MINISTERUL EDUCAȚIEI

F.E.G “EDUCATION” BOTOȘANI

ȘCOALĂ POSTLICEALĂ FEG
BOTOSANI

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

PROIECT DE ABSOLVIRE

COORDONATOR,
SĂMEAN AGNES LAURA

ABSOLVENT,
PINZARIU MARIA

PROMOŢIA
2022

ŞCOALA POSTLICEALĂ FEG ”Education”

 MINISTERUL EDUCAȚIEI
F.E.G “EDUCATION” BOTOȘANI

ȘCOALĂ POSTLICEALĂ FEG

BOTOSANI

CALIFICAREA PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

INGRIJIREA PACIENTULUI

CU TBC

COORDONATOR,
SĂMEAN AGNES LAURA

ABSOLVENT,
PINZARIU MARIA
 Cuprins
Argument .......................................................................................................................................
3

CAPITOLUL I – Date generale despre boală..............................................................................4

1.1 Prezentarea noțiunilor de anatomie și fiziologie aparatului afectat ...............................

4

1.1.1 Anatomia și fiziologia aparatului afectat....................................................................4

1.2 Prezentarea teoretică a bolii .............................................................................................

11

1.2.1 Definiție...................................................................................................................11

1.2.2 Etiologie....................................................................................................................11

1.2.3 Patogenie...................................................................................................................12

1.2.4 Diagnostic clinic (simptomatologie)........................................................................13

1.2.5 Diagnostic paraclinic................................................................................................14

1.2.6 Diagnostic diferențial................................................................................................15

1.2.7 Evoluție. Prognostic..................................................................................................16

1.2.8 Tratament..................................................................................................................16

CAPITOLUL II – Supravegherea pacientului din momentul internării până la externare și

efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune. Îngrijiri generale .................................................
20

2.1 Internarea pacientului în spital ........................................................................................

20

2.2 Asigurarea condițiilor de spitalizare.................................................................................21

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați .....................................................

22

2.3.1 Pregătirea patului și accesoriilor lui..............................................................................22

2.3.2 Schimbarea lenjeriei de pat............................................................................................23

2.3.3 Asigurarea igienei personale, coroporale și vestimentare a pacientului........................23

2.3.4 Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat...............................24

2.3.5 Observarea poziției pacientului.....................................................................................25

 2.3.6 Schimbarea poziției și imobilizarea pacientului............................................................27
2.3.7 Captarea eliminărilor.....................................................................................................27

2.4 Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative ..................................................................

28

2.5 Alimentația bolnavului.......................................................................................................32

2.6 Adiministrarea medicamentelor și hidratarea organismului........................................34

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice ................................................................

36

2.7.1 Recoltarea urinei............................................................................................................36

2.7.2 Recoltarea materiilor fecale...........................................................................................37

2.7.3 Recoltarea sputei............................................................................................................38

2.7.4 Recoltarea vărsăturilor...................................................................................................39

2.7.5 Recoltarea secrețiilor purulente.....................................................................................40

2.7.6 Recoltarea exsudatului faringian...................................................................................41

2.7.7 Recoltarea secreției nazale, otice și oculare..................................................................42

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune............................43

2.9 Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii ....................................................

43

2.9.1 Pregătirea preoperatorie.................................................................................................43

2.9.2 Pregătirea postoperatorie...............................................................................................44

2.10 Educație pentru sănătate ................................................................................................

45 2.11 Externarea pacientului ...................................................................................................
46

CAPITOLUL III – Prezentarea planurilor de îngrijire în cazul pacientului cu TBC..........48

Cazul Nr. 1.................................................................................................................................48

Cazul Nr. 2.................................................................................................................................52

Cazul Nr. 3.................................................................................................................................57

Concluzii........................................................................................................................................62

Bibliografie....................................................................................................................................63
 Argument
Faptul că tuberculoză este una dintre cele mai vechi boli ce au afectat umanitatea, a fost
demonstrat prin identificarea tuberculozei vertebrale la mumiile egiptene.

Grecii denumeau această boală phthisis („consumare“), subliniind aspectul dramatic de

emaciere generală, asociat cazurilor cornice netratate. În timpul revoluție industriale și în
perioada de urbanizare corespunzătoare din secolele al șaptesprezecelea și al optsprezecelea,
tuberculoza a devenit o problemă de proporții epidemice în Europa, cauzând cel puțin 20% din
totalul deceselor din Anglia și tara Galilor în 1650.

Pe Coasta de Est a Statelor Unite, rata mortalității anuale prin tuberculoza la începutul
secolului al nouăsprezecelea a fost de 400 la100.000 locuitori.

Etiologia infecțioasă a tuberculozei a fost controversată până la descoperirea bacilului

tuberculozei, de către Robert Koch, în 1882. Îmbunătățirea condițiilor socioeconomice și izolarea
pacienților contagioși în sanatorii a avut un impact favorabil asupra epidemiologiei tuberculozei
în prima jumătate a secolului al douăzecilea. Rata mortalității în Europa și Statele Unite a început
să scadă cu câteva decenii înainte de introducerea medicamentelor antituberculoase, la mijlocul
secolului.

Am ales să expun în această lucrare subiectul în cauză, având ca suport motivele:

Primul motiv constă în împlinirea dorinței de informare personală corectă, bazându-se și

pe sintagma: ”Un om informat este un om prevenit!” De aceea doresc să se știe exact
simptomele, modurile de tratament și profilaxia bolii.

Al doilea motiv este faptul că am cunoscut persoane afectate de această boală și orice
individ trebuie să fie conștient că datorită viciilor, neglijenței sau indiferenței contribuie la
agravarea bolii și implicit la prelungirea duratei de vindecare și a perioadei de convalescență.

Ultimul motiv ar fi acela al informării societății, lucrul acesta poate reuși doar în măsura
disponibilității celorlalți de a afla cât mai multe despre boală.

Rolul asistentului medical în îngrijirea pacientului cu

TBC
CAPITOLUL I – Date generale despre boală
 1.1 Prezentarea noțiunilor de anatomie și fiziologie aparatului afectat

1.1.1 Anatomia și fiziologia aparatului afectat

Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la realizarea
schimburilor de gaze dintre organism și mediul extern. În plus, prin partea superioară a cavității
nazale la nivelul mucoasei olfactive se percepe mirosul, iar laringele, un alt segment al aparatului
respirator, datorită corzilor vocale inferioare, realizează fonația (Niculescu, Cârmaciu,
Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Aparatul respirator este alcătuit din:

• căile respiratorii organe care au rol în vehicularea aerului; cavitatea nazală și faringele
formează căile respiratorii superioare, iar laringele trahea și bronhiile, căile
respiratorii inferioare;

• plămânii, organe la nivelul cărora au loc schimbul de gaze (oxigen și dioxid de carbon).

Căile respiratorii inferioare și superioare sunt:

a. Cavitatea nazală: este primul segment al căilor respiratorii. Ea este divizată de septul
nazal în două cavități simetrice numite fose nazale. Fosele nazale se află parțial în
piramida nazală care are rol estetic și de protecție.
b. Faringele: al doilea organ al căilor respiratorii, este un organ cu dublă funcție,
respiratorie și digestivă.
c. Laringele: este situat în partea anterioară a gâtului, sub osul hioid, deasupra traheei,
proeminând sub piele. Are un schelet cartilaginos, format din trei cartilaje neperechi
(cartilajul tiroid, cricoid, epiglotic) și trei perechi (cartilajele aritonoide, corniculate și
cuneiforme) unite între ele prin ligamente sau articulații. La interior este căptușit de o
mucoasă care determină în cavitatea laringelui, patru plici numite corzi vocale, două
superioare și două inferioare.

d. Traheea: este un conduct fibro cartilaginos, întins de la marginea anterioară a laringelui

până la bifurcarea ei în cele două bronhii principale. Este situată anterior de esofag. Are
două segmente; cervical și toracal. Inelele bifrocartilaginoase sunt incomplete posterior,
unde se află o membrană musculabifroelastică care permite dilatarea esofagului și
înaintarea bolului alimentar în timpul deglutiției. La exterior se află țesut conjunctiv, iar
la
 interior mucoasa traheală, formată dintr-un epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat, având
și celule care secretă mucus.
e. Bronhiile principale: sunt două conducte fibrocartilaginoase ,rezultate din bifurcarea
traheei la locul de bifurcare, în interiorul traheei se află pintenele traheeal. Bronhiile
principale ajung la lobul pulmonar prin care pătrund în plămân, ramificându-se și
formând astfel arborele bronșic. Structura bronhiilor este aceiași cu a traheei (Niculescu,
Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Plămânii reprezintă principalele organe ale aparatului respirator și sunt situați în cavitatea
toracică, deasupra diafragmului. Au forma unor jumătăți de consecționat de la vârf spre bază,
masa medie a celor doi plămâni este de 1300g (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, &
Cristescu, 2014).

Plămânii prezintă baza ușor concavă așezată pe diafragmă și care, prin intermediul
difragmului, la dreapta este în raport cu lobul drept al ficatului, iar la stânga cu lobul stâng al
ficatului, cu fundul stomacului și cu splina; vărful depășește prima coastă și ajunge la baza
gâtului; fața externă (coastele), vine în raport cu coastele și spațiile intercostale și prezintă la
plămânul drept două fisuri: una oblică și alta orizontală, iar plămânul stâng numai fisura oblică;
fața internă mediastinală este plană și prezintă hilul plămânului care este locul de intrare și ieșire
al elementelor pediculului pulmonar (adică bronhia principală, artera și venele pulmonare,
arterele și venele bronșice, nervii vegetativi și vase limfatice) (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu,
Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Structura plămânului este cea a unei glande tubuloacinoase, fiind formate dintr-un
sistem de canale aeriene și dintr-o multitudine de saci. Lobii plămânului drept (superior, mijlociu,
inferior) sunt delimitați de două fisuri, în timp ce lobii plămânului stâng (superior și inferior),
sunt delimitați de o fisură. Fiecare lob este alcătuit din segmente, care reprezintă unitățiile
anatomice, funcționale și clinice ale plămânului. Fiecare segment este format din lobul, unitățiile
morfofuncționale ale plămânilor care au forma piramidei, cu baza spre suprafața plămânilor, iar
vârful suspendat de o bronhie supralobulară, îndreptat spre hil. În jurul lobului se află țesut
conjunctiv bogat în fibre elastice, celule conjunctive și celule macrofage (Niculescu, Cârmaciu,
Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Arborele bronșic: după pătrunderea bronhiilor principale prin hil în plămân ele se
ramifică în bronhii lobare, care la rândul lor se ramifică în bronhii segmentare. Bronhiile
segmentare se divid de mai multe ori și dau naștere la bronhiile supralobulare care pătrund prin
vârful lobului
pulmonar în interiorul lobului, devenind bronhiile intralobilare. Bronhiile intra-lobilare se
ramifică, la rândul lor luând naștere bronhiilor terminale, numite astfel deoarece sunt ultimile
ramificații ale arborelui bronșic, cu rol de a conduce aerul. Bronhiile terminale dau naștere
bronhiilor respiratorii (acinoase) care se continuă cu canalele alveolare, ai căror pereți reprezintă
dilatații în formă de saci alveolari, în care se deschid alveolele. Totalitatea elementelor care
continuă o bronhiolă terminală formează acinul pulmonar (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu,
Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Epiteliul alveolar, membrana bazală a alveolei, țesuturile conjunctive de sub ea,

membrana bazală a capilarului și endoteliului capilar formează bariera hematoaeriană care este
străbătută de oxigen și dioxid de carbon.

Vascularizația plămânilor: are o dublă vascularizație; funcționale și nutritive.

Vascularizația funcțională: realizează schimburile gazoase și este reprezentată de

trunchiul pulmonar și venele pulmonare care alcătuiesc mica circulație.

Trunchiul pulmonar începe cu ventriculul drept, se împarte în artera pulmonară stângă și

dreaptă care pătrund în plămâni prin hilul pulmonar. Ajunsă în plămân artera urmărește
ramificațiile arborelui bronșic; pătrunzând în lobul pulmonar și se capilarizează în jurul
alveolelor pulmonare. La nivelul acestei rețele capilare dioxidul de carbon este cedat alveolelor și
din alveole pătrunde oxigenul care este preluat de venele pulmonare. Aceste vene părăsesc
plămânul prin hilul pulmonar și duc sângele cu oxigen în atriul stâng, de unde va trece în
ventriculul stâng care îl va împinge prin aortă în tot organismul (Niculescu, Cârmaciu,
Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Vascularizația nutritivă face parte din marea circulație și este reprezentată de arterele și
venele bronșice. Arterele bronșice provin prin aortă toracală, iar venele bronșice se deschid în
sistemul azyges (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Pleura este o membrană seroasă formată din două foițe dintre care una învelește plămânii
la exterior, pătrunde în fisuri, iar cealaltă căptușește pereții cutiei toracice. Cele două foițe se
continuă una cu cealaltă la nivelul pediculului pulmonar. Între cele două foițe se află cavitatea
pleurală spațiu virtual, în care există presiune negativă cu rol important în mecanica respirației.
Între cele două foițe se găsește foarte puțin lichid seros, care menține umedă suprafața lor,
ușurând alunecarea plămânului în timpul mișcărilor respiratorii. Cavitatea pleurală poate devenii
reală când în cazuri de boală conține aer (pneumotorax), sânge (hemotorax) sau puroi (piotorax).
 Mediastinul: este o regiune topografică limitată lateral de fețele interne ale celor doi
plămâni, inferior și diafragm, anterior de stern iar posterior de coloana vertebrală toracală și de
către extremitățiile posterioare ale coastelor. În mediastine se găsesc: inima învelită de pericard,
vasele mari, venele cave superioare și inferioare, cele patru vene pulmonare, artera aortă,
trunchiul pulmonar cu ramurile lui, traheea și cele două bronhii principale.

Respirația: reprezintă una din funcțiile esentiale ale organismelor vii în general, funcție
prin care se realizează raportul de oxigen din aerul ambiant până la nivelul celular, în paralel cu
eliminarea în atmosferă a dioxidului de carbon, realizat din metabolismul celular. Această funcție
complexă se realizează cu participarea unor sisteme morfofuncționale în mai multe etape strâns
corelate, într-o strictă succesiune, acestea sunt: ventilația pulmonară, difuziunea și schimbul de
gaze la nivelul membranei alveolo-capilare, transportul gazelor în sânge și respirație celulară.

Ventilația pulmonară: este procesul prin care se realizează circulația alternativă a

aerului între mediu ambiant și alveolele pulmonare, antrenând astfel pătrunderea aerului bogat în
oxigen către alveole și eliminarea dioxidului de carbon către exterior.

Mișcările ventilatorii: circulația altrenativă a aerului se realizează ca urmare a variațiilor

ciclice ale volumului cutiei toracice urmate fidel de mișcarea în același sens a plămânului care
este solidarizat de aceasta prin intermediul foițelor pleurale. Variațiile ciclice ale volumului
aparatului toraco-pulmonar se realizează în cursul a două mișcări de sens opus, definite ca
mișcarea inspiratorie și mișcarea expiratorie (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, &
Cristescu, 2014).

În timpul mișcării inspiratorii are loc creșterea volumului cutiei toracice și o creștere a
volumului pulmonar. Creșterea volumului cutiei toracice se realizează ca o consecință a creșterii
celor trei diametre ale sale anteroposterior, longitudinal și transversal.

O dată cu creșterea volumului cutiei toracice are loc o expansiune a plămânilor, favorizată
de bogăția fibrelor elastice din structura parenchimului pulmonar și determinată de existența unei
aderențe funcționale între cutia toracică și plămân.

