Sunteți pe pagina 1din 70

DOMENIUL: SĂNĂTATE

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Profesor nursing: Asoltanei Aneta

Absolvent:Donosa
Gabriela
ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

CU AMIGDALITĂ

Profesor nursing: Asoltanei Aneta


Absolvent:Donosa
Gabriela

SESIUNEA AUGUST 2019

MOTTO:

„ A îngrijii, a asculta, a însoți în


vindecarea suferințelor sau în moarte, a reda
maximul de autonomie a fiecărui pacient, al
vedea reluându-și o viață activă și a avea mai
târziu vești de la el, este poate cea mai
pasionantă, cea mai umană dintre arte „
Virginia Henderson

CUPRINS pag

ARGUMENT........................................................................5

INTRODUCERE.................................................................7

Capitolul I – NOȚIUNI DE ANATOMIE SI FIZIOLOGIE A

CĂILOR RESPIRATORII SUPERIOARE..........................9

1.1–Anatomia căilor respiratorii superioare.................................10

1.2–Fiziologia și morfologia aparatului respirator.........................16

1.3–Rolul si funcțiile amigdalelor................................................21

Capitolul II – NOȚIUNI GENERALE DESPRE AMIGDALITĂ

2.1-Definiție.................................................................................23

2.2–Etiologie și etiopatogenie.......................................................24

2.3–Forme clinice........................................................................25

2.4-Simptomatologie....................................................................28

2.5–Diagnostic pozitiv..................................................................30
2.6–Diagnostic diferențial.............................................................32

2.7–Evoluție și prognostic............................................................33

2.8–Complicații............................................................................34

2.9–Investigații.............................................................................35

2.10–Tratament…………………..………………………….....….39

Capitolul III – CAZURI CLINICE

3.1–Cazul I......................................................................................52

3.2-Cazul II......................................................................................68

3.3–Cazul III....................................................................................80

CONCLUZII...................................................................................92

BIBLIOGRAFIE.............................................................................94
ARGUMENT

Am ales ca temă a lucrării de diplomă “Amigdalita” pentru faptul că este o


afecțiune des întâlnită, în special la copii, dar și pentru că o cunoștință a avut
această boală. Prin realizarea acestei teme am învățat că asistenta medicală trebuie
să intre în pielea bolnavului și să respecte dorința bolnavului de a trăi pentru cel ce
și-a pierdut speranța, să meargă, pentru cel ce nu mai poate merge sau să fie glasul
pentru cel care nu poate vorbi, să fie sursa de hrană spirituală pentru cel care nu are
posibilitatea să se documenteze.

Pentru mine realizarea acestui proiect a însemnat foarte mult, deoarece prin
studierea acestor cazuri am ajuns la o înțelegere și o cunoaștere a ființei umane și a
modului în care se pot iniția și întreține relațiile interpersonale, cooperante, bazate
pe respect între membrii echipei de îngrijire și cel îngrijit.
INTRODUCERE

Persoanele care efectuează îngrijiri de sănătate sunt persoane cu cunoștințe


profesionale bogate și calități morale deosebite.

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole :

 Capitolul I – prezintă “Noțiuni de anatomie și fiziologie a căilor


respiratorii superioare”

 Capitolul II – cuprinde noțiuni generale despre boală,


simptomatologie, etiologie și etiopatogenie, evoluție și complicații

 Capitolul III – cuprinde “Prezentarea a trei cazuri clinice ale


unor pacienți cu forme clinice diferite și planurile de îngrijire aferente.”

În primul caz pacienta prezintă repetate pusee de amigdalită acută,


reumatism postangios și stare generală alterată. Cea de-a doua pacientă prezintă
amigdale hipertrofice, faringe hipersensibil la palpare, fose nazale uscate, stare
generală alterată, iar cea de-a treia pacientă prezintă repetate pusee de amigdalită
acută, scarlatină, cripte amigdaliene pline cu cazeum cu miros fetid și stare
generală alterată. În toate cele trei cazuri simptomele predominante le reprezintă
disfagia, discomfortul la înghițire, febra, durerea, starea generală alterată.Din toate
cele trei cazuri reiese că amigdalita este o boală cauzată de infecția cu streptococ.

Îngrijirile acordate celor trei pacienți sunt ușor diferite de la caz la caz
datorită simptomatologiei diferite, așadar și îngrijirile se fac în funcție de ordinea
nevoilor fundamentale pe care le prezintă pacientul.

În urma îngrijirilor diferențiate evoluția pacienților a fost favorabilă. S-au


externat cu stare generală ameliorată și medicul le-a recomandat un regim
alimentar asemănător, evitarea curenților de aer rece, a umezelii, a frigului, cu
revenire la control O.R.L. peste șapte zile.
CAPITOLUL I

NOȚIUNI DE ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA

APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator este alcătuit din totalitatea organelor care asigură


mecanismul respirației : al ventilației pulmonare,ca și al schimburilor de gaze de la
nivelul alveolelor pulmonare – hematoza. Acestea sunt : căile respiratorii
superioare(cavitățile nazale și faringele), cele inferioare(laringe, trahee și bronhii)
și plămânii, ca organe principale ale actului respirator (Fig.1 ).
Fig. 1

1.1– Anatomia căilor respiratorii superioare

Ontogenetic, organele aparatului respirator au o origine comună cu cele ala


aparatului digestiv. Căile respiratorii superioare iau naștere din extremitatea
cefalică a intestinului primitiv, iar căile respiratorii inferioare și plămânii, din
endodermul intestinului anterior, prin mugurele laringotraheal. Acest mugure dă
naștere laringelui, traheei și celor două bronhii primitive din extremitatea cărora se
vor dezvolta cei doi plămâni în sens lateral. Acolo iau naștere și cavitățile pleurale,
în care plămânii, în dezvoltarea lor, se acoperă de mezoteliul celomic, ce va da
naștere seroaselor respective.
Căile respiratorii extrapulmonare sunt reprezentate de fosele nazale,
faringe, laringe, trahee si bronhii primare.

Nasul si cavitatea nazală formează primul segment al acestui aparat. Nasul,


formațiunea mediofacială cu caracteristici specifice fiecărui individ și cu dublu rol
funcțional(respirator și olfactiv) îmbracă forma unei piramide cu baza în jos. Este
alcătuit dintr-un schelet osteocartilaginos, compus din oasele nazale, cartilajele
laterale, cartilajele aripii nasului(alare mari și mici), ca și alte accesorii, mai mici.
La exterior este acoperit de un strat de mușchi superficiali –pieloși – și tegumente,
iar la interior, căptușit de mucoasa nazală, cu excepția vestibulului căptușit de
tegument. Nasul prezintă o cavitate nazală care este împărțită de un perete
median(sept nazal) în două cavități, numite fose nazale. Septul nazal este format
din lama perpendiculară a etmoidului și osul vomer(sept osos), care se continuă
anterior cu septul cartilaginos, până la vârful nasului(apex nasi), unde se termină
cu septul fibros, mobil.

Fosele nazale comunică cu exteriorul prin două orificii, numite narine, iar
cu faringele, prin două orificii largi, meaturi nazofaringiene, choane pe schelet.
Fiecare fosă nazală prezintă anterior, în dreptul aripii nazale, un vestibul nazal,
prevăzut cu un prag denumit limen nasi, peri(vibrise) și glande și fosa nazală
propriu-zisă, ce purifică și umectează aerul inspirat. Fosa nazală are patru pereți,
dintre care cel lateral este mai complicat și prezintă trei lame osoase:
cornetele(concile) nazale, superior și mijlociu, prelungiri ale osului etmoid și, cel
inferior atașat maxilarului ca os independent.

Faringele reprezintă locul de încrucișare a căi respiratorii cu cea digestivă.


Baza faringelui corespunde porțiunii bazilare a occipitalului și feței inferioare a
stâncii temporalului(fig.2). Vârful se continuă cu esofagul, separația e un plan
convențional ce trece prin vertebra C6. Fața sa posterioară corespunde corpurilor și
proceselor transverse ale primelor 3 vertebre cervicale, mușchilor care le acoperă și
feței prevertebrale a fasciei.

Fig.2. Faringele

Faringele are forma unei pâlnii cu baza în sus și vârful în jos. Peretele
anterior îi lipsește și, prezintă 2 pereți laterali și unul posterior. Se descrie o
suprafață exterioară: exofaringele și o suprafață interioară: endofaringele. Are
forma unui tub muscular cu dimensiunea de 12-13 cm la adulți, se îngustează
progresiv dinspre superior spre inferior. Faringele are o tunică musculară compusă
din două straturi, iar din interior este tapetat de mucoasă. Endofaringele se împarte
în 3 porțiuni. Aceste porțiuni pornesc de sus în jos și sunt urmatoarele:
nazofarngele, orofaringele(corespunde cavității bucale) și laringofaringele. Toate
cele trei etaje au comunicare anterioară cu structuri învecinate. Transversal
faringele măsoară la primul etaj 4 cm, la orofaringe 5 cm, iar în porțiunea
inferioară 3 cm. În sens sagital are 2 cm cu o lărgire la nivelul orofaringelui de 4
cm.

Nazofaringele (numit și epifaringele, cavum și rinofaringe) se întinde de la


baza craniului superior până la nivelul unui plan imaginar care trece prin palatul
moale. Elemente anatomice importante de la nivelul acestui compartiment sunt:
anterior – orificiile coanale pe unde comunică cu fosele nazale, superior planșeul
sinusului sfeniodal. La nivelul peretelui lateral se deschide orificiul faringian al
tubei auditive(trompa lui Eustachio) de formă triunghiulară, iar posterior acestui
ostium găsim o depresiune numită fosa lui Rosenmüller cu tonsila tubară. Acest
reper anatomic prezintă importanță deoarece reprezintă locul de debut al
neoplasmului de rinofaringe.

La unirea peretelui superior cu cel posterior se afla tonsila faringiană.


Mucoasa rinofaringelui este de tip respirator, cilindric-ciliată.

Orofaringele (bucofaringele sau mezofaringele) se întinde de la nivelul unui


plan orizontal care trece prin platanul moale până la nivelul marginei superioare a
epiglotei. Raporturile anatomice ale bucofaringelui sunt: anterior cu cavitatea
bucală, comunicarea fiind realizată prin istmul bucofaringian, posterior cu fascia
prevertebrală și corpurile vertebrelor cervicale 2 și 3; lateral intră în raport cu
spațiul laterofaringian unde se găsesc arterele carotide, vena jugulară internă,
noduri limfatice și nervii cranieni IX , X, XI și XII. La nivelul peretelui lateral al
orofaringelui se află tonsila palatină conținută în loja tonsilară formată dintr-un
pilier anterior și unul posterior; superior tonsilei palatine se află fosa supratonsilară
cuprinsă între pilierul anterior și posterior. Mucoasa orofaringelui este de tip
stratificat pavimentos necheratinizată.

