Rezumat 1

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

PROPOVĂDUIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

PRIN IMNELE LITURGICE ALE BISERICII ORTODOXE.
CREAłIA IMNOGRAFICĂ A SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN
PREZENTĂ ÎN CĂRłILE DE CULT ACTUALE

- Rezumat -

În Introducere se aduce în discuŃie motivul alegerii temei, delimitarea acesteia,

structurarea ei, precum şi scopul vizat. Astfel, lucrarea de faŃă îşi propune să aducă
lumină asupra unui subiect ce nu a mai fost abordat până acum în mod special, şi anume
asupra valorii şi semnificaŃiei teologice a imnografiei Sfântului Ioan Damaschin
prezentă în cărŃile de cult actuale, în scopul folosirii acesteia de către preotul predicator
ca material de documentare în alcătuirea cuvântărilor sale.

CAPITOLUL I:
PROPOVĂDUIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU
PRIN IMNELE LITURGICE ALE BISERICII ORTODOXE

Partea noŃional-generală este reprezentată de Capitolul I care, având în vedere

slujirea învăŃătorească sau didactică a preotului, evidenŃiază importanŃa propovăduirii
Cuvântului lui Dumnezeu prin imnele liturgice ale Bisericii Ortodoxe, din dorinŃa de a
prezenta câteva dintre elementele de bază ale acesteia.

1. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi importanŃa sa în iconomia

mântuirii

Propovăduirea este o necesitate vitală pentru mântuirea credincioşilor, întrucât

predica rostită de preot creează în sufletul credinciosului credinŃa prin care îşi poate
însuşi adevărurile descoperite şi starea sufletească adecvată pentru a putea intra în
comuniune cu Hristos, prin Sfintele Taine. Se are în vedere şi importanŃa practică a
 Rezumat 2
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

predicii, a cărei menire este de a-i determina pe ascultători nu doar să cunoască

învăŃăturile evanghelice, ci să le şi pună în aplicare în viaŃa lor practică, deoarece
cuvântul propovăduit, dacă este acceptat de cel căruia i se adresează, devine începător al
lucrării mântuitoare în sufletul lui.

A. Cuvântul, darul Creatorului

Cuvântul are un rol indispensabil în relaŃiile interumane ca mijloc de comunicare

şi exprimare a gândurilor şi sentimentelor. Cuvântul, ca unitate de bază a limbii, este
darul lui Dumnezeu pentru om, având nu numai rolul de a împărtăşi cunoştinŃe sau
sentimente, ci şi rolul unei intervenŃii personale a vorbitorului în viaŃa ascultătorului.
Mai mult, omul a primit de la Creatorul său un dar suprem: Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat sau Logosul, iar, prin mijlocirea şi Jertfa Acestuia, a primit posibilitatea
mântuirii.

B. Puterea Cuvântului lui Dumnezeu şi funcŃia Sa revelatoare

Dumnezeu a creat prin Cuvânt întreg Universul şi, tot prin Cuvânt, a binevoit să
ni se descopere venind în maximă apropiere de noi, comunicându-Se oamenilor la
nivelul lor de înŃelegere. În Vechiul Testament cuvântul divin era încredinŃat profeŃilor,
izvorul puterii acestuia aflându-se în Dumnezeu. În Noul Testament, Cel ce vorbeşte
oamenilor este Însuşi Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Cuvântul Său întrupat, puterea şi
autoritatea Lui de învăŃător şi profet fiind absolute. Cuvântul Evangheliei lui Hristos are
puterea de a-i întări pe cei care-l propovăduiesc şi de a-i converti existenŃial pe cei
care-l ascultă.

C. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu – misiunea sfântă a

Bisericii

Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu este o lucrare rezervată în exclusivitate

Bisericii, întrucât numai ea este păstrătoarea, din generaŃie în generaŃie, a adevărului
Evangheliei lui Hristos şi garantul transmiterii fidele a învăŃăturilor revelate în scopul
mântuirii oamenilor, fapt confirmat chiar de practica Bisericii primare. De asemenea,
 Rezumat 3
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Sfânta Scriptură sau Biblia, fiind cartea Bisericii, numai Biserica poate explica fără
greşeală textul inspirat al acesteia.

D. Dimensiunea cultică a propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu

a. Cuvântul în cultul Bisericii Ortodoxe

În cadrul cultului, cuvântul ocupă un loc esenŃial, deoarece este întodeauna
cuvânt despre Hristos, predica ortodoxă fiind o componentă liturgică fără de care cultul
nu-şi poate atinge deplin scopul. Între Cuvânt şi Taină există o legătură ontologică
întrucât sunt două mijloace ale propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. Prin predică,
preotul explică şi elemente ce Ńin de cultul însuşi, întrucât în acesta sunt cuprinse
învăŃături fundamentale de credinŃă şi principii ale moralei creştine.

b. Liturghia Cuvântului sau Taina Cuvântului

Sfânta Liturghie, pe lângă funcŃiile latreutico–euharistică şi harismatică, are şi o
funcŃie didactică sau catehetică, deoarece ne înfăŃişează în chip simbolic întreaga viaŃă
pământească a Mântuitorului. În special prin elementele centrale ale Liturghiei
Cuvântului – lecturile biblice şi predica – Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa didactică
sau catehetică. Legătura strânsă dintre Liturghie – cuvânt – cateheză iese la iveală în
această primă parte a Liturghiei, întrucât toate elementele acesteia reînnoiesc, în chip
simbolic, lucrarea învăŃătorească a Mântuitorului din cei trei ani de activitate
pământească.

c. Desăvârşirea Euharistică a Cuvântului

Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi separată de săvârşirea
Tainei Sfintei Euharistii, deoarece, doar prin ea însăşi, predica nu are putere
mântuitoare, ci doar pregăteşte pe credincios pentru primirea mântuirii. Este evidenŃiată
legătura fiinŃială care există între săvârşirea Jertfei Euharistice şi propovăduirea
Cuvântului lui Dumnezeu, întrucât, în Biserica Ortodoxă, orice predică, indiferent de
felul ei, se rosteşte într-o logică liturgică.
 Rezumat 4
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Imnele liturgice ale Bisericii Ortodoxe – mijloc de propovăduire a dreptei

credinŃe

A. NoŃiunea de imn. Imn liturgic

În limbajul bisericesc (liturgic) sub numele de imn înŃelegem orice compoziŃie

poetică cântată în adunările creştine. Imnele liturgice sunt parte componentă a Sfintei
TradiŃii, surprinzând în cuprinsul lor o mulŃime de învăŃături de interes dogmatic, uneori
chiar de origine Apostolică.