Expansiunea plămânilor și creșterea volumului lor în cursul inspirației au drept consecințe

o scădere a presiunii aerului din interiorul plămânului sub presiune atmosferică (aproximativ cu 2
– 3 mm Hg) realizându-se astfel un gradient de presiune datorită căruia aerul atmosferic pătrunde
în interiorul plămânilor. Punerea în mișcare a aparatului toraco-pulmonar ca forțele ce iau naștere
prin contracția mușchilor respiratorii să depășească o serie de forțe opozante de sens contrar,
generator de însăși particularitățile structurale ale aparatului toraco-pulmonar. Dintre forțele
opozante o deosebită semnificație funcționala o prezintă forțele elastice, vâscoase, inerțiale
(Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Mișcarea expiratorie (expirația): reprezintă mișcarea de sens contrar inspirației, în

cursul căreia are loc revenirea la volumul inițial al cutiei toracice și al plămânului. În condiții de
repaus, expirația este un act pasiv ce nu necesită contracția musculaturii respiratorii. Revenirea
cutiei toracice și a plămânului la volumul inițial este consecința refracției țesuturilor elastice ale
aparatului toraco-pulmonar care au fost desprinse în cursul inspirației și care eliberează sub
formă de energie cinetică, energia potențială acumulată. Ca urmare a scăderii volumului
pulmonar în cursul respirației, presiunea aerului va crește peste presiunea atmosferică (cu 2 – 3
mm Hg), ceea ce are drept consecință crearea unui gradient de presiune de-a lungul căreia aerul
din plămâni iese către exterior (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Volumele și capacitățile pulmonare: în cursul mișcărilor ventilatorii, pătrund și ies din

plămâni cantități de aer a căror mărime este în funcție de talia persoanei de vârstă, de sex, de
postură, etc. și a căror cuantificare poate aduce informații asupra integrității aparatului
toracopulmonar. Evaluarea volumelor se face prin spirometrie și mai ales prin spirografie.
Spirometria se efectuează cu ajutorul spirometrelor. Spirometrele sunt de mai multe feluri:
spirometre cu apă și spirometre uscate.

Metoda spirografică utilizează spirograful, un aparat care permite înregistrarea grafică a

volumelor expirate și efectuarea unor succesiuni de mișcări inspiratorii și expiratorii. În
alcătuirea spirografului există o serie de sisteme:

• sistemul inscriptor este reprezentat de o perniță care conectată cu clopotul, permite

înregistrarea variațiilor de poziție ale acestuia în funcție de variația volumului de aer
introdus;
• sistemul de pompe ce dirijează aerul în sens unic prin spirograf, permițând efectuarea
succesivă a mai multor mișcări respiratorii, fără ca subiectul să inspire sau să expire
atmosfera ambiantă;
• sistemul de absorție a dioxidului de carbon expirat reprezentat de o substanță absorbantă
a dioxidului de carbon.

În consecință aerul pe care îl respiră subiectul va avea o compoziție relativ constantă

evitându-se acumularea dioxidului de carbon în exces. Sistemul de introducere sub clopot al
oxigenului cu un debit constant înlocuind astfel oxigenul consumat. Se poate observa că drept
urmare a ventilației volumului de aer curent, penița sistemului inscripțional va trasa un grafic în
linii ascendente (inspir) și descendente (expir). Prin inspirarea unui volum de aer maximal, la
sfârșitul unei inspirații de repaus va înregistra volumul de rezervă inspiratorie, iar prin efectuarea
unei expirații maximale la sfârșitul unei expirații de repaus vom înregistra volumul de rezervă
expiratorie (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Volumul curent (VC) reprezintă volumul de aer care pătrunde în plămâni, în cursul unei
inspirații și unei expirații de repaus, valoarea lui medie la persoanele adulte este de 500 ml.

Volumul inspirator de rezervă (VIR) reprezintă volumul maxim de aer ce poate fi

inspirat la sfârșitul unei inspirații de repaus. Valoarea lui medie la adulți este de 3000 ml ceea ce
reprezintă 60% din capacitatea vitală.

Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă volumul maxim de aer care poate fi
expirat la sfârșitul unei expirații de repaus. Valoarea lui medie la adulți este de 1200 ml, adică
aproximativ 25% din capacitatea vitală.

Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămân la sfârșitul unei
expirații maximale. Valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml ceea ce reprezintă aproximativ
25% din capacitatea vitală (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Capacitățiile pulmonare reprezintă valoarea sumei a două ori mai multe volume pulmonare,
astfel:

• capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămân la

sfârșitul unei inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare menționate.
Valoarea ei variază în funcție de talie, sex, vârstă, în medie luându-se în considerație o
valoare de 6000 ml;
• capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămân printr-o
expirație forțată efectuată după o inspirație maximă. Ea este egală cu suma a trei volume
pulmonare (VRI) + (VER) + (VT) și are în medie o valoare de aproximativ 4700 ml
reprezentând în jur de 75% din CPT;
• capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în
plămân la sfârșitul unei expirații de repaus. Valoarea ei se poate obține prin însumarea
VER + VR ea reprezentând aproximativ 50% din CPT;
 • capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămân
printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus.Valoarea ei este
echivalentă cu suma dintre VT și VER și reprezintă 50% din CPT.

Debitele ventilatorii dacă măsurarea volumelor pulmonare conferă o serie de parametri

statici ce caracterizează aparatul toraco-pulmonar pentru obținerea unei informații legate de
funcția ventilatorie se utilizează măsura debitelor ventilatorii (Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu,
Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

Debitul ventilator de repaus (V) reprezintă cantitatea de aer ventilat în timp de un minut
în condiții de repaus și poate fi obținut prin produsul dintre volumul curent și frecvența oscilației.

Debitul ventilator maxim (Vmax) reprezintă cantitatea de aer maximă ce poate fi ventilată
ca urmare a creșterii maximale a frecvenței și amplitudinii respiratorii, el poate atinge valori de
până la 1501/min. la persoanele antrenate.

Ventilația alveolară la sfarsitul unei respirații de repaus în interiorul plămânilor se află

aproximativ 2500 ml aer din aceștia doar în jur de 2350 ml participă la schimbul de gaze,
aflânduse în interiorul alveolelor (aer alveolar) restul de aproximativ 150 ml este condus în căile
respiratorii la nivelul cărora nu au loc schimburi de gaze, fapt pentru care acest spațiu a fost
numit spațiu mort anatomic.

Din cei 500 ml ce pătrund în plămâni în cursul unei inspirații de repaus,150ml vor
primeni aerul din spațiul mort anatomic, iar restul de 350 ml se adaugă aerului alveolar. Cu alte
cuvinte ventilația alveolară (Va) va exprima cantitatea de aer care pătrunde în plămâni după
scăderea volumului spațiului mort anatomic (Vsma) în timp de un minut. Va = V – Vsma x f
(Niculescu, Cârmaciu, Voiculescu, Sălăvăstru, & Cristescu, 2014).

1.2 Prezentarea teoretică a bolii

1.2.1 Definiție

Tuberculoza este o boală infecto-contagioasă cauzată de bacterii aparținând complexului

Mycobacterium tuberculosis. Boala afectează de obicei plămânii, deși până la o treime din cazuri
sunt implicate alte organe (Domnișoru, 1995).

Dacă este tratată adecvat, tuberculoza cauzată de tulpini chimiosensibile este curabilă în
toate cazurile. Dacă nu este tratată, boala poate fi fatală în decurs de 5 ani în mai mult de
jumătate
din cazuri. Transmiterea are loc de obicei pe cale aerogenă, prin răspândirea particulelor
infectante produse de către pacienții cu tuberculoză pulmonară contagioasă (Domnișoru, 1995).

1.2.2 Etiologie

Micobacteriile aparțin familiei Mycobacteriaceae și ordinului Actinomycetales. Dintre

speciile patogene aparținând complexului M. tuberculosis, agentul cel mai frecvent și important
al bolii la om este chiar M.tuberculosis (Domnișoru, 1995).

Microorganismele strâns înrudite ce produc asemenea infecție la om sunt reprezentate de

către Mycobacteriumbovis (bacilul tuberculozei bovine, o cauză importantă a tuberculozei
transmise prin lapte nepasteurizat în trecut, astăzi, cauza unei mici proporții din cazurile din țările
în curs de dezvoltare) și de către Mycobacterium africanum (izolat la o mică parte din cazurile
din Africa Centrală și de Vest). În plus, M. tuberculosis este înrudit cu alți agenți patogeni
aparținând genului Mycobacterium, ce produc boli la om, cum ar fi agentul etiologic al leprei
(Mycobacterium leprae; și micobacterii, altele decât cele tuberculoase sau netuberculoase. Unele
dintre aceste ultime microorganisme devin agenți patogeni oportuniști din ce în ce mai importanți
(Domnișoru, 1995).

M. tuberculosis este o bacterie cu formă de bacil subțire, nesporulată, slab aerobă, cu

dimensiuni cuprinse între 0,5 çi 3 μm. Micobacteriile, inclusiv M. tuberculosis, nu se colorează
cu ușurință și sunt frecvent neutre la colorația Gram. Totuși, odată realizată colorația, bacilii nu
pot fi decolorați cu acid alcool, o caracteristică justificând clasificarea lor ca bacili acid-
alcoolorezistenți (BAAR). Rezistența la acțiunea acizilor se datorează în principal conținutului
mare al microorganismelor în acizi micolici, acizi grași cu lanț lung și legături încrucișate între
lanțuri și alte lipide ale peretelui celular. Alte microorganisme, în afară de micobacterii, ce
prezintă o anumită acido-rezistență includ specii din genurile Nocardia si Rhodococcus,
Legionella micdadei și protozoarele Isospora și Cryptosporidium (Domnișoru, 1995).

1.2.3 Patogenie

Interacțiunea M. tuberculosis cu gazda umană începe atunci când sunt inhalate particulele
infectante ce conțin microorganisme provenite de la pacientul contagios. În timp ce majoritatea
bacililor inhalați sunt reținuți în căile aeriene superioare și sunt expulzați de către celulele ciliate
ale mucoasei, o parte din ei (de obicei mai puțin de 10%) ajung în alveole. La acest nivel,
macrofagele alveolare activate nespecific fagocitează bacilii. Echilibrul între activitatea
bactericidă a macrofagului și virulenta bacilului este corelat probabil cu existența peretelui
celular bacterian
bogat în lipide și a capsulei sale glicolipidice, care conferă rezistența la acțiunea complementului
și a radicalilor liberi ai fagocitelor. Numărul de bacili invadanți este de asemenea important
(Domnișoru, 1995).

Mai multe observații sugerează că și factorii genetici joacă un rol cheie în rezistența
nonimună înnăscută la infecția cu M. tuberculosis. Existența acestei rezistențe este sugerată de
către gradele diferite de susceptibilitate la tuberculoza în populații diferite în stadiul inițial al
interacțiunii gazdă-bacterie, fie macrofagele gazdei limitează multiplicarea bacilară prin
producția de enzime proteolitice și citokine, fie bacilii încep să se multiplice.

Daca bacilii se multiplică, creșterea lor determină rapid distrugerea macrofagului, care se
lizează. Aceste stadii inițiale ale infectiei sunt de obicei asimptomatice. La două până la patru
săptămâni de la infecție se dezvoltă două reacții suplimentare ale gazdei la acțiunea M.
tuberculosis: o reacție de distrugere tisulară și o reacție de activare a macrofagelor. Desi ambele
reacții pot inhiba creșterea micobacteriilor, există un echilibru între ele, ce determină forma de
tuberculoză ce se va instala ulterior (Domnișoru, 1995).

Odată cu dezvoltarea imunității specifice și acumularea unui număr mare de macrofage

activate la sediul leziunii primare, iau naștere leziuni granulomătoase (tuberculii). Aceste leziuni
sunt alcătuite din limfocite și macrofage activate, ca de exemplu celulele epiteloide și celulele
gigante. Inițial, reacția de distrugere tisulară instalată recent este singurul eveniment capabil de a
limita creșterea micobacteriilor în interiorul macrofagelor. Această reacție, mediată de produși
bacterieni variați, nu numai că distruge macrofagele, dar mai produce și necroza solidă precoce în
centrul tuberculului.

Deși M. tuberculosis poate supraviețui, creșterea sa este inhibată în acest mediu necrotic
de către presiunea parțială scăzută a oxigenului, pH-ul scăzut și alți factori. În acest moment,
unele leziuni se pot vindeca prin fibroză și calcificare, pe când altele vor suferi o evoluție
ulterioară.
Clasificare:
• Tuberculoza pulmonară: primara postprimara (secundară);
• Tuberculoza extrapulmonară: pleurală, ganglionară, pericardică, genitourinară,
oteoarticulară, gastrointestinală;
• Tuberculoza diseminantă sau miliaria: meningita tuberculoasă.
 1.2.4 Diagnostic clinic (simptomatologie)
La începutul evoluției bolii, simptomele și semnele sunt frecvent nespecifice și insidioase,
constând în principal din febră, transpirații nocturne, scădere în greutate, anorexie, alterarea stării
generale și astenie. Totuși, în majoritatea cazurilor apare eventual tuse – inițial posibil
neproductivă și apoi asociată cu producerea de spută purulentă.
Se semnalează frecvent prezența sputei striate cu sânge. Hemoptizia masivă poate surveni
ca o consecință a erodării unui vas patent localizat în peretele unei caverne. Totuși, hemoptizia se
mai poate datora ruperii unui vas dilatat într-o cavernă (anevrism Rasmussen) sau formării unui
aspergilom într-o cavernă veche (Marica, Didilescu, Murgoci, Tănăsescu, & Arghir, 2011).

Durerea toracică cu caracter pleuritic apare uneori la pacienți cu leziuni parenchimatoase

subpleurale, dar mai poate fi o consecință a suprasolicitării musculare datorate tusei persistente.
Boala extensivă poate produce dispnee și (ocazional) sindromul detresei respiratorii a adultului
(ARDS).
Semnele fizice sunt de utilitate restrânsa în tuberculoza pulmonară. Mulți pacienți nu au
modificări detectabile la examenul fizic toracic, pe când alții prezintă raluri inspiratorii în zonele
afectate, ce apar mai ales după tuse. Ocazional, se pot auzi raluri ronflante datorate obstrucției
bronșice parțiale și un suflu amforic clasic, în zonele cu caverne mari (Marica, Didilescu,
Murgoci,
Tănăsescu, & Arghir, 2011).
Manifestările sistemice includ febra (frecvent subfebrilitate cu character intermitent) și
scăderea în greutate. În unele cazuri, apar paloarea și hipocratismul digital. Modificările
hematologice cele mai frecvente includ anemia ușoară și leucocitoza. S-a mai descries
hiponatremie datorată sindromului de secreție inadecvată a hormonului antidiuretic (SIADH).
1.2.5 Diagnostic paraclinic

Cheia diagnosticului de tuberculoză este un indice înalt de suspiciune. Diagnosticul nu

este dificil la un pacient cu risc crescut – de exemplu, un alcoolic fără locuință care se prezintă cu
simptome tipice și un aspect radiologic toracic clasic, ce arată infiltrate în lobii superiori cu
prezența cavernelor. Pe cealaltă parte, diagnosticul poate fi ușor trecut cu vederea la pacienții din
azilele de bătrâni sau la adolescenții cu un infiltrat focal (Marica, Didilescu, Murgoci, Tănăsescu,
& Arghir, 2011).

Frecvent, diagnosticul este suspicionat prima oară atunci când radiografia toracică a unui
pacient evaluat pentru simptome respiratorii este anormală. Dacă pacientul nu prezintă alte
afecțiuni medicale care să producă complicații cu favorizarea imunosupresiei, radiografia
toracică poate indica imaginea tipică de infiltrate în lobii superiori, cu prezența cavernelor.

