DOMENIUL: SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Îndrumător științific:

Prof. nursing:

Absolvent:
 ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

CU AMIGDALITĂ

Îndrumător științific:

Prof. nursing:

Absolvent:

SESIUNEA AUGUST 2011

 MOTTO:

„ A îngrijii, a asculta, a însoți în vindecarea

suferințelor sau în moarte, a reda maximul de
autonomie a fiecărui pacient, al vedea reluându-
și o viață activă și a avea mai târziu vești de la
el, este poate cea mai pasionantă, cea mai umană
dintre arte „

Virginia Henderson

CUPRINS pag
ARGUMENT........................................................................5

INTRODUCERE.................................................................7

Capitolul I – NOȚIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A

CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE..........................9

1.1–Anatomia căilor respiratorii superioare.................................10

1.2–Fiziologia și morfologia aparatului respirator.........................16

1.3–Rolul si funcțiile amigdalelor................................................21

Capitolul II – NOȚIUNI GENERALE DESPRE AMIGDALITĂ

2.1-Definiție.................................................................................23

2.2–Etiologie și etiopatogenie.......................................................24

2.3–Forme clinice........................................................................25

2.4-Simptomatologie....................................................................28

2.5–Diagnostic pozitiv..................................................................30

2.6–Diagnostic diferențial.............................................................32

2.7–Evoluție și prognostic............................................................33

2.8–Complicații............................................................................34

2.9–Investigații.............................................................................35

2.10–Tratament…………………..………………………….....….39
Capitolul III – CAZURI CLINICE

3.1–Cazul I......................................................................................52

3.2-Cazul II......................................................................................68

3.3–Cazul III....................................................................................80

CONCLUZII...................................................................................92

BIBLIOGRAFIE.............................................................................94
 ARGUMENT

Determinate de streptococi patogeni, cu manifestări clinice polimorfe, infecțiile

streptococice constituie un vast capitol de patologie infecțioasă legându-se în mare parte
existența a numeroase specii și tipuri de streptococi patogeni pentru om. Ei pătrund în
organismul uman prin multiple porți de intrare.

Aceste virusuri cu tropism major pentru țesutul limfatic, izolate în 1953 din
infecții latente ale vegetațiilor adenoide, apar în 1954 din boli respiratorii acute au fost
denumite adenovirusuri în 1956. Se cunosc 41 serotipuri distincte de adenovirusuri,
dintre care numai unele sunt mai frecvent implicate în patologia umană, care produc
afecțiuni frecvente ale țesutului adenoidian la copil cu forme ușoare și cu persistența
îndelungată a virusului în țesulul amigdalian și adenoidian.

Pătrunderea adenovirusurilor în organism se face cel mai frecvent pe cale

respiratorie, rezultând variate procese inflamatorii ale aparatului respirator. De aceea
“Sănătatea este acea stare de complet bine, fizic, mintal și social și nu constă numai în
absența bolii sau a infirmității.” “Medicul trece asistenta rămâne. Medicul prescrie
asistenta execută. ”, de aceea asistenta medicală trebuie să aibă o bază a pregătirii
teoretice și practice care se dobândește în școală și cum în zilele noastre științele
medicale progresează într-un ritm rapid, este nevoie de o permanentă instruire și
cunoaștere a metodelor noi de muncă. Tehnica îngrijirii bolnavului este disciplina de
bază a tuturor asistentelor medicale care lucrează la patul bolnavului.

Am ales ca temă a lucrării de diplomă “Amigdalita” pentru faptul că este o

afecțiune des întâlnită, în special la copii, dar și pentru că o cunoștință a avut această
boală. Prin realizarea acestei teme am învățat că asistenta medicală trebuie să intre în
pielea bolnavului și să respecte dorința bolnavului de a trăi pentru cel ce și-a pierdut
speranța, să meargă, pentru cel ce nu mai poate merge sau să fie glasul pentru cel care
nu poate vorbi, să fie sursa de hrană spirituală pentru cel care nu are posibilitatea să se
documenteze.

Pentru mine realizarea acestui proiect a însemnat foarte mult, deoarece prin
studierea acestor cazuri am ajuns la o înțelegere și o cunoaștere a ființei umane și a
modului în care se pot iniția și întreține relațiile interpersonale, cooperante, bazate pe
respect între membrii echipei de îngrijire și cel îngrijit.
 INTRODUCERE

Îngrijirile de sănătate sunt o componentă esențială a societății, care evoluează

odată cu ea. Persoanele care efectuează îngrijiri de sănătate sunt persoane cu cunoștințe
profesionale bogate și calități morale deosebite.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole :

• Capitolul I – prezintă “Noțiuni de anatomie și fiziologie a căilor

respiratorii superioare”

• Capitolul II – cuprinde noțiuni generale despre boală, simptomatologie,

etiologie și etiopatogenie, evoluție și complicații

• Capitolul III – cuprinde “Prezentarea a trei cazuri clinice ale unor

pacienți cu forme clinice diferite și planurile de îngrijire aferente.”

În primul caz pacienta prezintă repetate pusee de amigdalită acută,

reumatism postangios și stare generală alterată. Cea de-a doua pacientă prezintă
amigdale hipertrofice, faringe hipersensibil la palpare, fose nazale uscate, stare generală
alterată, iar cea de-a treia pacientă prezintă repetate pusee de amigdalită acută,
scarlatină, cripte amigdaliene pline cu cazeum cu miros fetid și stare generală alterată. În
toate cele trei cazuri simptomele predominante le reprezintă disfagia, discomfortul la
înghițire, febra, durerea, starea generală alterată.Din toate cele trei cazuri reiese că
amigdalita este o boală cauzată de infecția cu streptococ.

Îngrijirile acordate celor trei pacienți sunt ușor diferite de la caz la caz datorită
simptomatologiei diferite, așadar și îngrijirile se fac în funcție de ordinea nevoilor
fundamentale pe care le prezintă pacientul.

În urma îngrijirilor diferențiate evoluția pacienților a fost favorabilă. S-au externat

cu stare generală ameliorată și medicul le-a recomandat un regim alimentar asemănător,
evitarea curenților de aer rece, a umezelii, a frigului, cu revenire la control O.R.L. peste
șapte zile.
 CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA

APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigură mecanismul
respirației : al ventilației pulmonare,ca și al schimburilor de gaze de la nivelul alveolelor
pulmonare – hematoza. Acestea sunt : căile respiratorii superioare(cavitățile nazale și
faringele), cele inferioare(laringe, trahee și bronhii) și plămânii, ca organe principale ale
actului respirator (Fig.1 ).

Fig. 1
 1.1– Anatomia căilor respiratorii superioare

Ontogenetic, organele aparatului respirator au o origine comună cu cele ala

aparatului digestiv. Căile respiratorii superioare iau naștere din extremitatea cefalică a
intestinului primitiv, iar căile respiratorii inferioare și plămânii, din endodermul
intestinului anterior, prin mugurele laringotraheal. Acest mugure dă naștere laringelui,
traheei și celor două bronhii primitive din extremitatea cărora se vor dezvolta cei doi
plămâni în sens lateral. Acolo iau naștere și cavitățile pleurale, în care plămânii, în
dezvoltarea lor, se acoperă de mezoteliul celomic, ce va da naștere seroaselor respective.

Căile respiratorii extrapulmonare sunt reprezentate de fosele nazale, faringe,

laringe, trahee si bronhii primare.

Nasul si cavitatea nazală formează primul segment al acestui aparat. Nasul,

formațiunea mediofacială cu caracteristici specifice fiecărui individ și cu dublu rol
funcțional(respirator și olfactiv) îmbracă forma unei piramide cu baza în jos. Este
alcătuit dintr-un schelet osteocartilaginos, compus din oasele nazale, cartilajele laterale,
cartilajele aripii nasului(alare mari și mici), ca și alte accesorii, mai mici. La exterior
este acoperit de un strat de mușchi superficiali –pieloși – și tegumente, iar la interior,
căptușit de mucoasa nazală, cu excepția vestibulului căptușit de tegument. Nasul
prezintă o cavitate nazală care este împărțită de un perete median(sept nazal) în două
cavități, numite fose nazale. Septul nazal este format din lama perpendiculară a
etmoidului și osul vomer(sept osos), care se continuă anterior cu septul cartilaginos,
până la vârful nasului(apex nasi), unde se termină cu septul fibros, mobil.

Fosele nazale comunică cu exteriorul prin două orificii, numite narine, iar cu
faringele, prin două orificii largi, meaturi nazofaringiene, choane pe schelet. Fiecare fosă
nazală prezintă anterior, în dreptul aripii nazale, un vestibul nazal, prevăzut cu un prag
denumit limen nasi, peri(vibrise) și glande și fosa nazală propriu-zisă, ce purifică și
umectează aerul inspirat. Fosa nazală are patru pereți, dintre care cel lateral este mai
complicat și prezintă trei lame osoase: cornetele(concile) nazale, superior și mijlociu,
prelungiri ale osului etmoid și, cel inferior atașat maxilarului ca os independent.

Faringele reprezintă locul de încrucișare a căi respiratorii cu cea digestivă. Baza

faringelui corespunde porțiunii bazilare a occipitalului și feței inferioare a stâncii
temporalului(fig.2). Vârful se continuă cu esofagul, separația e un plan convențional ce
trece prin vertebra C6. Fața sa posterioară corespunde corpurilor și proceselor transverse
ale primelor 3 vertebre cervicale, mușchilor care le acoperă și feței prevertebrale a
fasciei.

Fig.2. Faringele

Faringele are forma unei pâlnii cu baza în sus și vârful în jos. Peretele
anterior îi lipsește și, prezintă 2 pereți laterali și unul posterior. Se descrie o suprafață
exterioară: exofaringele și o suprafață interioară: endofaringele. Are forma unui tub
muscular cu dimensiunea de 12-13 cm la adulți, se îngustează progresiv dinspre superior
spre inferior. Faringele are o tunică musculară compusă din două straturi, iar din interior
este tapetat de mucoasă. Endofaringele se împarte în 3 porțiuni. Aceste porțiuni pornesc
de sus în jos și sunt urmatoarele: nazofarngele, orofaringele(corespunde cavității bucale)
și laringofaringele. Toate cele trei etaje au comunicare anterioară cu structuri învecinate.
Transversal faringele măsoară la primul etaj 4 cm, la orofaringe 5 cm, iar în porțiunea
inferioară 3 cm. În sens sagital are 2 cm cu o lărgire la nivelul orofaringelui de 4 cm.

Nazofaringele (numit și epifaringele, cavum și rinofaringe) se întinde de la baza

craniului superior până la nivelul unui plan imaginar care trece prin palatul moale.
Elemente anatomice importante de la nivelul acestui compartiment sunt: anterior –
orificiile coanale pe unde comunică cu fosele nazale, superior planșeul sinusului
sfeniodal. La nivelul peretelui lateral se deschide orificiul faringian al tubei
auditive(trompa lui Eustachio) de formă triunghiulară, iar posterior acestui ostium găsim
o depresiune numită fosa lui Rosenmüller cu tonsila tubară. Acest reper anatomic
prezintă importanță deoarece reprezintă locul de debut al neoplasmului de rinofaringe.