B. Folosirea imnelor în cultul primelor secole creştine

Cântarea imnelor liturgice a fost practicată întotdeauna în creştinism, chiar de la

Naşterea Mântuitorului. Primele imne sau cântări religioase care au intrat în cultul
creştin au fost psalmii biblici şi alte cântări biblice. Pe lângă acestea, în cultul Bisericii
au intrat şi imne care sunt creaŃii ale unor poeŃi şi imnografi începând din primele secole
creştine. Conştientizând rolul important al imnografiei creştine în desfăşurarea vieŃii
liturgice, SfinŃii PărinŃi au contribuit la dezvoltarea ei, dându-i un rol esenŃial în cadrul
slujbelor Bisericii.

C. Imnele liturgice – parte integrantă a cultului Bisericii Ortodoxe

În Biserica Ortodoxă propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu se face atât prin

predica rostită în cadrul cultului, cât şi prin cultul însuşi, care este un bogat tezaur de
doctrină. Săvârşirea actelor liturgice este, în mod direct, un mijloc de învăŃătură creştină
şi de răspândire a dreptei credinŃe. De aceea cultul Bisericii noastre Ortodoxe nu este un
ansamblu de acte liturgice lipsite de conŃinut, ci el exprimă în modul cel mai intuitiv
doctrina teologică a Bisericii.
 Rezumat 5
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

D. Imnele liturgice ale Bisericii Ortodoxe – mijloc de cunoaştere a

adevărurilor de credinŃă

Caracteristica definitorie a creaŃiilor imnografice fiind transmiterea exactă a

învăŃăturii creştine, în vederea păstrării purităŃii credinŃei ortodoxe, imnele liturgice ale
Bisericii noastre sunt un mijloc intuitiv de cunoaştere şi însuşire a adevărurilor de
credinŃă. În cadrul cultului, propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu se împlineşte mai
ales prin învăŃăturile ce se desprind din conŃinutul imnelor liturgice. ConŃinutul
doctrinar al acestora ne introduce pe fiecare dintre noi, cei care participăm la sfintele
slujbe, în „recapitularea” întregii istorii a iconomiei mântuirii. Participăm, astfel, la
toate evenimentele acestei iconomii, de la crearea omului şi căderea în păcat, până la
Întruparea Mântuitorului, Activitatea Sa pământească, răstignirea, Învierea Sa etc., toate
acestea având pentru noi un important rol pedagogic şi catehetic.

CAPITOLUL II:
ASPECTE ALE VIEłII ŞI OPEREI SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN

Capitolul al II-lea se ocupă de câteva aspecte legate de viaŃa şi opera Sfântului

Ioan Damaschin şi prezintă creaŃia imnografică a acestuia, prezentă în cărŃile de cult
actuale ale Bisericii.

1. ViaŃa Sfântului Ioan Damaschin

Întrucât există puŃine date despre viaŃa şi activitatea Sfântului Ioan Damaschin,
trasarea unor repere sigure ale vieŃii acestuia întâmpină numeroase piedici şi are ca
rezultat doar un contur schiŃat, presărat chiar cu unele episoade desprinse parcă din
legendă.
Sfântul Ioan Damaschin s-a născut în jurul anului 675, în oraşul Damasc,
capitala Siriei, de unde şi numele de „Damaschin” pe care îl poartă. La vremea
respectivă, Sfântul Ioan Damaschin era cunoscut şi sub numele de „Mansur”, datorită
faptului că s-a născut într-o familie ilustră şi bogată care purta acest nume şi care
deŃinea o funcŃie de conducere în cadrul administraŃiei Damascului.
 Rezumat 6
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Sergius sau Sergie, tatăl Sfântului Ioan Damaschin, i-a oferit fiului său o
educaŃie aleasă, angajând în acest sens un călugăr învăŃat cu numele Cosma, originar din
Italia. Acest călugăr erudit s-a ocupat de educaŃia celor doi copii ai lui Sergie, tânărul
Ioan şi un alt fiu, orfan, adoptat, pe care-l chema de asemenea Cosma şi care a devenit
ulterior episcop de Maiuma. După moartea tatălui său (în jurul anului 690), Sfântul
Ioan i-a urmat acestuia în înalta funcŃie administrativă a Damascului, până în jurul
anului 726, când s-a retras din viaŃa publică.
A fost hirotonit preot la Mănăstirea Sfântul Sava de către patriarhul Ioan al
Ierusalimului, înainte de anul 726, an în care Sfântul Ioan a şi Ńinut primul discurs în
apărarea icoanelor, în calitate de cleric.
Sfântul Ioan Damaschin a murit în anul 749 la Mănăstirea Sfântul Sava şi a fost
înmormântat lângă intrarea în biserica mănăstirii, Biserica Ortodoxă Răsăriteană
sărbătorindu-l pe data de 4 decembrie, în calitate de „cuvios”.