Cu cât întârzierea între debutul simptomelor și diagnostic este mai mare, cu atât
probabilitatea de descoperire a bolii cavitare este mai mare. Pe de altă parte, pacienții cu
imunosupresie, inclusiv cei cu infecție HIV, pot prezenta aspecte „atipice“ pe radiografia toracică
– de exemplu, infiltrate în regiunile inferioare, fără formarea de caverne

Examenul microscopic al BAAR – un diagnostic prezumtiv este bazat de obicei pe

identificarea BAAR la examenul microscopic al unei probe diagnostice, cum ar fi un frotiu
efectuat din sputa expectorată sau dintr-un fragment tisular (Marica, Didilescu, Murgoci,
Tănăsescu, & Arghir, 2011).

La pacienții cu suspiciune de tuberculoză pulmonară trebuie furnizate laboratorului trei

probe de spută preferabil recoltate dimineața, pentru efectuarea frotiului pentru BAAR și a
culturilor micobacteriologice.

Dacă se obține un fragment tisular, este de o importanță critică ca porțiunea de probă din
care se intenționează să se realizeze culturi să nu fie ținută în formaldehida.

1.2.6 Diagnostic diferențial

Cultura micobacteriană – Diagnosticul definitiv depinde de izolarea și identificarea M.

tuberculosis într-o probă diagnostică – în majoritatea cazurilor, o probă de spută obținută de la un
pacient cu tuse productivă. Probele trebuie inoculate într-un mediu cu ou sau pe baza de agar și
incubate la 37°C în atmosfera de CO2 5%. Deoarece majoritatea speciilor de micobacterii,
inclusiv
M. tuberculosis, au creștere lentă, pot fi necesare 4 – 8 săptămâni înainte de detectarea creșterii.

Proceduri radiologice – după cum s-a indicat mai sus, suspiciunea inițială de tuberculoză
pulmonară este frecvent bazată pe aspectul anormal al radiografiei toracice la un pacient cu
simptome respiratorii. Deși tabloul „clasic“ este cel al bolii localizate la nivelul lobului superior
cu infiltrate și caverne, în fapt poate fi întâlnit orice aspect radiologic – de la un film normal sau
un nodul solitar, la infiltrate alveolare difuze la un pacient cu ARDS, nici un aspect radiographic
nu poate fi considerat patognomonic.

Intradermoreacția la PPD este cel mai larg utilizată în screening-ul infecției cu M.

Tuberculosis. Testul are o valoare limitată în diagnosticul tuberculozei active, datorată
sensibilității și specificitații sale reduse.
 Reacțiile fals – negative sunt frecvente la pacienții imunodeprimați și la cei cu
tuberculoză agresivă. Reactiile positive sunt obținute uneori când pacienții au fost infectați cu
M.tuberculosis, dar nu au boală actiăa, și atunci când persoanele respective au fost sensibilizate
prin infecții cu micobacterii netuberculoase sau vaccinare BCG.

Proceduri diagnostice suplimentare și alte teste diagnostice pot fi utilizate atunci când se
suspectează tuberculoza pulmonară.

Inducerea producției de spută prin nebulizare ultrasonică de ser hiperton poate fi utilă la
pacienții care nu sunt capabili să expectoreze spontan o probă de spută.

1.2.7 Evoluție. Prognostic

Cel mai bun mod de a preveni tuberculoza este diagnosticarea rapidă a cazurilor
contagioase, cu administrarea unui tratament adecvat pâna la vindecare. Strategiile adiționale
includ vaccinarea BCG și chimioterapia profilactică (Marica, Didilescu, Murgoci, Tănăsescu, &
Arghir, 2011).

Prognosticul sub tratament este favorabil. Netratată tuberculoza duce la deces.

1.2.8 Tratament
a. Igieno-dietetic

Impactul psihologic al diagnosticului de tuberculoză este mare şi induce apariţia

depresiei la peste 60% din pacienţi. Stigma socială este de asemenea mare şi induce persistenţa
depresiei pe toată durata tratamentului, la aproape 20% dintre pacienţi (Marica, Didilescu,
Murgoci, Tănăsescu & Arghir, 2011).

Unul din simptomele prezentate de pacient este scăderea ponderală, care este remisă în
perioada administrării tratamentului printr-un aport crescut de hrană. Dieta pacienţilor cu
tuberculoză pulmonară trebuie să fie hipercalorică, bogată în vitamine (Marica, Didilescu,
Murgoci, Tănăsescu & Arghir, 2011).

Este indicat ca pacientul cu tuberculoză să elimine elementele de stres din viața sa, să
beneficieze de un mediu relaxant care să sprijine aderența la tratament, să nu-l încarce psihic și să
îi ofere suportul necesar depășirii obstacolelor cu care se va confrunta pe parcursul tratamentului,
până la vindecare (Marica, Didilescu, Murgoci, Tănăsescu & Arghir, 2011).
 b. Medical

Cinci medicamente majore sunt considerate agenții de primă linie în tratamentul

tuberculozei: izoniazida, rifampicina, pirazinamida, etambutolul și streptomicina.

Primele patru, ce sunt administrate de obicei oral, sunt bine absorbite, cu concentrații
serice maxime la 2 – 4 ore și eliminare aproape completă în 24 ore. Acești agenți sunt
recomandați pe baza activității lor bactericide (capacitatea de a reduce rapid numărul
microorganismelor viabile), a activității de sterilizare (capacitatea de a omorâ toți bacilii și astfel
de a steriliza organul afectat, măsurata prin capacitatea de a preveni recăderile) și a ratei scăzute
de inducere a chimiorezistenței.

Datorită unui nivel scăzut al eficienței și a gradului mai ridicat de intoleranță și toxicitate,
unele medicamente din linia a doua sunt utilizate doar pentru tratamentul pacienților cu
tuberculoză rezistentă la medicamentele din prima linie.

În acest grup sunt incluse medicamentele injectabile, cum sunt kanamicina, amikacina și
capreomicina și agenții cu administrare orală: etionamida, cicloserina și PAS.

Recent, antibioticele chinolonice au fost adăugate acestei liste; deși ofloxacina este în
general recomandată, sparfloxacina și levofloxacina au fost mai active în studiile experimentale.

Alte medicamente din linia a doua includ clofazimina, amitiozona. Regimurile terapeutice
cu durată scurtă sunt împărțite într-o faza inițială sau bactericidă și o fază de continuare sau de
sterilizare. În timpul fazei inițiale, majoritatea bacililor tuberculoși sunt omorâți, simptomele
dispar și pacientul devine necontagios. Faza de continuare este necesară pentru a elimina bacilii
„persistenți“ semidormanți.
Medicament Zilnic De trei ori pe săptămână
IZONIAZIDA 5 mg/kg, max. 300 mg 15 mg/kg, max. 900 mg
RIFAMPICINA 10 mg/kg, max. 600 mg 10 mg/kg, max. 600 mg
PIRAZINAMIDA 15 – 30 mg/kg, max. 2 g 50 – 70 mg/kg, max. 3 g
ETAMBUTOL 15 – 25 mg/kg 25 – 30 mg/kg
Tabel 1 – Medicamentele și dozele recomandate pentru tratamentul inițial al
tuberculozei la adult

Regimul terapeutic de elecție în aproape toate formele de tuberculoză, atât la adulți cât și
la copii, constă într-o fază inițială de 2 luni, cu administrare de izoniazidă, rifampicină și
pirazinamidă, urmată de o fază de continuare de 4 luni, cu administrare de izoniazidă și
rifampicină.
 Cu excepția pacienților la care, pe baza datelor epidemiologice, pare improbabilă o
infecție inițială cu o tulpiăa chimiorezistentă, trebuie introdus etambutolul (sau streptomicina) în
regimul terapeutic în primele două luni, sau până devin disponibile rezultatele testării
sensibilității la medicamente.

Tratamentul este administrat cel mai frecvent zilnic pe toată durata curei, deși regimurile
intermitente (fie de trei ori pe săptămână pe toată durata curei, fie o fază inițială de administrare
zilnică, urmată de un tratament cu administrare de două ori pe săptămână în timpul fazei de
continuare) produc aceleași rezultate. La pacienții cu tuberculoză pulmonară cu culturi din spută
negative, durata tratamentului poate fi redusă la un total de 4 luni. Piridoxina (10 – 25 mg/zi)
trebuie adăugată regimului terapeutic administrat pacienților cu risc crescut de deficiență a
acestei vitamine (de exemplu alcoolicii, persoane malnutrite, femei gravide și care alăptează și
pacienți cu afecțiuni ca insuficiența renală cronică, diabetul și infecția cu HIV sau SIDA, care
sunt de asemenea asociate cu neuropatia).

Monitorizarea răspunsului la tratament se va face prin evaluarea bacteriologică care este o

metodă preferată de monitorizare a răspunsului la tratament în tuberculoză.

La pacienții cu boală pulmonară trebuie efectuată lunar o examinare a sputei, până când
culturile devin negative. În regimurile recomandate de 6 luni, mai mult de 80% dintre pacienți
vor avea culturi din spută negative la sfârșitul lunii a doua de tratament. La sfârșitul celei de-a
treia luni, aproape toți pacienții trebuie să prezinte culturi negative.

La unii pacienți, mai ales cei cu boală cavitară extensivă și un număr mare de
microorganisme, conversia frotiului BAAR poate urma conversiei culturilor. Acest fenomen se
datorează probabil expectorației și vizualizării microscopice a bacililor morți. Atunci când
culturile din sputa pacientului rămân pozitive la 3 luni sau peste această perioadă, eșecul
tratamentului și rezistența la medicamente trebuie suspectate.

La sfârșitul tratamentului trebuie prelevată o probă de spută pentru a confirma vindecarea.

Dacă efectuarea de culturi micobacteriene nu are valoare practică, atunci monitorizarea prin
examen microscopic al frotiului BAAR trebuie efectuată la 2, 5 și 6 luni. Prezența frotiurilor
pozitive după 5 luni trebuie considerată un indiciu al eșecului terapeutic.

c. Chirurgical
Tratamentul chirurgical este indicat în cazurile strict selecţionate, după epuizarea
posibilităţilor de rezolvare strict prin tratament antituberculos. Indicaţia chirurgicală apare în:
 • leziuni limitate;
• toleranţă scăzută la tratament individualizat;
• leziuni unilateral active (afectarea unui singur plămân);
• chimiorezistenţă extinsă (fără rezerve terapeutice);
• hemoptizii majore (eliminarea de sânge în cantitate mai mare de 300 ml);
• empiem TB – transformarea purulentă a lichidului pleural acumulat între foițele pleurale,
în pleurezia tuberculoasă;
• pneumotorax spontan – pătrunderea aerului între foițele pleurale, dezlipindu-le și având
efect compresiv asupra plămânilor și vaselor din cutia toracică (Marica, Didilescu,
Murgoci, Tănăsescu & Arghir, 2011).

Tipuri de intervenţie chirurgicală:

• toracoplastii – rezecția parțială sau totală a unor coaste cu scopul de a provoca colabarea
plămânului;
• plombaj extramusculoperiostal – crearea unei cavități între structurile musculare și coaste
în care se introduce un material steril, cu scopul de a produce colabarea unui lob
pulmonar care este grav afectat de tuberculoză și care nu poate fi supus altor proceduri
chirurgicale;
• chirurgie de rezecţie – lobectomia, pneumonectomia, segmentectomia – eliminarea prin
manevre chirurgicale a unui lob pulmonar, plămân sau segment pulmonar;
• chirurgia pentru eliminarea complicaţiilor (decorticarea, pleurectomia) – manevre
chirurgicale care presupun separarea pleurei fibroase și care nu permit expansiunea
completă a plamânului (Marica, Didilescu, Murgoci, Tănăsescu & Arghir, 2011).

CAPITOLUL II – Supravegherea pacientului din momentul

internării până la externare și efectuarea tehnicilor impuse de
afecțiune. Îngrijiri generale

2.1 Internarea pacientului în spital

Internarea în spital constituie un eveniment important în viața bolnavului, el se desparte
de mediul său obișnuit și în starea de infirmitate sau semiinfirmitate, este nevoit să recurgă la
ajutorul oamenilor străini. Această situație, împreună cu boala, îi creează anumite stări emotive,
de care
personalul care primește bolnavul în spital trebuie să țină seama, menajându-l cât mai mult
(Titircă, 2002).
Internarea este primul contact al bolnavului cu spitalul. Acest prim contact este hotărâtor
pentru câștigarea încrederii lui, factor indispensabil pentru asigurarea unei colaborări sincere
între bolnav și personalul de îngrijire, în vederea recâștigării sănătății celui internat. Greșelile
făcute cu ocazia internării, greu de reparat mai târziu, provoacă îngrijorarea și neîncrederea
bolnavului, ceea ce va dăuna procesului de vindecare. Din acest motiv, este important ca
personalul serviciului de primire să dovedească de la început cea mai mare atenție și preocupare
față de bolnavul nou sosit (Titircă, 2002).

Atitudinea portarului, ajutorul acordat la debrăcarea și îmbrăcarea hainelor, îmbăierea și

la nevoie deparazitarea, ca si modul de tratare a hainelor trebuie să se desfășoare astfel încât
bolnavul să simtă atenția cu care este înconjurat și să fie convins că, colectivul în mijlocul căruia
a ajuns vrea să-l ajute și că va depune tot efortul pentru a-l vindeca.

Aceeași atenție se va acorda și însoțitorilor bolnavilor, care trebuie liniștiți, fără să li se

ascundă gravitatea sau prognosticul cazului, convingându-i că bolnavul lor va fi bine îngrijit.
Întrucât dispoziția însoțitorilor se transmite de obicei și bolnavului, liniștirea lor prezintă aceeași
importanță ca și liniștirea bolnavului.

Internarea în spital se face pe baza biletelor de internare emise de policlinica sau

circumscripțiile sanitare. Spitalul primește bolnavi și prin transfer de la alte unități spitalicești,
dacă blnavul aparține profilului său. Cazurile de urgență vor fi primite și fără bilet de internare,
chiar dacă nu sunt momentan locuri libere în spital. Dacă urgența nu intră în competența
spitalului respectiv se va acorda la serviciul de primire primul ajutor al bolnavulu, asigurând apoi
prin serviciul de salvare transportul la cel mai apropiat spital de specialitate, dacă acesta nu
periclitează viața bolnavului (Titircă, 2002).

2.2 Asigurarea condițiilor de spitalizare

Scopul spitalizării bolnavilor, în majoritatea cazurilorb, este vindecarea. Pentru a realiza
acest lucru trebuie create condiții prielnice, necesare ridicării forței de apărare și regenerare a
organismului și scoaterii lui sub eventualele influențe nocive ale mediului înconjurător.

Funcțiile întregului organism sunt controlate și dirijate de scoarța cerebrală. Activitatea

sistemului nervos central realizează unitatea indisolubilă a organismului, precum și legăturile lui
cu mediul înconjurător, prin excitațiile pornite de la terminații nervoase intero- și exteroreceptive,
precum și prin răspunsurile lui. Excitațiile pornite din mediul înconjurător pot acționa defavorabil
asupra sistemului nervos central, atât prin numărul, cât și prin calitatea lor, ceea ce duce la
suprasolicitarea și epuizarea celulelor corticale. Acestea, la rândul lor, eliberează centrele
subcorticale de controlul scoarței cerebrale, dând naștere la cele mai variate tulburări în funcțiile
organismului, care cu timpul pot duce la determinări anatomopatologice.

Regimul teraputic de protecție are scopul de a izola bolnavul de condițiile negative ale
mediului înconjurător, care ar putea traumatiza, suprasolicita sau epuiza scoarța cerebrală și de a
forma un anturaj plăcut, cu acțiune favorabilă asupra sistemului nervos central și deci asupra
organismului (Titircă, 2005).