La unirea peretelui superior cu cel posterior se afla tonsila faringiană. Mucoasa

rinofaringelui este de tip respirator, cilindric-ciliată.

Orofaringele (bucofaringele sau mezofaringele) se întinde de la nivelul unui plan

orizontal care trece prin platanul moale până la nivelul marginei superioare a epiglotei.
Raporturile anatomice ale bucofaringelui sunt: anterior cu cavitatea bucală, comunicarea
fiind realizată prin istmul bucofaringian, posterior cu fascia prevertebrală și corpurile
vertebrelor cervicale 2 și 3; lateral intră în raport cu spațiul laterofaringian unde se
găsesc arterele carotide, vena jugulară internă, noduri limfatice și nervii cranieni IX , X,
XI și XII. La nivelul peretelui lateral al orofaringelui se află tonsila palatină conținută în
loja tonsilară formată dintr-un pilier anterior și unul posterior; superior tonsilei palatine
se află fosa supratonsilară cuprinsă între pilierul anterior și posterior. Mucoasa
orofaringelui este de tip stratificat pavimentos necheratinizată.

Laringofaringele (sau hipofaringele) se întinde de la nivelul marginei superioare

a epiglotei la nivelul limitei inferioare a cartilajului cricoid și comunică anterior cu
laringele. Inferior, hipofaringele se continuă cu esofagul, limita fiind reprezentată de
sfincterul esofagian superior. Raporturile hipofaringelui sunt: anterior cu coroana
laringiană și fața posterioară a laringelui, lateral cu artera carotidă comună, vena
jugulară internă și nervul X, posterior cu fascia prevertebrală și corpurile vertebrelor
cervicale III până la VI. La nivelul peretelui lateral se formează două șanțuri numite
sinusuri piriforme. Mucoasa hipofaringelui este de tip stratificat pavimentos
necheratinizată.

Drenajul venos se face în vena facială, plexul pterigoidian, vena jugulară internă,
iar cel limfatic în ganglionii retrofaringieni și cervicali.

La nivelul oro- și rinofaringelui se descriu o serie de formațiuni limfo-

epiteliale(amigdalele) care, în ansamblu, formează inelul Waldeyer:

-amigdala faringiană (vegetațiile adenoide) situate pe peretele

superoposterior al rinofaringelui;

-amigdala tubară situată în jurul ostisumului tubar, în fosa Rosenmuller;

-amigdala palatină situată între pilierii anterior și posterior al vălului palatin;

-amigdala linguală situată în baza limbii.

Considerat de la exterior spre interior peretele faringelui este alcătuit din:

-aventicea faringelui – sau tunica conjunctivă de înveliș care se află la exterior;

-tunica musculară – este alcătuită din mușchi striați. Unii dintre acestia sunt
dispuși circular și formează mușchii constrictori ai faringelui, iar alții sunt dispuși
longitudinal și alcătuiesc mușchii ridicători ai faringelui;

-tunica fibroasă – corespunde tunicii submucoase și este alcătuită din fascicule de

fibre conjunctive dispuse încrucișat, la care se adaogă numeroase fibre elastice. Această
tunică constituie scheletul fibros al faringelui și-l leaga de baza craniului. Ea formează
pătura de susținere a tunicii mucoase, de aceea este denumită și aponevroza internă a
faringelui.

-tunica mucoasă – căptușește cavitatea faringiană(endofaringele), fiind

continuarea mucoasei bucale. Este formată, ca și aceasta, dintr-un epiteliu pavimentos
stratificat, în afară de porțiunea superioară(nazofaringele), unde are un epiteliu cilindric
ciliat și din corion, în care se găsesc numeroși foliculi limfatici și țesutul
adenoid(amigdalele faringiene, amigdalele palatine). De asemenea aici mai întâlnim și
glande seromucoase.

Cavitatea bucală și faringele participă la o serie de funcții importante în digestie,

fonație: masticația, deglutiția, senzația gustativă. De asemenea amigdalele au rol
imunologic specific.

Vascularizația faringelui. Artera carotidă externă prin ramurile ei asigură aportul

sanguin, iar drenajul venos este realizat de vena jugulară internă. Drenajul limfatic este
asigurat de nodurile limfatice ale lanțului jugular – grupurile jugular superior,mijlociu și
inferior.

Inervația faringelui. Motricitatea musculaturii faringelui se află sub controlul

nervilor cranieni glosofaringian(IX) și vag(X). Inervația senzitivă este asigurată de
trigemen pentru nazofaringe, de glosofaringian pentru orofaringe și de vag pentru
hipofaringe.

Funcțiile principale ale faringelui sunt: deglutiția, funcția senzorială, funcția

imunologică, funcția respiratorie și funcția fonatorie.

Deglutiția este un act reflex, declanșat de bolul alimentar ajuns la nivelul bazei
limbii și care se desfășoară în mai multe etape:

-închiderea comunicării cu nazofaringele prin ridicarea vălului moale;

-laringele este deplasat antero-superior sub baza limbii, iar epiglota acoperă
coroana laringiană;

-adducția corzilor vocale;

-in acest mod bolul alimentar trece prin sinusurile piriforme;

-sfincterul esofagian superior se relaxează iar muschii constrictori propulsează

bolul în esofag.

Funcţia respiratorie. Faringele constituie o răspântie la nivelul căilor aeriene şi

digestive superioare şi participă alternativ la ambele funcţii: în timpul pasajului aerului
inspirat sau expirat prin rino- şi orofaringe deglutiţia este inhibată.

Funcţia senzorială, perceperea gustului se realizează atât la nivelul papilelor

linguale gustative cât şi prin receptori de la nivelul orofaringelui.

Funcţia imunologică este asigurată de ţesutul limfoepitelial grupat în aşa-numitul

inel al lui Waldeyer şi care cuprinde: tonsila faringiană, tonsilele palatine, tonsila tubară,
tonsila linguală de la baza limbii. Funcţiile de supraveghere imunologică specifice
tonsilelor sunt următoarele:

-tonsilele produc limfocite;

-la nivelul lor se realizează expunerea limfocitelor de tip B şi T la antigenii uzuali
şi în acest mod se asigură producţia de limfocite mesager şi limfocite cu memorie;
-plasmocitele de la nivel tonsilar secretă toate tipurile de imunoglobuline;
-limfocitele imunoactive de la nivel tonsilar pătrund în torentul sanguin şi
limfatic.
Funcţia fonatorie. Cavitatea bucală, faringele şi limba sunt importante în vocea
articulată şi în realizarea timbrului specific al vocii prin modularea sunetului
fundamental emis la nivelul corzilor vocale.

1.2. Fiziologia si morfologia aparatului respirator

1.2.a.Mecanica respirației. Respirația reprezintă schimbul de oxigen și dioxid de

carbon dintre organism și mediu, iar schimburile gazoase pulmonare se realizează
datorită succesiunii ritmice a două procese: inspirația și expirația.

În inspirație aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii, până la nivelul

alveolelor pulmonare, iar în expirație o parte din aerul alveolar este expulzat la exterior.
Acest proces prin care se face circulația alternativă a aerului între mediul extern și
alveolele pulmonare, constituie ventilația pulmonară.

Inspirația este un proces activ care constă în contracția mușchilor inspiratori și

are drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creșterea celor trei diametre.
Diametrul longitudinal se mărește prin contracția diafragmului, care iși micșorează
curbura(bolta), apăsând asupra organelor abdominale, iar diametrele antero-posterior și
transversal se măresc prin orizontalizarea ,ridicarea și rotația coastelor, ca urmare a
contracției mușchilor intercostali externi. Modificările de volum ale cutiei toracice
determină modificări solidarii cu cutia toracică. Pelicula de lichid pleural dintre cele
două foițe pleurale, favorizează alunecarea acestora dar și creșterea coeziunii dintre ele.
Astfel, în inspirație plămânii urmează expansiunea toracică și se destinde pasiv. Ca
urmare presiunea intrapulmonară scade cu 2-3 mm Hg față de cea atmosferică și de
aceea aerul atmosferic pătrunde în plămâni. În inspirația forțată acționează și mușchii
inspiratori accesori, contribuind la ridicarea suplimentară a coastelor.

Expirația este un proces pasiv în condiții obișnuite, toracele revenind la

dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxării musculaturii inspiratorii. În
consecință, plămânii nu mai sunt ținuți în stare de tensiune și se retractă. Se creează
astfel, în interiorul plămânilor, o presiune superioară cu 2-4 mm Hg celei atmosferice,
ceea ce face ca o parte din aerul introdus anterior să fie expulzat. Expirația se realizează
pe seama elascticității pulmoare, a elasticitații cartilajelor costale torsionate și a
ligamentelor întinse în timpul inspirației. În timpul efortului și în anumite condiții
patologice expirația devine activă, intrând în acțiune anumite grupe musculare toracice
care, prin contracția lor, determină tracțiunea coastelor în jos și mușchii abdominali, a
căror contracție coboară rebordul costal și micșorează volumul cutiei toracice
amplificând bolta diafragmatică. Variațiile presiunii în timpul mișcărilor respiratorii se
pot evidenția cu ajutorul aparatului Donders.

Mișcările inspiratorii și expiratorii se succedă ritmic, fără pauză în tot cursul

vieții. Înscrierea mișcărilor respiratorii, se poate face cu ajutorul pneumografului,
graficul mișcărilor respiratorii poartă numele de pneumogramă.

Frecvența mișcărilor respiratorii în stare de repaus este de 16/minut la bărbat și,

18/minut la femeie. Frecvența și amplitudinea mișcărilor respiratorii variază în funcție
de necesitățile organismului în oxigen și mai ales de cantitatea de bioxid de carbon
produsă. Mișcările respiratorii permit pătrunderea și ieșirea succesivă a aerului din
plămâni, contribuind astfel la realizarea ventilației pulmonare. În inspirația normală se
introduce în plămân un volum de 500 ml are, care este eliminat prin expirație volum
curent(V.C.). Peste volumul curent, o inspirație forțată poate introduce în plămâni încă
aproximativ 1500 ml aer-volum inspirator de rezervă(V.I.R.), iar printr-o expirație
forțată care urmează după o expirație obișnuită, se mai poate elimina din plămâni
aproximativ 1000-1500 ml aer-volum expirator de rezervă(V.E.R.).
 V.C.+V.I.R.+V.E.R.=capacitate vitală(C.V.)

Valoarea C.V. variază în funcție de vârstă, sex, înălțime și gradul de antrenament.

Măsurarea volumelor pulmonare se face cu ajutorul spirometrului existent în școli.