2. Opera Sfântului Ioan Damaschin

Sfântul Ioan Damaschin se evidenŃiază în istoria creştinătăŃii prin celebrele sale

scrieri în apărarea sfintelor icoane, prin lucrările sistematice şi prin numeroasele imne
pe care le-a compus. Sfântul Ioan a fost un sistematizator al teologiei creştine,
sintetizând TradiŃia SfinŃilor PărinŃi de până la el într-o manieră ce se distinge prin
claritate şi concizie.
Opera sa integrală a fost tipărită la Paris, în anul 1864, în colecŃia lui Jean Paul
Migne, „Patrologiae Graecae”, în volumele 94, 95 şi în prima parte a volumului 96.
Analizând lucrările sale, patrologii le-au împărŃit în şase categorii: A. Dogmatice B.
Polemice; C. Moralo-ascetice; D. Oratorice; E. Exegetice sau Hermeneutice şi F.
Poetice sau Imne.

3. CreaŃia imnografică a Sfântului Ioan Damaschin din cărŃile de cult

actuale

Operele imnografice ale Sfântului Ioan Damaschin incluse de J.P. Migne în

colecŃia sa sunt doar o mică parte din întreaga operă imnografică a Sfântului, creaŃia sa
de gen fiind mult mai voluminoasă.
 Rezumat 7
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

În lucrarea de faŃă nu ne-am propus o evaluare critică privind originalitatea

imnelor Sfântului Ioan Damaschin prezente în cărŃile de cult actuale. Identificarea
creaŃiei imnografice a Sfântului Ioan, s-a făcut fără a pune semne de întrebare asupra
autenticităŃii acesteia, pornind de la premisa Sfintei TradiŃii ca adevăr indiscutabil şi
având încredinŃarea că selecŃia Bisericii are valoare revelaŃională.

CAPITOLUL III:
ÎNVĂłĂTURA DESPRE DUMNEZEU REFLECTATĂ
ÎN IMNELE LITURGICE
ALE SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN

1. Dumnezeu - Treime în imnele liturgice ale Sfântului Ioan Damaschin

Dogma Sfintei Treimi este adevărul fundamental al creştinismului, credinŃa în

Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh fiind specifică RevelaŃiei Noului Testament. ÎnvăŃătura despre
„un Dumnezeu în Treime” este o mare Taină, deoarce nu poate fi înŃeleasă deplin pe
cale raŃională, ci numai prin mijlocirea credinŃei. Sfântul Ioan Damaschin, sintetizând
învăŃătura patristică despre Sfânta Treime în lucrările sale sistematice, a inclus-o şi în
imnele sale liturgice.

A. Unime şi Treime. „Unimea cea cinstită în Treime”

Sfântul Ioan Damaschin i-a învăŃat „pe toŃi fiii Bisericii să cânte cu evlavie
Unimea cea cinstită în Treime”. Sfânta Treime este Una – idee exprimată de Sfântul
Ioan prin expresii ca „Treime Una” sau „lumină în trei ipostasuri” –, dar şi Treime de
Persoane („un Dumnezeu în Treime”), noi slăvind „pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul
Duh”.

B. Trei Ipostasuri „în despărŃire neîmpărŃite”

Persoanele divine se deosebesc prin relaŃiile de origine a Uneia faŃă de Cealaltă,

Tatăl fiind nenăscut, Fiul născut, iar Duhul Sfânt purces. Sfântul Ioan Damaschin
 Rezumat 8
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

subliniază în imnele sale liturgice egalitatea şi consubstanŃialitatea Celor Trei Persoane

divine, care sunt „în dumnezeiască unire neamestecate şi în despărŃire neîmpărŃite”,
întrucât „Fiul este în Tatăl şi Duhul, Duhul în Tatăl şi Fiul, iar Tatăl în Fiul şi Duhul,
fără ca să se contragă, să se confunde sau să se amestece”.

C. „O fire, o voinŃă şi o lucrare în Treime”

Una dintre definiŃiile ce I s-au dat lui Dumnezeu este şi aceea de armonie,
întrucât „Treimea este o unitate perfectă”. În imnele sale, Sfântul Ioan evidenŃiază
identitatea de fiinŃă, voinŃă şi lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi, întrucât, chiar dacă ni
Se pare uneori că o însuşire sau o lucrare I Se atribuie numai unei singure Persoane
divine, ca şi cum I-ar fi proprie numai Ei, aceasta aparŃine de fapt şi Celorlalte Două.

2. Dumnezeu-Tatăl în creaŃia imnografică a Sfântului Ioan Damaschin

Dumnezeu Tatăl, Cel dintâi Ipostas al Sfintei Treimi, este Dumnezeu adevărtat,
după cum reiese cu claritate din paginile Sfintei Scripturi. ÎnvăŃătura Bisericii Ortodoxe
despre Persoana Tatălui este cuprinsă în mod sintetic în articolul întâi al Simbolului de
credinŃă.

A. „Tatăl cel fără de început”

Atributul personal al Tatălui este acela de nenăscut, El neprimindu-şi existenŃa

de la nimeni, ci având cauza existenŃei sale în Sine Însuşi. Tatăl este „fără de început”,
adică „în afară de timp, fără de început, impasibil, incoruptibil, necorporal, unic, fără
de sfârsit”. De aceea, El naşte pe Fiul şi purcede pe Sfântul Duh „fără de început” şi
pentru veşnicie, deoarece „ceea ce este fără de început este şi fără de sfârşit”.

B. Dumnezeu – Tatăl, principiul UnităŃii

Tatăl fiind nenăscut, Fiul născut, iar Duhul Sfânt purces, unitatea Lor se
fundamentează pe esenŃa divină, pe care atât Fiul cât şi Duhul Sfânt o primesc de la
Tatăl. Pentru Sfântul Ioan Damaschin Unitatea „dumnezeieştii FiinŃe” cunoscută „în trei
 Rezumat 9
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

feŃe”, „neamestecate”, este asigurată de către Dumnezeu-Tatăl, Care este cauza unică,
necreată a naşterii din veşnicie a Fiului şi a purcederii din veşnicie a Sfântului Duh.
Sfântul Ioan accentuează această idee pentru a demonstra că doctrina trinitară nu pune
în pericol Unitatea Divină.

