08.05.

2020/ CURS - MODULUL 54 -INGRIJIRI PALIATIVE 

Sindromul de imobilizare al vârstnicului

Sindromul de imobilizare este un sindrom specific geriatric care aduce o condiţionare etiologică
complexă şi implicaţii medicale şi economice importante.
În producerea sindromului de imobilizare se disting factorii etiologici favorizanţi şi factorii
determinanţi, în realitate strâns intricaţi, în proporţii şi cu ponderi variabile de la caz la caz.

Factorii favorizanţi
- Vârsta - cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât subiectul este mai expus să facă sindrom de
imobilizare.
- Terenul – cu referire îndeosebi la bolile neuropsihice, subiecţii anxioşi, depresivi, cei predispuşi la
îmbolnăviri psiho-somatice fiind mai expuşi la a face un sindrom de imobilizare.
Conduita anturajului familial, social, de îngrijire medicală, poate constitui un factor favorizant sau
chiar determinant în anumite situaţii. Retragerea din activitatea profesională (pensionarea) pierderea
responsabilităţilor, a statutului şi rolurilor socio-profesionale, subminează terenul predispunând la
regresie intelectuală, fizică sau psihică. Dacă familia/anturajul persoanei în cauză nu manifestă o
conduită de respect şi integrare, ci una de respingere sau dimpotrivă de hiperprotecţie, se creează
premizele viitoare imobilizări.
Imobilizarea este un concept care se referă şi cuprinde toate dimensiunile fiinţei umane: socială,
fizică, psihică, intelectuală şi spirituală.

Factorii determinanţi
- Afecţiunile grave, severe, invalidante care impun imobilizări de lungă durată: accidentele
vasculare cerebrale, accidentele coronariene, fracturile, intervenţiile chirurgicale, tulburările
respiratorii, crizele psihice, alterările stărilor generale prin boli intercurente.
În multe din aceste cazuri, instalarea sindromului de imobilizare, ar putea fi evitată dacă, după
perioada de reanimare, de repaus sau imobilizare de necesitate, anxietatea pacientului pe de o parte
şi neglijenţa personalului de îngrijire pe de altă parte, nu ar perpetua această stare.
- Afecţiuni psihice: stări de depresie cu apatie-abulie, negativism, care netratate corect se complică
relativ repede cu sindrom de imobilizare, pacientul devenind caşectic, incontinent şi confuz.
- Circumstanţe psihice în care vârstnicii îşi impun restricţii de mobilizare, cum ar fi: teama exagerată
pe care le-a provocat-o o criză episodică intregral reversibilă, vertijele benigne, atacurile ischemice
tranzitorii, o cădere soldată cu o leziune osteo-articulară fără gravitate (contuzie, entorsă). Dacă nu se
intervine energic, dar şi cu tact şi răbdare, acest „fals sindrom de imobilizare”, autoimpus, poate duce
spre „organizarea” imobilizarii şi deci spre o invaliditate greu de reabilitat.
- Afecţiuni benigne cu evoluţie scurtă, simple indispoziţii, pot sta la baza instalării unui sindrom de
imobilizare. Pacientul se refugiază în boală, refuză să se ridice imediat ce episodul acut/indispoziţia
au trecut şi ulterior nu se mai poate ridica întrucât falsa imobilizare a devenit reală, prin somatizare.
Indiferent de cauze, sindromul de imobilizare odată constituit, are o simptomatologie şi o evoluţie
bine determinate, cu particularităţi individuale, in funcţie de caz şi de patologia existentă. Se
apreciază că intervalul de timp scurs de la debutul imobilizării până la instalarea invalidităţii este în
medie de 5,5 luni cu limite extreme între 10 zile şi 2 ani. Familia/anturajul contribuie, de multe ori, la
„fixarea” la pat a pacientului prin aplicarea unei terapii exclusivfarmacologice şi nu o „conduită
reactivizatoare”, de stimulare, ajutorare a vârstnicului să se mobilizeze.
În evoluţia sindromului de imobilizare se descriu 3 grupe de simptome: psihice, somatice şi
metabolice.

Simptome psihice
Cele mai frecvente sunt: anxietatea, depresia, dezorientarea, dar şi dependenţa regresivă, infantilă,
manifestată prin dezinteres, apragmatism, negativism, plâns, insomnie.

Simptome somatice
Un simptom important care se instalează rapid şi progresiv, adâncind invaliditatea, este amiotrofia
care limitează iniţial mişcările active, apoi mişcările pasive, ducând la instalarea de retracţii
musculare şi redori articulare. Sindromul devine dureros, se instalează frica şi rezistenţa la mişcări,
ceea ce întreţine imobilizarea.
Alte tulburări somatice ce se dezvoltă tot pe fondul imobilizării sunt: leziunile cutanate, diminuarea
peristaltismului intestinal şi favorizarea constipaţiei şi a fecalomului, tulburări respiratorii,
circulatorii, infecţii urinare şi pulmonare.