Plămânii nu se golesc de aer nici după o expirație forțată, deoarece se găsesc într-
o ușoară distensie, volumul pulmonar fiind ceva mai mic decât cel toracic. Volumul de
aproximativ 1500 ml aer, rămas în alveole, poate fi expulzat din plămâni doar prin
deschiderea toracelui, acesta purtând denumirea de volum rezidual(V.R.).

C.V.+V.R.=capacitate pulmonară totală (C.P.T.). Cantitatea de aer mobilizată

pe minut în repaus este denumită debit ventilator și reprezintă produsul dintre volumul
curent și frecvența respiratorie( 500 ml x 16 respirații/minut ). Debitul ventilator crește
foarte mult în efortul fizic.

1.2.b.Reglarea mișcărilor respiratorii. Adaptările ventilației pulmonare la

necesitățile variabile ale organismului se realizează prin mecanisme extrem de fine, care
reglează permanent ventilația prin modificarea frecvenței și amplitudinii respirațiilor.
Concomitent cu modificările ventilatorii se produc și adaptări circulatorii, adecvate
pentru menținerea schimburilor respiratorii la un nivel corespunzător necesităților
tisulare. Modificările activității sunt rezultatul unor mecanisme nervoase și umorale.

Reglarea nervoasă are la rândul ei două componente: reglarea “automată” și

reglarea comportamentală și voluntară.

1.Reglarea “automată” a ventilației. În condiții obișnuite de viață reglarea

ventilației este realizată de către o serie de structuri nervoase situate în formațiunea
reticulată bulbopontină, dotate cu capacitatea de a descărca ritmic impulsuri, care ajung
pe calea tracturilor bulbo-spinale la motoneuronii medulari și de aici, prin fibrele
motorii, la musculatura inspiratorie, provocând contracții ritmice ale acesteia.
Respirațiile se opresc dacă se practică o secțiune între bulb și măduvă, deoarece au fost
întrerupte căile bulbo-spinale, în schimb, dacă se secționează măduva sub C5-respirațiile
nu se modifică, pentru că se mențin conexiunile dintre formațiunile nervoase bulbare și
segmentele cervicale de origine a nervului frenic care inervează diafragmul. Efectuarea
unei secțiuni nervoase între punte și bulb, mai ales dacă sunt secționați și nervii vagi,
este urmată de instalarea unor respirații rare și mai puțin ample din cauza prelungirii
inspirației-respirației apneustice datorită separării formațiunilor bulbare de un centru
pontin denumit pneumotoxic. Fiziologia clasică, descrie în bulb un centru inspirator și
unul expirator, între care exista conexiuni anatomice și funcționale foarte strânse datorită
cărora se realizează altenanța dintre inspirație și expirație.

În timpul expirației, teminațiile receptoare vagale nu mai sunt stimulate și ca

urmare, centri inspiratori bulbari nu mai sunt supuși influențelor inhibitoare vagale și
pneumotoxice. Impulsurile oferente provocate de creșterea presiunii arteriale determină
inhibarea respirației, iar hipotensiunea exercită efecte inverse.

2.Reglarea comportamentală și voluntară a ventilației. Centrii bulbo-pontini

iși modifică activitatea în funcție atât de informațiile primite de la variați receptori
periferici, cît și sub influența impulsurilor de la nivelul unor formațiuni nervoase
superioare. Influența voluntară a ritmului respirator deține o importanță fundamentală în
realizarea anumitor activități specific umane, cum sunt: vorbitul, cântatul vocal și cu
instrumente muzicale de suflat; în aceste condiții, respirația nu mai este controlată de
centrii bulbo-pontini, ci de scoarța cerebrală.

Reglarea umorală. Dioxidul de carbon reprezintă unul din factorii cei mai
importanți, care reglează activitatea centrilor respiratori. Orice variație în plus sau în
minus a concentrației de dioxid de carbon din sânge, determină modificări ale activității
centrilor respiratori.

1.2.c.Schimburile gazoase respiratorii. Schimburile principalelor gaze

respiratorii la nivelul pulmonar și tisular, se face pe baza unor legi fizice, a unor
mecanisme fiziologice și a proprietăților membranelor alveolo-capilare și celulare.

Etapa pulmonară. Schimburile gazoase pulmonare se realizează datorită

diferenței presiunilor parțiale ale O2 și la CO2 în cele două medii separate de membrana
alveo-capilară, aerul alveolar și sângele din capilarele pulmonare. Oxigenarea sângelui
din capilarele pulmonare, poartă numele de hematoză pulmonară. Deși sângele străbate
foarte repede capilarele pulmonare, schimburile gazoase sunt posibile, deoarece
suprafața de contact este extrem de mare, stratul de sânge este foarte subțire și grosimea
membranei alveolo-capilare este minimă.

Etapa sanguină, reprezintă transportul gazelor respiratorii. Transportul sanguin al

CO2 se face în mică măsură sub formă dizolvată în plasmă și în cea mai mare parte sub
forma unor combinații chimice labile, CO 2 rezultat din oxidațiile celulare ajunge prin
difuziune în lichidul interstițial și apoi în sânge. Sub formă de bicarbonați se transportă
în sânge aproximativ 80% din CO2, din care 10% în eritrocite și 70% în plasmă.

Etapa tisulară. La nivelul capilarelor tisulare, sângele arterial cedează O 2 necesar

activitaților celulare și se încarcă cu CO2 rezultat din metabolismul celular. Creșterea
temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O 2, favorizând deci disocierea HbO2.
Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin difuziune, ele trecând din tesuturi în
sânge(și invers) prin intermediul lichidului interstițial.

1.3.Rolul și funcțiile amigdalelor

Amigdalele sunt mase de țesut limfatic situate de o parte și de alta a gâtului,

deasupra și în spatele limbii.Țesutul limfatic conține anumite tipuri de celule ale
sistemului imunitar, în special limfocite, care produc anticorpi și macrofage ce distrug
germenii pătrunși în organism. Amigdalele fac parte din
sistemul limfatic, îndeplinesc rolul unor ganglioni și au funcții suplimentare
importante pentru sistemul imun.
Funcțiile amigdalelor
 Protecția față de agenții patogeni este asigurată de piele și de sistemul imun.
Pielea previne parțial contactul direct dintre microorganismele din mediul înconjurător și
interiorul organismului. Odata cu alimentele și aerul respirat, numeroase și variate
microorganisme trec dincolo de bariera pielii. Dacă pe mici leziuni netratate ale pielii
germenii sunt capabili să producă infecții deosebit de agresive, sunt evidente
consecințele catastrofale ale invaziei patogene fără controlul sistemului imun. Vizibilă
doar la microscop, activitatea sistemului imun este permanentă și consumă multă
energie; dimensiunea sistemului limfatic, apropiată de cea a sistemului circulator, oferă
o comparație elocventă asupra amplitudinii activității sistemului imun. Amigdalele
identifică rapid agresorii și protejează organele interne de infecții. Amigdalele sunt
situate în apropierea receptorilor termici de la nivelul gâtului și la distanță de organele
interne. Poziționarea strategică permite sistemului imun declanșarea primelor reacții de
apărare în amigdale. Când primele reacții de aparare nu sunt suficiente pentru
contracararea agresiunilor, sistemul imun declanșează infecția sau inflamația la nivelul
amigdalelor, departe de organele interne.

Rolul amigdalelor

Rolul informational - viteza de răspuns a sistemului imun

Amigdalele sunt primele organe limfatice care identifică agresorii și produc
anticorpii corespunzători. În absența amigdalelor viteza de răspuns a sistemului imun
scade deoarece microorganismele sunt identificate abia după ce pătrund adânc în
organism, în diverse secțiuni ale sistemului limfatic, iar ageții patogeni au la dispoziție
timp suplimentar în care se înmulțesc necontrolat și își sporesc rezistența. Reacțiile sau
infecțiile la nivelul amigdalelor constituie practic primul și cel mai important laborator
în care sistemul imun produce anticorpi.
Rolul de protectie
În anumite condiții, agresorii microscopici pot suprasolicita sistemul imun,
consecința find producerea inevitabilă de procese inflamatorii sau infecțioase. Sistemul
imun nu lasă la voia întamplarii aceste procese inevitabile și le declanșează la nivelul
amigdalelor, departe de organele interne pe care le protejează astfel(Fig.3).

Fig. 3

Capitolul II

NOȚIUNI GENERALE DESPRE

AMIGDALITA CRONICĂ

2.1.Definiție. Amigdalita cronică (fig.4) este o infecție cronică, permanentă și

recidivantă a amigdalelor, favorizată de o serie de circumstanțe locale și generale,
constituționale și de mediu. Ea se traduce prin hipertrofia amigdalelor palatine și
prezența cazeumului în cripte, însă pot exista și amigdalite cronice fără hipertrofie.
 Fig. 4

2.2.Etiologie și etiopatogenie. În etiologia amigdalelor cronice trebuie să

cercetăm în primul rând abcesele acute din copilărie.
Amigdalita cronică este precedată în majoritatea cazurilor de una sau mai multe
amigdalite acute. Sunt cazuri la care nu gasim în antecedente angine repetate, deci
amigdalita are de la început o evoluție înceată cronică.
Trecerea inflamației acute în inflamație cronică depinde de mai mulți factori:
-cauza principală a îmbolnăvirii frecvente a amigdalelor constituie topografia și
structura lor anatomică;
-criptele amigdaliene alcătuiesc principalul focar de infecție, fiindcă la nivelul lor
se creează condiții care îngreunează eliminarea conținutului lor;
-legăturile limfatice cu fosele nazale explică apariția anginelor acute după
diferitele intervenții în fosele nazale în tulburările circulatorii ale limfei;
 -respirația bucală, în urma obstrucției nazale, are o acțiune vătămătoare asupra
amigdalelor prin aerul inspirat care antrenează o serie de factori nocivi(termici, chimici,
biologici), care acționează direct asupra amigdalelor;
-frigul este o cauză determinantă a amigdalelor repetate, nu numai prin acțiunea
lui directă asupra mucoasei faringiene, dar și prin acțiunea reflexă în urma tegumentelor
când se produce o inhibiție a proceselor biochimice de la nivelul amigdalelor prin
tulburarea intervenției vasomotorii a mucoasei faringiene;
-alte cauze sunt bolile infecțioase ca: difteria, scarlatina, pojarul, gripa, cu prilejul
cărora apare o hipertrofie bruscă a țesutului amigdalian;
-cauze de vecinătate ca: afecțiuni nazofaringiene și în special vegetațiile adenoide
la copil, pot determina și întreține o infecție cronică a amigdalelor;
-rinitele purulente și sinuzitele supurate la adulți constituie focarul care poate
influența amigdalele;
-leziunile gingivo-dentare și mai ales accidentele molarului de minte produc
infecții amigdaliene.

2.3 – Forme clinice. Amigdalita este de două feluri: cronică și acută.