Crearea condițiilor regimului terapeutic de protecție se începe cu amplasarea și

construcția spitalelor. Spitalele moderne se construiesc în zonele orașelor ferite de zgomotul și
aerul viciat al cartierelor centrale, în mijlocul unor zone verzi de protecție, bine întreținute.
Aspectul exterior al acestor clădiri trebuie să inspire bolnavului încredere în munca care se duce
la spital. Mulți bolnavi suportă cu greu chiar și faptul că sunt internați în spital. Condițiile de
mediu de aici le creează o oarecare tensiune nervoasă. Culoarea albă, monotonă a spitalelor
vechi, întinse pe suprafețe mari, creează o atmosferă de răceală (Titircă, 2005).

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

2.3.1 Pregătirea patului și accesoriilor lui
Patul este mobilierul cel mai important din salon, aici petrecându-și bolnavul majoritatea
timpului de boală și convalescența. Patul trebuie să fie comod de dimensiuni diferite, ușor de
manipulat și ușor de curățat, pentru ca îngrijirile, investigațiile și tratamentele aplicate bolnavului
să nu fie împiedicate.

Materiale necesare în pregătirea patului bolnavului: salteaua, una – două perne, pătura cu
lenjeria de pat (două cearșafuri – unul simplu și unul plic), două fețe de pernă, o mușama și o
aleză (traversă) (Titircă, 2006).

Etape de execuție:

a. Pregătirea materialelor:
 • alegerea accesoriilor (materialelor) necesare: materialele se așează pe un scaun lângă
spătarul patului și se îndepărtează noptiera de pat
• întinderea cearșafului peste saltea: cearșaful simplu (sau unul din cele două) se pune peste
saltea, la mijlocul patului, cu o mână se desface o parte a cearșafului spre cap, iar cu
cealaltă se întinde spre partea opusă și se introduce cearșaful adânc sub saltea la capătul
patului.
• executarea colțurilor (în formă de plic): cu mâna de lângă pat se prinde partea liberă a
cearșafului, la o distanță de colț egală cu lungimea marginii care atârnă și se ridică lângă
saltea, din triunghiul format se introduce sub saltea partea care depășește salteaua. Se lasă
în jos partea ridicată la marginea saltelei și se introduce sub saltea restul triunghiului
împreună cu partea laterală a cearșafului și se așează mușamaua la mijlocul patului și se
acoperă cu aleza.
b. Așezarea cearșafului de pătură:
• cu cearșaf simplu: se așează al doilea cearșaf peste care se întinde pătura, marginea
cearșafului dinspre cap se răsfrânge peste pătură, atât cearșaful cât și pătura se introduc
sub saltea la capătul de la picioare, după ce s-a efectuat o cută pentru a da lărgimea
necesară mișcărilor picioarelor bolnavului, colțurile păturii și cearșafului se execută
identic ca la etapa 3.

• cu cearșaf plic: se îndoaie pătura în lungime, se introduce pătura în cearșaf, prin

deschizătura plicului, se fixează colțurile păturii de cele ale cearșafului, cu butoniere și
nasturi, se face cută pentru ca picioarele să stea comod.
• așezarea pernelor: fiecare pernă se îmbracă cu fața de pernă, se așează pernele pe pat, se
reașează noptiera lângă pat (Titircă, 2006).

2.3.2 Schimbarea lenjeriei de pat

Bolnavul trebuie asigurat cu lenjerie intimă. Lenjeria utilizată într-o secție se compune din:

• Lenjerie de corp: cămăși, pijamale, batiste etc.

• Lenjerie de pat: cearșafuri, fețe de pernă, fețe de plapume etc.
• Lenjerie necesară aplicării tehnicilor de investigație și trantament ca: traverse, comprese
etc.

La acestea se mai adaugă hainele de protecție ale personalului secției.

Bolnavul nou spitalizat trebuie să primescă întotdeauna lenjerie curată. El nu poate fi

culcat într-un așternut neschimbat, chiar dacă lenjeria veche este aparent curată. Perioada de
timp cât
poate fi utilizată lenjeria de pat și de corp diferă după caracterul spitalului și al secției. Această
perioadă este mai scurtă la secțiile de copii decât la adulți, mai scurtă la maternități și secții
chirurgicale și mai lungă la secțiile de boli interne și ginecologice.

Dezinfectarea lenjeriei înainte de spălare este obligatorie la toate secțiile din spitale și policlinici,
pentru a nu expune spălătoresele unui pericol de infecție.

În legătură cu asigurarea bolnavului cu lenjerie curată și întreținerea acesteia, asistenta trebuie să

cunoască modul de îndepărtare a petelor, medicamente, alimente sau de dejecții din lenjeria și
hainele bolnavului (Titircă, 2006).

2.3.3 Asigurarea igienei personale, coroporale și vestimentare a pacientului

Lenjeria de corp a bolnavului constă în cămașă de noapte și pijama. Pe timpul iernii
femeile peste cămașa de noapte îmbracă o jachetă groasă. Lenjeria este confecționată din material
moale ușor lavabil. Asistenta va controla ca sub cămașă de noapte sau sub pijama bolnavul să nu
mai poarte și alta lenjerie cu care a fost îmbrăcat la internare (Titircă, 2006).

A. Baia generală, dușul

La internarea în spital, bolnavului neimobilizat i se dă posibilitatea să facă o baie sau un

duș, iar în timpul spitalizării bolnavul va face baie sau duș cel puțin de două ori pe săptămână. Cu
această ocazie i se va schimba și lenjeria (Titircă, 2006).

Baia generală, pentru categoria de bolnavi mobilizați, va fi efectuată în mod obligatoriu și

înaintea intervențiilor chirurgicale ca și înaintea externării bolnavului. Menținerea tegumentelor
într-o stare de perfectă de curățenie în vederea prevenirii unor complicații cutanate, pentru
stimularea funcțiilor pielii și pentru asigurarea unei stări de confort fizic și psihic (Titircă, 2006).

Materiale necesare: termometru de baie și de cameră, săpun, mănuși de baie, cearșaf de

baie, alcool,lenjerie curată încălzită, trusă pentru unghii, cască pentru protejarea părului (la

femei).

B. Toaleta zilnică

Asistenta are misiunea delicată de a controla (în mod discret) și de a îndruma ca bolnavul
neimobilizat să-și facă zilnic toaleta de dimineață și de seară (spălarea feței, urechilor, gâtului,
membrelor superioare, regiunii axilare, toaleta cavității bucale și îngrijirea părului) (Titircă,
2006).

Atunci când este cazul, după toaletă se schimbă lenjeria bolnavului (Titircă, 2006).
 2.3.4 Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat

A. Efectuarea toaletei pe regiuni a pacientului imobilizat

Curățarea tegumentelor întregului corp se efectuează pe regiuni, la patul bolnavului,

descoperindu-se progresiv numai partea care se spală. Îndepărtarea de pe suprafața pielii, a
stratului descuamat și împregnat cu secrețiile glandelor sebacee și sudoripare, microbi și alte
substanțe străine care aderă la piele. Activarea circulației cutanate, favorizează mobilizarea
anticorpilor formați de celulele reticuloendoteliate din țesutul celular subcutanat, creează o stare
plăcută de confort, care are un efect sedativ asupra organismului (Titircă, 2006).
Materiale necesare: două scaune, un paravan sau două stative și două cearșafuri pentru
al executa, material impermeabil pentru protejat patul, aleze, tava medicală pe care se așează
materialele necesare, lighean. cana cu apă caldă, cana cu apă rece, două bazinete, tăvița renală,
un cearșaf, o pereche de mănuși de cauciuc, trei mănuși de baie confecționate din prosop sau
finet de culori diferite (câte una pentru față, trup și membre, organe genitale), trei prosoape de
culori diferite, săpun neutru, alcool mentolat sau camforat, cutie (pudrieră) cu pudră de talc,
lenjerie de pat curată, lenjerie de corp curată, recipient pentru apa murdară, sac pentru lenjeria
murdară, termometru de baie, materiale pentru îngrijirea unghiilor (foarfece, pilă), material
pentru igiena bucală (periuță de dinți, pastă de dinți, un pahar cu apă pentru spălat pe dinți, un
pahar cu soluție antiseptică pentru gargară, un pahar cu apă pentru eventualele proteze dentare)
(Titircă, 2006).

B. Efectuarea toaletei generale a pacientului imobilizat

Spălarea întregului corp prin introducerea bolnavului în cada de baie are același scop ca și
toaleta parțială.
Materiale necesare: camera de baie și cada de baie curată, spălată, dezinfectată, paravan,
grătar lângă cadă, termometru de baie, cearșaf de baie, săpun neutru, două prosoape, două mănuși
de baie, lenjerie de corp curată, casca pentru protejarea părului, halat de baie și papuci, materiale
pentru îngrijirea unghiilor, materiale pentru igiena bucală, alcool mentolat sau camforat, pudrieră
cu pudră de talc, sac pentru lenjerie murdară, soluții dezinfectante pentru cadă și robinete
(cloramină 1%, clorură de var 1%), un scaun (Titircă, 2006).

2.3.5 Observarea poziției pacientului

Cunoașterea pozițiilor pe care le iau bolnavii în pat sau în care aceștia trebuie așezați
pentru îngrijiri, examinări speciale (Titircă, 2006).
Bolnavul poate avea o poziție activă, pasivă sau forțată.
• Poziția activă: bolnavul se mișcă singur, nu are nevoie de ajutor.
• Poziția pasivă: bolnavul este lipsit de forța fizică și are nevoie de ajutor pentru mișcare
și schimbarea poziției.
• Poziția forțată: bolnavul are o poziție neobișnuită, impusă de boala sau de necesitatea
efectuării unui tratament.
Tipuri de poziții:
a. Decubit dorsal:
• bolnavul este culcat pe spate, cu fața în sus, fără pernă (este indicată după puncție
lombară, în unele afecțiuni ale coloanei vertebrale etc.);
• bolnavul este culcat pe spate, cu o pernă subțire (anemii posthemoragice, afecțiuni
cerebrale etc.);

• bolnavul este culcat pe spate, cu fața în sus și cu două perne (poziția obișnuită).
b. Decubit lateral (drept sau stâng):
• bolnavul este culcat pe o parte (dreaptă sau stângă) cu o pernă sub cap, cu membrul
inferior care este în contact cu sprafața patului întins, iar cu celălalt îndoit și
spatele sprijinit cu o pernă sau un sul (indicată în pleurezii, meningite etc.).
c. Decubit ventral:
• bolnavul este culcat pe abdomen, fără pernă, cu capul întors într-o parte, braâele de-
a lungul corpului, sau flectate și așezate la stânga și la dreapta capului, cu partea
palmară pe suprafața patului și sub glezne se așează un sul (indicată la bolnavii
inconștienți, la cei cu escare ale regiunii sacrate, paralizii etc.).
d. Poziția șezând:
• în pat: bolnavul este menținut șezând în pat, trunchiul realizând un unghi de 90° cu
membrele inferioare, prin ridicarea somierei articulate. Gambele sunt în semiflexie pe
coapse, sub genunchi se plasează un sul, iar la picioarele bolnavului se plasează
sprijinitorul. Sub brațe se așează câte o pernă (poziție indicată la bolnavii dispneici, în
perioada crizelor de astm bronșic, în insuficiența cardiacă, ea favorizând respirația;
• în fotoliu: bolnavul este așezat confortabil, bine îmbrăcat și acoperit cu o pătură.
e. Poziția semișezândă
• se sprijină spatele bolnavului cu două perne, cu rezematorul de spate sau somiera
articulată. Sub tălpi se așează un sprijinitor pentru ca bolnavul să nu alunece spre
extremitatea distală (poziția este indicată în primul ajutor acordat bolnavului cu
 tulburări respiratorii; este interzisă bolnavilor cu tulburări de deglutiție, comatosilor, în
cursul anesteziei generale).
f. Poziția șezând cu gambele atârnate:
• bolnavul stă la marginea patului în poziția șezândă, sub picioare se așează un taburet și
va fi protejat contra răcelii cu o pătură (indicată bolnavilor cu insuficiență cardiacă)
(Titircă, 2006).
g. Poziția declivă:
• ridicarea extremității distale a patului: poziția decubit dorsal cu capul bolnavului
coborât, realizându-se o diferență de 10-60 cm, între cele două extremități. În pat se
protejează capul bolnavului cu o pernă așezată vertical (indicată în anemii acute
grave, drenaj postural, hemoragii ale membrelor inferioare și organelor genitale, după
rahianestezie, după intervenții ginecologice).
h. Poziția proclivă:
• se obține prin ridicarea extremității proximale a patului.
i. Poziția ginecologică:
• bolnava este așezată pe spate, coapsele flectate pe abdomen și genunchii îndepărtați
(indicată în examinări ginecologice și obstetricale).
j. Poziția genu-pectorală:
• bolnavul se așează în genunchi, aceștia fiind ușor îndepărtați, pieptul atinge planul
orizontal, iar capul este într-o parte (indicată pentru explorări rectale – rectoscopie,
tuseu rectal).

2.3.6 Schimbarea poziției și imobilizarea pacientului

A. Poziția pacientului
Dacă menține timp îndelungat aceeași poziție, bolnavul este predispus la apariția unor
complicații (escare de decubit, tromboze, embolii etc.), care-i împiedică procesul de vindecare.
Pentru prevenirea apariției acestora, se recomandă schimbarea poziției bolnavului. Aceasta se
poate efectua activ (bolnavul își schimbă poziția singur) sau pasiv (cu ajutor sau îi schimbă altă
persoană poziția) (Titircă, 2006).
B. Imobilizarea pacientului
Pentru prevenirea apariției unor complicații (escare, tromboze) și grăbirea procesului de
vindecare. Momentul mobilizării este hotărât de către medic în funcție de boala, stare generală.
 2.3.7 Captarea eliminărilor
Observarea caracterelor fizice ale dejecțiilor fiziologice și patologice pentru descoperirea
modificărilor lor patologice, în vederea stabilirii diagnosticului.

A. Captarea materiilor fecale

Materialele necesare: paravan, bazinet, un bazint și materiale pentru mica toaletă,

acoperitoare pentru bazinet, hârtie igienică, materiale pentru spălarea mâinilor, mușama și aleză
(pentru protejat patul) (Titircă, 2006).
B. Captarea urinei
Materiale necesare: urinar, comprese uscate.
Captarea urinei bolnavului imobilizat la pat se face în urinare (recipiente confecționate din
metal emailat, sticlă sau material plastic), cu deschizătură diferită: pentru bărbați în formă de
tub, pentru femei în formă tot tub, dar mai scurtă și lățită.
După utilizare, urinarele se golesc imediat, se spală cu apă caldă în jet, cu săpun și se
dezinfectează.
C. Captarea sputei
Materiale necesare: pahar conic sau cutie Petri sau scuipătoare specială, spălate,
sterilizate și uscate, cu soluție lizol 3% sau fenol 2,5% amestecată cu sodă caustică (Titircă,
2006).

D. Captarea vărsăturilor
Materiale necesare: mușama, aleză, prosop, două tăvițe renale curate, uscate, pahar cu
soluție aromată.

2.4 Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

Sistemul nervos vegetative controlează și supraveghează funcțiile vitale ale organismului,
cum ar fi:
• activitatea cardiacă;
• presiunea sangvină;
• procesul de schimburi de gaze-respirația;
• procesul de digestie.