C. „Începătorul luminii” – perspectiva creaŃionistă

Fiind Dumnezeu adevărat şi „fără de început”, Tatăl este izvorul întregii

existenŃe, adevăr mărturisit de Sfântul Ioan Damaschin inclusiv în opera sa imnografică.
Tatăl este „izvorul existenŃei pentru cele care există, al vieŃii, pentru cei vii, al raŃiunii,
pentru cei care participă la raŃiune şi pentru toŃi, cauza bunătăŃilor”. Dar, ca orice altă
lucrare a lui Dumnezeu, creaŃia este opera Sfintei Treimi, în sensul că Tatăl creează prin
Cuvântul, în Duhul Sfânt.

3. Hristologia imnelor Sfântului Ioan Damaschin

ÎnvăŃătura hristologică a Sfântului Ioan Damaschin, cuprinsă atât în operele sale

sistematice, cât şi în cele imnografice, se încadrează pe linia gândirii SfinŃilor PărinŃi.
Imnele hristologice ale Sfântului Ioan Damaschin, culminând cu cele cuprinse în
Canonul Învierii, oglindesc bucuria întregii creaŃii în faŃa ridicării ei din starea în care se
afla şi surprind, în conŃinutul lor, atât învăŃătura biblică, cât şi cea patristică cu privire la
Hristos şi Opera Sa de mântuire.

A. Dumnezeirea Fiului

ForŃa interioară a Ortodoxiei este credinŃa că Iisus este Dumnezeu. Sfânta

Scriptură mărturiseşte în multe locuri dumnezeirea lui Iisus Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu, iar Sfânta TradiŃie o afirmă chiar înaintea Sinoadelor Ecumenice care i-au
dat caracter de dogmă. În acestea din urmă, Sfântul Ioan Damaschin ni-L înfăŃişează pe
Mântuitorul ca fiind de aceeaşi fiinŃă cu Tatăl, deci Dumnezeu adevărat. În imnele
liturgice ale Sfântului Ioan dumnezeirea Fiului reiese cu evidenŃă din faptul că autorul Îl
numeşte pe Mântuitorul: „Dumnezeu adevărat”, „Dumnezeul părinŃilor noştri”,
„Lumina cea fără de ani”, „de o fiinŃă cu Tatăl”, „Dumnezeu în chip omenesc” etc.
 Rezumat 10
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

a. Fiul – „deofiinŃă ( µοο σιος) cu Tatăl şi cu Sfântul Duh”

Pentru Sfântul Ioan Damaschin, ca de altfel pentru toŃi SfinŃii PărinŃi anteriori
lui, faptul că Fiul este Dumnezeu adevărat şi deofiinŃă ( µοο σιος) cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh se impune cu evidenŃă, întrucât „Cele Trei Ipostase ale Sfintei Dumnezeiri
sunt de aceeaşi fiinŃă şi nezidite”. DeofiinŃimea Fiului cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este
exprimată imnografic de Sfântul Ioan atunci când face referire la veşnicia Persoanelor
Sfintei Treimi, numindu-L pe Hristos: „Cel ce este fără de început împreună cu Tatăl
şi cu Duhul Sfânt”.

b. Iisus Hristos „Acelaşi ieri şi astăzi şi în veci”

Iisus Hristos – Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat – este cu adevărat
Dumnezeu născut din Tatăl din veşnicie şi fără de început, Dumnezeu pentru veşnicie.
Acest adevăr a fost exprimat de Sfântul Ioan în imnele sale liturgice, numindu-L pe
Mântuitorul „Acelaşi ieri şi astăzi şi în veci”, „Cuvântul Tatălui cel fără de ani”,
„Cuvântul cel veşnic”, întrucât Fiul „a fost totdeauna cu Tatăl şi în Tatăl, născut din El
din veşnicie şi fără de început”.

c. Cuvântul „prin Care toate s-au făcut” şi „se păzesc neclintite”

Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său (Facere
1,3). De aceea, în multe dintre creaŃiile sale imnografice, Sfântul Ioan a surprins ideea
că prin Fiul Său, Dumnezeu a adus toate din nefiinŃă întru fiinŃă. Astfel, Hristos este:
„Cel ce întru înŃelepciune toate le-a zidit şi din nefiinŃă întru fiinŃă le-a adus” sau „Cel
ce cu înŃelepciune toate le-a lucrat”. Mai mult, Hristos nu este numai Creator, ci şi
Proniator: „Cel ce poartă curgerea vremilor după voia Sa”, „Cel prin Care toate se
păzesc neclintite”.

B. Fiul – „chipul Tatălui” (ε κ ν το Πατρ ς)

După cuvântul Scripturii nimeni nu-L poate vedea pe Tatăl decât prin Fiul. De
aceea Sfântul Ioan Damaschin, în imnele sale liturgice, Îl numeşte pe Fiul „chipul
Tatălui”. „Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul, icoana Fiului, prin care Hristos, locuind
în om, dă acestuia asemănarea cu Dumnezeu”. Fiul este „chipul (icoana sau imaginea)
Tatălui”, deoarece Îl defineşte pe Tatăl, descoperindu-ne adevărul despre El, în scopul
 Rezumat 11
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

mântuirii noastre. Slujirea revelatoare este atribuită exclusiv Logosului, deoarece El Îl

cunoaşte fiinŃial pe Tatăl şi este „chipul desăvârşit al lui Dumnezeu”, după care a fost
creat omul. Astfel, Fiul este „lumină celor întunecaŃi”, „Raza cea strălucitoare a
negrăitei FiinŃe”, „Raza slavei Tatălui” etc.

