma dominantă a excluderii este exclude-
rea sociale, iar aici diferenţele sunt în primul rând între grupuri de status. Dacă
într-o societate diferenţele şi distincţia dintre grupuri de status se adâncesc,
anumite grupuri sociale pot deveni caste. În acest caz traversarea graniţelor
inter-grup devine extrem de grea iar violarea acestor garniţe este privită prin
noţiunile de puritate/impuritate. Structura duală a pieţei muncii din Valea
Crişului, care coincide cu diferenţele etnice şi are caracteristici de castă, este
departe de idealtipul underclass-ului descris de Iván Szelényi şi János Ladányi.
Trebuie să punctăm aici două aspecte. Ca prim aspect trebuie discutate proce-
sele de segregare rezidenţială: în satele din judeţul Covasna chiar şi comunită-
ţile de romi cele mai numeroase trăiesc lângă populaţia majoritară,1 iar până
în prezent nu s-a produs deplasarea masivă a populaţiei ne-rome. Al doilea
aspect este relaţia comunităţii rome cu majoritatea locală, mai precis schim-
barea istorică a acestei relaţii. Comunitatea ţărănească locală a fost un fel de
interfaţă (interface) între comunitatea de romi şi societatea mai largă. Relaţia
1 Sunt însă câteva excepţii în partea vestică a judeţului, locuită mixt de maghiari, ro-
mâni şi romi vorbitori de limbă română, cum ar fi Hetea şi Valea Belin, care sunt
aşezări locuite în exclusivitate de romi.
252
Abstracte
dintre ţigani şi ţărani, deşi era asimetrică (de tip patron-client) era esenţială în
ceea ce priveşte strategiile economice ale romilor. Formarea de underclass are
loc în cazul în care aceste relaţii se prăbuşesc.
Kiss Dénes
În analiza noastră prezentăm o comunitate rurală de romi, cea din Hercu-

liani. Comunitatea aleasă fiind aproape în totalitate penticostală, în prezenta-
rea noastră nu doreşte să fie holistică, ci încercăm să ne concentrăm asupra
rolului penticostalismului în comunitatea studiată, cu scopul de a găsi explica-
ţie la răspândirea generală a cultului penticostal în rândul romilor. Pentru a
avea totuşi o imagine despre comunitatea discutată şi contextul său special,
mai precis despre legăturile dintre comunitate şi satul, la marginea căruia sub-
zistă, am urmărit integrarea structurală, formală şi informală a romilor în me-
diul lor social local. Câmpul discursiv creat de religie face posibilă reconstrucţia
morală a actorilor, şi chiar dacă în multe cazuri există o discrepanţă între nive-
lul discursiv şi cel al faptelor, câmpul discursiv conferă miezului comunităţii, a
liderilor, o legitimitate nouă. Dar discursul se dovedeşte a fi avantajos şi pentru
cei de la periferia comunităţii religioase, cu ajutorul lui putându-se distinge de
romii ne-convertiţi, asumând astfel un rol mai avantajos. În a doua teză am
formulat ideea că răspândirea penticostalismului în rândul romilor se datorea-
ză caracterului descentralizat al controlului etic – în acest cult, care permite
comunităţilor locale să gestioneze discrepanţa sus amintită în mod autonom.
Călin Goina
O încercare de istorie socială: romii din Sântana
Principala contribuţie a acestui articol constă în identificare, dintr-o per-

spectivă comparativ istorică, a importanţei relaţiilor de familie în modul în
care se structurează relaţiile dintre comunităţile de limbă din sat. Diminuarea
autorităţii patriarhale printre şvabi şi români începând din anii 1960-1970,
emanciparea tinerelor fete în alegerea partenerilor maritali precum şi a unei
cariere profesionale independente nu se regăseşte în comunitatea romă din
Sântana. Această distincţie a contribuit la apariţia de stiluri de viaţă diferite
care au întărit mărirea distanţei sociale dintre romi şi celelalte comunităţi, şi
este unul din factorii care a contribuit la naşterea unui nou tip de segregare
geografică care îi singularizează şi-i discriminează pe romi.
253
Mariana Goina
Între “ţiganii de mătase” şi cei ce “fierb în suc propriu”.
Studiu de caz a comunităţii de romi din Curtici
Romii din Curtici îşi trăiesc viaţa între cadrele date de segregarea teri-
torială şi educaţională la care sunt supuşi şi posibilitatea vagă a incluziunii
sociale, generată de ascensiunea economică a unora dintre ei. Majoritatea
romilor trăiesc la marginea oraşului, iar copiii lor frecventează o şcoală
din care copiii români au plecat cum li s-a ivit ocazia. Segregarea teritori-
ală şi educaţională înseamnă nu numai trai în condiţii modeste şi şanse
mai mici de a ieşi din situaţia periferică în care se află, ci şi marginalizare
socială, tradusă, simultan, într-o relaţie ierarhică între români şi romi şi
în menţinerea şi reproducerea constantă a distanţei sociale ce separă cele
două comunităţi. Totuşi, odată cu schimbările politice a apărut, o posibili-
tate de mobilitate: migraţia în ţările mai dezvoltate, ce a îmbunătăţit eco-
nomic şi social viaţa comunităţii. În Curtici ierarhiile sociale sunt determi-
nate în mare măsură de posesiunile materiale sau de lipsă acestora - atât
în comunitatea romă, cât şi în cea română. În ultimii ani se poate afirma
fără îndoială că prejudecăţile şi practicile discriminatorii care au dominat
contactele dintre romi şi alte etnii sunt atenuate semnificativ (fără a fi eli-
minate însă) de îmbunătăţirea situaţiei economice a comunităţii rome în
general şi a unor membri ai acestei comunităţi în mod special. Atât oficia-
lităţile cât şi românii din Curtici, în general, respectă mai mult (şi discrimi-
nează mai puţin) „ţiganii de mătase”, cu alte cuvinte noua clasă medie şi
clasa superioară din rândul comunităţii rome. În opinia mea, aceasta este
principala dimensiune în care are loc incluziunea romilor în comunitatea
română din Curtici.
Toma Stefánia
„Ţiganul meu” şi încrederea – relaţii economice informale într-o co-
munitate multietnică din Transilvania
Articolul îşi propune să prezinte pe scurt rezultatele şi concluziile unei

