Curs 3,4 – Informatică

Cuprins
1. Apariţia şi utilizarea tehnicii de calcul ............................................................................................. 2
2. Tipuri de calculatoare ..................................................................................................................... 3
3. Structura şi principiile de funcţionare ale unui calculator electronic numeric ................................. 4
3.1. Memoria internă .......................................................................................................................... 5
3.2. Unitatea de comandă .............................................................................................................. 6
3.3. Echipamente periferice ............................................................................................................ 8
3.4. Sisteme de operare .................................................................................................................. 9
4. Limbaje de programare ................................................................................................................. 10

1
Curs 3,4 – Informatică

1. Apariţia şi utilizarea tehnicii de calcul

Utilizarea calculatoarelor a cunoscut o evoluţie contradictorie. Conceput pentru a fi o maşină de

calculat foarte rapidă, calculatorul apare astăzi ca un instrument general de tratare a informaţiei, capabil
să simuleze orice model, cu condiţia ca acesta să poată fi descris. Primul calculator numeric poate fi
considerat abacul, apărut în urmă cu 3000 de ani şi era principalul instrument de calcul. Primele maşini de
calculat capabile să efectueze cele 4 operaţii şi extragerea radicalului de ordinul 2 au fost concepute de
Pascal şi Leibnitz. Ele conţineau nişte angrenaje cu roţi dinţate cu câte 10 dinţi ce corespund celor 10 cifre
ale sistemului de numeraţie zecimal.

Primul calculator electronic a fost construit la Universitatea din Pennsylvania în 1946 şi a fost botezat
ENIAC. Tot în 1946, la Universitatea Princeton, John von Neumann a introdus pentru prima dată conceptul
de program memorat, care conţine instrucţiuni în cod-maşină, eliminându-se astfel comutatoarele şi alte
componente cu care se programau diferite operaţii (EDVAC - primul calculator cu program memorat,
1950). Programul propus de Neumann permite introducerea o singură dată în memoria calculatorului a
unui tip de operaţie care apoi poate fi executat ori de câte ori este nevoie, pe baza acestui program.
Această filozofie a calculatorului este utilizată la 4 generaţii de calculatoare şi poartă denumirea de
filozofia von Neumann.

În relativ scurta istorie a tehnicii de calcul calculatoarele pot fi grupate pe generaţii de evoluţie; fiecare
generaţie a apărut ca urmare a realizărilor la nivelul tehnologiei utilizate la construirea şi utilizarea
calculatoarelor.

ENIAC Generaţia 1 Generaţia 2 Generaţia 3 Generaţia 4 Generaţia 5

1946 1946-1953 1954-1964 1964-1980 din 1980 după 1990

Elemente definitorii pentru generaţiile de calculatoare:

 Generaţia 1 - calcule comerciale şi ştiinţifice; tuburi electronice, programare în cod

maşină.
 Generaţia 2 - prelucrare date de uz general, tranzistori, 100 de instrucţiuni complexe,
 echipamente periferice care execută independent şi simultan operaţii de I/E
(intrare/ieşire), limbaje evoluate de programare.
 Generaţia 3 - aplicaţii universale, circuite integrate, mai mult de 100 de instrucţiuni
complexe,
 tehnici şi sisteme performante.
 Generaţia 4 - integrare pe scară foarte largă, microprocesoare, microprogramare.
 Generaţia 5 - prelucrează cunoştinţe, nu mai au la bază filozofia von Neumann.

2
Curs 3,4 – Informatică

2. Tipuri de calculatoare

În sens larg, orice echipament care foloseşte unul sau mai multe microprocesoare incluzând şi alte
circuite LSI (Large Scale Integration - integrare pe scară largă) sau VLSI (Very Large Scale Integrated -
integrare pe scară foarte largă), se numeşte microcalculator, iar în sens restrâns, reprezintă un sistem de
calcul pentru dezvoltarea de probleme având unitatea de comandă realizată printr-un microprocesor.