Monitorizarea pacienților se face prin 3 modalități:

• monitorizarea clinică: care însemnează supravegherea poermanentă a comportamentului

bolnavului, a evoluției bolii, inregistrarea acestor date în foaia de observație după un orar
 bine stabilit de medic, astfel vor fi notate TA, pulsul, temperatura, frecvența respirațiilor,
diureza, bilanțul hidric.
• monitorizare biologică: care pune în evidență un grafic al valorilor biologice în decurs de
24 – 72 ore prin recoltarea diferitelor seturi de analize.
• monitorizarea instrumentară: este cea care se poate face cu ajutorul aparatelor ECG,
EEG, monitorizarea pulsului, presiunii arteriale și a funcționalității aparatului de ventilație
artificială această metodă fiind rezervată acelor pacienți care prezintă un potențial evolutiv
nefavorabil (Mozes, 2003).

O importanță deosebită în supravegherea bolnavului o are monitorizarea funcțiilor vitale și

vegetative ale organismului și de a le nota în foaia de observație, iar acestea sunt:

a. Măsurarea și notarea T.A.

Scopul: evaluarea T.A. sistolice (maxime) și a T.A. diastolice (minime).

Materiale necesare: tensiometru, stetoscop, tampoane de vată și alcool, creion roșu și

foaie de temperatură.

Pregătirea pacientului: asigurarea repausului fizic și psihic timp de 15 minute.

Efectuarea tehnicii: nursa se spală pe mâini cu apă și săpun; dezinfectează cu alcool

tegumentul pacintului, sprijinit și în extensie fixează membrana stetoscopului pe artera humurală
sub marginea inferioară a manșetei; se introduc olivele stetoscopului în urechi, se pompează aer
din maneta pneumatică cu ajutorul perei de cauciuc, până la dispariția zgomotelor pulsatile, se
decomprimă progresiv aerul din manșetă prin deschiderea supapei până se percepe primul
zgomot arterial (care reprezintă valoarea T.A. maxime ) a cărei valoare se reține, se continuă
decomprimarea și se reține valoarea ultimului zgomot arterial (care reprezintaă T.A. minimă); se
scoate manșeta; se dezinfectează pompa stescopului (Mozes, 2003).

Notarea: se notează valorile obținute cu o linie orizontală de culoare roșie, socotindu-se

pentru fiecare linie (sau 10) unitate coloană de mercur; se unesc apoi liniile orizontale cu liniile
verticale și se hașurează spațiul rezultat; în alte documente se notează cifric de exemplu: T.A.
max.
= 185 mm Hg; T.A. min. = 90 mm Hg.

De reținut: în caz de suspiciune, se repetă măsurarea fără a scoate manșeta de la brațul

pacientului; la indicația medicului se pot face măsuratori comparative la ambele brațe.
 b. Măsurarea și notarea pulsului

Scop: evaluarea funcției cardio-vasculare.

Locuri de măsurare: orice arteră accesibilă palpării și care poate fi comprimată pe un

plan osos: radială, cubitală, femurala, humerală, carotidă temporală, pedioasă, poplitee.

Materiale necesare: ceas cu secundar; creion roșu.

Pregătirea pacientului: asigurarea repausului fizic și psihic timp de 10 – 15 minute.

Efectuarea tehnicii: spălarea pe mâini; reperarea unei artere; fixarea degetelor palpatoare
pe traiectul arterei; exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor și
numărarea pulsațiilor timp de un minut.

Notarea: consemnarea valorii obținute printr-un punct pe foaia de temperatură ținând

cont ca fiecare linie orizontaăa a foii reprezintă 4 pulsații; se mai notează și astfel:
P(A.V.)=80/min.

c. Măsurarea și notarea temperaturii

Scop: evaluarea funcției de termoreglare și termogeneză.

Locuri de măsurare: axilă, plica înghinală, cavitatea bucală, rect, vagin.

Materiale necesare: termometru maximal, culoare albastră, tampoane și soluție

dezinfectantă – lubrefiant, ceas.

Pregătirea pacientului: pregătire fizică și psihică.

Efectuarea tehnicii: nursa se spală pe mâini cu apă și săpun, se scoate termometrul din
soluția dezinfectantă, se clătește și se șterge cu o compresă (Mozes, 2003).

• măsurarea în axilă: se așează pacientul în decubit dorsal sau șezând, se șterge axila prin
tamponare cu prosopul pacientului, se așează termometrul cu rezervorul de mercur în
centrul axilei, paralel cu toracele, se apropie brațul de trunchi, se flectează antebrațul pe
torace; termometrul se menține timp de 10 minute.
• măsurarea în cavitatea bucală: se introduce termometrul în cavitatea bucală sub limbă
sau pe latura externă a arcadei dentare, pacientul este rugat să închidă gura și să respire pe
nas, se menține termometrul timp de 5 minute.
• măsurarea rectală: se lubrefiază termometrul, se așează pacientul în decubit lateral, cu
membrele inferioare în semiflexie, asigurâdu-i intimitatea, se introduce rezervorul cu
 mercur în rect prin mișcări de rotație și înaintare, termometrul va fi ținut cu mâna tot
timpul măsurării, se menține temometrul timp de 3 minute, se scoate termometrul, se
șterge cu o compresă și se citește gradația la care a ajuns mercurul termometrului.

• reorganizarea locului de muncă: se spală termometrul, se usucă și se introduce în

recipientul cu soluție dezinfectanăa (cloramina 1%).

Notarea temperaturii: temperatura se notează printr-un punct pe verticală, socotind ca

fiecare linie orizontală a foii de temperatură reprezintă doup diviziuni de grad, se unește valoarea
prezentă cu cea anterioară pentru obținerea curbei termice, în alte documente se notează cifric: de
exemplu T=37.7 grade Celsius (Mozes, 2003).

d. Măsurarea și notarea diurezei

Definție: diureza reprezintă fenomenul de formare și eliminare a urinei timp de 24 h.

Obiective: cunoașterea volumului diurezei, efectuarea unor determinări calitative

Măsurarea diurezei: colectarea urinei pe 24 h: se face în recipiente gradate, spălate,

clătite și acoperite, colectarea începe dimineața la o anumită oră și se termină în ziua următoare
la aceeași oră, se informează pacientul asupra necesității colectării urinei corecte și asupra
procedeului, pacientul urinează dimineața la oră fixă, prima emisie se aruncă.

De reținut: golirea vezicii trebuie să se facă înainte de defecare, recipientul cu urină este
etichetat cu numele pacientului, numărul de salon, secția, se ține la rece și ferit de lumină, după
golirea recipientului acesta se spală și se dezinfectează, pentru determinarea toleranței la glucide
se vor măsura 100 ml din cantitatea totală pe 24 h

Notarea diurezei: se notează zilnic în foaia de temperatură prin hașurarea pătratelelor

corespunzătoare cantității de urină și zilei respective, spațiul dintre două linii orizontale ale foii
de temperatură corespunde la 100 ml de urină (Mozes, 2003).

e. Măsurarea și notarea greutății corporale

Scop: aprecierea stării de nutriție a pacientului, stabilirea necesităților calorice.

Materiale necesare: cântar antropometric.

Pregătirea pacientului: se anunță să nu mănânce, pacientul își golește vezica urinară

 Execuție: se verifică funcționalitatea balanței, se imobilizează acul balanței, se așează
greutățile aproximativ la greutatea pacientului, se solicită pacientului să se așeze pe cântar, se
citește valorile obținute, se imobilizează brațul balanței, se coboară pacientul și se conduce la
salon, se notează greutatea în foaia de temperatură.

De știut: cântărirea pacientului se face în aceleași condiții, cu același cântar, aceeași

vestimentație cântăririi anterioare.

2.5 Alimentația bolnavului

Una din cele mai importante sarcini ale îngrijirii bolnavului este alimentația. Asigurarea
aportului caloric necesar pentru susținerea forțelor fizice ale bolnavului, stabilirea regimului
alimentar adecvat pentru asigurarea condițiilor de vindecare și administrarea alimentelor pe cale
naturală sau artificială, constituie sarcini elementare ale îngrijirii oricărui bolnav spitalizat
(Titircă, 1999).

În funcție de starea pacientului, alimentația se face:

a. activ – pacienta mănâncă singură în sala de mese sau în salon;

b. pasiv – pacientei i se introduc alimentele în gură;
c. artificial – alimentele sunt introduse în organism în condiții nefiziologice.

Alimentarea prin sondă gastrică

• Materiale necesare: de protecție: aleza, prosoape; sterile: sonda gastrică sau Faucher,
seringi de 5-10 cm, pensa hemostatică; nesterile: pâlnie, tăviță renală; bulion alimentar:
să nu prezinte grunji, să fie la temperatura corpului, să aibă valoare calorică.
• Pacient: sondaj gastric
• Execuție: în caz de stază gastrică, se aspiră conținutul și se efectuează spălătura gastrică;
se atașează pâlnia la capătul sondei și se toarnă lichidul alimentar 200 – 400 ml până la
500 ml, încălzit la temperatura corpului; se introduc apoi 200 – 300 ml apă și o cantitate
mică de aer pentru a goli sonda; se închide sonda prin pensare pentru a evita scurgerea
alimentelor în faringe de unde ar putea fi aspirate determinând pneumonia de aspirație –
complicație gravă; se extrage sonda cu atenție (Titircă, 1999).
 Alimentarea prin gastrostomă

• deschiderea și fixarea operatorie a stomacului la piele în scopul alimentării printr-o sondă

în cazul în care calea esofagiană este întreruptă;
• în cazul stricturilor esofagiene, după arsuri sau intoxicații cu substanșe caustice, când
alimentația artificială ia un caracter de durată și nu se poate utiliza sonda gastrică,
alimentele vor fi introduse în organism prin gastrostomă;
• în stomă este fixată o sondă de cauciuc prin intermediul căreia alimentele sunt introduse
cu ajutorul unei seringi sau prin pâlnierespectându-se aceleași principii se introduc și
aceleași amestecuri alimentare ca în cazul alimentației prin sonda gastrică;
• alimentele vor fi introduse în doze fracționate la intervale obișnuite după orarul de
alimentație al pacienților încălzite la temperatura corpului;
• cantitatea introdusă o dată nu va depăși 500 ml;
• după introducerea alimentelor sonda se închide pentru a împiedica refularea acestora;
• tegumentele din jurul stomei se pot irita sub acțiunea sucului gastric care se prelinge
adesea pe lângă sondă, provocând uneori leziuni apreciabile, de aceea, regiunea din jurul
fistulei se va păstra uscată, acoperită cu un unguent protector și antimicrobian, pansată
steril cu pansament absorbant (Titircă, 1999).

Alimentarea prin clismă

• se poate asigura hidratarea și alimentarea pe o perioadă scurtă de timp, deoarece în rect

nu sunt fermenți pentru digestie, iar mucoasa absoarbe numai soluții izotonice,
substanțele proteice sunt eliminate sau supuse unui proces de putrefacție;
• alimentarea se face prin clisme picatură cu picatură cu soluție Ringer, glucoză 47‰ cu rol
hidratant;
• pregătirea și efectuarea clismei;
• în locul irigatorului se folosește un termos (Titircă, 1999).

Alimentarea parenterală

Materiale necesare: dezinfectante – alcool iodat.

Materiale pentru puncția venoasă:
• de protecție: perna elastică pentru sprijinirea brațului, mușama, aleză;
• pentru dezinfecția tegumentului tip I: cu tamponul îmbibat în alcool se badijonează
tegumentul timp de 30 de secunde;
 • instrumentar și materiale sterile: seringi și ace de unică folosință (se verifică integritatea
ambalajului, valabilitatea sterilizării, lungimea și diametrul acelor); în funcție de scop
(pense, mănuși chirurgicale, tampoane);
• alte materiale: garou sau bandă Esmarch, fiole cu soluții medicamentoase, soluții
perfuzabile, tavița renală, perfuzor – trusa de perfuzie (ambalaj de unică întrebuințare),
pompa de perfuzie automata cu reglare programată a volumului și ratei de flux, robinete
cu două sau mai multe căi, branula (cateter i.v.), fluturaș, benzi de leucoplast pentru
fixarea acului (canulei) și a tubului perfuzorului de pielea bolnavului.

Se face cu substanțe care:

• au valoare calorică ridicată;
• pot fi utilizate direct de țesuturi;
• nu au proprietăți antigenice;
• nu au acțiune iritantă sau necrozantă asupra țesuturilor;
• pe cale i.v. pot fi introduse soluții izo- sau hipertone: glucoza 10 – 20 – 33 – 40%,
fructoză 20%, soluție dextran, hidrolizate proteice;
• planul de alimentare se face după calcularea necesarului de calorii/24h și a ratiei de
lichide în care pot fi dizolvate principiile nutritive;
• nevoia de lichide este completată cu ser fiziologic sau soluții glucozate și proteice;
• alimentarea parenterală se face ca și hidratarea;
• ritmul de administrare diferă după natura și concentrația preparatului, starea pacientului,
de la 50ml/h la 500ml/h (Titircă, 1999).

2.6 Adiministrarea medicamentelor și hidratarea organismului

Medicamentele sunt substanţe sau asocieri de substanţe utilizate cu scop: •

terapeutic, pentru ameliorarea sau/şi tratarea bolilor şi simptomelor;
• preventiv, pentru a preveni apariţia manifestărilor patologice. Medicamentele pot fi de
origine:
• naturală;
• vegetală;
• animală;
• minerală;
 • chimice de sinteză, obţinute fie prin constituirea în laborator a substanţelor active
naturale, fie prin combinarea unor elemente chimice care tind spre o substanţă activă
originală;

• medicamente obţinute prin metode genetice.

Medicamentele actuale sunt din ce în ce mai eficace, dar uneori, cu riscuri mari. Acestea
pentru că ele trebuie să fie prescrise printr-un document medical. În instituţiile medicale, ele sunt
preparate la farmacia spitalului şi distribuite de către asistentele medicale. S-au creat numeroase
forme de medicamente în scopul facilitării administrării lor şi creşterii la maxim a eficacităţii
acestora (Sâmpelean, 2011).

Clasificarea medicamentelor după uz:

a. Medicamente de uz intern – cuprind toate medicamentele care acţionează după ce ajung
în circulaţia sanguină pe diferite căi: orală (per os) sau parenterală (pe altă cale decât cea
digestivă) Medicamentele de uz intern se prezintă sub următoarele forme: pudre, siropuri,
picături, poţiuni, suspensii, comprimate, tablete, drajeuri, capsule, granule, supozitoare.
Medicamente de uz extern – unele sunt aplicate pe suprafaţa pielii sănătoase, altele sunt
folosite pentru tratarea unor leziuni cutanate (Sâmpelean, 2011).
b. Medicamentele de uz local – sunt destinate tratamentului afecţiunilor locale, spre
exemplu colirurile pentru afecţiunile oculare sau aerosolii în diferite afecţiuni
pulmonare Medicamentele nu rămân active pe perioade nedefinite. Excipienţii acestora,
adică suportul principiilor active se degradează după un anumit timp. De aceea, pe
ambalajul medicamentelor figurează data expirării, data de la care medicamentul nu mai
trebuie sa fie utilizat (Sâmpelean, 2011).
c. Medicamentele generice – sunt copii ale medicamentelor de referinţă care şi-au pierdut
exclusivitatea după un număr de ani de comercializare. Preţul medicamentelor generice
este de 30% până la 40% mai mic faţă de al medicamentelor de referinţă. Actualmente,
din raţiuni economice, se tinde spre promovarea medicamentelor generice atunci când
există.