serii de cercetări realizate într-o localitate din România, mixtă din punct de
vedere etnic. În primele secţiuni, prezintă, pe scurt, comunităţile de romi şi
poziţia lor socioeconomică, apoi descrie şi analizează două dintre strategi-
ile de supravieţuire ale romilor. În cele din urmă, autorul îndreptă atenţia
asupra problemei încrederii, care este elementul ce leagă toate strategiile
254
Abstracte
informale şi prin care se poate înţelege mai bine caracterul relaţiei dintre
romi şi gadjo. Interacţiunile romilor cu celelalte etnii pot fi descrise cel mai
bine în termeni economici, chiar şi în cazurile în care această interacţiu-
ne ar implica prietenie sau încredere. În consecinţă, instituţia năşitului a
devenit o strategie a romilor de a transcede graniţele etnice impuse de cei-
lalţi, cu scopuri pur economice. Romii speră să acceseze mai uşor resurse-
le de bază necesare pentru supravieţuire, care sunt, aproape în totalitate,
sub controlul celorlalte etnii.
Cu toate că în localitate există conflicte între romi şi ceilalţi membri ai
comunităţii, aceste conflicte sunt normale, în măsura în care sunt rezul-
tatele imediate ale stereotipurilor existente şi ale practicilor de menţinere
a graniţei etnice cu celelalte etnii. În unele cazuri, romii înşişi menţin şi
construiesc aceste graniţe.
Discriminarea multiplă şi intersecţională a romilor din România.
Studiu de caz asupra fenomenului excluziunii sociale în Timişoara
Studiul analizează procesele de discriminare multiplă prin cazul feme-

ilor rome. Discriminarea intersectorială descrisă în cazul femeilor rome,
se suprapune cu tratamentul lor nedrept pe bază de gen din interiorul co-
munităţilor lor. Împreună, aceste mecanisme fac din ele victime ale discri-
minării multiple, un fenomen care include, de la caz la caz, discriminarea
pe o singură bază şi cea care acţionează pe mai multe baze intersectate.
Toate aceste mecanisme sunt legate de funcţionarea identităţilor multiple
şi intersectate: genul, „rasa”, clasa, vârsta nu structurează separat iden-
titatea unei persoane, impactul lor simultan nu acţionează ca un puzzle.
Acestea există prin toate celelalte („rasa” prin gen şi/sau vârstă, genul pin
„rasă” şi/sau clasă etc.), deci – de exemplu – o femeie de etnie romă expe-
rimentează feminitatea prin calitatea de rom şi, invers, calitatea de rom
prin apartenenţa la o categorie de gen. Mai departe, genul, „rasa”, vârsta
operează, în acelaşi timp, ca poziţie subiectivă şi poziţia subiectului, mai
precis, la intersecţia celor două poziţii. Diferenţele dintre femei aparţinând
diferitelor etnii sau categorii rasiale – imaginate şi descrise într-un timp
şi loc particular prin poziţii diferite ale subiectului (de exemplu, „femeie”,
„rom”, „sărac”, „tânăr”) prescrise de instituţii şi discursuri din afara subiec-
tului – sunt trăite de ele ca un set integrat de experienţe, de exemplu „fe-
meie romă tânără şi săracă”.
255
Lista autorilor
1. FLECK Gábor, cercetător, ISPMN, Cluj-Napoca
2. FOSZTÓ László, cercetător, ISPMN, Cluj-Napoca
3. Călin GOINA, asistent universitar, Catedra de Sociologie, UBB, Cluj-

Napoca, doctorand în sociologie, Universitatea California, Los Angeles
4. Mariana GOINA, doctorand, Catedra de Istorie, Universitatea Central