Există o clasificare a tipurilor de microcalculatoare de pe piaţă:

 microcalculatoare personale (PC) - sunt calculatoare foarte performante ce au unitatea de

comandă bazată pe un microprocesor;
 microcalculatoare pentru dezvoltarea de programe şi aplicaţii diverse - au performanţe mai
reduse faţă de PC-uri;
 microcalculatoare pentru instruire şi petrecerea timpului liber (home computer);
 terminale programabile - pot fi cuplate la un calculator, la distanţă.

Microprocesorul este un circuit LSI complex care implementează cea mai mare parte a funcţiilor
unui procesor clasic, adică este capabil să efectueze operaţii aritmetice şi logice pe baza unui program.
(Primul microprocesor a fost al firmei Intel: I 4004) În general, orice microcalculator are în componenţa sa
următoarele elemente:

Figura 1. Structura simplificată a unui microcalculator

3
Curs 3,4 – Informatică

3. Structura şi principiile de funcţionare ale unui calculator electronic numeric

Calculatorul electronic este un dispozitiv capabil să prelucreze date pe baza unui program. Este
alcătuit din memorie internă (MI) şi unitate de comandă (UC). Memoria internă are rolul de a stoca
temporar programul utilizatorului şi datele aferente problemei de rezolvat. Unitatea de comandă are rol
de a executa efectiv operaţiile de prelucrare prevăzute de utilizator prin programul respectiv.

EPI (echipamente periferice de intrare), EPE (echipamente periferice de ieşire), EPI/E (echipamente
periferice de intrare/ieşire) - sunt echipamente periferice ce permit introducerea, extragerea informaţiilor
în/din memoria internă, respectiv stocarea informaţiilor pe un suport de memorie externă.

Calculatorul

Restul sunt
echipamente
periferice

Pentru a rezolva o problemă cu ajutorul calculatorului, utilizatorul trebuie să elaboreze un program pentru
rezolvarea problemei respective. Acest program este o mulţime finită de instrucţiuni dintr-un anumit
limbaj de programare. Limbajul de programare, ca orice limbă vorbită este un suport comun de
conversaţie utilizator-calculator. In orice limbaj de programare vom găsi instrucţiuni ce reprezintă de fapt
nişte coduri pentru diverse tipuri de operaţii de prelucrare.

Pentru elaborarea programului, utilizatorul stabileşte algoritmul pentru rezolvarea problemei

respective. Algoritmul este o succesiune finită de operaţii care, efectuate într-o anumită ordine logică,
rezolvă problema respectivă. O dată întocmit algoritmul pentru problema supusă prelucrării cu
calculatorul, utilizatorul poate elabora programul corespunzător. El se realizează codificând fiecare
operaţie prevăzută în algoritm, cu una sau mai multe instrucţiuni dintr-un limbaj de programare. Acest
program, spre a putea fi executat de către calculator, trebuie introdus în memoria internă prin intermediul
echipamentului periferic de intrare.

Calculatorul lucrează intern în cod-maşină. Acest cod-maşină are la bază sistemul de numeraţie
binar. Din această cauză intervine necesitatea transformării programului elaborat de către utilizator în
program cod-maşină. Acesta cuprinde instrucţiuni în cod-maşină care vor fi stocate temporar în memoria
internă şi vor fi executate de către unitatea de comandă. Rezultatele operaţiilor prevăzute în program vor
fi vizualizate prin intermediul echipamentelor periferice de ieşire.

Există posibilitatea stocării programului respectiv şi a datelor aferente problemei pe un suport de

memorie exterioară prin intermediul unui echipament periferic de intrare-ieşire. Pentru a putea realiza
aceste operaţii (introducerea programului în memoria internă, transformarea acestora în cod-maşină prin
intermediul programelor translatoare, execuţia programului utilizatorului etc.) calculatorul trebuie să
dispună de un sistem de operare. Sistemul de operare reprezintă un ansamblu de programe ce permite
accesul utilizatorului la calculator.

4
Curs 3,4 – Informatică

Memoria externă reprezintă, spre deosebire de memoria internă, o memorie permanentă (până
la distrugerea voită sau fizică a suportului), pe care poate fi stocată o cantitate mare de informaţie.
Memoria externă poate fi utilizată prin intermediul echipamentelor periferice.

În acest context, calculatorul poate fi privit din două puncte de vedere: fizic şi logic.