Amigdalita cronică este de trei feluri: cazeoasă, infectantă și hipertrofică.

Amigdalita cronică cazeoasă este caracteristică adulților. Prezintă dopuri
cazeoase în criptele celor două amigdale. Dopurile sunt galben-maronii, moi, fetide, cu
diametrul de până la 2 mm și reprezintă resturi de celule limfoide în care se găsesc
microbi saprofiți, streptococi, anaerobi sau fuzospirili. Retenția cazeumului în cripte,
realizează chisturile amigdaliene de retenție și uneori, prin concretarea lui, poate da
naștere calculilor amigdalieni care întrețin infecția. Leziunile epiteliului amigdalian și
modificările țesutului limfoid favorizează treptat hiperplazia preponderent conjunctivă și
scleroza progresivă a amigdalelor, care își micșorează volumul.
Nu produce tulburări. Este descoperită, întâmplător, la un examen O.R.L. efectuat
pentru un alt motiv.
Amigdalita cronică infectantă reprezintă un focar de infecție cronică cu floră
microbiană asemănătoare cu cea existentă la nivelul gurii și dinților. Streptococul
hemolitic și nehemolitic sunt cei mai frecvenți prezenți. Dacă bolnavul afirmă că în
antecedente a prezentat angine repetate cu sau fără abcese periamigdaliene, diagnosticul
de amigdalită cronică infectantă nu mai are nevoie de alte semne obiective.
Aceste amigdalite pot să dea complicații frecvente :
• flegmoanele periamigdaliene sunt cele mai frecvente;
• amigdalita criptică ulceroasă, în care există ulcerații acoperite de false
membrane;
• infecții pulmonare diverse: laringite cronice, astm bronșic, bronșite
cronice, abcese pulmonare;
• septicemia streptococică;
• apendicita acută, apendiculul fiind socotit amigdală abdominală;
• focare de infecție amigdaliene sau dentare care pot să se
propage la ochi, să dea lopecie, poliartrite, tromboflebite, arteriopatii;
• boli de piele: erizipel recidivant, eczeme, urticarii.
Acestea se vindecă, numai, dupa practicarea amigdalectomiei.
Amigdalita cronică hipertrofică este caracteristică copiilor care au un sistem
limfatic mai activ. Amigdalele sunt hipertrofiate prin creșterea exagerată a țestului peste
care se pot dezvolta diverse leziuni inflamatorii (fig.5 și fig.6).
Hipertrofia caracteristică vârstei tinere, interesând în exclusivitate țesutul limfoid,
este o hipertrofie inflamatorie moale. Amigdalele mărite de volum sunt patologice
numai prin dimensiunile lor, iar simptomatologia pe care o determină este de ordin strict
mecanic.
La adult hipertrofia amigdaliană este fermă sau dură, prin proliferarea tesutului
conjunctiv sau intraamigdalian.
Ca formă amigdalele pot apărea pediculate, exteriorizate din lojă, alteori sunt
ascunse între pilieri și acoperite parțial de repliul supraamigdalian și triunghiular sau
amigdalele protejate, dezvoltate mai mult în partea inferioară a lojei, par căzute prin
hipofaringe și baza limbii.

Fig. 5

Fig. 6
Semnele amigdalitei hipertrofice sunt :
• tulburări respiratorii produse de amigdalele care se unesc pe
linia mediană;
• sforăit, în somn;
• dificultăți, de înghițire;
• vocea înăbușită “amigdaliană”;
• tusea reflexă, seara, provocată de senzația de gâdilătură în
gât;
• oboseală sau fatigabilitate;
• stări sufebrile.
Tratamentul este chirurgical și constă în extirparea amigdalelor (amigdalectomie).
Amigdalectomia are următoarele indicații:
• amigdalita cronică infectantă, cu repetate pusee acute;
• amigdalita cu infecție de focar;
• amigdalita cronică cazeoasă, cu halenă neplăcută, fetidă;
• amigdalitele hipertrofice însoțite de tulburări respiratorii, tuse
seacă și disfagie.
Amigdalitele cronice sunt inflamații cronice ale amigdalelor întreținute de
germenii cantonați în țesutul limfatic din amigdale. Pe acest fond apar pusee repetate de
amigdalită acută.
Amigdalita acută se manifestă sub două forme:
• forma acută parenchimatoasă, cu infecția întregii amigdale;
• forma acută foliculară, în care amigdalele sunt acoperite de
puroi.
Este mai frecventă la copii dar și la adulții slăbiți, în lunile reci.
Se manifestă zgomotos, prin:
• febră, curbatură, stare generală alterată;
• dureri la deglutiție, care determină pe copil să refuze
mâncarea;
• faringele este roșu(eritematos);
 • amigdalele sunt mărite de volum și acoperite cu puncte albe
de puroi ;
• exudatul faringian pune în evidență microbii, de obicei
streptococii.
Tratamentul constă în :
• gargară cu ceai de mușețel călduț sau permanganat de potasiu
• faringosept, fenosept, streptsils;
• antibiotice, în cazul streptococului beta-hemolitic, numai
penicilina G;
• repaus la pat, temperatura camerei, de 18 – 20 0;
• se vor ingera multe lichide;
• atunci când puseele sunt frecvente se recomandă extirparea
amigdalelor.
2.4 Simptomatologia amigdalitei cronice nu are o precizare clinică bine
definită. Este imposibil de pus diagnosticul de amigdalită cronică numai pe aspectul
exterior al amigdalelor.

Semne subiective:
• senzații dureroase, discrete, cu înțepături, mai ales în timpul
înghițiturilor. Aceste senzații sunt localizate la nivelul amigdalelor și în special în
regiunea corespunzătoare lor.
• inspir dificil, sforăit în somn, în cazul amigdalelor foarte mari
care strâmtează în măsură importantă istmul faringian;
• pot apărea modificări de timbru (voce amigdaliană), uneori
pronunțare dificilă, determinate de limitarea mobilității vălului și pilierului posterior prin
perturbarea contracției peristafilinilor;
• uneori manifestări asmatiforme în cazul amigdalelor plonjate;
• aceste simptome nu sunt însoțite de temperatură sau pot
prezenta mici oscilații termice ( 370 – 37,20 C ), stare de adinamie cu dureri articulare
vagi, după ingerare de lichide reci;
• alteori bolnavul prezintă o senzație de iritare a faringelui cu
accese de tuse și intermitent eliminarea unor grunji alb-gălbui de cazeum fetid, gura
exhală un miros din cauza fermentațiilor de la nivelul criptelor.
Semne obiective:
Examenul faringelui trebuie făcut metodic, prin inspecție, palpare cu degetul,
explorare cu stiletul sau spatula, recoltarea conținutului criptelor pentru examenul
bacteriologic.
La inspecție:
• ne interesează volumul amigdalelor care poate fi vizualizat
nu numai prin simpla inspecție a faringelui, ci trebuie executată și o apăsare cu vârful
unei spatule privind partea laterală a stâlpului anterior, pentru a încerca să scoatem
amigdala din loja ei;
• amigdalele mult hipertrofiate la adulți, produse de o iritare a
țesutului limfatic cât și a celui conjunctiv, constituie un semn valoros în diagnosticarea
unei amigdale cronice;
• inspectând fața internă a amigdalelor vedem că ea poate fi
netedă sau brăzdată. În amigdalita cronică, forma cea mai des întâlnită este cea brăzdată;
• amigdalele mici, atrofiate și dure, care produc în urma
înlocuirii treptate a țesutului limfoid cu țesut conjunctiv, se întâlnesc mai rar în cursul
amigdalitelor cronice, în această formă de amigdalită cronică, atrofiată, focarul infecțios
se află mai profund și izolat de suprafața amigdalei unde deseori apar cicatrici;
• un simptom important al amigdalitei cronice este roșeața stâlpului anterior
cu marginea lui liberă, puțin edematială și aderentă de amigdala hipersensibilă la
palpare;
• aspectul și conținutul criptelor au o deosebită valoare în
diagnosticul amigdalei cronice.
 La faringoscopie – constatăm acele dopuri de cazeum alb-gălbui, închistate în
cripte, mai ales la nivelul polului superior sau înapoia stâlpului anterior, care trebuie
îndepărtat pentru a pune în evidență acest cazeum.
Palparea ganglionului – satelitului amigdalian înapoia unghiului mandibulei,
când poate apărea și o durere cu iradiere spre urechea respectivă, ca și controlul foselor
nazale nu trebuie omise în cursul unei amigdalite cronice.
2.5 Diagnostic pozitiv
Diagnosticul unei amigdalite cronice, ca infecție de focar, se face pe baza
anamnezei bolnavului, care trebuie cercetată cu multă minuțiozitate, mai ales că
procesul acut amigdalian care precede o nefrită sau un reumatism este de cele mai multe
ori atenuat și deci, neglijată de bolnav în majoritatea cazurilor.
Anginele din copilărie, flegmoanele amigdaliene și periamigdaliene, anginele
difterice sau scarlatinoase joacă un rol important în producerea condițiilor unei infecții
de focar.
Din toate formele amigdalelor, cele mici, atrofiate, scleroase, ascunse în lojele
amigdaliene aproape invizibile la prima infecție, aderentă la stâlpi, sunt cele mai
suspecte. Micșorarea lor se datorează faptului că țesutul fibros a înlocuit o bună parte a
țesutului limfatic.
Ganglionul satelit al amigdalei este deseori mărit de volum și sensibil la presiune.
În mod inconstant, bolnavul prezintă o tuse seacă diminuată.
În cele mai multe cazuri bolnavii au o hipersensibilitate la frig deosebit, la
schimbări de temperatură fac cu ușurință cataruri rinofaringiene și au o senzație de
deglutiție dureroasă.
Dintre semnele de ordin general sunt întâlnite mai frecvent senzația de oboseală,
somnolență, alte ori insomnie, palpitații periodice, uneori stări subfebrile.
Subfebrilitățile cronice de origine infecțioasă trebuie deosebite de subfebrilitățile
funcționale: primele se manifestă cu simptome subiective și obiective dentare sau
amigdaliene, temperatura ajungând până la 37,70C, chiar 380C.
 Examenul ORL va fi precedat și completat totdeauna de un examen general.
În diagnosticul focarului de infecție amigdalian, proba terapeutică prin extirparea
amigdalelor constituie de cele mai multe ori singurul criteriu de certitudine.
În indicația terapeutică a unui presupus focar de infecție amigdalian este totuși
necesar a se baza pe o serie de date paraclinice, din confruntarea cărora, cu datele
clinice, să rezulte unele concluzii de probabilitate:
• homeograma – arată diverse grade de anemie ;
• leucograma – după masajul amigdalitei, arată o limfopenie în
cazurile normale, leucocitoza în cazul amigdalelor infectate ;
• VSH este crescut în majoritatea cazurilor. Persistența unei v
teze de sedimentare a hematiilor după 2 – 3 săptămâni de la episodul acut, face probabilă
apariția unei complicații la distanță;
• gamaglobulinele cresc ;
• probele biochimice – prin testare intradermică cu acid salicilic sau cu his
tamine ca și țesutul peteșiilor, dau indicații de probabilitate asupra existenței în organism
a unui focar de infecție;
• probele de activare a focarului amigdalian au fost precizate în
vederea precizării sediului amigdalian al infecției de focar. Dintre acestea țesutul Viggo-
Schmidt este cel mai utilizat, constă în compararea formulei leucocitare efectuată înainte
și după masarea digitală a amigdalei;
• testele antigenice streptococice și în special dozarea antistro-
tolizinelor (la valori de peste 400 U/cmc) arată natura streptococică a infecției.

