Sunteți pe pagina 1din 4

Universitatea Babeş-Bolyai

Facultatea de Teologie Ortodoxă

25 DE ALTE CAPETE ALE


Lucrare de seminar la formarea duhovnicească:
CUNOȘTINȚEI ȘI ALE CUVÂNTĂRII DE DUMNEZEU (gnostice și
teologice) ale SFÂNTULUI SIMEON NOUL TEOLOG

Îndrumător:
Pr. lect. univ. dr. Gheorghe Şanta
Student:
Oimberg Ion,TP II .

Cluj-Napoca
2016
Teologia este mai înaltă decât pocăința, în concepția Sfântului Simeon Noul Teolog,
precum răsăriturile de la apusuri, respectiv cel ce teologhisește se aseamănă cu cel ce petrece în
curțile împărătești, adică vede pe cât poate cuprinde ființa sa, slava lui Dumnezeu, intră acolo
„îmbrăcat ca un împărat” pentru că intră în prezența Împăratului, și este și prieten cu El, vorbește
cu El neîncetat și aude voile și poruncile lui, și această vorbire este tocmai cunoștința lui
Dumnezeu.
Despre atributele și însușirile lui Dumnezeu, Sf. Simeon se exprimă în termeni apofatici:
„Cunoștința de Dumnezeu este necunoaștere – pentru că o ființă mărginită nu poate cuprinde una
nemărginită - lumina lui este nevedere – și aici voi spune că dacă chiul liber, neînarmat nu poate
privi soarele creat, cum să poată ochiul minții să privască Soarele dreptății, care strălucește
infinit mai tare decât primul - iar simțirea acestei lumini e o nesimțire a tuturor celor dinafara ei
– nesimțire pentru că intră într-o altă dimensiune de care omul este străin”. Și punctează Sfântul
Simeon printr-o întrebare retorică zicând: „căci simțirea care nu cunoaște, nu află și nu înțelege
deloc ce sânt, de unde, unde, care și cum sânt cele în care se află, cum va fi simțire? Și nu doar
trupul este nesimțitor față de cele mai presus de simțire, ci și mintea. Omul, fără ajutorul lui
Dumnezeu, nu e în stare nici să simtă și nici să înțeleagă cele dumnezeiești, de aceea darurile și
harismele pe care le primim de la El sunt însoțite și de o simțire mai presus de simțire, care ni le
înfățișează în chip clar și curat. Însă aici se observă și necesitatea aportului omenesc la primirea
darurilor, pentru că zice: „ce e nesimțitor față de Unul e nesimțitor față de toate, iar cel ce are
simțire față de Unul le simte pe toate și nu e stapânit” de cele dinafară. La fel și cel surd față de
cuvântul lui Dumnezeu e surd față de orice glas, iar cel ce-L aude le aude pe toate, acesta aude
cuvintele care sunt spuse în Cuvântul, altfel spus, „are urechi de auzit” (Lc. 8, 8). Stăpânirea
simțurilor (auzul, vederea și simțirea) este carecteristica unui suflet clar și sănătos, iar cel ce nu
a dezvoltat aceste simțuri „s-a asemănat dobitoacelor” (Ps. 48, 12. 21), rămâne neridicat la prima
cinste, aceea cu care a intrat Adam în rai.
În cuvântul al 7-lea Sf. Simeon revine cu o regulă care trebuie aplicată vizavi de cele
spuse în primul cuvânt. Aceasta sună cam așa: „fiind jos nu cerceta cele de sus, iar înainte de a
ajunge sus nu te ocupa prea mult de cele de jos”. Vrea să spună celui ce se află în starea de
pocăință să nu caute să-l înțeleagă pe cel ce teologhisește, iar acestuia din urmă, aflat în starea de
ascensiune, îi dă sfatul să nu se lege de cele de jos, adică pământești. Neglijarea acestor principii
aduce pericolul căderii din amândouă stările, și pierderea omului cu cele de jos, la limita
dobitoacelor, la limita celor fără de minte.
Cel ce teologhisește în viziunea Sf. Simeon este monahul, pentru că el s-a retras din lume
și a venit la Hristos, fiind ridicat de El din cea mai de jos sărăcie la bogăție și mare cinste. Deci
lipirea de cele pământești este lipsirea conștientă sau inconștientă de salva lui Dumnezeu, care
este bogăție și mare cinste. Înălțarea pe care monahul o primește nu trebuie înțeleasă în sens
propriu, ca o ascensiune pe verticală, ci o pogorâre a lui Dumnezeu la el, un răspuns divin la
chemarea de jos și astfel termenul trebuie înțeles în sens de înălțime a vederii duhovnicești,
atinsă prin lucrarea poruncilor. Monahul se face văzător al Harului Duhului, în care este învăluit
ca într-o purpură, sau se îmbracă chiar cu Hristos după spusele Apostolului Pavel (Rm 13, 14).
Și cel ce s-a îmbrăcat cu bogăția cerească devine conștient de spusele Celui ce a zis: „Eu