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

2.7.1 Recoltarea urinei
Scopul: este unul explorator, iar acesta informează asupra stării funcţionale a rinichilor,
cât şi a întregului organism.
 Pregătire materiale: urinar sau bazinet, muşama, aleză, materiale pentru toaleta
organelor genitale externe, eprubete sterile sau alte recipiente în funcţie de examenul cerut,
lampă de spirt şi chibrituri (Sâmpelean, 2011).
• pacient psihic: se anunţă şi se instruieşte privind folosirea bazinetului, să ştie să utilizeze
numai recipientul gol şi curat, să urineze fără defecaţie, să verse imediat urina în vasul
colector, să nu urineze în timpul toaletei.
• pacient fizic: se protejează patul cu muşama şi aleză, se aşază plosca sub pacient se face
toaleta organelor genitale externe, se îndepărtează bazinetul şi se înlocuieşte cu altul
curat. Etape de execuţie:
• recoltarea urinei pentru examen sumar: din urina obţinută se trimite un eşantion de
100150 ml;
• recoltarea urinei pentru urocultură la jumătatea micţiunii: urocultură stabileşte
prezenţa bacteriilor în urină, se recoltează urina de dimineaţă (concentraţie mare de
germeni), în absenţa unui tratament cu perfuzii (efect de diluţie) înainte de începerea
tratamentului cu antibiotice, se spală mâinile cu atenţie şi se usucă cu prosop curat, prima
cantitate de urină emisă, aproximativ 50 ml, se elimină în toaletă sau în bazinet, apoi fără
să se întrerupă jetul urinar, se recoltează aproximativ 5 ml urină într-o eprubetă sterilă, se
flambează gura eprubetei înainte şi după recoltare, se astupă repede cu dopul, se
transportă la laborator sau se însămânţează direct pt mediul de cultură şi se introduce la
termostat;
• recoltarea urinei prin sondaj vezical: se utilizează atunci când recoltarea la jumătatea
micţiunii nu este posibilă şi când puncţia vezicală nu este dorită se folosesc sonde
(catetere) cu o singură cale unidirecţionalei (există risc de infecţie externă), se face toaleta
organelor genitale cu atenţie, în caz de sondă vezicală permanentă, nu se recoltează urina
din punga colectoare, ci numai prin puncţie în porţiunea proximală a sondei după o
dezinfectare atentă a suprafetei acesteia;

• recoltarea urinei prin puncţie vezicală: se face numai în caz de: vezică plină, când nu
se poate recolta urina la jumătatea micţiunii sau prin sondaj vezical se execută puncţia
vezicii urinare, îngrijirea ulterioară a pacientului: este ajutat să se îmbrace, este aşezat
într-o poziţie comodă, se aeriseşte salonul (Sâmpelean, 2011).
2.7.2 Recoltarea materiilor fecale
Scaun – resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate din organism prin
actul defecaţiei.
 Scopul este unul explorator, iar depistarea unor germeni patogeni responsabili de
îmbolnăvirea tubului digestiv, depistarea unor purtători sănătoşi de germeni, depistarea unor
tulburări în digestia alimentelor.
Generalităţi: recoltarea materiilor fecale se realizează în vederea examinării lor
macroscopice, biochimice, bacteriologice şi parazitologice; examenul bacteriologic permite
diagnosticarea bolilor infecţioase, gastrointestinale prin depistarea bacilului tific, dizenterie,
tuberculos, vibrioni holerici şi enterobacteriile toxiinfecţiilor alimentare; după stabilirea
diagnosticului, recoltarea se efectuează pentru supravegherea evoluţiei bolilor, examenele
biochimice şi de digestie permit descoperirea unui tulburări în secreţia fermenţilor digestivi,
prezenţa microscopica a sângelui etc., examenele parazitologice descoperă parazitozele
intestinale prin evidenţierea ouălelor de paraziţi (Sâmpelean, 2011).
Pregătirea materialelor: tavă medicală, bazinetul steril, tub recoltator, tampoane
sterilizate, montate pe porttampon prevăzute cu dopuri de cauciuc şi introduse în eprubete sterile,
sondă Nelaton nr. 16-18, purgativ salin, eprubete cu medii de cultură, materiale pentru toaleta
perineală, muşama, aleză, lampă de spirt, chibrituri
• pacient psihic: se anunţă şi i se explică necesitatea efectuării examinării.
• pacient fizic: în preziua examenului, seara, se administrează un purgativ salin (sulfat de
magneziu 20-30 g), îşi goleşte vezica urinară, se efectuează toaleta regiunii perineale, se
instruieşte pacientul să folosească recipientul steril pentru defecare
Etape de execuție:
a. recoltare din scaun spontan sau provocat: spălarea mâinilor, se protejează patul cu
muşamaua şi aleza, se aşază bazinetul sub pacient, se recoltează cu lingura recipientului
câteva fragmente din diferite părţi ale scaunului (mucus, puroi), se introduce lingura în
recipient;

b. recoltarea directă din rect: se aşază pacientul în decubit lateral stâng cu membrul
inferior drept întins, iar cel stâng în flexie, se îndepărtează fesele şi se introduce tamponul
steril, prin mişcări de rotaţie prin anus în rect, se şterge mucoasa rectală, se îndepărtează
tamponul şi se introduce în eprubeta sterilă, după flambarea gâtului ei;
c. recoltarea la copil: se face cu sonda Nélaton, se ataşează la capătul liber al sondei o
seringă, se introduce sonda prin anus pe o distanţă de 10 – 15 cm se aspiră cu seringa, se
îndepărtează sonda şi se goleşte conţinutul prin insuflare într-o eprubetă sterilă;
 d. recoltarea pentru ouă de paraziţi: se poate face şi prin radare cu o spatulă de os sau cu
o baghetă de lemn plată şi bine lustruită, înmuiată în glicerină cu apă în părţi egale,
metoda constă în raclarea pielii din vecinătatea orificiului anal în special pentru oxiuri,
care se depun în această regiune raclarea se face la 2 – 3 ore după culcare sau dimineaţa
devreme după radare, bagheta va fi introdusă într-o eprubetă curată şi se trimite imediat la
laborator;
Îngrijirea ulterioară a pacientului: se efectuează toaleta în regiunea anală se îmbracă
pacientul şi se aşază comod, se aeriseşte camera.
Reorganizare: se îndepărtează materialele folosite, se curăţă riguros şi se pregătesc
pentru sterilizare (Sâmpelean, 2011).
2.7.3 Recoltarea sputei
Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se expulzează din căile
respiratorii prin tuse.
Scopul: este unul explorator pentru examinări macroscopice, citologice, bacteriologice,
parazitologice, în vederea stabilirii diagnosticului.
Pregătire materialelor: sterile – cutie Petri, pahar conic, scuipătoare specială (sterilizată
fără substanţă dezinfectantă) și nesterile – pahar cu apă, şerveţele sau batiste de unică întrebuinţare
• pacient psihic: se anunţă şi i se explică necesitatea executării examinării, se instruieşte să nu
înghită sputa, să nu o împrăştie, să expectoreze numai în vasul dat, să nu introducă în vas şi
saliva.
Etape de execuție: i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura şi faringele i se oferă
vasul de colectare, în funcţie de examenul cerut se solicită pacientului să expectoreze după un
efort de tuse se colectează sputa matinală sau adunată din 24 h (Sâmpelean, 2011).
a. Recoltarea sputei prin frotiu faringian şi laringian: se umezeşte tamponul de vată cu
apă distilată sterilă, se apasă limba cu spatula, se introduce tamponul în faringe cerând
pacientului să tuşească, sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată care se introduce
imediat în eprubeta sterilă, frotiul laringian se recoltează de medic pătrunzând cu
tamponul în laringe sub control laringoscopic.
b. Recoltarea sputei prin spălătură gastrică: se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în
stomac, dimineaţa, pe nemâncate,se introduc prin sondă 200 ml apă distilată,
bicarbonatată, călduţă, care este evacuată imediat sau extrasă cu seringa, lichidul recoltat
se trimite imediat la laborator pentru că germenii căutaţi pot fi distruşi dacă stau mai mult
timp în contact cu mediul acid al sucului gastric dacă recoltarea se face pentru
însămânţare şi lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul obţinut poate fi neutralizat cu
bicarbonat de Na.
 c. Recoltarea sputei prin spălătură bronşică: se utilizează la pacienţii cu TBC cavitară,
care nu expectorează, se pun în evidenţă bacili încapsulaţi în submucoasă, care nu apar în
mod obişnuit în spută, se introduc în recipientul de aerosoli 5 ml ser fiziologic sau 4 ml
soluţie teofilină 3% cu un ml soluţie de stricnină 1‰, pacientul inhalează de câteva ori
prin inspiraţii adânci, repetate, urmate de expiraţii scurte, se face o scurtă pauză de 4 – 5
secunde şi se repetă până la aerosolizarea întregii cantităţi de lichid, după aspiraţii,
pacientul începe să tuşească chiar dacă nu a tuşit niciodată, sputa expectorată se
recoltează într-un vas steril, recoltarea se repetă zilnic, în următoarele 4 zile, în vase
separate.
Pregătirea produselor pentru laborator: se acoperă recipientele se etichetează se trimit
la laborator (Sâmpelean, 2011).

2.7.4 Recoltarea vărsăturilor

Vărsătura: conţinut gastric care se elimină spontan, de obicei în afecţiuni digestive, dar
întâlnit şi ca un simptom în alte afecţiuni (alcoolism, tensiune intra-craniană) sau în sarcină.
Scopul: este unul explorator și se fac examinări macroscopice, bacteriologice, chimice
pentru stabilirea diagnosticului.
Pregătirea materialelor: 2 tăviţe renale curate şi uscate, pahar cu soluţie aromată
muşama, traversă, prosop.
• pacient psihic: va fi încurajat şi susţinut în timpul vărsăturii.
• pacient fizic: se aşază în poziţie şezând sau decubit dorsal cu capul întors lateral, se
aşază sub cap un prosop sau în jurul gâtului, se protejează lenjeria de pat şi de corp cu
muşama sau traversă.

Etape de execuție: se îndepărtează proteza dentară (când este cazul), i se oferă tăviţa
renală sau o susţine asistenta, sprijină fruntea bolnavului, dacă varsă după intervenţii chirurgicale
intraabdominale, va fi sfătuit săşi comprime uşor cu palma plaga operatorie, după vărsătură se
îndepărtează tăviţa, i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura (aruncă în altă tăviţă).
Îngrijirea ulterioară a pacientului: se şterge gura pacientului, se îndepărtează
materialele folosite, se aşază pacientul în poziţie comodă şi se acoperă, se aeriseşte salonul, se
supraveghează pacientul în continuare (Sâmpelean, 2011).
Pregătirea produsului pentru examen de laborator: se completează buletinul de
recoltare, se trimite produsul la laborator.
Notarea în foaia de observaţie: se notează aspectul macroscopic, cantitatea unele semne
însoţitoare sau premergătoare (cefalee, vertij, transpiraţii, emisie fără efort, în jet etc.).
 2.7.5 Recoltarea secrețiilor purulente
Se face de pe suprafața tegumentelor, din plăgi supurate, ulcerații, etc.
Scopul: este unul explorator, iar depistarea florei microbiene și efectuarea antibiogramei
și terapeutic, iar la acesta evacuarea și tratarea colecțiilor purulente
Pregătire materiale: sterile (eprubete, ansa de platină, 2 – 3 lame de sticlă bine
degresate, seringi și ace, ser fiziologic cald, alcool iodat, tinctură de iod, pipete Pasteur) și
nesterile (creion dermatograf, lampă de spirt, chibrituri). Pacient fizic și psihic.
Etape de execuție:
a. Recoltarea din vezicule, pustule, ulcerații: se curață, se dezinfectează suprafața lor; se
sterilizează ansa (încălzire la roșu), se lasă să se răcească; se recoltează o mică porțiune
de puroi, de sub crustă/de pe marginea ulcerațiilor; se trece pe o lama de sticlă, sterilă și
se face frotiu.
b. Recoltarea din papule, noduli, alte leziuni inflamatorii: se dezinfectează tegumentul
cu tinctură de iod; se puncționează regiunea cu ac steril montat la seringă; se aspiră
serozitate; se spală seringa cu ser fiziologic/mediu de cultură; se introduce lichidul în
eprubeta sterilă și se închide cu dopul, după flambare.
c. Recoltarea din abcese, flegmoane, colecții: abcese, flegmoane deschise; se recoltează
aseptic cu o pipetă Pasteur, flambată și răcită/ansa de platină – abcese închise; se
puncționează cu seringa (Sâmpelean, 2011).

Transportul se face în cel mult 2 ore, iar pentru anaerobi se anunță laboratorul cu o oră
înainte pentru regenerarea mediilor de cultură. Examenul direct (citobacteriologie – se face pe
lama colorată May – Grumwald – Giemsa, M-G-G).
Interpretarea generală a examenului microscopic și cultural al unui puroi:
• puroiul conține germeni;
• puroiul nu conține germeni → cultura rămâne sterilă pe toate mediile uzuale (elementele
celulare sunt puțin modificate);
• puroi aseptic → cultura rămâne sterilă pe diferite medii uzuale – există o alterare profundă
a celulelor (picnoza, citoliza) – posibilă infecție TBC (Sâmpelean, 2011).
2.7.6 Recoltarea exsudatului faringian
Exsudatul faringian: este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator faringian.
Scopul: este unul explorator, iar depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui în
vederea tratamentului depistarea persoanelor sănătoase purtătoare de germeni.
 Pregătirea materialelor de protecţie: masca de tifon, sterile: spatulă linguală, eprubetă
cu tampon faringian sau ansă de platină eprubete medii de cultură, ser fiziologic sau glicerină
15% și nesterile: tăviţă renală, stativ pentru eprubete, lampă de spirt, chibrituri.
• pacient pregătire psihică: se anunţă şi i se explică tehnica.
• pacient pregătire fizică: se anunţă să nu mănânce, să nu bea apă, să nu i se instileze
soluţii dezinfectante în nas, să nu facă gargară, se aşază pacientul pe un scaun.
Etape de execuţie:

• se recoltează înainte de administrarea antibioticelor sau sulfamidelor: asistenta se spală pe

mâini şi se dezinfectează cu alcool îşi pune masca de protecţie;
• invită pacientul să deschidă gura şi inspectează fundul de gât, deschide eprubeta cu
tamponul faringian flambează gâtul eprubetei şi o închide cu dop steril apăsând limba cu
spatula linguală și cu tamponul faringian şterge depozitul de pe faringe şi amigdale;
• dezlipeşte o porţiune din falsele membrane (când este cazul) flambează gura eprubetei şi
introduce tamponul faringian în eprubeta care se închide cu dopul flambat la indicaţia
medicului;

• întinde produsul obţinut pe lame de sticlă pentru frotiuri colorate sau însămânţează
imediat pe medii de cultură, succesiv două eprubete din aceeaşi recoltare;
• se spală pe mâini cu apă şi săpun (Sâmpelean, 2011).
Pregătirea produsului pentru laborator: se transportă produsul la laborator evitând
suprainfectarea dacă nu este posibilă însămânţarea la patul bolnavului, tamponul se umezeşte în
prealabil cu ser fiziologic sau glicerină15 %.
Notarea în foaia de observaţie: se notează data recoltării, numele persoanei căreia i s-a
efectuat recoltarea, dacă s-au făcut însămânţări sau nu (Sâmpelean, 2011).