• Diagnostic diferențial

Se face în primul rând cu amigdalita acută, care este însoțită de temperatură și alte
fenomene generale accentuate :
 • forma hipertrofică a sifilisului secundar se manifestă printr-o
hipertrofie bruscă, generalizată la întreg nivelul limfatic Waldezer, leziuni cutaneo-
mucoase specifice și de pozitivitate serologică;
• hipertrofia amigdaliană bacilară, care evoluează în pusee, in-
teresând toate formațiunile limfoide faringiene. Amigdalele apar mărite de volum, mai
solide și însoțite constant de adenopatie cervicală;
• apofiza stiloidă alungită anormal apasă asupra amigdalei pa
latine și dă o jenă dureroasă în regiunea amigdaliană și dificultate în deglutiție;
• forma latentă a flegmonului amigdalian cu evoluție subacută;
• calculul amigdalian ne dă o senzație pietroasă la palparea di-
gital sau controlul cu stiletul, este de obicei unilateral;
• forma infiltrativă a cancerului amigdalian și mai ales sarco
mul, în primele stadii de evoluție pot fi confundate cu hipertrofia simplă a amigdalei.
Vom controla elementele caracteristice, eventual se va face examenul biopsie :
• limfogranulomatoza malignă, în care aderența cervicală,
hipertrofia splinei, examenele biologice și sanguine(polinucleoze, euzinofilie, celulele
Sternberg) precizează diagnosticul;
• leucemia limfoidă, tradusă prin hipertrofia amigdaliană,
inițial monolaterală, dar bilateralizată în scurt timp, prin adenopatie voluminoasă,
indoloră generalizată, prin creșterea considerabilă a numărului de globule albe și prin
modificările din formula leucocitară.

• Evoluție și prognostic
În amigdalita cronică cazeoasă, contrar de ce se întâmplă în amigdalita cronică
infectată, expresia amigdalelor în afară de dopuri cremoase, nu elimină nici o secreție
tulbure sau puriformă. Pentru acest motiv nu se observă modificări locale sau la distanță,
această formă de amigdalită fiind benignă.
Singura indicație operatorie o dă halena fetidă și puseurile congestive, ușor
dureroase, prea frecvente sau prelungite.
Numai în această formă clinic se observă chistul de retenție amigdaliană prin
ocluzia unei cripte la periferie, mărimea lor variază, putând ajunge cât o alună, când
bombează suprafața amigdalei. Aceste chisturi pot persista ani de zile fără să își schimbe
aspectul, putând fi deschise cu un stilet, cu vârful unui bisturiu sau cu un galvanocauteri,
dându-se ieșire unei materii puriforme, păstoase, fetide. Ele recidivează în același punct
și cu același aspect.
Când o astfel de masă cazeoasă se deshidratează și se infiltrează cu calciu, se
produce un calcul amigdalian care poate ajunge de mărimea unei alune și ulterior
mucoasa se exteriorizează. Această litiază amigdaliană este foarte rară putându-se
îndepărta fără dificultate.

2.8 Complicații

a.)Amigdalita cronică prin infecția unei cripte, care se deschide în spațiul

periamigdalian produce flegmonul periamigdalian.
b.)Amigdalita lacunară ulceroasă este o complicație a amigdalitei cronice criptice
și se concretizează prin pierderi de substanțe a țesutului amigdalian dând o ulcerație
acoperită cu false membrane.
c.)Infecția căilor aeriene inferioare:
- tuse amigdaliană produsă de amigdalita cronică hipertrofică, prin iritarea
nervului pneumogastric;
- laringită cronică;
- tulburări bronho-pulmonare care pot urma unui abces al amigdalitei cronice și
pot fi întreținute de infecția cronică amigdaliană.
d.)Tulburări otice – se prezintă sub forma otitelor acute, consecutive reacutizărilor
amigdaliene sau slab forma otitelor catarale cronice, determinate de pareza vălului, prin
distensia piliarilor și tulburărilor de contracție a deglutiției.
e.)Infecția tubului digestiv – focarele amigdaliene pot determina gastrite,
gastroenterite, mai ales la vârstă tânără prin polifagie sau pe cale sanguină. Inflamația
apendicelui se produce concomitent cu cea a amigdalelor palatine.
f.)Infecțiile țesutului limfoid faringian – nu rămân izolate la acest nivel, ci pot
produce o serie de complicații în tot organismul:
- septicemia anginoasă este o complicație produsă mai frecvent de streptococci cu
virulență mare. Difuzarea infecției se produce pe cale venoasă (plexul venos faringian și
perifaringian).
Amigdalita cronică infectată da complicații la distanță cum ar fi:
• aparatul renal: nefrită acută, glomerulonefrită acută;
• aparatul locomotor: reumatismul articular acut, poliartrita
infecțioasă;
• aparatul cardiovascular: endocardită, tromboflebită
recidivantă, artrite;
• sistemul nervos: migrene, nevralgia de tip brachial, cefalee
rebele la tratament;
• aparatul digestiv: gastroenterite, colite;
• aparatul respirator: laringita cronică, astm bronșic;
• afecțiuni dermatologice: urticarie cronică, eczeme
streptococice, coreea care complică în reumatism carido-articular;
• afecțiuni endocrine: dismenoree, avorturi repetate, distrofii
și, în special boala Basedow;
• sindroame anemice.

2.9 – Investigații
 Eforturile medicului și asistentei medicale au ca scop, ca pacientul să afirme
starea de bine fizic și psihic, să aibă respirație liberă, ușoară, eficientă, să se poată
alimenta pe cale naturală și să nu intervină complicații.

Inspecția de ansamblu a feței cu regiunea gâtului, cu mișcările laringelui în

deglutiție, apoi regiunea auriculară, care ne pot arăta în cazuri patologice o culoare a
tegumentului în leziuni dermatologice, o inflamație, o afecțiune traumatică sau tumorală,
o malformație, o paralizie facială un triaj.

Palparea ganglionilor pericervicali cu capul în ușoară flexiune se face cu ambele

mâini, începând cu ganglionii submandibulari, apoi ganglionii cervicali profunzi de-a
lungul marginii anterioare a sternocleidomastoidianului, fosele subclaviculare, căutându-
se și elementul laringian. Se palpează apoi punctele dureroase ale sinusurilor feței, se
trece apoi la palparea ganglionilor cefei și a regiunii mastoidieni, prin ținerea frunții cu o
mână, iar cu cealaltă ceafa, ceea ce ne permite ca să aplicăm policele mâinii de pe ceafă
pe regiunea mastoidiană, pe care s-o palpăm la nivelul antrului(înapoia și puțin deasupra
conductului auditiv extern la marginea posterioară și la nivelul vârfului mastoidei).

Patologic putem constata durere la palparea sinusurilor paranazale, a mastoidei,

crepitații emfezematoase etc.

Bucofaringoscopia

Pentru bucofaringoscopie se invită bolnavul să deschidă gura și se constată că la

unii aerul expirat are un miros caracteristic pentru unele boli. Limba se poate examina
mai bine prin invitația bolnavului de a o proecta în afară cât mai mult posibil, când
putem observa o eventuală hemipareză a limbii cu lipsa de tonicitate a mușchilor pe
partea paralizată etc.

Cu ajutorul spatulei linguale și sub controlul luminii reflectate, examinăm apoi

fața internă a obrajilor, bolta palatină, arcadele dentare și planșeul bucal, prin proiectarea
limbii spre bolta palatină. Vălul palatului și faringele bucal adeseori sunt greu de
examinat, din cauza rezistenței limbii și a reflexelor de volum, care pot fi suprimate prin
o badijonare sau pulverizare cu cocaină 2 - 5%.

Bolnavul va deschide gura cât mai larg, pînă ce apar ambele arcade dentare, prin
retracția buzelor cît mai mult posibil și în timp ce limba rămâne în poziție normală,
spatula linguală se introduce cu delicatețe în gură și se apasă ușor cele două treimi
anterioare ale limbii fără să atingem V-ul lingual, când se poate produce reflexul de
vomă. Se invită să pronunțe vocala “a” pentru contracția vălului palatului, care de ridică
în sus și apoi se poate examina și peretele vertical al bucofaringelui. Unii bolnavi pot fi
examinați fără spatulă, prin deschiderea accentuată a gurii și proiectarea limbii în afară,
așa că la pronunțarea vocalei “a” se poate observa uneori și imaginea epiglotei.

Sub controlul luminii reflectate trebuie să observăm în mod normal: lueta, vălul
palatin, stâlpul anterior și posterior de ambele părți. Între cei doi stâlpi apar amigdalele
palatine care pot fi pediculate, alungite spre loja limbii sau pot fi intravalice și, în acest
caz, ele se examinează prin îndepărtarea stâlpului anterior cu un cârlig bont și prin
compresiunea stâlpului anterior cu o a doua spatulă.

Recoltarea exudatului faringian

Exudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator

faringian. Scopul recoltării acestui exudat este explorator pentru a depista germenii
patogeni de la nivelul faringelui în vederea tratamentului și depistarea persoanelor
sănătoase purtătoare de germeni. Pentru recoltarea exudatului faringian avem nevoie de
trei feluri de materiale: de protecție (mască de tifon); sterile (spatulă linguală, eprubetă
cu tampon faringian, ser fiziologic sau glicerină 15%); și nesterile (tăviță renală, stativ
pentru eprubete). Se face pregătirea psihică și fizică a pacientului și se așează pacientul
pe un scaun. Asistenta se spală pe mâini și se dezinfectează cu alcool, își pune masca de
protecție și invită pacientul să deschidă gura și inspectează fundul de gât. Deschide
eprubeta cu tamponul faringian, apasă limba cu spatula linguală, cu tamponul faringian
șterge depozitul de pe faringe și amigdale și introduce tamponul faringian în eprubeta
care se închide. Se spală pe mâini cu apă și săpun. Se notează în F.O. data recoltării,
numele persoanei căreia i s-a efectuat recoltarea și se transportă produsul la laborator.