și Tatăl vom veni și locaș ne vom face întru el” (In. 14, 23), devine prieten al lui Dumnezeu, cu
care vorbește cu îndrăznire. Sf. Simeon fericește pe cel ce crede celor spuse mai sus; de trei ori
fericește pe cel ce înfăptuiește cele pomenite prin sfinte nevoințe. Dar aseamănă cu un înger pe
cel ce se ridiă prin contemplare și cunoștință aproape de Dumnezeu, ajuns ca un fiu al lui
Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu pentru minte este ca oceanul pentu ochi. Cel ce stă pe țărmul
mării vede noian nesfârșit de apă, la fel și cel ce s-a învrednicit să privească oceanul nesfârșit al
slavei lui Dumnezeu. Cum primul nu poate vedea marginea oceanului, așa și al doilea vede cât e
cu putință ochilor înțelegători ai sufletului său să vadă. Precum cel de lângă mare intră cât vrea
în apele ei, așa și cei duhovnicești prin cunoștință contemplă lumina dumnezeiască pe măsura
dorinței lor, adică pe măsura stăruinței în cunoștință, Dumnezeu văzând râvna, Se descoperă în
dar. Cel de pe țărm pe măsură ce se afundă părăsește vederea celor dinafară și intră într-o lume
necunoscută lui, părăsește lumea în care a trăit. Prin analogie cei ce au ajuns la împărtășirea de
lumina dumnezeiască, pe măsură ce înaintează în cunoștința dumnezeiască, se scufundă tot mai
mult în neștiință. Această neștiință înseamnă a nu afla niciodată o săturare a dorinței de a-L
vedea pe Dumnezeu, idee preluată de Sf. Simeon din Grigorie de Nissa. Pe lângă aceasta el pune
în relief ideea proprie și scumpă lui, că cel ce a ajuns în oceanul dumnezeiesc nu mai vede nimic
înafară de el, dar în el vede toate. Continuă cu imaginea apelor și a oceanului și exclamă:
coborând în adânc sub apă, ajungi la conștiința că ești întreg în adâncul mării. Așa și cei ce cresc
prin sporire duhovnicească - care e oferită ca dar din partea lui Dumnezeu menit spre a umple
golul care s-a deschis în omul dornic de a cunoaște - urcă în desăvârșirea cunoștinței, fără însă a-
și pierde identitatea. Cei ce înaintează spre desăvârșirea duhovnicească sunt luminați în parte,
primesc o lumină numai în minte, în partea cugetătoare a omului, ei sunt ridicați de la
contemplarea celor ce sunt la Cel ce e mai presus de cele ce sunt, de la cele de jos la cele de sus,
din starea de pocăință la starea de teologhisire. Cât privește desăvârșirea, cei ce nu o văd decât în
parte, sunt înspăimântați înțelegând nefârșirea și necuprinderea celor ce le văd. Pe măsură însă ce
pătrund în lumina cunoștinței, primesc cunoștința neștiinței lor. Atunci realitatea spirituală le
apare în chip neclar, ca în oglindă. Când subiectul (omul) va fi scufundat întreg în adâncul
Duhului, realitatea (Duhului) va binevoi să se facă văzută și să se unească prin împărtășire cu el,
și așa omul urcă în chip negrăit la desăvârșita neștiință, ca unul ce a ajuns mai presus de toată
cunoștința. Mintea simplă, care nu caută să afle altceva afară de Dumnezeu, intră în cunoștința
dumnezeiască așa simplă, rămâne neschimbată. Fiind acoperită de ea, nu mai află nimic din cele
dinafară, ci rămâne în lumina care a cuprins-o: „Dumnezeu este lumină (1 In. 1, 5), rămâne în
Dumnezeu, și această lumină este odihna de orice vedere, prin urmare și lumina dumnezeiască
este simplă, pentru că odihnește. Mintea devine nemișcată și fără gânduri când e acoperită
întreagă de „întunericul dumnezeiesc și de lumina dumnezeiască”, dar e în stare de contemplație
și de simțire a bunătăților în care se află. Sfântul Simeon identifică „întunericul dumnezeiesc” al
lui Dionisie Areopagitul cu lumina dumnezeiască. Întunericul de pe Sinai, Dionisie îl înțelegea
prin „prea multă lumină”. Străbătând această lumină, mintea se îndreaptă spre cele „de neînțeles,
de netâlcuit, de necuprins”. Acești termeni întrebuințați prin negație explică în chip clar sintagma
de „întuneric dumnezeiesc”. În acest întuneric, „mintea se mișcă în chip nemișcat, viețuiește
viață mai presus de viață, este lumină în lumină și nu lumină de sine”. Acolo mintea stăruie
constant în cunoștința de dumnezeu, și nu se mișcă schimbându-și obiectul. Nu se mai privește
pe sine, ci pe Cel mai presus de sine. Mintea rămâne constantă pentru că slava aceia îi e străină,