C. Taina Întrupării. Dumnezeu „pentru oameni S-a îmbrăcat în Om”

Sfântului Ioan Damaschin i s-a atribuit supranumele de „Doctorul Întrupării”,

datorită faptului că în expunerea teologiei acestui moment din iconomia mântuirii a
sintetizat întreaga doctrină tradiŃională elaborată de SfinŃii PărinŃi şi scriitorii bisericeşti
de până în secolul al VIII-lea.

a. Întruparea, „uimitoare taină”

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este „cea mai mare noutate” şi „singurul nou
sub soare”. În imnele sale liturgice Sfântul Ioan Damaschin o numeşte: „uimitoare
taină” sau „taina cea necuprinsă cu mintea”, deoarece un Ipostas din Treime, „în chip
de negrăit”, S-a unit „cu nimicnicia unui singur trup”.

b. Întruparea ca operă a Sfintei Treimi

Mântuirea lumii este voinŃa unică a celor Trei Persoane, care au o participare
specială în ceea ce priveşte Întruparea: Fiul Se Întrupează, „cu voia Tatălui, din Duhul
cel dumnezeiesc”. Pentru Sfântul Ioan Damaschin miracolul zămislirii preacurate este
opera Sfintei Treimi, deoarece la răspunsul afirmativ al Fecioarei Maria, din iniŃiativa
Tatălui, în sânul preacurat coboară Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, care este
nedespărŃit de Fiul, astfel că în Duhul, Cuvântul Şi-a „modelat” trup pentru Sine.

D. Hristos – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat

Biserica Ortodoxă a propovăduit dintotdeauna învăŃătura despre Iisus Hristos ca

Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta
TradiŃie anterioară lor, Sinoadele Ecumenice au formulat – cu valoare de dogmă –
învăŃătura despre Persoana divino-umană a Mântuitorului.
 Rezumat 12
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

a. „Unul-Născut, în două firi”

În creaŃia sa imnografică, Sfântul Ioan Damaschin mărturiseşte adevărul despre
Fiul lui Dumnezeu Care „Se face Fiu al omului”. Astfel, El este „om şi Domn”, „de o
fiinŃă cu Tatăl şi cu noi oamenii”. Precizând, împotriva nestorianismului, învăŃătura
ortodoxă cu privire la Persoana Mântuitorului, imnele liturgice ale Sfântului Ioan
mărturisesc că „El nu este numai Dumnezeu şi nici numai un om simplu, ci Unul şi
Acelaşi Fiu, Unul-Născut, în două firi”.

b. Hristos – Cel „fără de păcat”

Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca noi toŃi, afară de păcatul strămoşesc şi de
orice alt păcat. Prin unirea celor două firi în ipostasul Cuvântului, firea omenească a lui
Hristos a fost îmbogăŃită cu însuşiri dumnezeieşti, firea dumnezeiască străbătând firea
omenească, îndumnezeindu-o şi ridicându-o până la asemănarea cu Dumnezeu. Firea
omenească a Mântuitorului voieşte numai binele, de aici rezultând lipsa absolută de
păcat şi sfinŃenia lui Iisus. Lipsa de păcat a Mântuitorului este afirmată de Sfântul Ioan
în imnele sale liturgice, care-L numesc pe Mântuitorul „fără de păcat” sau „fără
prihană”.

E. Taina Chenozei. „Plecatu-Şi-a creştetul Cel ce a plecat cerurile”

Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu „ceea ce era a rămas”, adică Dumnezeu
adevărat, şi „ceea ce nu era a luat”, adică trup sau „chip de rob”, unind, în mod
paradoxal, natura Sa divină cu natura umană. Chenoza Fiului, sub aspectul smereniei, al
renunŃării, poate fi observată şi în expresii precum: „Dumnezeu, printre oameni”, „Cel
nevăzut Se vede”, „Cel ce este se face ceea ce nu era”, „Cel neîncăput este încăput”,
„Cel fără de ani, sub ani!” etc. Chenoza Fiului este manifestare a puterii dumnezeieşti
şi a libertăŃii absolute, întrucât, prin chenoză, Fiul a dat omului posibilitatea mântuirii.

F. Moartea şi Învierea Domnului

Teologia răsăriteană pune accentul pe biruinŃa morŃii prin înviere, dar nu separă
niciodată Învierea lui Hristos de moartea Sa pe Cruce, întrucât răstignirea poartă în ea
lumina Învierii.
 Rezumat 13
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

a. Taina Crucii sau „răstignirea cea de bunăvoie”

În creaŃia sa imnografică Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre Hristos Care
S-a adus jertfă Tatălui, răstignindu-Se „de bunăvoie” pentru mântuirea noastră. Astfel,
imnograful mărturiseşte că Hristos „de voie pentru toŃi S-a jertfit”, „a primit răstignirea
cea de bunăvoie, spre învierea cea de obşte a neamului omenesc” şi „pe lemn
pironindu-Se, a izvorât dulceaŃa nemuririi”.

b. „În cele mai de jos ale pământului”

Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Petru, în timpul dintre moartea şi Învierea
Sa, Hristos coboară la iad pentru a propovădui şi celor de acolo mântuirea (I Petru 3,18-
20). Coborârea Mântuitorului la iad este un eveniment unic în iconomia mântuirii,
întrucât, coborându-Se „în cele mai de jos ale pământului”, Hristos a „sfărâmat
încuietorile cele veşnice” ale morŃii şi i-a eliberat pe „cei ŃinuŃi în legăturile iadului”
care au adormit întru credinŃă. În imnele sale, Sfântul Ioan Damaschin ne înfăŃişează
coborârea la iad ca indisolubil legată de Înviere: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale
pământului, iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”.

c. Învierea. „Lumina cea fără de ani” Care „din mormânt a

strălucit”
Adevărul Învierii lui Hristos este un adevăr al credinŃei. În faŃa Învierii Biserica
îşi exprimă nemărginita bucurie: „Ziua învierii, popoare, să ne luminăm!”, întrucât, prin
Învierea Sa, „Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi din moarte la viaŃă şi de pe pământ
la cer”. Dar nu numai oamenii sunt chemaŃi la bucuria Învierii, ci întreaga creaŃie,
„toată lumea cea văzută şi cea nevăzută”, Hristos fiind pentru întreg universul „Bucuria
cea veşnică”. Paştile sunt numite „ale Domnului”, pentru că Dumnezeu este Cel Care ne
trece din moarte la viaŃă, dar sunt numite şi „ale noastre”, pentru că Hristos, din marea
Sa iubire de oameni, S-a Jertfit pentru noi.