Laringofaringele(sau hipofaringele) se întinde de la nivelul marginei


superioare a epiglotei la nivelul limitei inferioare a cartilajului cricoid și comunică
anterior cu laringele. Inferior, hipofaringele se continuă cu esofagul, limita fiind
reprezentată de sfincterul esofagian superior. Raporturile hipofaringelui sunt:
anterior cu coroana laringiană și fața posterioară a laringelui, lateral cu artera
carotidă comună, vena jugulară internă și nervul X, posterior cu fascia
prevertebrală și corpurile vertebrelor cervicale III până la VI. La nivelul peretelui
lateral se formează două șanțuri numite sinusuri piriforme. Mucoasa hipofaringelui
este de tip stratificat pavimentos necheratinizată.

Drenajul venos se face în vena facială, plexul pterigoidian, vena jugulară


internă, iar cel limfatic în ganglionii retrofaringieni și cervicali.

La nivelul oro- și rinofaringelui se descriu o serie de formațiuni limfo-


epiteliale(amigdalele) care, în ansamblu, formează inelul Waldeyer:

-amigdala faringiană (vegetațiile adenoide) situate pe peretele

superoposterior al rinofaringelui;

-amigdala tubară situată în jurul ostisumului tubar, în fosa Rosenmuller;

-amigdala palatină situată între pilierii anterior și posterior al vălului palatin;

-amigdala linguală situată în baza limbii.

Considerat de la exterior spre interior peretele faringelui este alcătuit din:


-aventicea faringelui – sau tunica conjunctivă de înveliș care se află la
exterior;

-tunica musculară – este alcătuită din mușchi striați. Unii dintre acestia sunt
dispuși circular și formează mușchii constrictori ai faringelui, iar alții sunt dispuși
longitudinal și alcătuiesc mușchii ridicători ai faringelui;

-tunica fibroasă – corespunde tunicii submucoase și este alcătuită din


fascicule de fibre conjunctive dispuse încrucișat, la care se adaogă numeroase fibre
elastice. Această tunică constituie scheletul fibros al faringelui și-l leaga de baza
craniului. Ea formează pătura de susținere a tunicii mucoase, de aceea este
denumită și aponevroza internă a faringelui.

-tunica mucoasă – căptușește cavitatea faringiană(endofaringele), fiind


continuarea mucoasei bucale. Este formată, ca și aceasta, dintr-un epiteliu
pavimentos stratificat, în afară de porțiunea superioară(nazofaringele), unde are un
epiteliu cilindric ciliat și din corion, în care se găsesc numeroși foliculi limfatici și
țesutul adenoid(amigdalele faringiene, amigdalele palatine). De asemenea aici mai
întâlnim și glande seromucoase.

Cavitatea bucală și faringele participă la o serie de funcții importante în


digestie, fonație: masticația, deglutiția, senzația gustativă. De asemenea amigdalele
au rol imunologic specific.

Vascularizația faringelui. Artera carotidă externă prin ramurile ei asigură


aportul sanguin, iar drenajul venos este realizat de vena jugulară internă. Drenajul
limfatic este asigurat de nodurile limfatice ale lanțului jugular – grupurile jugular
superior,mijlociu și inferior.
Inervația faringelui. Motricitatea musculaturii faringelui se află sub
controlul nervilor cranieni glosofaringian(IX) și vag(X). Inervația senzitivă este
asigurată de trigemen pentru nazofaringe, de glosofaringian pentru orofaringe și de
vag pentru hipofaringe.

Funcțiile principale ale faringelui sunt: deglutiția, funcția senzorială,


funcția imunologică, funcția respiratorie și funcția fonatorie.

Deglutiția este un act reflex, declanșat de bolul alimentar ajuns la nivelul


bazei limbii și care se desfășoară în mai multe etape:

-închiderea comunicării cu nazofaringele prin ridicarea vălului moale;

-laringele este deplasat antero-superior sub baza limbii, iar epiglota acoperă
coroana laringiană;

-adducția corzilor vocale;

-in acest mod bolul alimentar trece prin sinusurile piriforme;

-sfincterul esofagian superior se relaxează iar muschii constrictori


propulsează bolul în esofag.

Funcţia respiratorie. Faringele constituie o răspântie la nivelul căilor


aeriene şi digestive superioare şi participă alternativ la ambele funcţii: în timpul
pasajului aerului inspirat sau expirat prin rino- şi orofaringe deglutiţia este
inhibată.

Funcţia senzorială, perceperea gustului se realizează atât la nivelul papilelor


linguale gustative cât şi prin receptori de la nivelul orofaringelui.

Funcţia imunologică este asigurată de ţesutul limfoepitelial grupat în aşa-


numitul inel al lui Waldeyer şi care cuprinde: tonsila faringiană, tonsilele palatine,
tonsila tubară, tonsila linguală de la baza limbii. Funcţiile de supraveghere
imunologică specifice tonsilelor sunt următoarele:

-tonsilele produc limfocite;


-la nivelul lor se realizează expunerea limfocitelor de tip B şi T la antigenii
uzuali şi în acest mod se asigură producţia de limfocite mesager şi limfocite cu
memorie;
-plasmocitele de la nivel tonsilar secretă toate tipurile de imunoglobuline;
-limfocitele imunoactive de la nivel tonsilar pătrund în torentul sanguin şi
limfatic.
Funcţia fonatorie. Cavitatea bucală, faringele şi limba sunt importante în
vocea articulată şi în realizarea timbrului specific al vocii prin modularea sunetului
fundamental emis la nivelul corzilor vocale.

1.2. Fiziologia si morfologia aparatului respirator

1.2.a.Mecanica respirației. Respirația reprezintă schimbul de oxigen și


dioxid de carbon dintre organism și mediu, iar schimburile gazoase pulmonare se
realizează datorită succesiunii ritmice a două procese: inspirația și expirația.

În inspirație aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii, până la nivelul


alveolelor pulmonare, iar în expirație o parte din aerul alveolar este expulzat la
exterior. Acest proces prin care se face circulația alternativă a aerului între mediul
extern și alveolele pulmonare, constituie ventilația pulmonară.

Inspirația este un proces activ care constă în contracția mușchilor inspiratori


și are drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creșterea celor trei
diametre. Diametrul longitudinal se mărește prin contracția diafragmului, care iși
micșorează curbura(bolta), apăsând asupra organelor abdominale, iar diametrele
antero-posterior și transversal se măresc prin orizontalizarea ,ridicarea și rotația
coastelor, ca urmare a contracției mușchilor intercostali externi. Modificările de
volum ale cutiei toracice determină modificări solidarii cu cutia toracică. Pelicula
de lichid pleural dintre cele două foițe pleurale, favorizează alunecarea acestora dar
și creșterea coeziunii dintre ele. Astfel, în inspirație plămânii urmează expansiunea
toracică și se destinde pasiv. Ca urmare presiunea intrapulmonară scade cu 2-3 mm
Hg față de cea atmosferică și de aceea aerul atmosferic pătrunde în plămâni. În
inspirația forțată acționează și mușchii inspiratori accesori, contribuind la ridicarea
suplimentară a coastelor.

Expirația este un proces pasiv în condiții obișnuite, toracele revenind la


dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxării musculaturii inspiratorii. În
consecință, plămânii nu mai sunt ținuți în stare de tensiune și se retractă. Se
creează astfel, în interiorul plămânilor, o presiune superioară cu 2-4 mm Hg celei
atmosferice, ceea ce face ca o parte din aerul introdus anterior să fie expulzat.
Expirația se realizează pe seama elascticității pulmoare, a elasticitații cartilajelor
costale torsionate și a ligamentelor întinse în timpul inspirației. În timpul efortului
și în anumite condiții patologice expirația devine activă, intrând în acțiune anumite
grupe musculare toracice care, prin contracția lor, determină tracțiunea coastelor în
jos și mușchii abdominali, a căror contracție coboară rebordul costal și micșorează
volumul cutiei toracice amplificând bolta diafragmatică. Variațiile presiunii în
timpul mișcărilor respiratorii se pot evidenția cu ajutorul aparatului Donders.

Mișcările inspiratorii și expiratorii se succedă ritmic, fără pauză în tot cursul


vieții. Înscrierea mișcărilor respiratorii, se poate face cu ajutorul pneumografului,
graficul mișcărilor respiratorii poartă numele de pneumogramă.
Frecvența mișcărilor respiratorii în stare de repaus este de 16/minut la bărbat
și, 18/minut la femeie. Frecvența și amplitudinea mișcărilor respiratorii variază în
funcție de necesitățile organismului în oxigen și mai ales de cantitatea de bioxid de
carbon produsă. Mișcările respiratorii permit pătrunderea și ieșirea succesivă a
aerului din plămâni, contribuind astfel la realizarea ventilației pulmonare. În
inspirația normală se introduce în plămân un volum de 500 ml are, care este
eliminat prin expirație volum curent(V.C.). Peste volumul curent, o inspirație
forțată poate introduce în plămâni încă aproximativ 1500 ml aer-volum inspirator
de rezervă(V.I.R.), iar printr-o expirație forțată care urmează după o expirație
obișnuită, se mai poate elimina din plămâni aproximativ 1000-1500 ml aer-volum
expirator de rezervă(V.E.R.).

V.C.+V.I.R.+V.E.R.=capacitate vitală(C.V.)

Valoarea C.V. variază în funcție de vârstă, sex, înălțime și gradul de


antrenament. Măsurarea volumelor pulmonare se face cu ajutorul spirometrului
existent în școli.

Plămânii nu se golesc de aer nici după o expirație forțată, deoarece se găsesc


într-o ușoară distensie, volumul pulmonar fiind ceva mai mic decât cel toracic.
Volumul de aproximativ 1500 ml aer, rămas în alveole, poate fi expulzat din
plămâni doar prin deschiderea toracelui, acesta purtând denumirea de volum
rezidual(V.R.).

C.V.+V.R.=capacitate pulmonară totală (C.P.T.). Cantitatea de aer


mobilizată pe minut în repaus este denumită debit ventilator și reprezintă produsul
dintre volumul curent și frecvența respiratorie( 500 ml x 16 respirații/minut ).
Debitul ventilator crește foarte mult în efortul fizic.
1.2.b.Reglarea mișcărilor respiratorii. Adaptările ventilației pulmonare la
necesitățile variabile ale organismului se realizează prin mecanisme extrem de fine,
care reglează permanent ventilația prin modificarea frecvenței și amplitudinii
respirațiilor. Concomitent cu modificările ventilatorii se produc și adaptări
circulatorii, adecvate pentru menținerea schimburilor respiratorii la un nivel
corespunzător necesităților tisulare. Modificările activității sunt rezultatul unor
mecanisme nervoase și umorale.