Se execută și recoltarea secreției nazale, care se face cu un tampon mai subțire

fixat pe un porttampon de sârmă ușor îndoită, cu care se poate pătrunde în nazo-faringe.
Pacientul este așezat în poziție șezând, cu capul în extensie forțată și i se injectează în
fosele nazale o soluție izotonică de NaCl sterilă cu ajutorul unei seringi ce se prelungește
cu un tub de cauciuc de 2-4 cm. Capătul liber al tubului se introduce în una din fosele
nazale, se injectează soluția de spălătură, pacientul aplecând imediat capul înainte și
lăsând să se scurgă lichidul într-o cutie Petri sterilă. Lichidul se trece imediat în eprubete
etichetate și se trimite la laborator.

Recoltarea probelor de laborator

Examenele de laborator sunt utilizate pentru precizarea diagnosticului și pentru a

aprecia starea bolnavului care este amenințat de unele complicații.

Asistenta medicală recoltează sânge pentru determinarea VSH-ului, ASLO,

hemoleucograma, TS, TC, uree, creatinină, glicemie, urină pentru examene de laborator.
V-a ține în evidență rezultatele pe foaia de observații a pacientului.

Recoltarea de sânge se face prin puncție venoasă care ne asigură calea de acces
într-o venă prin intermediul unui ac de puncție. Pentru aceasta avem nevoie de mai
multe materiale: de protecție (mușama, pernă elastică pentru sprijinirea brațului); pentru
dezinfecția tegumentului; sterile (ace, seringi, pense, mănuși chirurgicale, tampoane);
alte materiale (garou, eprubete uscate și etichetate, tăviță renală). I se face pregătirea
psihică, informându-l asupra scopului puncției și fizică așezând pacientul în poziția de
decubit dorsal.
 Se recoltează sânge pentru examene hematologice și examene biochimice după
cum urmează:

• VSH-ul se recoltează prin puncție venoasă într-un tub

vacuumtainer cu dopul de cauciuc de culoare neagră și se agită ușor după recoltare

printr-o mișcare lentă;

• ASLO - măsoară cantitatea de anticorpi produși ca răspuns la

o infecție recentă cu un streptococ și se recoltează prin puncție venoasă într-un tub

vacuumtainer cu dopul de cauciuc de culoare roșie;

• Hemoleucograma – este un test screening de bază, se

recoltează tot prin puncție venoasă, într-un tub vacuumtainer cu cristale de EDTA cu
dopul de cauciuc de culoare mov;

• TS și TC – se recoltează pentru determinări de coagulare și

sângerare tot prin puncție venoasă, într-un tub vacuumtainer cu dopul de cauciuc de
culoare bleu;

• Ureea, creatinina și glicemia - se recoltează tot prin puncție

venoasă într-un tub vacuumtainer cu dopul de cauciuc de culoare roșu sau portocaliu;

• Urina – se recoltează pentru a afla starea funcțională a

rinichilor cât și a întregului organism în recipiente sterile în funcție de examenul cerut.

După recoltare toate eprubetele se etichetează și se trimit imediat la laborator.

2.10 Tratament

Tratamentul amigdalitei cronice este axat pe trei paliere: tratament

medicamentos, chirurgical și igieno-dietetic.

Tratamentul medicamentos

Tratamentul amigdalitei cronice prin gargarisme variate si badijonări diferite este

fără efect, de aceea, s-au preconizat spălături ale criptelor cu rivanol apoi cu penicilină
prin intermediul unei seringi cu canulă, care dă rezultate mai bune. Penicilina G potasică
are o acțiune bactericidă față de cocii gram pozitivi și negativi și este indicată în infecții
cu germeni sensibili. Se gasește sub formă de flacoane de 400.000 U.I.; 1.000.000 U.I.
sau 5.000.000 U.I. și se administrează sub formă de injecții I.M. și I.V.; sau în perfuzii
I.V. obisnuit 1.200.000 U.I. / zi la adulți și 400.000 – 1.200.000 U.I./zi la copii,
fracționat, la 4-8 ore interval în infecțiile grave, injecții I.V. sau perfuzii I.V. cu
10.000.000 – 50.000.000 U.I./zi. Este contraindicată la bolnavii cu alergie la penicilină,
la bolnavii cu insuficiență cardiacă și poate avea ca reacții adverse urticaria, edem
angioneuronic, febră, inflamații articulare, dermatită exfoliativă, soc anafilactic,
convulsii, anemie hemolitică, leucopenie, trombocitopenie, nefropatii, durere la locul
injecției intramusculare. Se mai administrează analgezice(algocalmin, paracetamol );
sedative, anticonvulsive; vitamine.

Tratamentul chirurgical

Actul terapeutic chirurgical constă în ablația extracapsulară a celor două amigdale

palatine și chiuretarea, în aceeași ședință a vegetațiilor adenoide, adesea coexistente.

Indicații operatorii:

Pentru stabilirea indicațiilor operatorii în amigdalita cronică recurgem la

următoarele examinari:

- anamneza prin care ne interesăm de trecutul amigdalian al bolnavului având

în vedere toate suferințele amigdaliene. De asemenea, cercetăm în trecutul bolnavului
toate stările de surmenaj, somnolență sau insomnie, subfebrilități intermitente sau
persistente;

- examenul obiectiv al faringelui, cu exploatarea minuțioasă a regiunii

amigdaliene, prin toate metodele cunoscute. Se face examenul regiunilor buco-dentare,
nazo-sinuzală, epifaringiană, ale căror afecțiuni pot da naștere la angine repetate;

- examenul general care privește aparatul cardiovascular, pulmonar, digestiv,

renal, locomotor și întreg sistemul ganglionar, la care se adaugă diferite analize de
laborator.

Cu privire la indicațiile amigdalectomiei, bolnavii pot fii schematic în două

grupe:

a) cea mai numeroasă, în care intră bolnavii cu amigdalita cronică, la care

focarul amigdalian se redeșteaptă periodic sub influența factorilor externi și determină
stări infecțioase acute locale (angine repetate, flegmoane periamigdaliene) care alterează
progresiv starea generală;

b) bolnavii cu diferitele boli legate etiologic sau patogenic de angină și de

procesul cronic amigdalian:

- în stadiul exsudativ și exsudativoproliferativ al poliartritei infecțioase se

indică amigdalectomia, fiindcă dă rezultate impresionante în cele mai multe cazuri;

- în reumatismul adevărat, în cazul când anginele au provocat crize repetate de

reumatism, sau când după angină survine o agravare a procesului reumatic, fără ca
acesta să fii debutat în urma unei angine;

- în afecțiunile aparatului cardiovascular, după un examen minuțios;

- în bolile aparatului renal: formele de evoluție prelungită a nefritelor acute,

nefritele cornice cu rezultate bune în primele șase luni de la debut;
 - alte boli care, în mod izolat, se bucură de tratament prin amigdalectomie ca:
rinite, otite, conjuctivite, limfadenite cervicale, faringite, laringite, gastroenterite, colite,
astm bronsic, boli ale aparatului locomotor, cefaleea, anumite amețeli, cazuri izolate de
epilepsie, erizipelul cronic recidivant;

- în unele afecțiuni endocrine: hipertiroidii, stări de dismenoree, diabetul

zaharat și insipid;

- afecțiuni dermatologice: eczemele streptococice ale extremității cefalice,

urticaria cronică, eritrodermiile.

Cu privire la hipertrofia amigdalelor palatine unde se pune mai mult problema de

volum și nu de infecție, extirparea lor se indică numai în cazul când ele provoacă
tulburări mecanice respiratorii, tulburări de înghițire, tulburări fonatorii reflexe și mai rar
tulburări auditive:

- indicație excepțională a amigdalectomiei unilaterale se pune în cazul

cancerului incipient al unei amigdale, o amigdalectomie – biopsie(fig. 7);

- se impune amigdalectomia în cazul amigdalitei cronice cazeoase, care dă

halenă fetidă permanentă.
 Fig. 7

Pregătirea preoperatorie

Scopul etapei preoperatorii constă în pregătirea și gestionarea unui pacient înainte

de intervenția chirurgicală. Acesta include atât pregătirea fizică cât și psihologică și
variază de la caz la caz. În general trebuie să dăm atenție următoarelor date: termenul de
la prima angină; coagulabilitatea sângelui și starea cavității bucale. La toți bolnavii
trebuie să se facă următoarele analize: timpul de sângerare și coagulare;
hemoleucograma; seroracții pentru LUESS; numărul trombocitelor; glicemia; ureea
sanguină la bolnavii peste 40 de ani; radioscopie cardio-pulmonară.

Când timpul de coagulare trece de 10 minute și cel de sîngerare de 4 minute, se

administrează bolnavului timp de 10 – 15 zile, soluție de clorură de calciu, vitamina C,
vitamina K 1–2 f / zi sau hemosistan. Se impun controlul și asanarea focarelor buco-
dentare și nazo-sinuzale. De asemenea se fac: controlul renal al aparatului
cardiorespirator, controlul clinic și radiologic pulmonar, controlul temperaturii 2–3 zile
înainte de operație. După caz se mai pot face următoarele examinări: intradermoreacția
la tuberculina pentru copii, controlul protrombinei la hepatici, controlul alergiei. În
reumatismul articular acut, când este interesat și endocardul, intervenția trebuie făcută
cât mai repede, dacă starea generală o permite pentru a nu mai lăsa o leziune
ireversibilă. În reumatismele cronice, nevralgii, nevrite reumatice, lumbago, pregătirea
se face înainte cu trei zile cu sulfamide sau salicitat. În artrita infecțioasă se
administrează penicilină. În infarctul miocardic, intervenția se poate face numai după
șase săptămâni de la apariția bolii. În nefrite acute și cronice, intervenția trebuie
precedată de un tratament igieno-dietetic medicamentos și protecția cu penicilina
(8.000.000 U.I. / zi ) pentru a evita puseuri de acutizare timp de 7–10 zile înainte și după
operație, putându-se adauga antihistaminice de sinteză. Epilepticii sunt pregătiți în
prealabil cu luminal.

Dezinfecția bucală și rinofaringiană cu gargarisme și instilații de uleiuri

dezinfectante în fosele nazale sunt indicate cu trei zile înaintea intervenției. Fumătorii
trebuie să abandoneze tutunul trei zile înaintea operației, celor nervoși li se va administra
cu o oră înainte un calmant obișnuit și în seara pregătitoare operației luminal și rar
morfină. Se va face și o pregătire psihică a bolnavului prin :

• tratarea suferințelor psihice mari în legătură cu boala;

• se va prelungi somnul fiziologic prin administrarea de dormitai sau

ciclobarbital - 1 tabletă.

Asistenta medicală care intră în contact direct cu bolnavul trebuie să dea dovadă
de profesionalism și conștiință profesională. În acest sens sunt recomandate discuții
încurajatoare cu bolnavii, lămuriri asupra operației, anesteziei, asupra avantajelor aduse
de actul chirurgical.

Anestezia

Felul anesteziei se indică după vârsta și starea sistemului nervos al bolnavului.