2.7.7 Recoltarea secreției nazale, otice și oculare

a. Recoltarea secreţiei nazale: recoltarea se face cu un tampon mai subţire fixat pe un
porttampon de sârmă uşor îndoită, cu care se poate pătrunde în nazo-faringe pentru
examinări virusologice, recoltarea se face fie prin suflarea puternică a nasului într-o cutie
Petri sterilă, fie prin spălare nazo-faringiană.
Etape de execuţie:

• recoltarea se face dimineaţa după trezirea pacientului;

 • pacientul este aşezat în poziţie şezând, cu capul în extensie forţată se injectează în fosele
nazale o soluţie izotonică de NaCI sterilă;
• cu ajutorul unei seringi ce se prelungeşte cu un tub de cauciuc de 2 – 4 cm;
• capătul liber al tubului tăiat oblic se introduce în una din fosele nazale şi se injectează
soluţia de spălătură pacientul apleacă imediat capul înainte şi lasă să se scurgă lichidul
întro cutie Petri sterilă;
• se trece imediat lichidul în eprubete etichetate şi se trimite la laborator dacă se întârzie
trimiterea la laborator, atunci produsul va fi aşezat la gheaţă.
b. Recoltarea secreţiei otice: se face, cu tamponul, sub control vizual (otoscop), din
conductul auditiv extern flora normală a pavilionului urechii şi a conductului auditiv
extern este reprezentată de bacteriile ce se întâlnesc pe piele în etiologia otitei medii acute
se întâlnesc stafilococi, streptococi, Haemophylus la nou-născuţi şi copii se întâlnesc: E.
coli, Klebsiella, stafilococ, Pseudomonas etc. (Sâmpelean, 2011).
c. Recoltarea secreţiei oculare: infecţiile oculare care necesită un examen bacteriologic
sunt:cele care afectează învelişul pleoapelor (blefarite), conjunctiva (conjunctivită acută
sau cronică), corneea şi umoarea camerei anterioare (keratită acută şi cronică), irisul şi
umoarea camerei anterioare (irita acută şi cronică), canalul şi sacul lacrimal, cristalinul,
coroida sau retina şi corpul vitros, secreţia din conjunctivite şi dacriocistite se recoltează
cu tampon steril, colecţiile purulente ale pleoapelor cu seringa şi ace sterile din umoarea
apoasă a camerei anterioare, cu seringa şi ace sterile, porţiuni din iris îndepărtate prin
iridectomie sunt puse direct pe medii de îmbogăţire pentru pneumococi şi streptococi în
cazul de exsudate bogate este indicată o spălare anterioară cu ser fiziologic steril, se face
anestezia ochiului prin instilaţie locală de soluţie din cocaină 4%, apoi se poate şterge,
conjunctiva sau corneea cu o spatulă de platină sau tampon steril (după alţi autori nu se
folosesc anestezice locale deoarece, uneori, sunt bactericide), se fac frotiuri şi culturi pe
geloză simplă, bulion glucozat 2%. (Sâmpelean, 2011).

2.8. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

Pacientul va fi pregătit și însoțit de personalul medical la investigațiile indicate de medic:

• Investigații care nu necesită o pregătire specifică: EKG, examene radiologice fără

substanță de contrast, la orice nivel, oscilometrie, spirometrie, consultații interclinice pe
diferite specialități;
 • Investigații care necesită o pregătire prealabilă, în funcție de examinarea care urmează a
fi efectuată: ecografie abdominală și examene radiologice cu substanță de contrast care se
efectuează cu respectarea unui regim alimentar în preziua examinării;
Pacienții sunt programați la investigații de medic sau de asistenta medicală, în preziua
sau ziua efectuării acestora (Buhuși, 2018).

2.9 Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii

2.9.1 Pregătirea preoperatorie

Pregătirea preoperatorie a bolnavului constă într-o pregătire generală și o pregătire locală,
bolnavii care prezintă risc operator primind îngrijiri suplimentare speciale.
Pregătirea generală preoperatorie constă în examenul clinic care pune în evidență starea
fiziologică a bolnavului și este completat de examinările paraclinice, pregătirea psihică a
bolnavului – bolnavul este informat despre riscurile operației și se cere consimțământul, se
suprimă tot ceea ce ar putea să producă bolnavului o stare de neliniște, se reduce starea de
anxietate prin informații sumare privind intervenția chirurgicală. La nevoie i se administrează
calmante la indicația medicului (Heinz, 1998).
Îngrijirile igienice presupune efectuarea unei băi sau duș în seara dinaintea intervenției
chirurgicale sau în dimineața zilei intervenției chirurgicale.

Pregătirea din preziua intervenției chirurgicale presupune asigurarea repausului fizic,

intelectual, psihic, administrarea somniferului la prescripția medicului, efectuarea unei clisme
evacuatoare și asigurarea igienei corporale (Heinz, 1998).
Pregătirile din dimineața intervenției presupune întreruperea alimentației (bolnavul nu
mănâcă cel puțin 12 ore înainte de intervenția chirurgicală) îndepărtarea protezelor dentare,
îndepărtarea bijuteriilor, a lacului de pe unghii și a fardului, golirea vezicii urinare.
Bolnavul este însoțit de asistenta medicală în sala de operație, unde este preluat de
personalul de la sala de operații, împreună cu foaia de observație. Aici va avea loc intervenția
chirurgicală, dar înainte de aceasta bolnavul va fi investigat din nou de medicul anestezist. În sala
de preanestezie se verifica regiunea, rasa și se notează eventulele complicații, se verifică starea
de curățenie, dacă s-a îndepărtat proteza dentară; se pregătesc zonele pentru perfuzie, prin
badijonare cu antiseptice colorate, se instalează sonda urinară.
 În sala de operații se execută ultima parte a pregătirii pacientului, se instalează și se
fixează pacientul pe masa de operație, se monitorizează funcțiile vitale, se pregătește câmpul
operator și se instalează câmpul steril (Heinz, 1998).

2.9.2 Pregătirea postoperatorie

Îngrjirea postoperatorie a pacientului începe din momentul terminării intervenției
chirurgicale, deci înainte ca el să fie transportat în cameră. Din sala de operații pacientul este
transportat cu patul rulant sau cu targa în secția de chirurgie de unde a venit, unde va fi
supravegheat permanent. În timpul transportului vom urmării: aspectul feței, respirația, pulsul,
perfuzia.
În salonul în care va fi instalat bolnavul, trebuie să fie mobilier redus și ușor lavabil, să fie
bine aerisit, liniștit, în semiobscuritate, temperatura optimă de 18 – 20 0C, instalații de oxigen
montate în perete, cu prize în stare de funcționalitate. Patul va avea lenjerie curată și va fi protejat
cu o aleză de cauciuc acoperită cu o aleză de pânză, va fi accesibil din toate părțile, astfel încât
operatul să poată fi îngrijit corespunzător.
Cea mai frecventă poziție a bolnavului operat este decubit dorsal cu capul într-o parte,
până când acesta își recapătă cunoștința (Heinz, 1998).

Pacientul va fi supravegheat în permanență, iar elementele de apreciat sunt:

• colorația pielii;
• colorația unghiilor, urmărind apariția cianozei;
• starea extremităților, răcirea nasului, urechilor, mâinilor și picioarelor;
• starea mucoaselor;
• starea de calm sau agitație;
• TA se măsoară ori de câte ori este nevoie în primele 2 ore după operatie, din 15 în 15
minute, din 30 în 30 minute, în următoarele 6 ore, din oră în oră pentru următoarele 16
ore;
• pulsul se măsoară din 15 în 15 minute;
• respirația este rară imediat după operație, datorită anesteziei, devine ușor accelerată din
cauza durerii postoperatorii și a anxietății, revine la normal dupa 24 – 36 ore;
• temperatura se măsoară dimineața și seara și se notează în foaia de observație;
• pacientul prezintă o ușoară tensiune a peretelui abdominal, chiar o hiperextensie
superficială și dureri în primele 2 – 3 ore după operație;
• reluarea emisiei de urină în prima parte a zilei este un semn bun, la început cantitatea nu
este abundentă, dar revine la normal în două zile. Se măsoară cantitatea și aspectul, dacă
emisia de urină lipsește se practică sondajul vezical;
 • scaunul se reia în urăatoarele 2 – 3 zile și este precedat de eliminarea de gaze, în cazul în
care nu apar gazele se folosește tubul de gaze, iar dacă scaunul nu este spontan se face o
clismă evacuatoare;
• vomismentele – se va nota cantitatea, aspectul și caracterul.

Îngrijirea plăgii operatorii:

• plaga suturată, neinflamată se tratează prin pansare sterilă;
• se degresează cu benzină tegumentul din jurul plăgii;
• se dezinfectează cu tintură de iod sau alcool pe o distanță de 6 – 7cm folosind la fiecare
ștergere alt tampon;
• plaga se dezinfectează de asemenea printr-o singură ștergere cu tamponul îmbibat în
tictura de iod sau alcool, apoi se dezinfectează din nou tegumentul din jurul plăgii;
• se acoperă plaga cu compresa sterilă (Heinz, 1998).

2.10 Educație pentru sănătate

Asistenta medicală are un rol important în asigurarea acțiunilor de educație pentru
sănătate. Avem sarcina de a analiza și realiza condiții optime pentru îngrijirea bolnavului precum
și de a-l educa pe acesta pentru respectarea anumitor măsuri de prevenire și îngrijire în caz de
îmbolnăvire (Buhuși, 2018).

Asistenta medicală împreună cu medicul are rol de a informa pacientul asupra regulilor pe
care trebuie să le respecte după externare (Buhuși, 2018).

În funcție de patologia pe care o prezintă:

• evită condițiile de mediu neprielnice (frig, umezeală, temperaturi scăzute), oboseală

excesivă;
• respectă regimul alimentar indicat de medic: hiposedat, hipoglucidic, hipolipidic, de
cruțare gastrică, hapetică etc.
• urmează tratamentul medicamentos indicat de medic, conform schemei de tratament
eliberată la externare;
• revine la controlul medical programat de medicul curant;
• continuă investigațiile începute pe perioada internării, pe baza biletului de trimitere emis
de medicul curant (Buhuși, 2018).
 2.11 Externarea pacientului
Momentul plecării bolnavului este stabilit de către medic. Trebuie să pregătim bolnavul
pentru externare, ceea ce necesită o muncă susținută de educație sanitară privind respectarea
odihnei, a regimului dietetic. Bolnavul și aparținătorii vor fi instruiți asupra modului de preparare
a alimentelor, asupra regimului de viață și asupra tratamentului pe care îl va urma la domiciliu
(Borundel, 2009).

În vederea externării se adună toată documentația relativă la bolnav în vederea formulării

epicrizei de către medic. Se va fixa ora plecării împreună cu bolnavul pentru a-i putea asigura
alimentația până în ultimul moment. Bolnavul și familia sa vor fi anunțați cu 2 – 3 zile înainte
privind data ieșirii din spital. Se verifică dacă hainele bolnavului sunt corespunzătoare plecării,
dacă nu, i se anunță familia (Borundel, 2009).

Se aprofundează bolnavului indicațiile primite de la medic și cuprinse în biletul de ieșire.

Se va lămuri în special asupra regimului dietetic, se va verifica dacă pacientul și-a însușit în mod
corespunzător tehnicile necesare pentru continuarea tratamentului prescris la domiciliu și se va
insista ca la data indicată să se prezinte la control. Bolnavul va părăsii spitalul însoțit de un
membru al familiei, fie cu ambulanța (Borundel, 2009).
 CAPITOLUL III – Prezentarea planurilor de îngrijire în
cazul pacientului cu TBC
Plan de îngrijire

Fișa de culegere a datelor

Cazul Nr. 1
Pacientul B.G. sex masculin cu vârsta de 40 ani, cetățenie română, de profesie muncitor
necalificat, cu domiciliul în orașul Săveni, județul Botoșani.

Antecedente:

• heredo-colaterale: nu sunt antecendente

• personale fiziologice: fără importanță.
• personale patologice: fără semnificație.

Condiții de viață și de muncă: fumează aproximativ un pachet de țigări pe zi, consumă

cafea, consumă alcool, program de masă dezorganizat, somnul nu este satisfăcător din punct de
vedere calitativ și cantitaiv. Este muncitor necalificat.

Istoricul bolii: debut de aproape două săptămâni, prezintă tuse cu hemoptizii, transpirații
nocturne, scădere ponderală, inapetență, dispnee.

Motivele internării: pacientul B.G. de 40 ani se internează cu diagnosticul de

tuberculoză pulmonară, prezentând tuse cu hemoptizii, transpirații nocturne, scădere ponderală,
inapetență.
 Data internării: 12.02.2022

Diagnostic medical: TBC pulmonar activ.

Diagnostic de nursing:

• respirație inadecvată;
• circulație inadecvată;
• alimentație inadecvată;
• dificultate în a se deplasa;
• dificultate în a se odihni;
• incapacitate de a se îngriji.

Evaluarea inițială a nevoilor fundamentale ale pacientului B.G. în vârstă de 40 ani

Nevoia fundamentală Diagnostic nursing Obiective Intervenții Evaluare

Nevoia de a respira și a avea o - dificultate de a - pacientul să - scade febra,
bună circulație respira datorită respire liber pe nas; oboseala și starea
restrângerii ariei - să prezinte de slăbiciune vor
pulmonare manifestată căile respiratorii disparea în câteva
prin: dispnee cu permeabile și o zile.
tahipnee, obstruarea bună respirație,
căilor respiratorii, diminuarea durerii;
sputa abundentă, tuse - pacientul să
productivă, durere. nu devină sursa de
infecție.
Nevoia de a se mișca și a avea
o bună postură
Nevoia de a se îmbrăca și a se
dezbrăca
- dificultate de a se - să se - se va - durerea se
deplasa datorită calmeze durerea; combate febra cu diminuează;
durerii, oboselii și - pacientul să lichide calde; - scade febra.
slăbiciunii. beneficieze de un - se va căuta
somn o poziție comodă;
corespunzător. - se va
asigura necesarul
de
calorii, de vitamine
a pacientului.
- dificultate de a se - pacientul să - identificarea - pacientul ajutat
îmbrăca și dezbrăca se îmbrace și să se capacității și de nursă poate să-
determinată de: dezbrace singur în limitele fizice ale și satisfacă această
slăbiciune, durere, termen de trei zile; persoanei îngrijite; nevoie.
febră. - să se -acordă timp
calmeze durerea; suficient pentru a
- să scadă ajuta pacientul la
febra; - pacientul să îmbrăcat și
se îmbrace și să se dezbrăcat;
dezbrace singur în - recomandă
termen de trei zile. ca în timp ce se
îmbracă
dacă amețește să se
așeze în fotoliu;
- se va
administra
tratamentul
prescris de medic
(aspirină și
algocalmin);
- se va servi
pacientul cu tot
 ceea ce are nevoie.

Nevoia de a menține - hipertemie. - pacientul - să se - pacientului îi este

temperatura corpului în limite să-și mențină combată febra prin menținută
normale temperatura adminstrarea de temperatura
corpului în limite lichide; corpului în limite
fiziologice; - să - să se normale.
schimbe pacientul
fie echilibrat
ori de căte ori
hidroelectrolitic; este nevoie;
- să aibă stare
de bine.
 - se va asigura un
microclimat
adecvat.

Tabelul 2 – Evaluarea nevoilor și planul de îngrijire al pacientului B.G.

În perioada spitalizării a urmat tratamentul cu tuberculostatice zilnic, analgezice și

vitamine la nevoie.
Perioada tratamentului Medicament Doză Calea de administrare

Timp de 2 luni IZONIAZIDĂ 5 mg/kg oral

RIMFAMPICINĂ 10 mg/kg oral
PIRAZINAMIDĂ 25 mg/kg oral
Timp de 4 luni IZONIAZIDĂ 5 mg/kg oral
RIMFAMPICINĂ 10 mg/kg oral
Tabel 3 – Tratamentul pentru pacientul B.G. cu TBC

Data externării: 29.02.2022

Prin îngrijirile de nursing și administrare corespunzătoare de medicamente prescrise de

medic, starea pacinetului se ameliorează rapid, iar la încheirea tratamentului pacientul este stabil.