Reglarea nervoasă are la rândul ei două componente: reglarea “automată” și


reglarea comportamentală și voluntară.

1.Reglarea “automată” a ventilației. În condiții obișnuite de viață reglarea


ventilației este realizată de către o serie de structuri nervoase situate în formațiunea
reticulată bulbopontină, dotate cu capacitatea de a descărca ritmic impulsuri, care
ajung pe calea tracturilor bulbo-spinale la motoneuronii medulari și de aici, prin
fibrele motorii, la musculatura inspiratorie, provocând contracții ritmice ale
acesteia. Respirațiile se opresc dacă se practică o secțiune între bulb și măduvă,
deoarece au fost întrerupte căile bulbo-spinale, în schimb, dacă se secționează
măduva sub C5-respirațiile nu se modifică, pentru că se mențin conexiunile dintre
formațiunile nervoase bulbare și segmentele cervicale de origine a nervului frenic
care inervează diafragmul. Efectuarea unei secțiuni nervoase între punte și bulb,
mai ales dacă sunt secționați și nervii vagi, este urmată de instalarea unor respirații
rare și mai puțin ample din cauza prelungirii inspirației-respirației apneustice
datorită separării formațiunilor bulbare de un centru pontin denumit pneumotoxic.
Fiziologia clasică, descrie în bulb un centru inspirator și unul expirator, între care
exista conexiuni anatomice și funcționale foarte strânse datorită cărora se
realizează altenanța dintre inspirație și expirație.
În timpul expirației, teminațiile receptoare vagale nu mai sunt stimulate și ca
urmare, centri inspiratori bulbari nu mai sunt supuși influențelor inhibitoare vagale
și pneumotoxice. Impulsurile oferente provocate de creșterea presiunii arteriale
determină inhibarea respirației, iar hipotensiunea exercită efecte inverse.

2.Reglarea comportamentală și voluntară a ventilației. Centrii bulbo-


pontini iși modifică activitatea în funcție atât de informațiile primite de la variați
receptori periferici, cît și sub influența impulsurilor de la nivelul unor formațiuni
nervoase superioare. Influența voluntară a ritmului respirator deține o importanță
fundamentală în realizarea anumitor activități specific umane, cum sunt: vorbitul,
cântatul vocal și cu instrumente muzicale de suflat; în aceste condiții, respirația nu
mai este controlată de centrii bulbo-pontini, ci de scoarța cerebrală.

Reglarea umorală. Dioxidul de carbon reprezintă unul din factorii cei mai
importanți, care reglează activitatea centrilor respiratori. Orice variație în plus sau
în minus a concentrației de dioxid de carbon din sânge, determină modificări ale
activității centrilor respiratori.

1.2.c.Schimburile gazoase respiratorii. Schimburile principalelor gaze


respiratorii la nivelul pulmonar și tisular, se face pe baza unor legi fizice, a unor
mecanisme fiziologice și a proprietăților membranelor alveolo-capilare și celulare.

Etapa pulmonară. Schimburile gazoase pulmonare se realizează datorită


diferenței presiunilor parțiale ale O2 și la CO2 în cele două medii separate de
membrana alveo-capilară, aerul alveolar și sângele din capilarele pulmonare.
Oxigenarea sângelui din capilarele pulmonare, poartă numele de hematoză
pulmonară. Deși sângele străbate foarte repede capilarele pulmonare, schimburile
gazoase sunt posibile, deoarece suprafața de contact este extrem de mare, stratul de
sânge este foarte subțire și grosimea membranei alveolo-capilare este minimă.
Etapa sanguină, reprezintă transportul gazelor respiratorii. Transportul
sanguin al CO2 se face în mică măsură sub formă dizolvată în plasmă și în cea mai
mare parte sub forma unor combinații chimice labile, CO2 rezultat din oxidațiile
celulare ajunge prin difuziune în lichidul interstițial și apoi în sânge. Sub formă de
bicarbonați se transportă în sânge aproximativ 80% din CO2, din care 10% în
eritrocite și 70% în plasmă.

Etapa tisulară. La nivelul capilarelor tisulare, sângele arterial cedează O2


necesar activitaților celulare și se încarcă cu CO2 rezultat din metabolismul celular.
Creșterea temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O2, favorizând deci
disocierea HbO2. Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin difuziune, ele
trecând din tesuturi în sânge(și invers) prin intermediul lichidului interstițial.

1.3.Rolul și funcțiile amigdalelor

Amigdalele sunt mase de țesut limfatic situate de o parte și de alta a gâtului,


deasupra și în spatele limbii.Țesutul limfatic conține anumite tipuri de celule ale
sistemului imunitar, în special limfocite, care produc anticorpi și macrofage ce
distrug germenii pătrunși în organism. Amigdalele fac parte din
sistemul limfatic, îndeplinesc rolul unor ganglioni și au funcții suplimentare
importante pentru sistemul imun.
Funcțiile amigdalelor

Protecția față de agenții patogeni este asigurată de piele și de sistemul imun.


Pielea previne parțial contactul direct dintre microorganismele din mediul
înconjurător și interiorul organismului. Odata cu alimentele și aerul respirat,
numeroase și variate microorganisme trec dincolo de bariera pielii. Dacă pe mici
leziuni netratate ale pielii germenii sunt capabili să producă infecții deosebit de
agresive, sunt evidente consecințele catastrofale ale invaziei patogene fără
controlul sistemului imun. Vizibilă doar la microscop, activitatea sistemului imun
este permanentă și consumă multă energie; dimensiunea sistemului limfatic,
apropiată de cea a sistemului circulator, oferă o comparație elocventă asupra
amplitudinii activității sistemului imun. Amigdalele identifică rapid agresorii și
protejează organele interne de infecții. Amigdalele sunt situate în apropierea
receptorilor termici de la nivelul gâtului și la distanță de organele interne.
Poziționarea strategică permite sistemului imun declanșarea primelor reacții de
apărare în amigdale. Când primele reacții de aparare nu sunt suficiente pentru
contracararea agresiunilor, sistemul imun declanșează infecția sau inflamația la
nivelul amigdalelor, departe de organele interne.

Rolul amigdalelor

Rolul informational - viteza de răspuns a sistemului imun


Amigdalele sunt primele organe limfatice care identifică agresorii și produc
anticorpii corespunzători. În absența amigdalelor viteza de răspuns a sistemului
imun scade deoarece microorganismele sunt identificate abia după ce pătrund
adânc în organism, în diverse secțiuni ale sistemului limfatic, iar ageții patogeni au
la dispoziție timp suplimentar în care se înmulțesc necontrolat și își sporesc
rezistența. Reacțiile sau infecțiile la nivelul amigdalelor constituie practic primul și
cel mai important laborator în care sistemul imun produce anticorpi.
Rolul de protectie
În anumite condiții, agresorii microscopici pot suprasolicita sistemul imun,
consecința find producerea inevitabilă de procese inflamatorii sau infecțioase.
Sistemul imun nu lasă la voia întamplarii aceste procese inevitabile și le
declanșează la nivelul amigdalelor, departe de organele interne pe care le
protejează astfel(Fig.3).
Fig. 3

Capitolul II

NOȚIUNI GENERALE DESPRE

AMIGDALITA CRONICĂ

2.1.Definiție. Amigdalita cronică (fig.4) este o infecție cronică,


permanentă și recidivantă a amigdalelor, favorizată de o serie de circumstanțe
locale și generale, constituționale și de mediu. Ea se traduce prin hipertrofia
amigdalelor palatine și prezența cazeumului în cripte, însă pot exista și amigdalite
cronice fără hipertrofie.
Fig. 4

2.2.Etiologie și etiopatogenie. În etiologia amigdalelor cronice trebuie


să cercetăm în primul rând abcesele acute din copilărie.
Amigdalita cronică este precedată în majoritatea cazurilor de una sau mai
multe amigdalite acute. Sunt cazuri la care nu gasim în antecedente angine
repetate, deci amigdalita are de la început o evoluție înceată cronică.
Trecerea inflamației acute în inflamație cronică depinde de mai mulți factori:
-cauza principală a îmbolnăvirii frecvente a amigdalelor constituie
topografia și structura lor anatomică;
-criptele amigdaliene alcătuiesc principalul focar de infecție, fiindcă la
nivelul lor se creează condiții care îngreunează eliminarea conținutului lor;
-legăturile limfatice cu fosele nazale explică apariția anginelor acute după
diferitele intervenții în fosele nazale în tulburările circulatorii ale limfei;
-respirația bucală, în urma obstrucției nazale, are o acțiune vătămătoare
asupra amigdalelor prin aerul inspirat care antrenează o serie de factori
nocivi(termici, chimici, biologici), care acționează direct asupra amigdalelor;
-frigul este o cauză determinantă a amigdalelor repetate, nu numai prin
acțiunea lui directă asupra mucoasei faringiene, dar și prin acțiunea reflexă în urma
tegumentelor când se produce o inhibiție a proceselor biochimice de la nivelul
amigdalelor prin tulburarea intervenției vasomotorii a mucoasei faringiene;
-alte cauze sunt bolile infecțioase ca: difteria, scarlatina, pojarul, gripa, cu
prilejul cărora apare o hipertrofie bruscă a țesutului amigdalian;
-cauze de vecinătate ca: afecțiuni nazofaringiene și în special vegetațiile
adenoide la copil, pot determina și întreține o infecție cronică a amigdalelor;
-rinitele purulente și sinuzitele supurate la adulți constituie focarul care poate
influența amigdalele;
-leziunile gingivo-dentare și mai ales accidentele molarului de minte produc
infecții amigdaliene.

2.3 – Forme clinice. Amigdalita este de două feluri: cronică și acută.

Amigdalita cronică este de trei feluri: cazeoasă, infectantă și hipertrofică.