Din punct de vedere fizic ne referim la totalitatea componentelor fizice (inclusiv funcţiile cablate)
ce formează partea hardware, sau pe scurt, hard. Din punct de vedere logic, ne referim la totalitatea
programelor, fie componente ale sistemului de operare, fie la programele utilizatorului, care reprezintă
partea software, sau soft.

3.1. Memoria internă

Memoria internă (M.I.) este componenta de bază a calculatorului, ce serveşte la păstrarea temporară a
informaţiilor (programul şi datele aferente problemei respective). La memoria internă au acces unitatea
de comandă (U.C.), pentru a executa instrucţiunile prevăzute în programul utilizatorului, şi echipamentele
periferice (E.P.), pentru a putea introduce/extrage informaţiile în/din memoria internă. Memoria internă
are o anumită structură organizatorică. Unitatea elementară a informaţiei este bit-ul (b), sau poziţia
binară, adică elementul capabil să memoreze o cifră binară, 0 sau 1, în funcţie de intensitatea curentului
electric ce străbate elementul respectiv: + i sau - i.

Unitatea adresabilă a memoriei interne este locaţia de memorie, adică o succesiune de biţi, definită prin
două elemente:

lungimea locaţiei (numărul de biţi pe care îi conţine

succesiunea respectivă);

adresa locaţiei respective (care este un număr ataşat

locaţiei respective).

Locaţia cu adresa 7

împărţirea memoriei interne în locaţii se face din punct de

vedere logic pentru a avea acces direct la o anumită
informaţie stocată.

Gestiunea fizică a memoriei interne nu o face utilizatorul, acesta având acces la anumite valori stocate
prin intermediul variabilelor prevăzute în cadrul programului.

Locaţiile cu 8 biţi poartă numele de octet sau byte (B), cele cu 16 biţi se numesc semicuvânt, cele cu 32
biţi se numesc cuvânt, iar cele cu 64 biţi se numesc dublu cuvânt.

Capacitatea de memorare se determină prin numărul de octeţi pe care îi conţine memoria respectivă.

Unitatea de măsură pentru M.I. este KB (kilobyte sau kilooctet). Multiplul de KB este MB (megabyte).
Multiplul de MB este GB (gigabyte) iar multiplul de GB este TB (terabyte).

Astfel:

5
Curs 3,4 – Informatică

1 KB = 1024 Byte = 210 byte

1 MB = 1024 KB = 210 KB = 220 byte

1 GB = 1024 MB = 210 MB = 230 byte

1 TB = 1024 GB = 210 GB = 240 byte

Memoria internă este de mai multe tipuri, din care amintim:

ROM (Read Only Memory);

RAM (Random Access Memory);

PROM (Programable Read Only Memory);

REPROM (Reprogramable Read Only Memory);

CMOS (Complementary Metal Oxide Semiconductor);

Funcţia de bază a memoriei interne este aceea de a stoca temporar programe şi date. Această funcţie
trebuie să se realizeze în următoarele condiţii:

 timp de acces cât mai mic (Intervalul de timp este măsurat din momentul lansării unei cereri de
consultare a memoriei interne şi până în momentul obţinerii răspunsului);
 capacitate de memorare cât mai mare (numărul de octeţi pe care îi are memoria să fie cât mai
mare);
 protecţia deplină a informaţiilor (să nu se distrugă informaţiile introduse);
 tehnici de intrare-ieşire (I/E) cât mai simple şi eficiente.

3.2. Unitatea de comandă

Unitatea de comandă este componenta de bază a calculatorului, capabilă să prelucreze datele din
memoria internă prin intermediul unor circuite care pot realiza instrucţiunile din programul utilizatorului,
care trebuie să se găsească în memoria internă. Orice program pentru a putea fi executat de un calculator,
trebuie să se găsească în memoria internă. Funcţionarea unităţii de comandă este complet definită prin
descrierea setului de instrucţiuni pe care le poate interpreta şi a regulilor de interpretare. Aceste două
elemente îl reprezintă şi îi determină structura. O unitate de comandă din punct de vedere constructiv
este alcătuită din:

 unitate aritmetico-logică, ce realizează execuţia propriu-zisă a instrucţiunilor;

 unitate de comandă şi control, ce asigură comenzile necesare execuţiei unei instrucţiuni,
înlănţuirea instrucţiunilor, controlul operaţiei de intrare-ieşire etc.