Avantajele anesteziei locale față de cea generală la adult sunt de necontestat. La copii
sub 3 ani, la care amigdalectomia este excepțională, se face anestezie locală cu soluție
novocaină 0,5 % câte 3 – 4 ml de fiecare parte sau anestezie generală prin intubație. La
copiii trecuți de 10 ani se va face anestezie generală, în primul rănd la copiii coreici, ce
au mișcări prea accentuate sau la cei ce insistă să li se facă anestezie generală. Copiii
mai mari și adulții se operează obișnuit cu anestezie locoregională, prin infiltrație de
novocaină, soluție de 0,5% sau 1% până la 2%.

Anestezia de bază, cu o fiolă de Diluaden - atropină sau chiar un simplu sedalgin,

se administrează subcutanat cu o oră înaintea operației. La bolnavii cu reflexe faringiene
exagerate se face o badijonare sau mai bine o pulverizare cu o soluție de cocaină 2 – 5 %
sau dicaină 1 – 2 %. Cantitatea de soluție pentru fiecare parte este de 10 – 15 ml.

Anestezia este precedată de o premedicație ( mialgin 1 f. I.M.) cu 15 – 20 de

minute înainte, având în vedere că o sedare prea puternică a bolnavului face dificilă
colaborarea cu el și predispune la lipotimii.

Poziția bolnavului în anestezia locală este șezând pe un scaun (tip O.R.L.), un

ajutor sprijinindu-i capul. Chirurgul se așează în fața bolnavului fiind îmbrăcat în halat
steril, cu mască și mănuși sterile, în dreapta sa fiind masa cu instrumentalul steril,
pregătit în ordinea utilizării acestuia.

Anestezia trebuie să producă insensibilitatea regiunii operate, abolirea reflexelor

de vomă cu conservarea refluxului de apărare laringiană, bolnavul cooperând cu
medicul, scuipând, tușind, înghițind și deschizând gura la solicitarea acestuia. Medicul
efectuează amigdalectomia.

Îngrijiri postoperatorii

Îngrijirile postoperatorii se rezumă la repaus, calmante, dezinfectante și dietă.

Bolnavul va sta în decubit lateral, cu capul puțin aplecat deasupra unei tăvițe renale în
care se va scuipa excesul de salivă. Camera să fie în semiobscuritate. Repausul la pat se
impune în primele 2 – 3 zile și alte 6 – 7 zile în cameră. Se vor administra calmante :
sedalgin, algocalmin, etc. La 6 – 8 ore de la intervenție, bolnavul va ingera 250 – 500 ml
lichide reci (la temperatura camerei ), cu mult zahăr (ceai, limonadă ), timp de 2 zile,
apoi va continua cu pireuri, compoturi, până la 10 – 12 zile de la operație. Vorbirea și
vizitele sunt interzise în primele 24 de ore.

Plaga operatorie prezintă următoarea evoluție: edemul stâlpilor și al luetei este

constant, mai ales în cazurile cu anestezie locală (când se aplică pulbere de penicilină
dizolvată în soluție de novocaină, acest edem, este abia vizibil ).

O falsă membrană gri-alb căptușește loja amigdaliană, constituind primul stadiu

de reparație cicatrială. Falsa membrană se îngroașă până la a 5-a, a 6-a zi, apoi începe să
se elimine în mod treptat. Cea din regiunea hilară se elimină ulterior, aproximativ pe la a
9-a, a 11-a zi. Falsele membrane sunt datorate unor infecții benigne, produse de
germenii saprofiți ai cavității bucale și dau o febră discretă, halenă fetidă, care dispar
odată cu căderea lor.

La copii falsa membrană trece foarte repede, pe când durerile postoperatorii ale
adultului se mențin până la dispariția falselor membrane.

Lojile se micșorează și cicatrizarea completă se produce în săptămâna a treia.

Până la această dată, alimentația va fi la început lichidă, apoi semisolidă, la temperatura
camerei, pentru evitarea traumatizării lojei amigdaliene. Regimul va fi lacto-hidro-
zaharat.

Cicatricea este de bună calitate, suplă, în cazul respectării riguroase a tehnicii și în

absența unei predispoziții spontane la țesutul cheloidian.

Administrarea de Vitamina C în doze masive contribuie la evoluția normală

postoperatorie.
 Complicații postoperatorii. Cele mai dese complicații postoperatorii ale
amigdalectomiei sunt hemoragiile, apoi complicațiile infecțioase(mai rar) și
complicațiile diverse (fonatorii, nervoase, distrofice) în mod excepțional.

1.Hemoragiile postoperatorii – deși ușoare și neînsemnate în marea majoritate a

lor, totuși prin prelungirea în timp, determină în organism importante tulburări, în urma
cărora bolnavul se resimte multă vreme.

Clasificarea hemoragiilor postoperatorii:

• în timp:

• precoce (de la 1 – 6 ore de la intervenție);

• tardive (apar în a 5-a, a 8-a zi de la intervenție).

• după gradul de hemoragie:

• ușoare (benigne) – cele mai dese;

• grave – mai rar.

În raport cu împărțirea lor, acestea beneficiază de tratamentul lojei sau sutura

pilierilor sau legătura vasului lezat.

Legătura carotidei externe se face numai în cazuri excepționale când celelalte

metode nu dau rezultate.

La copii, vom fi atenți, fiindcă poate apărea o hemoragie postoperatorie în timpul

somnului. Acestea pot fi prevenite prin supravegherea foarte atentă a copilului,
așezându-l să doarmă cu capul într-o parte, pentru a vedea sângele care se scurge prin
comisura buzelor sau se observă mișcările faringelui la înghițire.

Hemoragiile tardive pot apărea când se elimină escara, nu sunt grave și se produc
din cauza nerespectării regimului alimentar.
 2.Complicațiile infecțioase – sunt mult mai rare decât hemoragiile și sunt
împărțite astfel:

a) locoregionale:

- angina postoperatorie sau faringitaacută febrilă prin inflamația peretelui

posterior al valului cu febră și reacție ganglionară cervicală;

- abcesul laterofaringian datorat unei tehnici de anestezie greșită;

- complicații auriculare cand se face și adenoidotomia.

b) la distanță:

- abcesul pulmonar acut ce se produce prin aspirația sângelui sau a

fragmentelor de amigdală în timpul necrozei sau pe cale nervoasă sau limfatică;

-complicații pulmonare când tamponamentul prelungit al lojei împiedică

expectorația suficientă.

c)generale:

-septicemia postamigdalectomică excepțională.

3.Complicații diverse:

- sindromul hipertermie – paloare la copii, hiperpirexie simplă la adulți;

- diabet insipid tranzitoriu;

-agranulocitoză;

- acetonemie;

- edem acut sau chiar spasm faringian;

- salivație abundentă;
 - tulburări trofice: faringită atrofică, Keratoză faringiană;

- tulburări vocale datorate viciilor de cicatrizare sau paralizia valului;

- excepțional, poate surveni torticolisul.

Tratamentul igieno-dietetic

Măsuri igieno-dietetice:

• plasarea bolnavilor în camere aerisite, cu umiditate adecvată

și t=20-220C;

• dietetic : -eutrofici+distrofie I - se continuă alimentația

anterioară suplimentarea lichidelor pierdute prin perspirație;

-distrofie II + III ± diaree – se va adapta alimentația la

toleranța digestivă.

Tratamentul igieno-dietetic constă în repaus la pat în perioada febrilă până la

normalizarea sedimentului urinar, VSH, TA, dispariția edemelor și a retenției azotate,
aproximativ 3-4 săptămâni şi încă 6-l0 zile după defervescenţă, într-o cameră luminoasă,
bine aerisită, la o temperatură potrivită (20°); evitarea efortului fizic 3-6 luni deoarece
efortul fizic si ortostatismul determina ß FSR, FG și, deci, a diurezei; regim hidro-
zaharat, bogat în vitamine, sucuri de fructe, siropuri, ceai, lapte, excluderea alimentelor
bogate în K (banane, roșii, morcovi)
minim caloric de 300 - 400 kcal / m2sc / zi din glucide și lipide excluderea proteinelor
vegetale și animale, faza de reluare a diurezei și scăderea azotemiei. Progresiv, se va
trece la regimul lacto-făinos-zaharat şi apoi la o alimentaţie mai substanţială,
introducerea treptată a proteinelor vegetale apoi animale(br.vaci, carne, ou, în final
lapte-aport de Na 20mg/L) faza de convalescență: regim normo-protidic, lipidic și
glucidic. În timpul perioadei febrile, se va asigura hidratarea suficientă a bolnavului. O
atenţie deosebită se va acorda igienei bucale, prin îndepărtarea rezidurilor, gargarisme,
ungerea mucoaselor cu glicerina boraxată - şi igienei tegumentelor - prin spălare cu apă
caldă şi fricţiuni cu alcool mentolat.
Nu este recomandată antibiotico-terapia de la început în formele ușoare de boală
datorate infecțiilor virale.

Pacienții trebuie să se adreseze medicului în cazul în care:

- starea generală se deteriorează;

- durerea în gât este foarte mare și nu permite o bună hidratare și alimentare

;

- temperatura corpului trece de 380 C;

- apar adenopatiile subangulomandibulare și laterocervicale.

În aceste cazuri se presupune că a intervenit suprainfecția bacteriană (nu mai este

o simplă infecție virală) și pe lângă tratamentul de fond (simptomatic și igieno-dietetic)
este nevoie si de antibioticoterapie minim 5-7 zile la indicațiile medicului.

Interdicția vaccinărilor, seroprofilaxiei, seroterapiei, gamaglobulinelor cel puțin 2

ani de la data declarării vindecării.
Profilaxia

• PROFILAXIA INFECTIEI DE FOCAR – se face prin:

- campanii antiadenoidiene, control și asistență largă

stomatologică, tratamentul la timp al infectiilor inflamatorii, rino-sinuzito-otice;

- se vor evita, în afară de cazuri speciale, vaccinarile după stările

anginoase;
 -se vor ține în supraveghere în special copiii care au făcut angine,

pentru a surprinde la timp primele simptome reumatice, renale;

-se va urmări modificarea reactivității organismului, schimbând

unele condiții existente și creând altele noi;

-amigdalectomia precoce se impune în toate cazurile de

complicații generale cu punct de plecare faringian.

b) PROFILAXIA AMIGDALITEI CRONICE

-alimentația are un rol important în apărarea mucoaselor, mai ales la copii;

pentru acest motiv se recomandă ca sugarii să fie alimentați cu lapte de mamă, care în
afară de proteine, glucide și lipide, conține toți factorii pentru o bună dezvoltare ca:
săruri minerale de Ca, K, Na, S, Cl, P, Mg.

