Junimea

Junimismul este un curent cultural si literar din a doua jumatate a secolului al XIX-lea,cuprinzând o
intreagă pleiadă de scriitori, istorici,si filozofi care schimba radical evoluția literaturii si culturii
române.

Este un curent de idei de o deosebită complexitate, chiar Eugen Lovinescu afirmând ca Junimea
reprezintă o adevarată mișcare culturală cu radăcini adânci. In fața revoluției liberale, junimismul s-a
ridicat ca singura forță organizată a reacțiunii.”

Sarcina istoricului care iși propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de
faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică
pesonalitate îl domină. În afară de aceasta, ,,Junimea” nu este numai un curent literar, dar și o
asociație.

Apariția juninimii
„Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iași în anul 1863 din inițiativa a 5 tineri
întorși de la studii din străinătate: Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor
Rosetti și Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se

menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză
potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația
ieșeana o adoptă pentru sine.

Aceasta desfășoară o amplă activitate precum:

 se înființează o editură
 se înființează o topografie
 este creată o revistă de mare prestigiu: „Convorbiri Literare”, coordonată de
Titu Maiorescu și redactată de Iacob Negruzzi. În paginile sale se vor regăsi articole de
promovare a ideilor junimiste și opere ale scriitorilor implicați în acest proiect. Printre
colaboratorii săi se numărau scriitorii (Vasile Alecsandri, Panait Cerna, Duiliu
Zamfirescu, Alexandru Vlahuță), istorici (Al. D. Xenopol), filozofi (Vasile Conta) și
filologi (Alexandru Philippide, Alexandru Lambrior)

Activitatea societății Junimea cunoaște mai multe etape, în funcție

de scopurile pe care le vizează scriitorii implicați în acest proiect.
  Prima etapă este cuprinsă între anii 1863 – 1874 și
marchează preocupările scriitorilor junimiști pentru
literatură, limbă și cultură. Este o perioadă de clarificare
a principiilor estetice și culturale, sub influența criticii lui
Titu Maiorescu.
 A doua etapă se desfășoară între anii 1874 – 1885 și
reprezintă apogeul societății Junimea prin descoperirea și
impunerea marilor clasici, Eminescu, Creangă, Caragiale,
care vor publica masiv în paginile Convorbirilor literare.
 A treia etapă începe în 1855, când revista Convorbiri
literare își va stabili sediul la București. Preocupările
junimiștilor nu vor mai fi preponderent literare, ci își vor
lărgi sfera de acțiune, dobândind un caracter cultural și
științific. 

Scopul inițial al Junimii a fost acela de a organiza „prelecțiuni populare” pe teme diferite
de interes larg prin care se urmărea: educarea gustului publicului, unificarea limbii
române literare și interesul pentru literatură.

Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre acest subiect, spuneau:
"Originea Junimii se pierde în negura timpului".

Tră saturile junimismului

Cei ce fac parte din Junimea, sancţioneză evoluţia grăbită, arderea etapelor, în activitatea
paşoptiştilor, considerând mai potrivită o evoluţie pas cu pas, prin asimilări controlate de
spiritul critic.

Trasăturile junimismului sunt următoarele:

1. Spiritul Critic – cea mai importantă trăsătură a junimismului. Se respectă adevărul

istoric în studierea trecutului şi se cultivă simplitatea. Se simte nevoia de claritate, rigoare
şi raţiune – repere permanente ale acestui curent. Criticismul Junimii se bazează pe acea
atitudine centrală impusa de Titu Maiorescu –respectul adevărului. În numele adevărului,
Maiorescu poartă o campanie împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale si a falseu
erudiții. Nevoia de autenticitate in formele de manifestare a vietii naționale determină si
atitudinea politică a lui Eminescu. De asemenea, se dorește așezarea vieții politice și
culturale pe baze autentice, respingându-se “formele fără fond”. Nevoia de claritate,
rigoare, rațiunea vor fi reperele permanente ale junimiștilor. Toate acestea fac din
acțiunea junimistă un moment crucial in evoluția culturii române, despre care E.Lovinescu
va afirma cu deplina indreptațire: ,,Când o mișcare culturală, in afară de mortarul câtorva
generații de oameni culți, privind unitar și serios problemele vieții romanești, a dat politicii
pe P.P.Carp, criticei teoretice pe T.Maiorescu, poeziei pe M.Eminescu, prozei pe Ion
Creanga, teatrul pe I.L.Caragiale, istoriei pe A.D.Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta – acea
mișcare nu poate fi privită decât un fenomen de mare însemnatate.

2. Spiritul filosofic –Membrii săi sunt, în cea mai mare parte, oameni de idei generale si
mai puțin specialiști in domenii precise ale stiinței. Nu gustul individual sau impresia de
moment ii călauzește, ci dorința de a construi pe o solida baza teoretică in care aplicațiile
devin doar o urmare firească a raționamentului. Așa procedează Titu Maiorescu, așa
proceda si A.D.Xenepol, P.P.Carp sau, mai târziu, Mihail Dragomirescu.

3. Gustul pentru clasic şi academic – pentru valorile canonice şi nu pentru inovaţie.

Oamenii cu o solida cultură universitară, junimiștii nu erau dispuşi să accepte noul, fie el
simbolismul sau naturalismul în literatura sau impresionismul în pictură. Astfel,
clasicismul se bucura de o buna primire la Junimea, care nu se închide insă fața de
romantism. Dar, gustul junimist se îndreaptă câtre producția confirmată de timp.

4. Spiritul oratoric –se naște din opoziția împotriva retoricii pașoptiste romantice,
mesianice, lipsite de echilibru dar si din respingerea frazeologiei politice parlamentare și a
beției de cuvinte a timpului. Impune un model în care totul, de la vestimentație la dicție
trebuia să dovedească perfecta stăpânire pe sine, rigoare, măsură. Modalitatea alcătuirii
unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compoziției discursului dupa modelul
maioescian reprezinta o tradiție la Junimea.

5. Ironia – venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al acţiunii lor
culturale. Celebra este zeflemeaua junimista la adresa ecceselor de orice natura, la orice
argument ridicol, care a coalizat împotriva mișcarii pe cei mai mulți dintre adversarii ei.

Ironia, folosită ca unealtă polemică, este folosită si în interiorul cercului. Totul conduce
spre acest mod de a înțelege activitatea junimistă, de la opozițialul Vasie Pogor pentru
orice fel de reguli in funcționarea societății, până la devize glumețe, precum întra cine vrea,
rămâne cine poate; de la plecarea poreclelor de care nu scăpa nimeni (bine hranitul
Caragiani, pudicul Naum, carul de minciuni Negruzzi, sunt doar cateva si nu dintre cele
mai tari”), la exclamații deloc academice, de genul faul! faul! când se spunea o anecdotă
fără haz.

Etapele ,,Junimii”
 1. Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874,
anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această
etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale
“Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu
barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu,
dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla,
Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în
care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai
Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

2 . Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași
se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă
în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei si
Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în
Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de
desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă,
știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

3. Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la

București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și
filozofice

În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o
păstreză singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să își asume
întreaga conducere a revistei.

Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă
dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu
Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir și de a tinerilor discipoli P. P.
Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval
Ion Luca Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și
gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un
caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre
Universitate.

Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația
Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se
desprind figurile cele mai proeminente ale științei si oratoriei universitare.
4. În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor
naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai
multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în
1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion
Mehedinți.

Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și
filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui
la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se
disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae
Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de
cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui
Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut acelasi grad
de popularitate ca si in anul 1980

5. A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga
direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează
cu una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan
Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse
însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de
marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu
și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul
criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși
controverse și în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.