Pentru a realiza prelucrarea datelor cu ajutorul calculatorului este necesară introducerea

programului, alcătuit dintr-o secvenţă de instrucţiuni, în M.I. şi deoarece calculatorul lucrează intern în
cod maşină, programul respectiv trebuie transformat în cod maşină prin intermediul unor programe
translatoare: interpretoare, compilatoare. Programul cod maşină este alcătuit din instrucţiuni în format

6
Curs 3,4 – Informatică

cod maşină, adică o succesiune finită de cifre binare, fiecare instrucţiune fiind desemnată prin anumite
elemente.Formatul instrucţiunii cu un operand, în care:

 Cod - codul operaţiei;

 Adresă - adresa operandului;
 Inf. sp. - informaţii speciale (deplasament, mod de adresare etc)
 Lungimea unei instrucţiuni este fixă pentru un anumit tip de unitate de comandă.
 Totalitatea instrucţiunilor executabile ale unui calculator formează setul de instrucţiuni.
 Unitatea de comandă corespunzătoare are circuite capabile să execute aceste instrucţiuni.

Execuţia unei instrucţiuni presupune efectuarea următoarelor operaţii: o citeşte şi decodifică

instrucţiunea; o calculează adresele operanzilor; o citeşte operanzii; o efectuează operaţia prevăzută.

În funcţie de arhitectura calculatorului, relativ la U.C., distingem:

 Structura clasică von Neumann - este specifică până la generaţia a 3-a de calculatoare. Toate
transferurile de date de la şi către echipamentele periferice trebuie să treacă prin unitatea
aritmetico-logică, timp în care nu mai este posibilă nici o altă operaţie.
 Structura cu acces direct la memorie, DMA (Direct Access Memory), specific microcalculatoarelor
la care nu se mai foloseşte unitatea aritmetico-logică pentru transferul datelor de intrare/ieşire.
 Structura cu canal de tratare a operaţiilor de intrare/ieşire specifică pentru calculatoarele din
generaţia 4 în care canalul preia tratarea operaţiilor de intrare/ieşire, asigurând controlul efectiv
al echipamentelor periferice şi al schimburilor de date dintre acestea şi memoria internă.

Din punct de vedere funcţional, structura unităţii de comandă variază de la un tip la altul. În
general, vom găsi următoarele componente sau subansamble:

 subansamblul de control, care coordonează toate celelalte componente;

 subansamblul aritmetico-logic, ce conţine circuitele necesare executării instrucţiunilor;
 subansamblul de adresare a memoriei interne;
 subansamblul de control al interfeţelor cu echipamente periferice;
 subansamblul de control al întreruperilor şi derutelor;
 subansamblul orologiului intern etc.

7
Curs 3,4 – Informatică

Toate acestea asigură unităţii de comandă capacitatea de a realiza următoarele funcţii:

 de comandă a memoriei interne şi a echipamentelor periferice prin intermediari şi de execuţie

propriu-zisă a instrucţiunilor;
 de măsurare a timpului de execuţie, de acces;
 de comunicare directă cu utilizatorul uman etc.

3.3. Echipamente periferice

La un calculator există posibilitatea de a cupla o mare diversitate de echipamente periferice, ele

realizând diverse operaţii de introducere/extragere în/din memoria internă, realizându-se astfel legătura
dintre calculator şi utilizator. După purtătorul de informaţie pe care îl utilizează, echipamentele periferice
se clasifică în echipamente periferice cu suport nereutilizabil (imprimanta, cititor/perforator de bandă de
hârtie), echipamente periferice cu suport reutilizabil (toate echipamentele periferice care au ca purtător
de informaţie suport magnetic: unităţi de disc fix, Floppy, CD, hard-disk).