Amigdalita cronică cazeoasă este caracteristică adulților. Prezintă dopuri
cazeoase în criptele celor două amigdale. Dopurile sunt galben-maronii, moi,
fetide, cu diametrul de până la 2 mm și reprezintă resturi de celule limfoide în care
se găsesc microbi saprofiți, streptococi, anaerobi sau fuzospirili. Retenția
cazeumului în cripte, realizează chisturile amigdaliene de retenție și uneori, prin
concretarea lui, poate da naștere calculilor amigdalieni care întrețin infecția.
Leziunile epiteliului amigdalian și modificările țesutului limfoid favorizează treptat
hiperplazia preponderent conjunctivă și scleroza progresivă a amigdalelor, care își
micșorează volumul.
Nu produce tulburări. Este descoperită, întâmplător, la un examen O.R.L.
efectuat pentru un alt motiv.
Amigdalita cronică infectantă reprezintă un focar de infecție cronică cu
floră microbiană asemănătoare cu cea existentă la nivelul gurii și dinților.
Streptococul hemolitic și nehemolitic sunt cei mai frecvenți prezenți. Dacă
bolnavul afirmă că în antecedente a prezentat angine repetate cu sau fără abcese
periamigdaliene, diagnosticul de amigdalită cronică infectantă nu mai are nevoie
de alte semne obiective.
Aceste amigdalite pot să dea complicații frecvente :
 flegmoanele periamigdaliene sunt cele mai frecvente;
 amigdalita criptică ulceroasă, în care există ulcerații acoperite de false
membrane;
 infecții pulmonare diverse: laringite cronice, astm bronșic, bronșite
cronice, abcese pulmonare;
 septicemia streptococică;
 apendicita acută, apendiculul fiind socotit amigdală abdominală;
 focare de infecție amigdaliene sau dentare care pot să se
propage la ochi, să dea lopecie, poliartrite, tromboflebite, arteriopatii;
 boli de piele: erizipel recidivant, eczeme, urticarii.
Acestea se vindecă, numai, dupa practicarea amigdalectomiei.
Amigdalita cronică hipertrofică este caracteristică copiilor care au un
sistem limfatic mai activ. Amigdalele sunt hipertrofiate prin creșterea exagerată a
țestului peste care se pot dezvolta diverse leziuni inflamatorii (fig.5 și fig.6).
Hipertrofia caracteristică vârstei tinere, interesând în exclusivitate țesutul
limfoid, este o hipertrofie inflamatorie moale. Amigdalele mărite de volum sunt
patologice numai prin dimensiunile lor, iar simptomatologia pe care o determină
este de ordin strict mecanic.
La adult hipertrofia amigdaliană este fermă sau dură, prin proliferarea
tesutului conjunctiv sau intraamigdalian.
Ca formă amigdalele pot apărea pediculate, exteriorizate din lojă, alteori sunt
ascunse între pilieri și acoperite parțial de repliul supraamigdalian și triunghiular
sau amigdalele protejate, dezvoltate mai mult în partea inferioară a lojei, par căzute
prin hipofaringe și baza limbii.

Fig. 5
Fig. 6
Semnele amigdalitei hipertrofice sunt :
 tulburări respiratorii produse de amigdalele care se unesc pe
linia mediană;
 sforăit, în somn;
 dificultăți, de înghițire;
 vocea înăbușită “amigdaliană”;
 tusea reflexă, seara, provocată de senzația de gâdilătură în
gât;
 oboseală sau fatigabilitate;
 stări sufebrile.
Tratamentul este chirurgical și constă în extirparea amigdalelor
(amigdalectomie). Amigdalectomia are următoarele indicații:
 amigdalita cronică infectantă, cu repetate pusee acute;
 amigdalita cu infecție de focar;
 amigdalita cronică cazeoasă, cu halenă neplăcută, fetidă;
 amigdalitele hipertrofice însoțite de tulburări respiratorii, tuse
seacă și disfagie.
Amigdalitele cronice sunt inflamații cronice ale amigdalelor întreținute de
germenii cantonați în țesutul limfatic din amigdale. Pe acest fond apar pusee
repetate de amigdalită acută.
Amigdalita acută se manifestă sub două forme:
 forma acută parenchimatoasă, cu infecția întregii amigdale;
 forma acută foliculară, în care amigdalele sunt acoperite de
puroi.
Este mai frecventă la copii dar și la adulții slăbiți, în lunile reci.
Se manifestă zgomotos, prin:
 febră, curbatură, stare generală alterată;
 dureri la deglutiție, care determină pe copil să refuze
mâncarea;
 faringele este roșu(eritematos);
 amigdalele sunt mărite de volum și acoperite cu puncte albe
de puroi ;
 exudatul faringian pune în evidență microbii, de obicei
streptococii.
Tratamentul constă în :
 gargară cu ceai de mușețel călduț sau permanganat de potasiu
 faringosept, fenosept, streptsils;
 antibiotice, în cazul streptococului beta-hemolitic, numai
penicilina G;
 repaus la pat, temperatura camerei, de 18 – 20 0;
 se vor ingera multe lichide;
 atunci când puseele sunt frecvente se recomandă extirparea
amigdalelor.
2.4 Simptomatologia amigdalitei cronice nu are o precizare clinică bine
definită. Este imposibil de pus diagnosticul de amigdalită cronică numai pe
aspectul exterior al amigdalelor.

Semne subiective:
 senzații dureroase, discrete, cu înțepături, mai ales în timpul
înghițiturilor. Aceste senzații sunt localizate la nivelul amigdalelor și în special în
regiunea corespunzătoare lor.
 inspir dificil, sforăit în somn, în cazul amigdalelor foarte mari
care strâmtează în măsură importantă istmul faringian;
 pot apărea modificări de timbru (voce amigdaliană), uneori
pronunțare dificilă, determinate de limitarea mobilității vălului și pilierului
posterior prin perturbarea contracției peristafilinilor;
 uneori manifestări asmatiforme în cazul amigdalelor plonjate;
 aceste simptome nu sunt însoțite de temperatură sau pot
prezenta mici oscilații termice ( 370 – 37,20 C ), stare de adinamie cu dureri
articulare vagi, după ingerare de lichide reci;
 alteori bolnavul prezintă o senzație de iritare a faringelui cu
accese de tuse și intermitent eliminarea unor grunji alb-gălbui de cazeum fetid,
gura exhală un miros din cauza fermentațiilor de la nivelul criptelor.
Semne obiective:
Examenul faringelui trebuie făcut metodic, prin inspecție, palpare cu
degetul, explorare cu stiletul sau spatula, recoltarea conținutului criptelor pentru
examenul bacteriologic.
La inspecție:
 ne interesează volumul amigdalelor care poate fi vizualizat
nu numai prin simpla inspecție a faringelui, ci trebuie executată și o apăsare cu
vârful unei spatule privind partea laterală a stâlpului anterior, pentru a încerca să
scoatem amigdala din loja ei;
 amigdalele mult hipertrofiate la adulți, produse de o iritare a
țesutului limfatic cât și a celui conjunctiv, constituie un semn valoros în
diagnosticarea unei amigdale cronice;
 inspectând fața internă a amigdalelor vedem că ea poate fi
netedă sau brăzdată. În amigdalita cronică, forma cea mai des întâlnită este cea
brăzdată;
 amigdalele mici, atrofiate și dure, care produc în urma
înlocuirii treptate a țesutului limfoid cu țesut conjunctiv, se întâlnesc mai rar în
cursul amigdalitelor cronice, în această formă de amigdalită cronică, atrofiată,
focarul infecțios se află mai profund și izolat de suprafața amigdalei unde deseori
apar cicatrici;
 un simptom important al amigdalitei cronice este roșeața stâlpului anterior
cu marginea lui liberă, puțin edematială și aderentă de amigdala hipersensibilă la
palpare;
 aspectul și conținutul criptelor au o deosebită valoare în
diagnosticul amigdalei cronice.
La faringoscopie – constatăm acele dopuri de cazeum alb-gălbui, închistate
în cripte, mai ales la nivelul polului superior sau înapoia stâlpului anterior, care
trebuie îndepărtat pentru a pune în evidență acest cazeum.
Palparea ganglionului – satelitului amigdalian înapoia unghiului
mandibulei, când poate apărea și o durere cu iradiere spre urechea respectivă, ca și
controlul foselor nazale nu trebuie omise în cursul unei amigdalite cronice.
2.5 Diagnostic pozitiv
Diagnosticul unei amigdalite cronice, ca infecție de focar, se face pe baza
anamnezei bolnavului, care trebuie cercetată cu multă minuțiozitate, mai ales că
procesul acut amigdalian care precede o nefrită sau un reumatism este de cele mai
multe ori atenuat și deci, neglijată de bolnav în majoritatea cazurilor.
Anginele din copilărie, flegmoanele amigdaliene și periamigdaliene,
anginele difterice sau scarlatinoase joacă un rol important în producerea condițiilor
unei infecții de focar.
Din toate formele amigdalelor, cele mici, atrofiate, scleroase, ascunse în
lojele amigdaliene aproape invizibile la prima infecție, aderentă la stâlpi, sunt cele
mai suspecte. Micșorarea lor se datorează faptului că țesutul fibros a înlocuit o
bună parte a țesutului limfatic.
Ganglionul satelit al amigdalei este deseori mărit de volum și sensibil la
presiune. În mod inconstant, bolnavul prezintă o tuse seacă diminuată.
În cele mai multe cazuri bolnavii au o hipersensibilitate la frig deosebit, la
schimbări de temperatură fac cu ușurință cataruri rinofaringiene și au o senzație de
deglutiție dureroasă.
Dintre semnele de ordin general sunt întâlnite mai frecvent senzația de
oboseală, somnolență, alte ori insomnie, palpitații periodice, uneori stări subfebrile.
Subfebrilitățile cronice de origine infecțioasă trebuie deosebite de
subfebrilitățile funcționale: primele se manifestă cu simptome subiective și
obiective dentare sau amigdaliene, temperatura ajungând până la 37,70C, chiar
380C.
Examenul ORL va fi precedat și completat totdeauna de un examen general.
În diagnosticul focarului de infecție amigdalian, proba terapeutică prin
extirparea amigdalelor constituie de cele mai multe ori singurul criteriu de
certitudine.
În indicația terapeutică a unui presupus focar de infecție amigdalian este
totuși necesar a se baza pe o serie de date paraclinice, din confruntarea cărora, cu
datele clinice, să rezulte unele concluzii de probabilitate:
 homeograma – arată diverse grade de anemie ;
 leucograma – după masajul amigdalitei, arată o limfopenie în
cazurile normale, leucocitoza în cazul amigdalelor infectate ;
 VSH este crescut în majoritatea cazurilor. Persistența unei v
teze de sedimentare a hematiilor după 2 – 3 săptămâni de la episodul acut, face
probabilă apariția unei complicații la distanță;
 gamaglobulinele cresc ;
 probele biochimice – prin testare intradermică cu acid salicilic sau cu his
tamine ca și țesutul peteșiilor, dau indicații de probabilitate asupra existenței în
organism a unui focar de infecție;
 probele de activare a focarului amigdalian au fost precizate în
vederea precizării sediului amigdalian al infecției de focar. Dintre acestea țesutul
Viggo-Schmidt este cel mai utilizat, constă în compararea formulei leucocitare
efectuată înainte și după masarea digitală a amigdalei;
 testele antigenice streptococice și în special dozarea antistro-
tolizinelor (la valori de peste 400 U/cmc) arată natura streptococică a infecției.