Nu numai sugarul, dar și adultul necesită o alimentație adecvată (se știe că

alimentele bogate în grăsimi animale scad rezistența mucoaselor la infecții);

-evitarea băuturilor prea reci sau prea fierbinți, excesele de alcool, nicotina
și condimentele;

- evitarea mediului ambiant prea uscat și a prafului, deoarece produc

cataruri cronice.
 CAZUL I

Culegera datelor :

Pacienta A. R. În vârstă de 6 ani, cu domiciliul în Rm. Vâlcea, se internează la

Spitalul Județean de Urgență, secția O.R.L., pe data de 04.02.2011 cu diagnosticul de
amigdalită cronică.

Antecedente heredocolaterale :

Mama pacientei neagă existența acestora în familia lor.

Antecedente personale- patologice :

Din spusele mamei reiese că pacienta a avut boli caracteristice copilăriei, a fost
vaccinată cu vaccinuri specifice vârstei (antirujeolic, antirubeolic, antipolio) și neagă
existența unor afecțiuni contagioase precum hepatită, tuberculoză. Pacienta a mai fost
spitalizată în trecut pentru pusee amigdaliene, de fiecare dată recidivând; infecții cu
streptococ ẞ-hemolitic de grupă A la nivelul căilor respiratorii superioare.

Condiții de viață :

Copilul provine dintr-o familie bună, organizată, fără probleme socio-economice

și locuiește cu părinții și sora ei într-un apartament confortabil cu trei camere. Mama
acesteia este învățătoare, iar tatăl inginer. Pacienta, elevă în clasa I , are o înălțime de
1,20 m, greutatea de 22 kg, rasa este albă și este de religie ortodoxă. Aude și vede bine,
nu este alergică la alergenii obișnuiți din mediu și nici la medicamente.

Istoricul bolii :

Din discuțiile avute cu mama pacientei, dar și cu aceasta, am aflat că boala a

debutat în urmă cu două zile cu febră ridicată ( 39,5 0C ), respirație dificilă, stare de
agitație și inapetență, motive pentru care s-au prezentat de urgență la spital.

Motivele internării :

- dispnee, datorită inflamației amigdalelor;

• dureri la deglutiție, ușoară senzație de sufocare;

• agitație;

• temperatură ridicată ( 39,50C ), frisoane;

• diaforeză;

• inapetență;

• stare generală alterată;

 • amigdale hipertreofice.

Examen clinic pe aparate :

• sistemul osteo-articular: este integru, cu articulații mobile și

nedureroase;

• sistemul ganglionar: amigdale hipertrofice;

• aparatul cardio-vascular: cord în limite normale;

• aparat digestiv: abdomen suplu, ficat, splină în limite

normale;

• aparat respirator: torace normal conformat;

• S.N.C.: clinic normal.

Examen O.R.L. :

• Amigdale hipertrofice;

• Faringe hipersensibil la palpare.

CAZUL II
 Culegerea datelor :

Pacientul B. R. , în vârstă de 13 ani, cu domiciliul în localitatea Mihăești, județul

Vâlcea, se internează la Spitalul Județean de Urgență, secția O.R.L., pe data de
07.03.2011, cu diagnosticul de amigdalită acută.

Antecedente heredocolaterale :

Mama pacientului neagă existența acestora în familia lor.

Antecedente personale patologice :

Din spusele mamei reiese că pacientul a avut boli caracteristice copilăriei, a fost
vaccinat cu vaccinuri specifice vârstei și neagă existența unor afecțiuni contagioase
precum hepatită, tuberculoză; infecții cu streptococ ẞ-hemolitic de grupă A la nivelul
căilor respiratorii superioare.

Condiții de viață :

Pacientul provine dintr-o familie modestă, organizată, fără probleme socio-

economice. Este singur la părinți și locuiește cu aceștia într-o casă cu patru camere.
Mama acestuia este casnică, iar tatăl este contabil la o societate comercială.

Pacientul, elev în clasa a VII-a, are o înălțime de 1,60 m, greutatea de 52 kg, rasa
este albă și este de religie ortodoxă. Aude și vede bine și, nu este alergic la alergeni
obișnuiți din mediu și nici la medicamente.

Istoricul bolii :

În urma discuțiilor purtate cu familia, cât și cu pacientul, am aflat că boala a

debutat în urmă cu trei zile, cu febră ridicată, 390C, disfagie, lipsa poftei de mâncare,
alterarea vocii, iar ganglionii sunt ușor măriți în volum.

Pe lângă acestea s-a constatat : cefalee, agitație, inapetență și o stare generală

alterată.

Motivele internări :

• agitație ;

• temperatură ridicată, 390C ;

• cefalee ;

• inapetență ;

• disfagie ;

• ganglioni ușor măriți ;

• stare generală alterată ;

• alterarea vocii ;

• diaforeză ;

• slăbiciune, oboseală.

Examen clinic pe aparate :

• Tegumente: umede roșii;

• Sistemul osteo-articular: este integru, cu articulații mobile și

nedureroase;

• Sistemul ganglionar: ganglioni ușor măriți, dureroși;

• Aparatul respirator: torace normal conformat;

• Aparat cardio-vascular: matitate cardiacă în limite normale;

• Aparat digestiv: abdomen nedureros la palpare, ficat și splină

în limite normale, tranzit intestinal prezent, apetit diminuat;

• Aparat excretor: loje renale libere, micțiuni cantitativ nor-

male;

• Sistemul nervos: orientat temporo-spațial.

 CAZUL III

Culegerea datelor :

Pacienta D.S., în vârstă de 15 ani, cu domiciliul în orașul Horezu, județul Vâlcea,

se internează la Spitalul Județean de Urgență, secția O.R.L., pe data de 05.04.2011, cu
diagnosticul de amigdalită acută.

Antecedente heredocolaterale :

Mama pacientei neagă existența acestora în familia lor.

Antecedente personale patologice :

Din spusele mamei reiese că pacienta a avut boli caracteristice copilăriei, a fost
vaccinată cu vaccinuri specifice vârstei și neagă existența unor afecțiuni contagioase
precum hepatită, tuberculoză. Pacienta a mai fost spitalizată în trecut pentru pusee
amigdaliene, de fiecare dată recidivând; infecții cu streptococ ẞ-hemolitic de grupă A la
nivelul căilor respiratorii superioare.

Mod de viață :

Pacienta provine dintr-o familie modestă, organizată, fără probleme socio-

economice. Locuiește cu părinții și cu fratele său într-un apartament confortabil cu trei
camere. Părinții acesteia sunt amândoi salariați la o societate comercială.

Pacienta, elevă în clasa a IV-a, are o înălține de 1,65 m , greutatea de 47 kg, rasa
este albă și este de religie ortodoxă. Nu este alergică la alergenii obișnuți din mediu și
nici la medicamente, aude și vede bine.

Istoricul bolii :

În urma discuțiilor purtate cu familia, cât și cu pacienta, am aflat că boala a

debutat în urmă cu două zile, cu febră ridicată, 39,8 0C, disfonie, agitație, inapetență și
ganglion ușor măriți în volum.

Pe lângă acestea s-a constatat: cefalee, diaforeză și o stare generală alterată.

Motivele internării :

• temperatură ridicată 39,80C;

• cefalee;

• inapetență;

• difalgie;

• agitație;

• diaforeză;

• disfonie;

• ganglioni ușor măriți;

• stare generală alterată.

Examen clinic pe aparate :

• Tegumente: umede, roșii;

• Sistemul osteo-articular: este integru, cu articulații mobile și

nedureroase;
 • Aparatul respirator: torace normal conformat;

• Aparat cardio-vasculator: matitate cardiacă în limite normale;

• Aparat digestiv: abdomen nedureros la palpare, ficat și splină

în limite normale, tranzit intestinal prezent, apetit diminuat;

• Aparat excretor: loje normale libere, micțiuni cantitativ

normale;

• Sistemul nervos: orientat temporo-spațial.

 CONCLUZII

Pentru întocmirea acestei lucrări de diplomă am luat în studiul practic și teoretic

trei cazuri cu Amigdalită cronică, la trei persoane cu vârste diferite și poziție socială
medie.

În toate cele trei cazuri, în urma investigațiilor clinice și paraclinice au fost

prezente simptomele specifice acestui diagnostic.

Cu toate că fiecare pacient este o persoană unică, un individ cu îngrijiri

particularizate, numeroase aspecte comune legate de nevoile acestora m-au determinat
să le analizez și să le tratez în particular.

Cele trei cazuri le-am studiat în paralel și am constatat că boala are o evoluție
diferită, pe fiecare caz în parte în funcție de: etiopatogenie, vârstă, sex, condiții materiale
și sociale, cât și de stadiul bolii, de aceea fiecare caz în parte are particularitățile lui.

Îngrijirile nurssing sunt structurate pe cele 14 nevoi fundamentale ale persoanei

umane, subliniate în conceptul Virginiei Henderson, care permit abordarea celor cinci
dimensiuni(bio-fizio-psiho-socio-culturale și spirituale) pentru fiecare nevoie afectată.

În primul caz pacienta A.R. se internează în spital prezentând următoarele

simptome: febră ridicată, respirație dificilă, stare de agitație, inapetență și amigdale
hipertrofice.

În al doilea caz motivele pentru care s-a internat pacientul B.R. în spital sunt:
agitație, anxietate, oboseală, cefalee, disfagie, inapetență și febră ridicată.

În al treilea caz pacienta D.S. se prezintă la spital prezentând următoarele

simptome: agitație, cefalee, inapetență, disfonie, disfagie, diaforeză și temperatură
ridicată.

Toate cele trei cazuri au mai prezentat repetate pusee amigdaliene.

În primul caz problema s-a rezolvat chirurgical, iar în celelalte două cazuri
problema s-a rezolvat doar cu ajutorul unui tratament medicamentos special.

În urma intervențiilor autonome și delegate, starea pacienților s-a ameliorat având

o evoluție bună cu vindecare.

La externare, cei trei pacienți au fost verificați prin întrebări dacă și-au însușit
corect toate cunoștințele respectării regimului igieno-dietetic, igienei personale,
tratamentului prescris și dacă a înțeles ce trebuie să facă pentru prevenirea unui alt
eventual puseu și de asemenea să revină la cabinetul O.R.L. pentru control.

BIBLIOGRAFIE
Corneliu, Borundel, „Medicina internă pentru cadre medicale”, Editura

BIC ALL, 2006;

Florica, Ibea, “Anatomia omului”, Editura Corint;

Lucreția, Clocotici, “Profesia de asistentă medicală”, Editura Info-

Team 1995;

Lucreția, Titirică, “Manual de îngrijiri speciale acordate pacienților

de asistenții medicali”, Editura Viața Medicală

Românească, 2000;

Radu, Câmpeanu, “Anatomia și fiziologia omului”, Editura Didactică

și Pedagogică, București, 1983;

Trevor, Weston, “Atlas de Anatomie”, Editura Vox;

Virginia, Henderson, “Principii fundamentale ale îngrijirii bolnavului”,

1991, Copenhaga – Danemarca.