G. Mântuirea. „Zidirea cea din nou a neamului pământesc”

a. Hristos ne-a adus „bogăŃie de îndumnezeire”

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om pentru a ne aduce „bogăŃie de
îndumnezeire”, întrucât prin Naşterea Sa a dat omului posibilitatea îndumnezeirii, adică
 Rezumat 14
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

posibilitatea de a deveni dumnezeu după har. Pentru imnograf, mântuirea apare ca

izbăvire a omului din robia păcatului – Hristos venind „să mântuiască neamul omenesc
din stricăciune” şi „să oprească păcatul” –, dar şi ca rezidire a omului, întrucât Hristos
„a zidit iarăşi pe om deplin”.

b. Mântuitorul „din moarte la viaŃă” ne-a trecut pe noi

Jertfa de pe Cruce şi Învierea din morŃi se situează în centrul operei
răscumpărătoare a Mântuitorului. Multe dintre imnele Sfântului Ioan Damaschin
vorbesc despre Răscumpărarea prin „Sângele cel scump” al lui Hristos. Prin Jertfa şi
Învierea Mântuitorului am dobândit posibilitatea mântuirii şi garanŃia învierii obşteşti,
însă dobândirea mântuirii subiective este pusă de imnograf în legătură cu „vindecarea”
fiecăruia dintre noi prin împărtăşirea din „medicamentul nemuririi”, care este Sfânta
Euharistie.

4. Pnevmatologia în imnele Sfântului Ioan Damaschin

Duhul Sfânt este Persoana a Treia a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat, distinct
de Persoana Tatălui şi de Cea a Fiului. El îşi ia existenŃa din Tatăl printr-o acŃiune
specială numită „purcedere”, care Îi este proprie Lui şi se deosebeşte de „naşterea”
Fiului. Fiind nedespărŃit de celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, Duhul Sfânt este
prezent în toate lucrările Acestora, prin intermediul Lui „realizându-se legătura
celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi cu lumea”.

Α. Sfântul Duh – „Cel ce purcede de la Tatăl”

Sfântul Ioan Damaschin, sintetizând teologia SfinŃilor PărinŃi anteriori lui, învaŃă
că cele Trei Persoane ale Dumnezeirii sunt Una în fiinŃă, deosebindu-Se doar prin
însuşirile ipostatice: „Tatăl este necauzat şi nenăscut, Fiul este din Tatăl prin naştere.
Duhul Sfânt şi El este din Tatăl, dar nu prin naştere, ci prin purcedere”. În imnele sale
liturgice Sfântul Ioan Damaschin precizează că Duhul Sfânt este „din Tatăl”, „de o fire
cu Tatăl” şi „de o putere cu Tatăl”.
 Rezumat 15
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

B. Duhul – „chipul Fiului” (ε κ ν το Υ ο )

În iconomia mântuirii Duhul Sfânt este nedespărŃit de Fiul, deoarece „nu poate
să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe Care Îl însoŃeşte”.
Legătura indisolubilă dintre Duhul Sfânt şi Fiul a fost exprimată imnografic de Sfântul
Ioan, astfel: „Chipul Tatălui este Fiul şi chipul Fiului este Duhul”. Sfântul Ioan
Damaschin atribuie Sfântului Duh o misiune îndreptată spre lume, spre oameni, întrucât
prin Sfântul Duh Hristos Se sălăşluieşte în noi, transformându-ne în „imaginea” Lui,
„oferind fiecărei persoane create după chipul lui Dumnezeu posibilitatea de a-şi
desăvârşi asemănarea”.

C. Sfântul Duh şi sfinŃirea omului

SfinŃirea omului este opera Sfintei Treimi. Potrivit Sfintei Scripturi, împărtăşirea
harului sfinŃitor după Cincizecime este lucrarea Sfântului Duh. Acesta este motivul
pentru care Sfintele Evanghelii Îi atribuie epitetul de „Sfânt”. În iconomia Divină,
trimiterea Fiului pentru mântuirea oamenilor aparŃine Tatălui, împlinirea voii
răscumpărătoare a Tatălui aparŃine Fiului, iar opera de însuşire de către fiecare om a
Răscumpărării adusă de Fiul aparŃine Sfântului Duh. Lucrarea Duhului în sufletele
noastre este una de sfinŃire. În acest sens harul Duhului Sfânt i-a întărit pe sfinŃi.
Această învăŃătură îşi găseşte numeroase exemplificări particulare în imnele Sfântului
Ioan închinate SfinŃilor.

CAPITOLUL IV:
ÎNVĂłĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI
ÎN CREAłIA IMNOGRAFICĂ A SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN

În Biserica Ortodoxă, învăŃătura despre Maica Domnului nu a fost considerată

niciodată o temă dogmatică independentă, ci în strânsă legătură cu hristologia, cu
pnevmatologia şi cu ecclesiologia, între temele dogmatice existând o legătură implicită.
Imnografii au valorificat revelaŃia cuprinsă în Sfânta Scriptură, teologia SfinŃilor PărinŃi
 Rezumat 16
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

şi evlavia poporului credincios, alcătuind opere poetice de o rară frumuseŃe închinate

Maicii Domnului.

1. Sfântul Ioan Damaschin, „psalmistul dogmei Θεοτόκος”

Pentru a lămuri tema dogmatică a lui Θεοτόκος, Sfântul Ioan Damaschin se

foloseşte în mod direct de hristologie, fiind convins de faptul că nimeni nu-i poate nega
Sfintei Fecioare Maria calitatea Maică a Domnului, fără a leza dogma Întrupării.
Numele de Θεοτόκος include, în el însuşi, întreaga învăŃătură despre Hristos şi despre
mântuire, Sfântul Ioan Damaschin surprinzând foarte bine acest aspect în multe dintre
imnele sale închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

2. „Vestitorul cel cinstit al Fecioarei”

A. Îngerul, „slujitorul lui Dumnezeu”

Sfânta Scriptură ne spune despre îngeri că sunt fiinŃe raŃionale, personale şi de

natură pur spirituală, principala lor funcŃie fiind aceea de a-L preamări şi sluji pe
Dumnezeu, Creatorul lor. În raport cu oamenii, slujirea îngerilor este de a le face
cunoscută voia lui Dumnezeu, de a-i povăŃui spre bine şi de a le fi păzitori împotriva
celui rău.