 Diagnostic diferențial
Se face în primul rând cu amigdalita acută, care este însoțită de temperatură
și alte fenomene generale accentuate :
 forma hipertrofică a sifilisului secundar se manifestă printr-o
hipertrofie bruscă, generalizată la întreg nivelul limfatic Waldezer, leziuni cutaneo-
mucoase specifice și de pozitivitate serologică;
 hipertrofia amigdaliană bacilară, care evoluează în pusee, in-
teresând toate formațiunile limfoide faringiene. Amigdalele apar mărite de volum,
mai solide și însoțite constant de adenopatie cervicală;
 apofiza stiloidă alungită anormal apasă asupra amigdalei pa
latine și dă o jenă dureroasă în regiunea amigdaliană și dificultate în deglutiție;
 forma latentă a flegmonului amigdalian cu evoluție subacută;
 calculul amigdalian ne dă o senzație pietroasă la palparea di-
gital sau controlul cu stiletul, este de obicei unilateral;
 forma infiltrativă a cancerului amigdalian și mai ales sarco
mul, în primele stadii de evoluție pot fi confundate cu hipertrofia simplă a
amigdalei.
Vom controla elementele caracteristice, eventual se va face examenul
biopsie :
 limfogranulomatoza malignă, în care aderența cervicală,
hipertrofia splinei, examenele biologice și sanguine(polinucleoze, euzinofilie,
celulele Sternberg) precizează diagnosticul;
 leucemia limfoidă, tradusă prin hipertrofia amigdaliană,
inițial monolaterală, dar bilateralizată în scurt timp, prin adenopatie voluminoasă,
indoloră generalizată, prin creșterea considerabilă a numărului de globule albe și
prin modificările din formula leucocitară.
 Evoluție și prognostic
În amigdalita cronică cazeoasă, contrar de ce se întâmplă în amigdalita
cronică infectată, expresia amigdalelor în afară de dopuri cremoase, nu elimină nici
o secreție tulbure sau puriformă. Pentru acest motiv nu se observă modificări locale
sau la distanță, această formă de amigdalită fiind benignă.
Singura indicație operatorie o dă halena fetidă și puseurile congestive, ușor
dureroase, prea frecvente sau prelungite.
Numai în această formă clinic se observă chistul de retenție amigdaliană prin
ocluzia unei cripte la periferie, mărimea lor variază, putând ajunge cât o alună,
când bombează suprafața amigdalei. Aceste chisturi pot persista ani de zile fără să
își schimbe aspectul, putând fi deschise cu un stilet, cu vârful unui bisturiu sau cu
un galvanocauteri, dându-se ieșire unei materii puriforme, păstoase, fetide. Ele
recidivează în același punct și cu același aspect.
Când o astfel de masă cazeoasă se deshidratează și se infiltrează cu calciu, se
produce un calcul amigdalian care poate ajunge de mărimea unei alune și ulterior
mucoasa se exteriorizează. Această litiază amigdaliană este foarte rară putându-se
îndepărta fără dificultate.

2.8 Complicații

a.)Amigdalita cronică prin infecția unei cripte, care se deschide în spațiul


periamigdalian produce flegmonul periamigdalian.
b.)Amigdalita lacunară ulceroasă este o complicație a amigdalitei cronice
criptice și se concretizează prin pierderi de substanțe a țesutului amigdalian dând o
ulcerație acoperită cu false membrane.
c.)Infecția căilor aeriene inferioare:
- tuse amigdaliană produsă de amigdalita cronică hipertrofică, prin iritarea
nervului pneumogastric;
- laringită cronică;
- tulburări bronho-pulmonare care pot urma unui abces al amigdalitei cronice
și pot fi întreținute de infecția cronică amigdaliană.
d.)Tulburări otice – se prezintă sub forma otitelor acute, consecutive
reacutizărilor amigdaliene sau slab forma otitelor catarale cronice, determinate de
pareza vălului, prin distensia piliarilor și tulburărilor de contracție a deglutiției.
e.)Infecția tubului digestiv – focarele amigdaliene pot determina gastrite,
gastroenterite, mai ales la vârstă tânără prin polifagie sau pe cale sanguină.
Inflamația apendicelui se produce concomitent cu cea a amigdalelor palatine.
f.)Infecțiile țesutului limfoid faringian – nu rămân izolate la acest nivel, ci
pot produce o serie de complicații în tot organismul:
- septicemia anginoasă este o complicație produsă mai frecvent de
streptococci cu virulență mare. Difuzarea infecției se produce pe cale venoasă
(plexul venos faringian și perifaringian).
Amigdalita cronică infectată da complicații la distanță cum ar fi:
 aparatul renal: nefrită acută, glomerulonefrită acută;
 aparatul locomotor: reumatismul articular acut, poliartrita
infecțioasă;
 aparatul cardiovascular: endocardită, tromboflebită
recidivantă, artrite;
 sistemul nervos: migrene, nevralgia de tip brachial, cefalee
rebele la tratament;
 aparatul digestiv: gastroenterite, colite;
 aparatul respirator: laringita cronică, astm bronșic;
 afecțiuni dermatologice: urticarie cronică, eczeme
streptococice, coreea care complică în reumatism carido-articular;
 afecțiuni endocrine: dismenoree, avorturi repetate, distrofii
și, în special boala Basedow;
 sindroame anemice.

2.9 – Investigații

Eforturile medicului și asistentei medicale au ca scop, ca pacientul să afirme


starea de bine fizic și psihic, să aibă respirație liberă, ușoară, eficientă, să se poată
alimenta pe cale naturală și să nu intervină complicații.

Inspecția de ansamblu a feței cu regiunea gâtului, cu mișcările laringelui în


deglutiție, apoi regiunea auriculară, care ne pot arăta în cazuri patologice o culoare
a tegumentului în leziuni dermatologice, o inflamație, o afecțiune traumatică sau
tumorală, o malformație, o paralizie facială un triaj.

Palparea ganglionilor pericervicali cu capul în ușoară flexiune se face cu


ambele mâini, începând cu ganglionii submandibulari, apoi ganglionii cervicali
profunzi de-a lungul marginii anterioare a sternocleidomastoidianului, fosele
subclaviculare, căutându-se și elementul laringian. Se palpează apoi punctele
dureroase ale sinusurilor feței, se trece apoi la palparea ganglionilor cefei și a
regiunii mastoidieni, prin ținerea frunții cu o mână, iar cu cealaltă ceafa, ceea ce ne
permite ca să aplicăm policele mâinii de pe ceafă pe regiunea mastoidiană, pe care
s-o palpăm la nivelul antrului(înapoia și puțin deasupra conductului auditiv extern
la marginea posterioară și la nivelul vârfului mastoidei).

Patologic putem constata durere la palparea sinusurilor paranazale, a


mastoidei, crepitații emfezematoase etc.

Bucofaringoscopia

Pentru bucofaringoscopie se invită bolnavul să deschidă gura și se constată


că la unii aerul expirat are un miros caracteristic pentru unele boli. Limba se poate
examina mai bine prin invitația bolnavului de a o proecta în afară cât mai mult
posibil, când putem observa o eventuală hemipareză a limbii cu lipsa de tonicitate
a mușchilor pe partea paralizată etc.

Cu ajutorul spatulei linguale și sub controlul luminii reflectate, examinăm


apoi fața internă a obrajilor, bolta palatină, arcadele dentare și planșeul bucal, prin
proiectarea limbii spre bolta palatină. Vălul palatului și faringele bucal adeseori
sunt greu de examinat, din cauza rezistenței limbii și a reflexelor de volum, care
pot fi suprimate prin o badijonare sau pulverizare cu cocaină 2 - 5%.

Bolnavul va deschide gura cât mai larg, pînă ce apar ambele arcade dentare,
prin retracția buzelor cît mai mult posibil și în timp ce limba rămâne în poziție
normală, spatula linguală se introduce cu delicatețe în gură și se apasă ușor cele
două treimi anterioare ale limbii fără să atingem V-ul lingual, când se poate
produce reflexul de vomă. Se invită să pronunțe vocala “a” pentru contracția
vălului palatului, care de ridică în sus și apoi se poate examina și peretele vertical
al bucofaringelui. Unii bolnavi pot fi examinați fără spatulă, prin deschiderea
accentuată a gurii și proiectarea limbii în afară, așa că la pronunțarea vocalei “a” se
poate observa uneori și imaginea epiglotei.
Sub controlul luminii reflectate trebuie să observăm în mod normal: lueta,
vălul palatin, stâlpul anterior și posterior de ambele părți. Între cei doi stâlpi apar
amigdalele palatine care pot fi pediculate, alungite spre loja limbii sau pot fi
intravalice și, în acest caz, ele se examinează prin îndepărtarea stâlpului anterior cu
un cârlig bont și prin compresiunea stâlpului anterior cu o a doua spatulă.

Recoltarea exudatului faringian

Exudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces inflamator


faringian. Scopul recoltării acestui exudat este explorator pentru a depista germenii
patogeni de la nivelul faringelui în vederea tratamentului și depistarea persoanelor
sănătoase purtătoare de germeni. Pentru recoltarea exudatului faringian avem
nevoie de trei feluri de materiale: de protecție (mască de tifon); sterile (spatulă
linguală, eprubetă cu tampon faringian, ser fiziologic sau glicerină 15%); și
nesterile (tăviță renală, stativ pentru eprubete). Se face pregătirea psihică și fizică a
pacientului și se așează pacientul pe un scaun. Asistenta se spală pe mâini și se
dezinfectează cu alcool, își pune masca de protecție și invită pacientul să deschidă
gura și inspectează fundul de gât. Deschide eprubeta cu tamponul faringian, apasă
limba cu spatula linguală, cu tamponul faringian șterge depozitul de pe faringe și
amigdale și introduce tamponul faringian în eprubeta care se închide. Se spală pe
mâini cu apă și săpun. Se notează în F.O. data recoltării, numele persoanei căreia i
s-a efectuat recoltarea și se transportă produsul la laborator.

Se execută și recoltarea secreției nazale, care se face cu un tampon mai


subțire fixat pe un porttampon de sârmă ușor îndoită, cu care se poate pătrunde în
nazo-faringe. Pacientul este așezat în poziție șezând, cu capul în extensie forțată și
i se injectează în fosele nazale o soluție izotonică de NaCl sterilă cu ajutorul unei
seringi ce se prelungește cu un tub de cauciuc de 2-4 cm. Capătul liber al tubului se
introduce în una din fosele nazale, se injectează soluția de spălătură, pacientul
aplecând imediat capul înainte și lăsând să se scurgă lichidul într-o cutie Petri
sterilă. Lichidul se trece imediat în eprubete etichetate și se trimite la laborator.