Semne metabolice:
Demineralizarea osoasă şi osteoporoza consecutivă, negativarea balanţei azotate, precipitarea
calculilor urinari.

Tratamentul sindromului de imobilizare

- este preventiv şi curativ.

Tratamentul preventiv include următoarele principii:

- Tratamentul bolii cauzale, iniţiat de urgenţă şi continuat în scopul depăşirii fazei de decubit
obligatorii. Încă din perioada de aplicare a terapiei intensive, se impun măsuri de Nursing
convenţional pentru prevenirea complicaţiilor legate de imobilizare şi anume:
- toaleta pe regiuni la pat pentru menţinerea pielii şi mucoaselor curate şi intacte;
- toaleta cavităţii bucale şi a ochilor la pacientul inconştient, zilnic, pentru prevenirea stomatitelor şi a
leziunilor corneene;
- schimbarea poziţiei la interval de 2 ore ziua şi 3 ore noaptea, observând şi masând punctele de
sprijin pentru activarea circulaţiei;
- efectuarea de masaje la nivelul membrelor inferioare pentru prevenirea trombozelor şi mobilizarea
pasivă a articulaţiilor pentru prevenirea anchilozelor;
- controlul sfincterelor prin utilizarea de Pampers sau prin sondă à demeure;
- hidratarea adecvată a pacientului pe cale parenterală sau enterală până la redobândirea reflexului de
deglutiţie;
- utilizarea de saltele antidecubit sau blăniţe sintetice de oaie pentru prevenirea
escarelor.
- „Ergoterapie de funcţie” – când pacientul devine conştient şi cooperant, care constă în:
- stimularea şi sprijinirea pacientului pentru a trece la efectuarea gesturilor cotidiene: toaletă,
alimentare, schimbarea activă a poziţiei, trecerea din pat în fotoliu pentru perioade progresiv
crescânde;
- kineziterapie de recuperare cu un specialist;

Când forma acută este lungă sau boala a survenit pe un teren cu multe alte tare, la un subiect
deprimat, echipa de îngrijire trebuie să apeleze, alături de kineziterapie şi ergoterapie, şi la
psihoterapie din partea unui specialist cu experienţă în geropsihologie.

Tratamentul curativ. Se aplică cel mai bine în unităţile specializate (servicii de cronici,
convalescenţă sau post-cură, recuperare, geriatrie) care au condiţiile necesare să aplice măsurile
dificile de terapie recuperativă. Tratamentul curativ se referă la:

a)Tratamentul medicamentos şi igieno-dietetic. Are indicaţii generale şi speciale pentru fiecare

pacient în funcţie de starea generală, de bolile asociate, de gradul aşa-zisei „uzuri de vârstă”.
Se urmăreşte combaterea denutriţiei prin aport de proteine, vitamine, anabolizante, lichide, corectarea
tulburărilor metabolice, controlul infecţiilor urinare, corectarea anemiilor şi a stărilor de
hipercoagulabilitate, activarea metabolismului celulei nervoase prin administrarea de
psihoenergizante.

b) Reabilitarea vârstnicului. Se aplică subiecţilor cu deficienţe fizice şi psihice şi presupune:

- dezvoltarea acelor capacităţi şi forţe care să le permită independenţa în autoservire, pentru nevoile
de bază;
- mobilizarea din pat în fotoliu;
- mersul propriu-zis sau cu cârje, cadru metalic, baston.

Reabilitarea se face atât în interesul vârstnicului cât şi al societăţii, chiar dacă „restitutio ad
integrum” nu mai este posibilă. Reabilitarea este sinonimă cu alţi 2 factori: readaptarea şi
recuperarea.
Readaptarea persoanelor vârstnice, în viziunea experţilor OMS, are în vedere 3 acţiuni:
- reactivarea - persoana vârstnică, pasivă, imobilizată, trebuie încurajată să-şi reia viaţa cotidiană în
mediul său normal.
- reinserţia socială - după boală sau chiar în timpul bolii, vârstnicul reia contactul cu familia,
prietenii, vecinii, încetând să mai fie izolat.
- reintegrarea - vârstnicul îşi reia locul în societate, participă din plin la viaţa normală, îşi reia adesea
activitatea profesională sau alte activităţi corespunzătoare capacităţii restante.

Reabilitarea geriatrică se întinde pe o perioadă mai lungă, de 4-5 luni şi obligă la o abordare
interdisciplinară: medicală, psihilogică, sociologică şi educaţională.

TEMA ;

PLAN DE INGRIJIRE LA UN PACIENT IMOBILIZAT

Termen de predare 15.05.2020