Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga

Contextualizare:

Modernismul românesc se înscrie în literatură prin diferitele direcții estetice concretizate de autori de referință
privind evoluția tematică, stilistică și de viziune asupra lumii. Una dintre manifestările pregnante este expresionismul.

Trăsăturile expresionismului:

Prin intermediul expresionismului, în lirica românească sunt remarcate: intensitatea expresiei, trăirea lăuntrică,
manifestarea acută a sentimentelor și neliniștilor ființei umane, puternica aspirație spre absolut, spre perfecțiune, spre
esența cosmogonică. Subiectivitatea, trăirea sunt stilizate până la mitizare orientând ființa poetică spre timpurile mitice,
primordiale, exprimându-și dorința de reintegrare universală. Se remarcă influențe filozofice, exuberanța și frenezia,
dezlănțuirea eului. Poezia ia forma strigătului profetic. Lirismul se adâncește într-o viziune metafizică.

Particularitățile creației blagiene:

În aceste coordonate se înscrie unul dintre cei mai reprezentativi poeți ai literaturii române interbelice, prolific
artist care îmbină în lirica sa nevoia de potențare a misterului, expresia filozofică și metafora poetică: Lucian Blaga.

Viziunea despre lume:

Viziunea despre lume specific blagiană se construiește concentric în jurul conceptului de taină, mister care
definește lumea față de substanța universului asupra căreia își manifestă interesul două tipuri de cunoaștere: cea
paradiziacă, specifică rațiunii care fragmentează misterul în drumul spre dezvăluirea lui și cea luciferică destinată
spiritului, sufletului care devine caracteristică artistului și prin care misterul este potențat, asimilat. Această concepție
asupra sensurilor cunoașterii se concretizează, într-o manieră inedită și ușor polemică, în poemul său reprezentativ: Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii, publicată în volumul de debut Poemele luminii, în anul 1919. Astfel, lumina în
viziunea poetului se metamorfozează într-o metaforă care descrie drumul spre univers, spre cunoașterea acestuia.

Specia lirică:

Ca specie lirică, poemul reprezintă o adevărată artă poetică modernă deoarece abordează problema relației
creatorului cu propria sa creație. Totodată, este ilustrat și raportul poetului cu lumea. În plus, poezia prezintă și
caracterul unei meditații filozofice asupra conceptului de cunoaștere, dar conține și elemente de elegie prin
confesiunea eului liric pe tema cunoașterii, remarcându-se exacerbarea eului liric, interiorizarea sentimentelor, lirismul
excesiv subiectiv, intelectualizarea actului poetic, valorificarea versului liber, a tehnicii ingambamentului – trăsături care
fac posibilă încadrarea textului în viziunea modernistă, implicit cea expresionistă.

Titlul:

Titlul reliefează un enunț propozițional prin care este anticipat raportul eului cu universul. Mai mult,
propoziția-titlu este o adevărată declarație poetică ce impresionează prin fermitatea eului devenind un argument al
asumării unei condiții estetice bine definite. Astfel, atitudinea poetului este de protejare – nu strivesc – a misterului –
corola de minuni, prin iubire. Cuvintele din titlu se întregesc cu versurile finale: Căci eu iubesc/și flori, și, ochi, și buze,
și morminte, cuprinzând un întreg drum inițiatic pe care eul poetic îl parcurge surprins în metafora luminii. În plus,
metafora revelatorie – specifică operei lui Blaga – corola de minuni implică o sugestie simbolică și face referire la
forma cercului ca simbol al perfecțiunii, al absolutului spre care accede poetul. Subliniat prin repetare (deoarece
devine și primul vers al poeziei) va defini profesiunea de credință a creatorului și va susține tema textului: creația,
cunoașterea desemnată prin metafora luminii.