Recoltarea probelor de laborator

Examenele de laborator sunt utilizate pentru precizarea diagnosticului și


pentru a aprecia starea bolnavului care este amenințat de unele complicații.

Asistenta medicală recoltează sânge pentru determinarea VSH-ului, ASLO,


hemoleucograma, TS, TC, uree, creatinină, glicemie, urină pentru examene de
laborator. V-a ține în evidență rezultatele pe foaia de observații a pacientului.

Recoltarea de sânge se face prin puncție venoasă care ne asigură calea de


acces într-o venă prin intermediul unui ac de puncție. Pentru aceasta avem nevoie
de mai multe materiale: de protecție (mușama, pernă elastică pentru sprijinirea
brațului); pentru dezinfecția tegumentului; sterile (ace, seringi, pense, mănuși
chirurgicale, tampoane); alte materiale (garou, eprubete uscate și etichetate, tăviță
renală). I se face pregătirea psihică, informându-l asupra scopului puncției și fizică
așezând pacientul în poziția de decubit dorsal.

Se recoltează sânge pentru examene hematologice și examene biochimice


după cum urmează:

 VSH-ul se recoltează prin puncție venoasă într-un tub

vacuumtainer cu dopul de cauciuc de culoare neagră și se agită ușor după recoltare


printr-o mișcare lentă;

 ASLO - măsoară cantitatea de anticorpi produși ca răspuns la


o infecție recentă cu un streptococ și se recoltează prin puncție venoasă într-un tub
vacuumtainer cu dopul de cauciuc de culoare roșie;

 Hemoleucograma – este un test screening de bază, se

recoltează tot prin puncție venoasă, într-un tub vacuumtainer cu cristale de EDTA
cu dopul de cauciuc de culoare mov;

 TS și TC – se recoltează pentru determinări de coagulare și

sângerare tot prin puncție venoasă, într-un tub vacuumtainer cu dopul de cauciuc
de culoare bleu;

 Ureea, creatinina și glicemia - se recoltează tot prin puncție

venoasă într-un tub vacuumtainer cu dopul de cauciuc de culoare roșu sau


portocaliu;

 Urina – se recoltează pentru a afla starea funcțională a

rinichilor cât și a întregului organism în recipiente sterile în funcție de examenul


cerut.

După recoltare toate eprubetele se etichetează și se trimit imediat la


laborator.

2.10 Tratament

Tratamentul amigdalitei cronice este axat pe trei paliere: tratament

medicamentos, chirurgical și igieno-dietetic.

Tratamentul medicamentos
Tratamentul amigdalitei cronice prin gargarisme variate si badijonări diferite
este fără efect, de aceea, s-au preconizat spălături ale criptelor cu rivanol apoi cu
penicilină prin intermediul unei seringi cu canulă, care dă rezultate mai bune.
Penicilina G potasică are o acțiune bactericidă față de cocii gram pozitivi și
negativi și este indicată în infecții cu germeni sensibili. Se gasește sub formă de
flacoane de 400.000 U.I.; 1.000.000 U.I. sau 5.000.000 U.I. și se administrează sub
formă de injecții I.M. și I.V.; sau în perfuzii I.V. obisnuit 1.200.000 U.I. / zi la
adulți și 400.000 – 1.200.000 U.I./zi la copii, fracționat, la 4-8 ore interval în
infecțiile grave, injecții I.V. sau perfuzii I.V. cu 10.000.000 – 50.000.000 U.I./zi.
Este contraindicată la bolnavii cu alergie la penicilină, la bolnavii cu insuficiență
cardiacă și poate avea ca reacții adverse urticaria, edem angioneuronic, febră,
inflamații articulare, dermatită exfoliativă, soc anafilactic, convulsii, anemie
hemolitică, leucopenie, trombocitopenie, nefropatii, durere la locul injecției
intramusculare. Se mai administrează analgezice(algocalmin, paracetamol );
sedative, anticonvulsive; vitamine.

Tratamentul chirurgical

Actul terapeutic chirurgical constă în ablația extracapsulară a celor două


amigdale palatine și chiuretarea, în aceeași ședință a vegetațiilor adenoide, adesea
coexistente.

Indicații operatorii:

Pentru stabilirea indicațiilor operatorii în amigdalita cronică recurgem la


următoarele examinari:
- anamneza prin care ne interesăm de trecutul amigdalian al bolnavului
având în vedere toate suferințele amigdaliene. De asemenea, cercetăm în trecutul
bolnavului toate stările de surmenaj, somnolență sau insomnie, subfebrilități
intermitente sau persistente;

- examenul obiectiv al faringelui, cu exploatarea minuțioasă a regiunii


amigdaliene, prin toate metodele cunoscute. Se face examenul regiunilor buco-
dentare, nazo-sinuzală, epifaringiană, ale căror afecțiuni pot da naștere la angine
repetate;

- examenul general care privește aparatul cardiovascular, pulmonar, digestiv,


renal, locomotor și întreg sistemul ganglionar, la care se adaugă diferite analize de
laborator.

Cu privire la indicațiile amigdalectomiei, bolnavii pot fii schematic în două


grupe:

a) cea mai numeroasă, în care intră bolnavii cu amigdalita cronică, la care


focarul amigdalian se redeșteaptă periodic sub influența factorilor externi și
determină stări infecțioase acute locale (angine repetate, flegmoane
periamigdaliene) care alterează progresiv starea generală;

b) bolnavii cu diferitele boli legate etiologic sau patogenic de angină și de


procesul cronic amigdalian:

- în stadiul exsudativ și exsudativoproliferativ al poliartritei infecțioase se


indică amigdalectomia, fiindcă dă rezultate impresionante în cele mai multe cazuri;

- în reumatismul adevărat, în cazul când anginele au provocat crize repetate


de reumatism, sau când după angină survine o agravare a procesului reumatic, fără
ca acesta să fii debutat în urma unei angine;
- în afecțiunile aparatului cardiovascular, după un examen minuțios;

- în bolile aparatului renal: formele de evoluție prelungită a nefritelor acute,


nefritele cornice cu rezultate bune în primele șase luni de la debut;

- alte boli care, în mod izolat, se bucură de tratament prin amigdalectomie


ca: rinite, otite, conjuctivite, limfadenite cervicale, faringite, laringite,
gastroenterite, colite, astm bronsic, boli ale aparatului locomotor, cefaleea, anumite
amețeli, cazuri izolate de epilepsie, erizipelul cronic recidivant;

- în unele afecțiuni endocrine: hipertiroidii, stări de dismenoree, diabetul


zaharat și insipid;

- afecțiuni dermatologice: eczemele streptococice ale extremității cefalice,


urticaria cronică, eritrodermiile.

Cu privire la hipertrofia amigdalelor palatine unde se pune mai mult


problema de volum și nu de infecție, extirparea lor se indică numai în cazul când
ele provoacă tulburări mecanice respiratorii, tulburări de înghițire, tulburări
fonatorii reflexe și mai rar tulburări auditive:

- indicație excepțională a amigdalectomiei unilaterale se pune în cazul


cancerului incipient al unei amigdale, o amigdalectomie – biopsie(fig. 7);

- se impune amigdalectomia în cazul amigdalitei cronice cazeoase, care dă


halenă fetidă permanentă.
Fig. 7

Pregătirea preoperatorie

Scopul etapei preoperatorii constă în pregătirea și gestionarea unui pacient


înainte de intervenția chirurgicală. Acesta include atât pregătirea fizică cât și
psihologică și variază de la caz la caz. În general trebuie să dăm atenție
următoarelor date: termenul de la prima angină; coagulabilitatea sângelui și starea
cavității bucale. La toți bolnavii trebuie să se facă următoarele analize: timpul de
sângerare și coagulare; hemoleucograma; seroracții pentru LUESS; numărul
trombocitelor; glicemia; ureea sanguină la bolnavii peste 40 de ani; radioscopie
cardio-pulmonară.

Când timpul de coagulare trece de 10 minute și cel de sîngerare de 4 minute,


se administrează bolnavului timp de 10 – 15 zile, soluție de clorură de calciu,
vitamina C, vitamina K 1–2 f / zi sau hemosistan. Se impun controlul și asanarea
focarelor buco-dentare și nazo-sinuzale. De asemenea se fac: controlul renal al
aparatului cardiorespirator, controlul clinic și radiologic pulmonar, controlul
temperaturii 2–3 zile înainte de operație. După caz se mai pot face următoarele
examinări: intradermoreacția la tuberculina pentru copii, controlul protrombinei la
hepatici, controlul alergiei. În reumatismul articular acut, când este interesat și
endocardul, intervenția trebuie făcută cât mai repede, dacă starea generală o
permite pentru a nu mai lăsa o leziune ireversibilă. În reumatismele cronice,
nevralgii, nevrite reumatice, lumbago, pregătirea se face înainte cu trei zile cu
sulfamide sau salicitat. În artrita infecțioasă se administrează penicilină. În
infarctul miocardic, intervenția se poate face numai după șase săptămâni de la
apariția bolii. În nefrite acute și cronice, intervenția trebuie precedată de un
tratament igieno-dietetic medicamentos și protecția cu penicilina (8.000.000 U.I. /
zi ) pentru a evita puseuri de acutizare timp de 7–10 zile înainte și după operație,
putându-se adauga antihistaminice de sinteză. Epilepticii sunt pregătiți în prealabil
cu luminal.

Dezinfecția bucală și rinofaringiană cu gargarisme și instilații de uleiuri


dezinfectante în fosele nazale sunt indicate cu trei zile înaintea intervenției.
Fumătorii trebuie să abandoneze tutunul trei zile înaintea operației, celor nervoși li
se va administra cu o oră înainte un calmant obișnuit și în seara pregătitoare
operației luminal și rar morfină. Se va face și o pregătire psihică a bolnavului prin :

 tratarea suferințelor psihice mari în legătură cu boala;

 se va prelungi somnul fiziologic prin administrarea de dormitai sau

ciclobarbital - 1 tabletă.

Asistenta medicală care intră în contact direct cu bolnavul trebuie să dea


dovadă de profesionalism și conștiință profesională. În acest sens sunt recomandate
discuții încurajatoare cu bolnavii, lămuriri asupra operației, anesteziei, asupra
avantajelor aduse de actul chirurgical.
Anestezia

Felul anesteziei se indică după vârsta și starea sistemului nervos al


bolnavului. Avantajele anesteziei locale față de cea generală la adult sunt de
necontestat. La copii sub 3 ani, la care amigdalectomia este excepțională, se face
anestezie locală cu soluție novocaină 0,5 % câte 3 – 4 ml de fiecare parte sau
anestezie generală prin intubație. La copiii trecuți de 10 ani se va face anestezie
generală, în primul rănd la copiii coreici, ce au mișcări prea accentuate sau la cei ce
insistă să li se facă anestezie generală. Copiii mai mari și adulții se operează
obișnuit cu anestezie locoregională, prin infiltrație de novocaină, soluție de 0,5%
sau 1% până la 2%.