Recomandări la externare:

• evitarea frigului, a umezelii;

• abandonul fumatului;
• alimentație bogată în fructe și legume;
• evitarea efortului fizic;
• control la șase luni.
 Fișa de culegere a datelor

Cazul Nr. 2
Pacientul C.T. cu vârsta de 47 ani, domiciliul în sat Sarafinești, județul Botoșani, de
profesie pensionar pe caz de boală, cetățenie română, religie ortodoxă.

Antecedente:

• heredo-colaterale: fără importanță.

• personale patologice: HTA GR II tratată medicamentos, cardiopatie ischemică.
• Personale fiziologice: fără importanță.

Condiții de viață și de muncă: urmează un regim alimentar adecvat, se hidratează

corespunzător; privește la televizor; pacientul prezintă un somn liniștitor.

Istoricul bolii:

Motivele internării: pacientul C.T. în vârstă de 47 ani se internează cu transpirații

nocturne abundente; febră; tuse cu expectorație; dispnee accentuată mai ales la efort; scădere
ponderală; tegumente și mucoase palide; dureri toracice sub formă de junghi.

Data internării: 26.02.2022

Diagnostic medical: tuberculoză pulmonară asociată la o HTA GR II și o cardiopatie

existentă

Diagnostic nursing:

• circulație inadecvată;
• alimentație inadecvată;
• dificultate în a se deplasa;
• dificultate în a face îngrijiri de igienă;
• incapacitatea de a se odihni;
• comunicare insuficientă la nivel afectiv.

Evaluarea inițială a nevoilor fundamentale ale pacientului C.T. în vârstă de 47

ani
Nevoia fundamentală Diagnostic nursing Obiective Intervenții Evaluare
Nevoia de a respira și a - respirație insuficientă - diminuarea - pacientul se - pacientul
avea o bună circulație dispneei în interval de va poziționa respiră mai ușor;
datorată reducerii
capacității plămânului de o oră; semișezând; - căile
a efectua o oxigenare de - îndepărtarea - se va servi respiratorii s-au
calitate manifestată prin: secrețiilor; pacientul cu ceea eliberat de secrețiile
dispnee, tuse, obstrucția - calmarea ce are nevoie abundente;
căilor respiratorii și durerii. pentru evitarea - durerea se
durere. efortului fizic; diminuează.

- se vor
asigura condiții
optime de mediu
(aer
umidificat, camera
aerisită);
- pacientul va
fi învățat să
tușească, să
expectoreze
secrețiile cu un
minim de efort
pentru a-și elibera
căile respiratorii
- se va
administra
algocalmin 3 cp/zi -
expectorante:
bromhexim 3 tab/zi.
Nevoia de a mânca și a - alimentație inadecvată
bea prin deficit datorită febrei
ridicate și manifestată
prin:
diminuarea apetitului,
scădere ponderală.
Nevoia de a se mișca și - imobilitate datorită
a avea o bună postură durerii.
Nevoia de a-și menține - febră datorită
temperatura corpului în procesului infecțios
limite normale
manifestată prin: piele
roșie, caldă, umedă și
transpirații.
Nevoia de a fi curat, - dificultate în a urma
îngrijit și a-și proteja reguli de igienă datorită
tegumentele asteniei fizice și durerii
toracice.
- scăderea febrei în - se va scădea - o dată cu
timp de două ore; febra prin administrarea
- reluarea treptată administrarea medicației febra
a apetitului. de algocalmin 3 scade, iar pacientul
tb/zi; își reia apetitul
treptat.
- se va asigura
un regim complet;
- se vor
administra multe
lichide.
- să se diminueze - pacientul va - durerea se
durerea; fi așezat în pat în calmează;
- pacientul să poziție - pacientul stă
aibă tonusul muscular întro poziție
semișezândă;
și forța musculară comodă.
păstrată. - se vor
administra
antialgice:
algocalmin 3 tb/zi;
- se vor evita
eforturile fizice;
- planifică un
program de
exerciții în funcție
de capacitatea
pacientului.
- scăderea febrei în 30 - menținerea - febra scade;
de minute. unui microclimat - pacientul are o
stare de bine
adecvat;
privind
- administrare temperatura.
de lichide per os.
- înlăturarea - calmarea durerii - durerea se
durerii; cu antalgice diminuează;
- pacientul să-și
prescrise de medic
poată face
singurîingrijirile de (aspirină);
igienă timp de o zi.

Nevoia de a se recreea
- se va - pacientul poate
schimba lenjeria de urma îngrijirile de
igienă fără ajutor.
pat și
cea intimă ori de
câte ori este nevoie;
- nursa va
ajuta pacientul în
îngrijirile de igienă.
- dificultate în - tratarea - pacientul va - pacientul a reușit
desfășurarea simptomelor amintite; fi supravegheat să se recreeze.

activităților recreative - amenajarea pentru a urma

unui microclimat indicațiile
datorită
adecvat.
efectuării întregului terapeutice ale
organism din cauza bolii. medicului și nursei;
- se va asigura
un confort propriu.

Tabelul 4 – Evaluarea nevoilor și planul de îngrijire al pacientului C.T.

În perioda spitalizării a urmat tratament cu tuberculostatice analgezice și medicația

afecțiunilor preexistente prescrisă de medicul specialist sub monitorizarea căruia se află.

Medicament Doza Calea de administrare

IZONIAZIDĂ 5mg/kg oral

RIMFAMICINĂ 10mg/kg oral

PIRANIAMIDĂ 25mg/kg oral

ALGOCALMIN 3cp/zi oral

Tabel 5 – Tratament pentru pacientul C.T. cu TBC

 Prin Îngrijirile de nursing și administrarea corespunzătoare a tratamentului prescris de
medic, pacientul se externează cu o oarecare stare de ameliorare.

Recomandări la externare:

• evitarea frigului;
• evitarea efortului fizic; • regim alimentar igienic;
• control peste o lună. Data externării: 28.02.2022
 Fișa de culegere a datelor

Cazul Nr. 3
Pacienta B. F. cu vârsta de 27 ani, de cetățenie română, religie ortodoxă, fără ocupație
profesională, cu domiciliul în Sat Roma, Comuna Roma, Județul Botoșani.

Antecedente:

• heredo-colaterale: fără nici o importanță.

• personale fiziologice: fără nici o importanță.
• personale patologice: fără nici o importanță.
Condiții de viață și de muncă: consumă băuturi alcoolice în cantități foarte mici
(sărbători de peste an); consumă băuturi răcoritoare; face plimbări în aer liber; nu face exces de
alimente; somnul nu este satisfăcător din punct de vedere cantitativ și calitativ datorită tusei și
durerii. Nu are serviciu, este casnic.

Istoricul bolii: debut, în urmă cu aproximativ două săptămâni, cu febră, frisoane,

transpirații toracic, tuse cu expectorație cu striuri sangvine. Radiografia efectuată ambulatory
evidențiază imagini de caverne localizate la nivelul plămânului drept.

Motivele internării: febră; junghi toracic; tuse cu expectorație cu striuri sangvine;

transpirații; dispnee; scădere ponderală cu inapetență.

Data internării: 21.04.2022

Diagnostic medical: pacienta B. F. în vârstă de 27 ani se internează cu diagnosticul de

tuberculoză pulmonară, pacienta refuză internarea a beneficiind de taratamentul corespunzător
tuberculostatic cât și de tratament corespunzător în ambulator urmând ca perioda de recuperare să
se desfășore la domiciliu.

Diagnostic de nursing:

• circulație inadecvată;
• alimentație inadecvată;
• dificultate de a se deplasa;
• dificultate de a se odihni;
• incapacitate de a se îngriji;
• comunicare insuficientă la nivel afectiv.
Nevoia de a respira și a avea o - dificultate de a - pacienta să - pacienta va - pacienta
bună circulație respira datorită respire liber pe tuși în mod eficient; respiră mai ușor;
restrângerii ariei nas - pacienta va - căile aeriene
pulmonare -să prezinte căile expectora; se dezobstruează;
manifestată prin: respiratorii - se va - durerea s-a
dispnee cu tahipnee, permeabile și o poziționa pacienta diminuat.

obstruarea căilor bună respirație; semișezând;

respiratorii, spută - diminuarea - se va urmări
abundentă, tuse durerii; - pacienta să obținerea unor
productivă, durere. nu devină sursă de
infecție. parametri optimi ai
volumului (T = 20
grade Celsius),
salon curat, îngrijit
și aerisit;
- administrare
de expectorante:
Bronhexin 3 fl/zi;
- administrare
de algocalmin 3
fl/zi;
- pacienta se
va
educa pentru a
folosi batista
individuală de
unică folosință

- pacienta se va
educa pentru a
evita împrăștierea
secrețiilor nazale.
 Nevoia de a mânca și a bea - alimentație - pacienta să - se vor - durerea se
inadecvată prin fie echilibrat administra lichide diminuează;
deficit datorită stării hidroelectrolitic; (ceaiuri, - scade febra;
generale alterate - se supe și compoturi); - oboseala și
urmărește - se
manifestate prin starea de
combaterea febrei.
inapetență și urmărește slăbiciune
scăderea în greutate. acoperirea vor
cheltuielilor dispărea în câteva
energice prin zile.

aport de glucide și
proteine;
- se va
asigura necesarul
de
vitamine și
minerale
- se va
administra
algocalmin.
Nevoia de a se mișca și a avea - dificultate de a se - să se - se va - durerea se
o bună postură deplasa datorită calmeze durerea; combate febra cu diminuează;
durerii, oboselii și - pacienta să lichide calde; - scade febra.
slăbiciunii. beneficieze de un - se va căuta
somn o poziție comodă;
corespunzător. - se va
asigura necesarul
de
calorii, de vitamine
a pacientei;
- se va
administra
algocalmin.
Nevoia de a se îmbrăca și a se - dificultate de a se - pacienta - identificarea - pacienta ajutată de
dezbrăca îmbrăca și dezbrăca să se îmbrace și să capacității și nursă poate să-și
satisfacă această
determinată de: se dezbrace singur limitele fizice al nevoie.
slăbiciune, durere, în termen de trei persoanei îngrijite
febră. zile; -acordă timp
- să se suficient pentru a
calmeze durerea; ajuta pacienta la
- să scadă îmbrăcat și
febra. dezbrăcat;
- se
recomandă ca în
timp ce se
îmbracă dacă
amețește să se
așeze în fotoliu;
- se va
administra
tratamentul prescris
de medic ( și
algocalmin)
- se va servi
pacienta cu tot ceea
ce are nevoie.
Nevoia de a menține - hipertermie. - pacienta să- - să se - pacientei îi este
temperatura corpului în limite și mențină combată febra prin menținută
normale temperatura adminstrare de temperatura
corpului în limite lichide; corpului în limite
fiziologice; - să se normale.

- să fie schimbe pacienta

echilibrat ori de căte ori este
hidroelectrolitic; nevoie;
- să aibă stare -
se va
de bine. asigura un
microclimat
adecvat.
Tabel 6 – Evaluarea nevoilor și planul de îngrijire al pacientei B.F.
 La cererea pacientei, aceasta urmează tratamentul la domiciliu beneficiind de triplă
terapie săptămânală administrată sub supraveghere strictă.
Medicament Doza Calea de administrare
IZONIAZIDĂ 15 mg/la două zile oral
RIMFAMPICINA B 10 mg/la două zile oral
PIRANIAMIDA 70 mg/la două zile oral
ETAMBUTOL 30 mg/la două zile oral
ALGOCALMIN 3 cp max./zi oral
BROMHEXIM la nevoie sub formă de cp oral
Tabel 7 – Tratament pentru pacienta B.F. cu TBC

Data externării: 21.02.2022

Recomandări la externare:
• evitarea fumatului;
• evitarea frigului;
• evitarea efortului fizic;
• adoptarea unui regim de viață sănătos, bogat în fructe și legume; • odihnă, minim șase ore
de somn pe zi.
 Concluzii
Termenul de boli cu afectivitate pulmonară difuză cuprinde un mare număr de afecțiuni
caracterizate prin infiltrate celulare și monocelulare distincte localizate la nivelul acinilor
pulmonari.

Unele dintre aceste afecțiuni evoluează acut în timp ce altele evoluează subacut sau cronic.

Este știut ,,procesul de îngrijire” că are drept scop o îngrijire științifică și începe cu
,,culegerea datelor”, dar la ce ne folosesc datele dacă rămân neutilizate. Trebuie deci să se

determine problemele de dependență, cauzele, obiectivele potrivite și atunci aplicarea în

practică a îngrijirilor va prinde sens. Totuși, să nu uităm că înainte de toate ,,Omul nu are prieten
veritabil, decât pe medic”.

Tuberculoza pulmonară continuă să reprezinte o problemă majoră de sănătate publică în

România, la nivelul incidenţei actuale. În cele trei cazuri prezentate mai sus se observă faptul că
vindecarea fiecărui pacient se comportă diferit și cu o diferență de chiar câteva luni între ele.

Pentru fiecare pacient în parte s-a recomandat diferite comportamente în ceea e privește
stilul de viață cât și alimentația zilnică, dar de asemenea cu o asemănare foarte mare între ele
cum ar fi: să evite frigul, să aibă o alimentație adecvată, să evite efortul etc.

De asemenea asistenţa cazurilor cu tuberculoză pulmonară, necesită un plus de

perseverenţă profesională în investigaţia bacteriologică, cu costuri minime, de dotări necesare, în
spital şi ambulator.
 Bibliografie
1. Borundel, C. (1979). Manual de medicină internă pentru cadre medii. București: Editura
Medicală.
2. Domnișoru, L. D. (1995). Compendiu de medicină internă. București: Editura Științifică.
3. Harrison, R. (2003). Principiile medicinei interne. București: Editura Teora.
4. Marica, C., Didilescu, C., Murgoci, G., Tănăsescu, M. & Arghir, O. (2011). Compendiu
de tuberculoză. București: Editura Curtea Veche.
5. Niculescu, C. Th., Cârmaciu, R., Voiculescu, B., Sălăvăstru, C. & Cristescu, D. (2014).
Biologie – Anatomia și fiziologia omului + Manual pentru clasa a XI-a. București:
Editura Didactică și Pedagogică.

6. Titircă, L. (2002). Dicționar de termeni pentru asistenții medicali. București: Editura

Viața Medicală Românească.
7. Titircă, L. (2005). Explorări funcționale și îngrijiri speciale acordate bolnavului.
București: Editura Viața Medicală Românească.
8. Titircă, L. (2006). Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenții medicali.
București: Editura Viața Medicală Românească.
9. Mozes, C. (2003). Tehnica îngrijirii bolnavului. București: Editura Medicală.
10. Titircă, L. (1999). Ghid de nursing cu tehnici de evaluare și îngrijiri corespunzătoare
nevoilor fundamentale vol.1. București: Editura Viața Medicală Românească
11. Sâmpelean, D. (2011). Semiologie clinică medicală. Cluj-Napoca: Editura Medicală
Universitară ”Iuliu Hațieganu”
12. Henderson, V. (1995). Principii fundamentale de îngrijiri ale bolnavului. București:
Editura Info-Team.
13. Heinz, K. K. (1998). Îngrijirea bolnavului. București: Editura Educațional.
14. Buhuși, O. (11 Iulie 2018). Procedura privind supravegherea pacientului din momentul
internării până la externare și efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune. Disponibil
online la http://spitalbuhusi.ro/wp-content/uploads/2018/09/procedura-privind-
supraveghereapacientului-din-momentul-internarii-pana-la-externare-si-efectuarea-
tehnicilor-impusede-afectiune.pdf.
15. Maltița, C. (19 August 2018). Tuberculoza. Disponibil online la https://www.Medlife.ro/
glosar-medical/afectiuni-medicale/tuberculoza-cauze-simptome-tratament.