Compoziția:

La nivel compozițional, discursul poetic, formulat ca monolog liric nu este structurat strofic, ci în patru
secvențe poetice care explică fluent ideea cunoașterii prin tehnica ingambamentului, a versurilor inegale care au ca scop
modelarea cuvântului după cerințele subiective, interioare ale autorului. De asemenea, secvențele lirice se construiesc
sub forma unor relații de opoziție, de antiteză între cele două tipuri de cunoaștere: paradiziacă și luciferică ,
reprezentate la nivelul discursului liric prin metaforele lumina mea și lumina altora. Ba mai mult, pendulări antinomice
se remarcă și în structurile: nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogățesc în antiteză cu sugrumă.

Prima secvență:

Însumează primele 5 versuri și se dezvăluie eul liric în ipostaza creatorului-călător spre descoperirea tainei
universului reprezentată printr-o sugestivă enumerație: în flori, în ochi, pe buze ori morminte. Pe toate acestea poetul le-
ntâlnesc în calea mea. Eul liric refuză cunoașterea logică și, deci, nu ucid (cu mintea) tainele. Altfel spus, este un
adevărat scenariu al călătoriei inițiatice prin care poetul are revelația unor întruchipări concrete ale miracolului vieții și
ale misterului morții: simbolul florilor sugerează frumusețea naturii, sensibilitatea, taina înfloririi și a rodirii – prima
treaptă – cunoașterea senzorială; simbolul ochilor denumește a doua treaptă inițiatică, și anume, cunoașterea
contemplativă; buzele închid taina sărutului, cunoașterea prin eros, dar și rostirea poetică, logosul; mormintele sunt
simboluri ale pământului, ale tradițiilor, ale legăturii spirituale cu străbunii și reprezintă tulburătoarea taină a morții.
Toate acestea sunt ocrotite prin iubire și îmbogățesc vraja nepătrunsului ascuns. În finalul poemului, reluarea celor
patru simboluri construiește o tulburătoare viziune asupra lumii în centrul căreia se află eul iluminat de conștiința unei
legături substanțiale cu întregul, cu lumea, cu fiecare petală a corolei de minuni a lumii. În plus, mormintele amintesc
de Marea Trecere – modul în care Blaga definește conceptul de moarte, simbolizând treapta finală spre reintegrarea
universală.

A doua secvență:

Este construită pe baza unor opoziții: eu – alții, lumina mea – lumina altora, asemeni unei antiteze între cele
două tipuri de cunoaștere. Astfel, lumina altora este asociată cu verbul sugrumă a cărui forță emoțională face trimitere
la menirea omului comun care fragmentează misterul din dorința de a și-l dezvălui, dar rezultatul nu e altul decât
îndepărtarea de esență. Vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric este o interesantă metaforă care explică în
sens artistic conceptul de mister în viziunea lui Blaga, fiind parte a câmpului lexico-semantic specific ideii de taină. De
asemenea, prin alegerea acestei forme analitice, poetul se ferește să numească realitatea preferând să o descrie. Prin
conjucția coordonatoare adversativă dar este accentuată din nou, relația de opoziție. În acest sens, reluarea pronumelui
personal eu urmat de verbul sporesc exprimă opțiunea poetului pentru modelul cunoașterii luciferice. În continuare,
acest tip asimilat de poet prin creația sa este asemănat cu lumina lunii care, la rândul ei, sporește misterul nopții. În
aceeași direcție intervin și cuvintele sau structurile cu putere revelatoare: a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-
nțelesuri și mai mari. Fundamentul demonstrației lirice este lumina, veritabil mit personal, întâlnit și în alte texte ale
sale în asociere cu iubirea, geneza universului, creația, viața, trăirea personală.

Ultimele versuri, constituind și ultima secvență aduc o lămurire acestei pledoarii pentru frumos realizate de
Blaga, care-și motivează năzuința estetică prin iubire. Totodată, versurile au un rol concluziv: cunoașterea poetică este
un act de contemplație și de iubire.

În concluzie, poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii reprezintă un reper de artă poetică generată de o
conștiință artistică depășind cu mult granițele stricte ale poeziei.