Anestezia de bază, cu o fiolă de Diluaden - atropină sau chiar un simplu


sedalgin, se administrează subcutanat cu o oră înaintea operației. La bolnavii cu
reflexe faringiene exagerate se face o badijonare sau mai bine o pulverizare cu o
soluție de cocaină 2 – 5 % sau dicaină 1 – 2 %. Cantitatea de soluție pentru fiecare
parte este de 10 – 15 ml.

Anestezia este precedată de o premedicație ( mialgin 1 f. I.M.) cu 15 – 20 de


minute înainte, având în vedere că o sedare prea puternică a bolnavului face
dificilă colaborarea cu el și predispune la lipotimii.

Poziția bolnavului în anestezia locală este șezând pe un scaun (tip O.R.L.),


un ajutor sprijinindu-i capul. Chirurgul se așează în fața bolnavului fiind îmbrăcat
în halat steril, cu mască și mănuși sterile, în dreapta sa fiind masa cu instrumentalul
steril, pregătit în ordinea utilizării acestuia.

Anestezia trebuie să producă insensibilitatea regiunii operate, abolirea


reflexelor de vomă cu conservarea refluxului de apărare laringiană, bolnavul
cooperând cu medicul, scuipând, tușind, înghițind și deschizând gura la solicitarea
acestuia. Medicul efectuează amigdalectomia.

Îngrijiri postoperatorii

Îngrijirile postoperatorii se rezumă la repaus, calmante, dezinfectante și


dietă. Bolnavul va sta în decubit lateral, cu capul puțin aplecat deasupra unei tăvițe
renale în care se va scuipa excesul de salivă. Camera să fie în semiobscuritate.
Repausul la pat se impune în primele 2 – 3 zile și alte 6 – 7 zile în cameră. Se vor
administra calmante : sedalgin, algocalmin, etc. La 6 – 8 ore de la intervenție,
bolnavul va ingera 250 – 500 ml lichide reci (la temperatura camerei ), cu mult
zahăr (ceai, limonadă ), timp de 2 zile, apoi va continua cu pireuri, compoturi, până
la 10 – 12 zile de la operație. Vorbirea și vizitele sunt interzise în primele 24 de
ore.

Plaga operatorie prezintă următoarea evoluție: edemul stâlpilor și al luetei


este constant, mai ales în cazurile cu anestezie locală (când se aplică pulbere de
penicilină dizolvată în soluție de novocaină, acest edem, este abia vizibil ).

O falsă membrană gri-alb căptușește loja amigdaliană, constituind primul


stadiu de reparație cicatrială. Falsa membrană se îngroașă până la a 5-a, a 6-a zi,
apoi începe să se elimine în mod treptat. Cea din regiunea hilară se elimină
ulterior, aproximativ pe la a 9-a, a 11-a zi. Falsele membrane sunt datorate unor
infecții benigne, produse de germenii saprofiți ai cavității bucale și dau o febră
discretă, halenă fetidă, care dispar odată cu căderea lor.

La copii falsa membrană trece foarte repede, pe când durerile postoperatorii


ale adultului se mențin până la dispariția falselor membrane.
Lojile se micșorează și cicatrizarea completă se produce în săptămâna a
treia. Până la această dată, alimentația va fi la început lichidă, apoi semisolidă, la
temperatura camerei, pentru evitarea traumatizării lojei amigdaliene. Regimul va fi
lacto-hidro-zaharat.

Cicatricea este de bună calitate, suplă, în cazul respectării riguroase a


tehnicii și în absența unei predispoziții spontane la țesutul cheloidian.

Administrarea de Vitamina C în doze masive contribuie la evoluția normală


postoperatorie.

Complicații postoperatorii. Cele mai dese complicații postoperatorii ale


amigdalectomiei sunt hemoragiile, apoi complicațiile infecțioase(mai rar) și
complicațiile diverse (fonatorii, nervoase, distrofice) în mod excepțional.

1.Hemoragiile postoperatorii – deși ușoare și neînsemnate în marea


majoritate a lor, totuși prin prelungirea în timp, determină în organism importante
tulburări, în urma cărora bolnavul se resimte multă vreme.

Clasificarea hemoragiilor postoperatorii:

 în timp:

 precoce (de la 1 – 6 ore de la intervenție);

 tardive (apar în a 5-a, a 8-a zi de la intervenție).

 după gradul de hemoragie:

 ușoare (benigne) – cele mai dese;

 grave – mai rar.


În raport cu împărțirea lor, acestea beneficiază de tratamentul lojei sau sutura
pilierilor sau legătura vasului lezat.

Legătura carotidei externe se face numai în cazuri excepționale când


celelalte metode nu dau rezultate.

La copii, vom fi atenți, fiindcă poate apărea o hemoragie postoperatorie în


timpul somnului. Acestea pot fi prevenite prin supravegherea foarte atentă a
copilului, așezându-l să doarmă cu capul într-o parte, pentru a vedea sângele care
se scurge prin comisura buzelor sau se observă mișcările faringelui la înghițire.

Hemoragiile tardive pot apărea când se elimină escara, nu sunt grave și se


produc din cauza nerespectării regimului alimentar.

2.Complicațiile infecțioase – sunt mult mai rare decât hemoragiile și sunt


împărțite astfel:

a) locoregionale:

- angina postoperatorie sau faringitaacută febrilă prin inflamația


peretelui posterior al valului cu febră și reacție ganglionară cervicală;

- abcesul laterofaringian datorat unei tehnici de anestezie greșită;

- complicații auriculare cand se face și adenoidotomia.

b) la distanță:

- abcesul pulmonar acut ce se produce prin aspirația sângelui sau a


fragmentelor de amigdală în timpul necrozei sau pe cale nervoasă sau limfatică;

-complicații pulmonare când tamponamentul prelungit al lojei


împiedică expectorația suficientă.
c)generale:

-septicemia postamigdalectomică excepțională.

3.Complicații diverse:

- sindromul hipertermie – paloare la copii, hiperpirexie simplă la


adulți;

- diabet insipid tranzitoriu;

-agranulocitoză;

- acetonemie;

- edem acut sau chiar spasm faringian;

- salivație abundentă;

- tulburări trofice: faringită atrofică, Keratoză faringiană;

- tulburări vocale datorate viciilor de cicatrizare sau paralizia valului;

- excepțional, poate surveni torticolisul.

Tratamentul igieno-dietetic

Măsuri igieno-dietetice:

 plasarea bolnavilor în camere aerisite, cu umiditate adecvată

și t=20-220C;

 dietetic : -eutrofici+distrofie I - se continuă alimentația

anterioară suplimentarea lichidelor pierdute prin perspirație;


-distrofie II + III ± diaree – se va adapta alimentația la

toleranța digestivă.

Tratamentul igieno-dietetic constă în repaus la pat în perioada febrilă până


la normalizarea sedimentului urinar, VSH, TA, dispariția edemelor și a retenției
azotate, aproximativ 3-4 săptămâni şi încă 6-l0 zile după defervescenţă, într-o
cameră luminoasă, bine aerisită, la o temperatură potrivită (20°); evitarea efortului
fizic 3-6 luni deoarece efortul fizic si ortostatismul determina ß FSR, FG și, deci, a
diurezei; regim hidro-zaharat, bogat în vitamine, sucuri de fructe, siropuri, ceai,
lapte, excluderea alimentelor bogate în K (banane, roșii, morcovi)
minim caloric de 300 - 400 kcal / m2sc / zi din glucide și lipide excluderea
proteinelor vegetale și animale, faza de reluare a diurezei și scăderea azotemiei.
Progresiv, se va trece la regimul lacto-făinos-zaharat şi apoi la o alimentaţie mai
substanţială, introducerea treptată a proteinelor vegetale apoi animale(br.vaci,
carne, ou, în final lapte-aport de Na 20mg/L) faza de convalescență: regim normo-
protidic, lipidic și glucidic. În timpul perioadei febrile, se va asigura hidratarea
suficientă a bolnavului. O atenţie deosebită se va acorda igienei bucale, prin
îndepărtarea rezidurilor, gargarisme, ungerea mucoaselor cu glicerina boraxată - şi
igienei tegumentelor - prin spălare cu apă caldă şi fricţiuni cu alcool mentolat.
Nu este recomandată antibiotico-terapia de la început în formele ușoare de
boală datorate infecțiilor virale.

Pacienții trebuie să se adreseze medicului în cazul în care:

- starea generală se deteriorează;

- durerea în gât este foarte mare și nu permite o bună hidratare și


alimentare ;
- temperatura corpului trece de 380 C;

- apar adenopatiile subangulomandibulare și laterocervicale.

În aceste cazuri se presupune că a intervenit suprainfecția bacteriană (nu mai


este o simplă infecție virală) și pe lângă tratamentul de fond (simptomatic și
igieno-dietetic) este nevoie si de antibioticoterapie minim 5-7 zile la indicațiile
medicului.

Interdicția vaccinărilor, seroprofilaxiei, seroterapiei, gamaglobulinelor cel


puțin 2 ani de la data declarării vindecării.
Profilaxia

 PROFILAXIA INFECTIEI DE FOCAR – se face prin:

- campanii antiadenoidiene, control și asistență largă

stomatologică, tratamentul la timp al infectiilor inflamatorii, rino-sinuzito-otice;

- se vor evita, în afară de cazuri speciale, vaccinarile după stările

anginoase;

-se vor ține în supraveghere în special copiii care au făcut angine,

pentru a surprinde la timp primele simptome reumatice, renale;

-se va urmări modificarea reactivității organismului, schimbând

unele condiții existente și creând altele noi;

-amigdalectomia precoce se impune în toate cazurile de

complicații generale cu punct de plecare faringian.


b) PROFILAXIA AMIGDALITEI CRONICE

-alimentația are un rol important în apărarea mucoaselor, mai ales la


copii; pentru acest motiv se recomandă ca sugarii să fie alimentați cu lapte de
mamă, care în afară de proteine, glucide și lipide, conține toți factorii pentru o bună
dezvoltare ca: săruri minerale de Ca, K, Na, S, Cl, P, Mg.

Nu numai sugarul, dar și adultul necesită o alimentație adecvată (se știe că


alimentele bogate în grăsimi animale scad rezistența mucoaselor la infecții);

-evitarea băuturilor prea reci sau prea fierbinți, excesele de alcool,


nicotina și condimentele;

- evitarea mediului ambiant prea uscat și a prafului, deoarece produc


cataruri cronice.
CAZUL I

Culegera datelor :

Pacienta A. R. În vârstă de 6 ani, cu domiciliul în Rm. Vâlcea, se internează


la Spitalul Județean de Urgență, secția O.R.L., pe data de 04.02.2011 cu
diagnosticul de amigdalită cronică.