Din punct de vedere al operaţiei pe care o efectuează, echipamentele periferice sunt de 3 tipuri:

 EPI (echipamente periferice de intrare) - permit introducerea informaţiilor din exterior în memoria
internă. Exemple de EPI:
 Tastatura - permite preluarea datelor de tip numeric şi alfanumeric dar şi lansarea în execuţie a
unor comenzi;
 Mouse-ul - poate înlocui tastatura la programele ce au prevăzut acest lucru (dar nu pot introduce
date numerice sau alfanumerice);
 Scanner - permite transformarea unor informaţii aflate pe suport de hârtie în informaţii pentru
memoria internă;
 Dispozitive de intrare pentru sunete, imagini, grafică (microfonul, camera digitală) ş.a.
 EPE (echipamente periferice de ieşire) - cu ele se realizează operaţia de extragere a informaţiilor
din memoria internă către exterior. Exemple de EPE:
 Monitorul - realizează interacţiunea directă dintre utilizatorul şi calculator, reflectând pe ecran
orice operaţie executată;
 Imprimanta - permite transformarea informaţiilor din memoria internă în informaţii pe suport de
hârtie;
 Dispozitive de redare a sunetului - placa audio la care se vor conecta căşti audio, difuzoare ş.a.
 EPI/E (echipamente periferice de intrare/ieşire) - realizează operaţii de introducere a unor
informaţii de pe o memorie externă în memoria internă, respectiv extragerea informaţiilor din
memoria internă şi înscrierea lor pe o memoriei externă (toate echipamentele periferice ce au ca
suport purtător de informaţie suport magnetic). Exemple de EPI/E:
 Hard-disk-ul - principalul echipament de stocare masivă a fişierelor;
 Unitatea de dischete - pentru manevrarea dischetei;
 Unitatea de CD ROM - pentru manevrarea CD ROM-ului;
 Portul USB - utilizat la conectarea aparatelor şi dispozitivelor ce pot fi utilizate ca suport de
memorie externă.

8
Curs 3,4 – Informatică

3.4. Sisteme de operare

Întreprinderile constructoare de calculatoare livrează odată cu calculatorul brut un suport de

memorie externă pe care este înregistrat un ansamblu de programe speciale, numit sistem de operare,
care permite accesul utilizatorului la calculator.

Sistemul de operare este un ansamblu de programe care are rol de a realiza utilizarea optimă a
resurselor fizice şi logice ale sistemului de calcul, şi de a concura la pregătirea, punerea în lucru şi
coordonarea execuţiei programului utilizator.

S.O.
Comenzi Nivel Nivel
Mesaje logic fizic

În general, sistemele de operare presupun, din punct de vedere constructiv, două nivele: un nivel
logic şi unul fizic. Nivelul logic este apropiat utilizatorului, cu care interferează prin comenzi ale limbajului
de comandă specific sistemului de operare respectiv şi prin mesaje. Nivelul fizic este apropiat
calculatorului, cu care interferează printr-un sistem de întreruperi şi derute.

Utilizatorul lucrează cu calculatorul prin intermediar (interfaţă) care se constituie cu ajutorul

sistemului de operare. Sistemul de operare este o interfaţă pentru că se găseşte între calculator şi
utilizator

Sistemul de operare îndeplineşte următoarele funcţii:

 afectarea resurselor fizice şi logice ale sistemului de calcul;

 asigurarea unor componente pentru organizarea şi protecţia informaţiilor pe suportul de
memorie externă, planificarea lucrărilor după anumite criterii, astfel încât să asigure o utilizare
optimă a sistemului;
 controlul lansării în execuţie şi coordonarea execuţiei programelor;
 asistarea execuţiei programelor de către operatorul uman;
 uşurarea activităţii de programare prin punerea la dispoziţia utilizatorului a unor programe
utilitare.

Kurzban şi colaboratorii precizează calităţile pe care trebuie să le aibă un sistem de operare.

Principalele calităţi sunt:

 Utilitate - interfaţa cu programele utilizator trebuie să aibă în vedere toate necesităţile acestuia.
 Eficienţă - să permită realizarea unei utilizări a resurselor cât mai aproape de optim.
 Generalitate - sistemul de operare trebuie să răspundă exact la toate cerinţele formulate de
utilizator.
 Transparenţă - să permită însuşirea simplă a facilităţilor oferite de sistemul de operare.

9
Curs 3,4 – Informatică

 Securitate - sistemul de operare trebuie să fie protejat împotriva unor încercări voluntare sau
involuntare de distrugere din partea programului utilizator.