B. „Tăinuitorii Întrupării”

La fel ca în lumea materială şi în lumea îngerilor există o anumită ordine

ierarhică care se întemeiază pe puterea şi slujirea lor, Sfântul Ioan Damaschin amintind
în imnele sale întreaga structură ierarhică a acestora. Îngerii din ultima triadă a ierarhiei
sunt cei mai apropiaŃi de oameni şi, din porunca lui Dumnezeu, pot lua înfăŃişare
antropomorfă pentru a comunica cu aceştia. Aşa a fost cazul Arhanghelului Gavriil care,
în calitate de mesager al lui Dumnezeu, a fost trimis pentru a-i vesti Sfintei Fecioare
Maria Taina întrupării. Evenimentul este expus de Sfântul Ioan Damaschin în creaŃia sa
imnografică, mai ales în Canonul Bunei Vestiri.
 Rezumat 17
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3. „Îndreptătoarea strămoaşei” sau Noua Evă

SfinŃii PărinŃii au opus mereu cele „două Fecioare” – Eva şi Maria. Această
opoziŃie o întâlnim şi în creaŃia imnografică a Sfântului Ioan Damaschin care, adeseori,
trasează anumite paralele între „strămoaşa Eva” şi „izbăvitoarea Evei” – Fecioara
Maria. Dacă prin neascultarea Evei celei dintâi şi, ulterior, a lui Adam, moartea a intrat
în lume, prin ascultarea „celei de a doua Eve”, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om pentru
mântuirea noastră. Sfântul Ioan Damaschin arată că prin naşterea Mântuitorului din
Sfânta Fecioară Maria aceasta devine „începătoare” a mântuirii neamului omenesc,
vindecând „durerile Evei” celei dintâi şi dezlegând legătura „osândirii lui Adam”.

4. Naşterea „cea mai presus de cuget”, „din Duhul cel dumnezeiesc”

Duhul Sfânt, care la creaŃie „se purta pe deasupra apelor” (Facere 1,2), are o
participare specială şi în ceea ce priveşte Întruparea, întrucât orice lucrare pe care o face
Dumnezeu o face prin Duhul Sfânt. Miracolul zămislirii preacurate este „mai presus de
fire”, neputând fi cuprins de înŃelegerea raŃională, ci numai prin mijlocirea credinŃei,
deoarece nu a avut loc după legile firii omeneşti, cauza naşterii supranaturale fiind
întervenŃia Sfântului Duh.

5. Maica Domnului – Pururea Fecioară ( ειπάρθενος)

Bazându-se pe RevelaŃia dumnezeiască, Sfânta TradiŃie confirmă pururea-

fecioria Maicii Domnului ca pe un atribut nedespărŃit de numele ei, întrucât cea care
avea să fie „vas al lui Dumnezeu”, pentru a putea primi pe Cuvântul lui Dumnezeu,
trebuia să aibă o curăŃie desăvârşită, atât sufletească, cât şi trupească.

A. Fecioria înainte de naştere

Fecioria Maicii Domnului înainte de zămislire a fost surprinsă de Sfântul Ioan

Damaschin în multe dintre creaŃiile sale imnografice, ea fiind prevestită încă din
Vechiul Testament, iar la Buna Vestire fiind mărturisită chiar de Preasfânta Fecioară.
Maica Domnului s-a născut, ca rod al rugăciunii, din dumnezeieştii părinŃi Ioachim şi
 Rezumat 18
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Ana, care duceau o viaŃă sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu, iar faptul că au născut-o
pe Fecioara Maria la adânci bătrâneŃi, „în fecioria inimii”, este o anticipare a naşterii
„celei mai presus de minte” a Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria.

B. Fecioria în naştere

Naşterea feciorelnică a Maicii Domnului a fost anticipată de proorocii şi profeŃii

Vechiului Testament. Cea mai tipică figură a Vechiului Testament prin care este
simbolizată păstrarea fecioriei Maicii Domnului în timpul naşterii este cea a „Rugului
aprins”. Acesta ardea şi nu se mistuia, precum, prin lucrarea Duhului Sfânt, Fecioara
naşte pe Dumnezeu şi devine Maică fără a înceta să fie Fecioară. Această imagine este
întâlnită în multe dintre imnele Sfântului Ioan Damaschin.

C. Fecioria după naştere

Maica Domnului „rămas-a fecioară înainte de naştere, fecioară când a născut şi

fecioară după naştere”. Fecioria Maicii Domnului după naştere este mărturisită de
Sfântul Ioan Damaschin în imnele sale ca un adevăr incontestabil, ce trebuie lăudat şi
cinstit de către credincioşi, iar în operele sale sistematice vine cu explicaŃii punctuale, ca
de exemplu atunci când analizează termenul de „Unul-Născut”.