Antecedente heredocolaterale :

Mama pacientei neagă existența acestora în familia lor.

Antecedente personale- patologice :

Din spusele mamei reiese că pacienta a avut boli caracteristice copilăriei, a


fost vaccinată cu vaccinuri specifice vârstei (antirujeolic, antirubeolic, antipolio) și
neagă existența unor afecțiuni contagioase precum hepatită, tuberculoză. Pacienta a
mai fost spitalizată în trecut pentru pusee amigdaliene, de fiecare dată recidivând;
infecții cu streptococ ẞ-hemolitic de grupă A la nivelul căilor respiratorii
superioare.

Condiții de viață :
Copilul provine dintr-o familie bună, organizată, fără probleme socio-
economice și locuiește cu părinții și sora ei într-un apartament confortabil cu trei
camere. Mama acesteia este învățătoare, iar tatăl inginer. Pacienta, elevă în clasa I ,
are o înălțime de 1,20 m, greutatea de 22 kg, rasa este albă și este de religie
ortodoxă. Aude și vede bine, nu este alergică la alergenii obișnuiți din mediu și nici
la medicamente.

Istoricul bolii :

Din discuțiile avute cu mama pacientei, dar și cu aceasta, am aflat că boala a


debutat în urmă cu două zile cu febră ridicată ( 39,50C ), respirație dificilă, stare de
agitație și inapetență, motive pentru care s-au prezentat de urgență la spital.

Motivele internării :

- dispnee, datorită inflamației amigdalelor;

 dureri la deglutiție, ușoară senzație de sufocare;

 agitație;

 temperatură ridicată ( 39,50C ), frisoane;

 diaforeză;

 inapetență;

 stare generală alterată;

 amigdale hipertreofice.

Examen clinic pe aparate :

 sistemul osteo-articular: este integru, cu articulații mobile și


nedureroase;

 sistemul ganglionar: amigdale hipertrofice;

 aparatul cardio-vascular: cord în limite normale;

 aparat digestiv: abdomen suplu, ficat, splină în limite

normale;

 aparat respirator: torace normal conformat;

 S.N.C.: clinic normal.

Examen O.R.L. :

 Amigdale hipertrofice;

 Faringe hipersensibil la palpare.


CAZUL II

Culegerea datelor :

Pacientul B. R. , în vârstă de 13 ani, cu domiciliul în localitatea Mihăești,


județul Vâlcea, se internează la Spitalul Județean de Urgență, secția O.R.L., pe data
de 07.03.2011, cu diagnosticul de amigdalită acută.

Antecedente heredocolaterale :

Mama pacientului neagă existența acestora în familia lor.

Antecedente personale patologice :

Din spusele mamei reiese că pacientul a avut boli caracteristice copilăriei, a


fost vaccinat cu vaccinuri specifice vârstei și neagă existența unor afecțiuni
contagioase precum hepatită, tuberculoză; infecții cu streptococ ẞ-hemolitic de
grupă A la nivelul căilor respiratorii superioare.

Condiții de viață :

Pacientul provine dintr-o familie modestă, organizată, fără probleme socio-


economice. Este singur la părinți și locuiește cu aceștia într-o casă cu patru camere.
Mama acestuia este casnică, iar tatăl este contabil la o societate comercială.

Pacientul, elev în clasa a VII-a, are o înălțime de 1,60 m, greutatea de 52 kg,


rasa este albă și este de religie ortodoxă. Aude și vede bine și, nu este alergic la
alergeni obișnuiți din mediu și nici la medicamente.

Istoricul bolii :
În urma discuțiilor purtate cu familia, cât și cu pacientul, am aflat că boala a
debutat în urmă cu trei zile, cu febră ridicată, 390C, disfagie, lipsa poftei de
mâncare, alterarea vocii, iar ganglionii sunt ușor măriți în volum.

Pe lângă acestea s-a constatat : cefalee, agitație, inapetență și o stare generală


alterată.

Motivele internări :

 agitație ;

 temperatură ridicată, 390C ;

 cefalee ;

 inapetență ;

 disfagie ;

 ganglioni ușor măriți ;

 stare generală alterată ;

 alterarea vocii ;

 diaforeză ;

 slăbiciune, oboseală.

Examen clinic pe aparate :

 Tegumente: umede roșii;

 Sistemul osteo-articular: este integru, cu articulații mobile și

nedureroase;
 Sistemul ganglionar: ganglioni ușor măriți, dureroși;

 Aparatul respirator: torace normal conformat;

 Aparat cardio-vascular: matitate cardiacă în limite normale;

 Aparat digestiv: abdomen nedureros la palpare, ficat și splină

în limite normale, tranzit intestinal prezent, apetit diminuat;

 Aparat excretor: loje renale libere, micțiuni cantitativ nor-

male;

 Sistemul nervos: orientat temporo-spațial.


CAZUL III

Culegerea datelor :

Pacienta D.S., în vârstă de 15 ani, cu domiciliul în orașul Horezu, județul


Vâlcea, se internează la Spitalul Județean de Urgență, secția O.R.L., pe data de
05.04.2011, cu diagnosticul de amigdalită acută.

Antecedente heredocolaterale :

Mama pacientei neagă existența acestora în familia lor.

Antecedente personale patologice :

Din spusele mamei reiese că pacienta a avut boli caracteristice copilăriei, a


fost vaccinată cu vaccinuri specifice vârstei și neagă existența unor afecțiuni
contagioase precum hepatită, tuberculoză. Pacienta a mai fost spitalizată în trecut
pentru pusee amigdaliene, de fiecare dată recidivând; infecții cu streptococ ẞ-
hemolitic de grupă A la nivelul căilor respiratorii superioare.

Mod de viață :

Pacienta provine dintr-o familie modestă, organizată, fără probleme socio-


economice. Locuiește cu părinții și cu fratele său într-un apartament confortabil cu
trei camere. Părinții acesteia sunt amândoi salariați la o societate comercială.

Pacienta, elevă în clasa a IV-a, are o înălține de 1,65 m , greutatea de 47 kg,


rasa este albă și este de religie ortodoxă. Nu este alergică la alergenii obișnuți din
mediu și nici la medicamente, aude și vede bine.

Istoricul bolii :
În urma discuțiilor purtate cu familia, cât și cu pacienta, am aflat că boala a
debutat în urmă cu două zile, cu febră ridicată, 39,80C, disfonie, agitație, inapetență
și ganglion ușor măriți în volum.

Pe lângă acestea s-a constatat: cefalee, diaforeză și o stare generală alterată.

Motivele internării :

 temperatură ridicată 39,80C;

 cefalee;

 inapetență;

 difalgie;

 agitație;

 diaforeză;

 disfonie;

 ganglioni ușor măriți;

 stare generală alterată.

Examen clinic pe aparate :

 Tegumente: umede, roșii;

 Sistemul osteo-articular: este integru, cu articulații mobile și

nedureroase;

 Aparatul respirator: torace normal conformat;


 Aparat cardio-vasculator: matitate cardiacă în limite normale;

 Aparat digestiv: abdomen nedureros la palpare, ficat și splină

în limite normale, tranzit intestinal prezent, apetit diminuat;

 Aparat excretor: loje normale libere, micțiuni cantitativ

normale;

 Sistemul nervos: orientat temporo-spațial.


CONCLUZII

Pentru întocmirea acestei lucrări de diplomă am luat în studiul practic și


teoretic trei cazuri cu Amigdalită cronică, la trei persoane cu vârste diferite și
poziție socială medie.

În toate cele trei cazuri, în urma investigațiilor clinice și paraclinice au fost


prezente simptomele specifice acestui diagnostic.

Cu toate că fiecare pacient este o persoană unică, un individ cu îngrijiri


particularizate, numeroase aspecte comune legate de nevoile acestora m-au
determinat să le analizez și să le tratez în particular.

Cele trei cazuri le-am studiat în paralel și am constatat că boala are o


evoluție diferită, pe fiecare caz în parte în funcție de: etiopatogenie, vârstă, sex,
condiții materiale și sociale, cât și de stadiul bolii, de aceea fiecare caz în parte are
particularitățile lui.

Îngrijirile nurssing sunt structurate pe cele 14 nevoi fundamentale ale


persoanei umane, subliniate în conceptul Virginiei Henderson, care permit
abordarea celor cinci dimensiuni(bio-fizio-psiho-socio-culturale și spirituale)
pentru fiecare nevoie afectată.

În primul caz pacienta A.R. se internează în spital prezentând următoarele


simptome: febră ridicată, respirație dificilă, stare de agitație, inapetență și amigdale
hipertrofice.
În al doilea caz motivele pentru care s-a internat pacientul B.R. în spital
sunt: agitație, anxietate, oboseală, cefalee, disfagie, inapetență și febră ridicată.

În al treilea caz pacienta D.S. se prezintă la spital prezentând următoarele


simptome: agitație, cefalee, inapetență, disfonie, disfagie, diaforeză și temperatură
ridicată.

Toate cele trei cazuri au mai prezentat repetate pusee amigdaliene.

În primul caz problema s-a rezolvat chirurgical, iar în celelalte două cazuri
problema s-a rezolvat doar cu ajutorul unui tratament medicamentos special.

În urma intervențiilor autonome și delegate, starea pacienților s-a ameliorat


având o evoluție bună cu vindecare.

La externare, cei trei pacienți au fost verificați prin întrebări dacă și-au
însușit corect toate cunoștințele respectării regimului igieno-dietetic, igienei
personale, tratamentului prescris și dacă a înțeles ce trebuie să facă pentru
prevenirea unui alt eventual puseu și de asemenea să revină la cabinetul O.R.L.
pentru control.
BIBLIOGRAFIE

Corneliu, Borundel, „Medicina internă pentru cadre medicale”, Editura

BIC ALL, 2006;

Florica, Ibea, “Anatomia omului”, Editura Corint;

Lucreția, Clocotici, “Profesia de asistentă medicală”, Editura Info-

Team 1995;

Lucreția, Titirică, “Manual de îngrijiri speciale acordate pacienților

de asistenții medicali”, Editura Viața Medicală

Românească, 2000;

Radu, Câmpeanu, “Anatomia și fiziologia omului”, Editura Didactică

și Pedagogică, București, 1983;

Trevor, Weston, “Atlas de Anatomie”, Editura Vox;

Virginia, Henderson, “Principii fundamentale ale îngrijirii bolnavului”,

1991, Copenhaga – Danemarca.