4. Limbaje de programare

In sensul cel mai larg, orice limbaj utilizat pentru descrierea algoritmilor şi a datelor pentru o anumită
problemă este un limbaj de programare. Această noţiune este legată întotdeauna de implementarea
pentru un tip de calculator, în sensul că reprezintă suportul comun de conversaţie om - maşină, suport
care trebuie cunoscut de ambii. Pentru fiecare limbaj de programare, există unul sau mai multe programe
translatoare care realizează transformarea programului elaborat, într-un limbaj de programare oarecare
în cod maşină, singurul format în care poate fi executat un program.

Primele calculatoare se programau în limbaj cod maşină care utilizează coduri binare, operaţiunea de
programare în sine fiind foarte anevoioasă. Un salt evident se realizează odată cu trecerea la limbajul de
asamblare, care utilizează coduri simbolice şi adresare simbolică. Aceste limbaje în raport cu evoluţiile lor
ulterioare sunt considerate limbaje de programare de nivel inferior, datorită dependenţei lor de
particularităţile calculatorului pentru care au fost realizate.

Primul limbaj de programare de nivel înalt a fost limbajul FORTRAN, specificaţiile căruia au apărut în
anul 1954.

Limbajele de programare de nivel înalt utilizează cuvinte pentru diverse operaţii de prelucrare a
datelor. În majoritatea cazurilor, cuvinte dintr-o anumită limbă, cu o tendinţă clară de apropiere de
limbajul curent. Specificarea completă a unui limbaj de programare presupune definirea a trei elemente:

 Sintaxa limbajului, care defineşte structura limbajului respectiv, cu reguli gramaticale bine
stabilite.
 Semantica limbajului, defineşte semnificaţia limbajului respectiv.
 Pragmatica, ce defineşte toate celelalte aspecte:
 eficienţa limbajului;
 relaţia cu utilizatorul etc.

Există o clasificare a limbajelor de programare, deşi nu întotdeauna se poate preciza cu exactitate

dacă un limbaj aparţine unei clase sau altei clase:

Limbaje procedurale (de nivel înalt) - sunt destinate descrierii algoritmului sub forma unor succesiuni
finite de instrucţiuni, ce se vor executa în ordinea stabilită de programator. Exemple de limbaje
procedurale: ALGOL, COBOL, FORTRAN, PASCAL etc.

Limbaje neprocedurale (de nivel foarte înalt) - se caracterizează prin faptul că succesiunea
instrucţiunilor influenţează doar puţin ordinea în care vor fi executate. Exemple de limbaje neprocedurale:
FOXPRO, ACCESS, GPSS etc.

Limbaje de programare concurentă este un limbaj ce oferă posibilitatea definirii mai multor procese
şi cu facilităţi deosebite de comunicare între acestea. Exemplu: limbajul PASCAL CONCURRENT.

10
Curs 3,4 – Informatică

Limbaje conversaţionale, folosite pentru dialogul utilizator - calculator chiar în timpul execuţiei
programului (limbajul BASIC).

Limbaje de programare ale inteligenţei artificiale, ce oferă posibilitatea de reprezentare a

cunoştinţelor. Exemplu: LISP, PROLOG etc.

Medii de programare. Mediul de programare reprezintă un sistem complex de instrumente software

interconectate conform fluxului tehnologic de realizare a unui program. Exemplu: Turbo Pascal,
QuickBasic etc.

O importanţă deosebită o reprezintă alegerea limbajului de programare în funcţie de specificul

problemei supuse prelucrării cu calculatorul.

Teoretic, orice limbaj de programare poate fi utilizat pentru codificarea oricărei probleme. Trebuie
ţinut însă cont de faptul că unele operaţii de prelucrare se pot realiza mai uşor într-un limbaj de
programare sau în altul. De exemplu: limbajul COBOL este specific problemelor economice, cu date multe
şi calcule simple. Limbajul FORTRAN este specific problemelor ştiinţifice, cu date relativ puţine şi operaţii
matematice complexe. Limbajul BASIC este destinat problemelor cu facilităţi pentru grafică, calcule
matematice complexe, dar şi date multe.

11