Europeană, Budapesta
5. HORVÁTH István, conferenţiar Catedra de Sociologie, UBB, Cluj-Napoca,

director, ISPMN, Cluj-Napoca
6. KISS Dénes, asistent universitar, Catedra de Sociologie, UBB, Cluj-

Napoca
7. KISS Tamás, cercetător, ISPMN, Cluj-Napoca
8. MAGYARI-VINCZE Enikő, profesor, Facultatea de Studii Europene, UBB,

Cluj-Napoca
9. PÉTER László, lector universitar, Catedra de Sociologie, UBB, Cluj-Napoca
10. Alina SILIAN, doctorand, Catedra de Sociologie şi Antropologie, CEU,

Budapesta
11. Miruna TÎRCA, cercetător, Asociaţia Komunitas, Bucureşti
12. TOMA Stefánia, cercetător, ISPMN, Cluj-Napoca
256

Tiganul Meu Si Increderea - Relatii Eco PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tiganul Meu Si Increderea - Relatii Eco PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

﻿

Editori: Kiss Tamás – Fosztó László – Fleck Gábor

Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Coordonator serie: Bokor Zsuzsa, Horváth István

© Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale

Cartea a apărut cu sprijinul:

Administrația Guvernul României

ISPMN şi Kriterion nu îşi asumă conţinutul lucrării.

Fleck Gábor – Fosztó László –

Lista autorilor 256

Fleck Gábor – Fosztó László –

1 Cercetarea a fost realizată în cadrul programului „Consolidarea capacităţii instituţio-

1. Metodologia cercetării, selectarea localităţilor

lui ca întreg.5 Textele de faţă şi volumul în ansamblul lui nu doresc să ofere

(3) În al treilea rând, cercetătorii au realizat interviuri cu persoane

2. Studiile de comunitate ca metodă

frecvent în cazul localităţilor de tipul oraşelor mici sau al satelor).

6 Câţiva cercetători, membri ai Şcolii de la Bucureşti, au efectuat cercetări în comuni-

Întrebările doi şi trei sugerează că limitele comunităţii alese ca obiect

3. Studii despre romi din România înainte şi

Pentru o perioadă îndelungată studiul romilor s-a axat pe cercetarea

3.1. Studii despre romi în socialism

Regimul socialist nu a agreat cercetarea romilor din mai multe mo-

Comunist. Conscripţia a avut loc în cadrul Ministerului de Interne (Achim

3. 2. Studii despre romi după schimbarea de regim

Argumentele menţionate mai sus au apărut la mai mulţi autori după

al societăţii civile, respectiv incriminator. Discursul analitic-constatator se

4. Interpretări şi concluzii posibile

4.1. Teorii ale producerii graniţelor şi ale clasificării

Deşi recent au apărut mai multe încercări de sinteză, teoriile etnicităţii

curi de muncă plătită în cooperative romilor fără pământ. Totodată, dato-

8 Bineînţeles că au existat şi procese contrare. Au apărut romi de succes – politicieni,

pe care majoritatea îi numeşte ţigani. Denumirea evidenţiază alteritatea,

4.2. Integrare socială şi relaţii interetnice

Un curent important în studierea relaţiilor interetnice şi a pluralismu-

Aceasta se manifestă prin faptul că ocuparea şi remunerarea poziţiilor din

se datorează în primul rând nivelului scăzut al capacităţii de organizare

o formă de întărire simbolică a relaţiilor de schimb. Romii, care aleg naşii

4.3. Poziţia socială a romilor în postsocialism

Ultimul cadru interpretativ are relevanţă în cazul în care recitim stu-

dul muncitorilor (adică romii proletarizaţi) au ajuns în condiţii materiale

Similitudinea dintre cele două cercetări nu este aparentă. Pornind de

BĂDESCU, Gabriel et al.

CERNEA, Mihail et al.

FLECK Gábor – RUGHINIŞ, Cosima

MASSEY, Douglas S. et al.

RÜEGG, François – POLENDA, Rudolf – RUS, Călin (coord.)

1 Vezi cercetările facute de ICCV şi cercetători de la Universitatea Bucureşti (Cozma et

În timpul muncii de teren am început să descopăr încet-încet diferi-

S-au făcut multe cercetări, speranţa lor când au văzut un om

2. Descriere generală a cartierului. Scurt istoric

Primăria sectorului 5 a transformat cartierul abandonat într-unul de lo-

Pe scurt, situaţia generală din Zăbrăuţi după noiembrie 2006 arată

3. Venituri. Experienţe de muncă

3 Datele furnizate de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din

Mai primesc câte o şpagă de la cucoane unde mai lucrez eu,

Astfel de activităţi informale implică o precaritate a relaţiilor, marcată

Ştii ce mă doare pe mine cel mai tare? Că încerc să-mi găsesc

Cu toate acestea, la câteva săptămâni de la realizarea interviului, in-

Stăteam înainte pe timp de iarnă, aoleu ne prinde, aoleu ne

dânsa, de credeam c-o sufoc şi ea, fiind copil, plângea, vroia

Introducerea legală a electricităţii a îmbunătăţit calitatea vieţii în car-