6. Maica Domnului – „mai înaltă decât cerurile”

Supravenerarea ( περδουλε α) Maicii Domnului a apărut mai întâi în evlavia

Bisericii şi a fost dezvoltată ulterior în strânsă relaŃie cu adorarea Mântuitorului Hristos.
Sfântul Ioan Damaschin, la fel ca SfinŃii PărinŃi anteriori lui, face distincŃie între cultul
de adorare, cuvenit lui Dumnezeu, şi cel de supravenerare, cuvenit Maicii Domnului,
dar şi între supravenerarea Maicii Domnului şi cinstirea sfinŃilor sau a îngerilor. Astfel,
el arată în imnele sale că cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este superioară
cinstirii oştirilor cereşti, subliniind în mod deosebit locul proeminent pe care-1 ocupă
Maica Domnului în cadrul iconomiei mântuirii.
 Rezumat 19
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

7. „Nădejdea celor deznădăjduiŃi”

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este rugătoare şi mijlocitoare către

Dumnezeu, către Fiul ei Hristos, pentru mântuirea sufletelor credincioşilor, a celor de pe
pământ şi a celor adormiŃi. Mijlocirea specială a Maicii Domnului este evidenŃiată de
Sfântul Ioan Damaschin într-o serie de imne în care întâlnim rugăciuni şi cereri pe care
le adresăm numai Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Prin harul ei Sfânta Fecioară
Maria este apărătoarea curăŃiei şi fecioriei trupeşti şi sufleteşti, dar şi sprijinitoarea
tuturor maicilor care aduc rodul vieŃii, prin copii. Ea este „nădejdea credincioşilor” şi
„folositoare tuturor celor ce sunt în necaz”. Mai mult, ajutorul ei se extinde asupra
întregului univers.

CAPITOLUL V:
ANTROPOLOGIA IMNELOR LITURGICE
ALE SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN

Sfântul Ioan Damaschin, urmând învăŃăturii SfinŃilor PărinŃi cu privire la crearea

lumii, evidenŃiază faptul că lumea a fost creată prin voinŃa lui Dumnezeu, dar este de
altă natură decât El. Omul încheie şirul creaŃiei ca o încununare a acesteia şi ca o sinteză
a celor două lumi, întrucât prin sufletul său aparŃine lumii spirituale, iar prin trup, celei
materiale. Aceste două dimensiuni ale omului (trupul şi sufletul), care leagă fiinŃa
umană de latura materială şi spirituală a creaŃiei, fac din acesta „o recapitulare a
universului”.

1. Omul, „plăsmuit după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu

În creaŃia sa imnografică, Sfântul Ioan Damaschin accentuează măreŃia unică a

omului în lumea creată, întrucât a fost creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”
(Facere l,.26). Unicitatea omului în cadrul creaŃiei este dată şi de Ńinuta sa verticală, de
fiinŃă care priveşte în sus, spre Dumnezeu. În imnele sale liturgice Sfântul Ioan
Damaschin ni-L prezintă pe Hristos ca Ziditor al întregii existenŃe, inclusiv al omului.
 Rezumat 20
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Asociind tema paulină a lui Hristos, „chipul lui Dumnezeu celui nevăzut”
(Coloseni 1,15), cu tema din Facere a omului, „după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu” (Facere l,.26), rezultă că omul este „chip al Chipului” sau „după chipul
Logosului”.

2. Rai şi căderea din Rai

A. „LocuinŃă vrednică de cel făcut după chipul lui Dumnezeu”

Sfânta Scriptură ne relatează faptul că primii oameni au fost aşezaŃi în grădina

Edenului. În concepŃia Sfântului Ioan Damaschin, Raiul era locul perfect pentru om,
„coroană a creaŃiei” lui Dumnezeu. Imnele liturgice ale Sfântului vorbesc despre om ca
„stăpân al întregului pământ”, „pus în rai să stăpânească peste făpturi”. În Rai, omul
era într-o deplină armonie cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu tot restul creaŃiei şi nu
cunoştea moartea. Însă diavolul, în chip de şarpe, prin minciună, l-a ispitit pe om.

B. „Adam cel stricat” („φθαρέντα Αδάµ”)

Păcatul primilor oameni este prezentat de Sfântul Ioan în imnele sale liturgice în
sensul „călcării poruncii”, „din pizma diavolului”, având drept consecinŃă principală
moartea, „care mănâncă tot neamul omenesc”

3. SfinŃenia ca dar dumnezeiesc şi realizare umană

Dumnezeu – Cel Sfânt –, prin energiile Sale necreate, este izvorul sfinŃeniei,
care se revarsă peste întreaga creaŃie. În cazul oamenilor, sfinŃenia se obŃine prin
participare la sfinŃenia lui Dumnezeu. Colaborarea dintre harul lui Dumnezeu şi sufletul
omenesc atinge cel mai înalt grad în sufletele sfinŃilor, ei fiind „întrupări ale sfinŃeniei
lui Hristos”. Prin harul divin necreat, firea omenească este înălŃată la o treaptă mai
presus de fire, sufletul sfinŃilor luminându-se de har, devenind lumină din lumina lui
Hristos. Din acest motiv credincioşii îi cinstesc ca pe nişte ucenici şi imitatori ai
Domnului. VoinŃa sfinŃilor este ca şi noi să devenim sfinŃi, iar Biserica se roagă lor ca
să mijlocească în faŃa lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
 Rezumat 21
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4. „Învredniceşte-ne pe noi de împărăŃia Ta”

A. Sensul tainic al morŃii

Potrivit Sfintei Scripturi moartea este separarea celor două elemente constitutive
ale fiinŃei umane: trupul se întoarce în pământul din care a fost creat, iar sufletul, fiind
nemuritor, merge la Dumnezeu care „l-a dat”. Imnele liturgice ale Sfântului Ioan
Damaschin poartă amprenta unei adânci seninătăŃi, în sensul că moartea este o taină
care aduce sufletul mai mult într-o stare de uimire, decât de disperare.

B. „ÎmpărăŃia tuturor veacurilor”

Numai datorită Învierii lui Hristos trecerea noastră spre viaŃa veşnică a devenit
posibilă. Prin Învierea Sa din morŃi, Hristos ne transformă în cetăŃeni potenŃiali ai
ÎmpărăŃiei Sale veşnice – „ÎmpărăŃia tuturor veacurilor”. De aceea, prin imnele
liturgice ale Sfântului Ioan Damaschin, Biserica se roagă lui Hristos-Dumnezeu:
„Învredniceşte-ne pe noi de împărăŃia Ta”.