și mereu caută să o descopere, dar nu o poate epuiza. „Cel ce a ajuns la măsurile desăvârșirii este
mort fără a fi mort”, pentru că viețuiește în Dumnezeu și nu mai viețuiește lui-și conform Rm.
14,7. Orb fiind ca unul ce nu vede din fire, a ajuns însă mai presus de orice vedere naturală,
având ochi noi mai presus de cei ai firii; deasemenea este nelucrător și nemișcat ca unul ce a
împlinit lucrarea sa. Fără gânduri este pentru că a ajuns la unirea mai presus de înțelegere,
gîndurile nu-și mai au rostul în momentul în care scopul ultim este atins – desăvârșirea. Acolo nu
mai e lucrare a minții, nici gând, nici înțeles pentru că ființa omului este depășită și copleșită în
totalitate. Neputând înțelege sau cunoaște cele neînțelese, se odihnește în ele. Odihna reprezintă
nemișcarea nesimțirii fericite – lipsa mișcării și a simțirii este fericire - și, totodată, desfătarea
fără străduință în simțirea bunătăților negrăite, simțite prin intermediul darurilor lui Dumnezeu.
Dacă cineva nu a ajuns la măsura acestor daruri, să se învinovățească pe sine. Să nu spună că
este cu neputință, ci să cunoască încredințat de dumnezeieștile scripturi că lucrul e cu putință și
adevărat. Fiecare se lipsește de aceste daruri pe măsura neîmplinirii și nelucrării poruncilor.
Mulți citesc scripturile, dar puțini pot cunoaște drept puterea și înțelesul lor,exclamă Sf. Simeon.
Și tocmai cei ce nu le înțeleg declară că sunt cu neputință, sau cu totul de necrezut, sau le iau
drept alegorii în sens rău. Un exemplu al rătăcirii lor este că pe cele de față, adică cele ce
corespund prezentului din scripturi, le socotesc ca cele viitoare, iar pe cele viitoare ca deja
întâmplate. O răstălmăcire fără rezultat prin care Scriptura nu mai are nicio valoare.
Dumnezeu a făcut încă de la început două lumi: văzută și nevăzută, dar un singur împărat
al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi – omul. Potrivit cu acestea:
strălucesc doi sori, cel văzut cu simțurile și Cel cugetat. Lumea supusă simțurilor este luminată
de soarele cunoscut cu simțurile. Cealaltă lume, cunoscută cu mintea, primește lumina și
strălucirea de la Soarele cugetat al dreptății. Acestea între ele nu au nici o unire sau comuniune.
La capitolul antropologie creștină, Sfântul Simeon a suferit mult influența timpului său. După el
omul a fost alcătuit ca ființă îndoită, din trup și suflet, având trup alcătuit din patru elemente :
omul socotit animal este – muritor și nemuritor, văzut și nevăzut, sensibil și inteligibil, văzător al
lumii văzute și cunoscător al celei cugetate. Ființa omului e compusă din simțire și suflare, prin
care participă la viața în trup. Alteori spune că acestea participă la unirea dintre trup și suflet. Îl
vedem aici pe Sfântul Simeon în dificultate. Despre sufletul – înțelegător și nematerial și
necorporal, unit în chip negrăit și neînțeles cu trupul, amestecat cu el în chip neamestecat și
neconfundat, și aceste două elemente alcătuiesc omul. Trupul și sufletul sunt luminați în parte de
câte un soare, fiecare comunică lumina sa părții luminate de el, după puterea de primire a ei.
Soarele supus simțurilor nu vede, dar e văzut. Cel cunoscut cu mintea e și văzut și vede. Primul
nu vorbește nici nu dă cuiva putere să vorbească, evident lucru pentru că este creatură. Al doilea
vorbește prietenilor lui și dăruiește tuturor puterea să vorbească. Cel supus simțurilor usucă
numai umezeala pământului cu căldura razelor sale. Cel cunoscut cu mintea usucă umezeala
patimilor, curăță murdăria produsă de ele, oferă hrană virtuților. Soarele supus simțurilor
luminează lumea cunoscută cu simțurile, apoi lasă la întuneric locul pe care l-a luminat. Are un
răsărit dar și um apus. Cel cunoscut cu mintea strălucește pururea încăpând întreg în toate în chip
neîncăput. E întreg despărțit de cele create, dar în chip nedistanțat de acestea; întreg în toate și
nicăieri; prezent întreg petutindeni și nu e prezent nicăieri.
În concluzie Dumnezeu poate fi cunoscut de om atât real cât și pe cale interioară, prin
cugetare. În chip real Dumnezeu este cunoscut din făpturi, care prin ordinea pe care o respectă
trădează un Creator. Dintre făpturile vii, doar omul care e înzestrat cu rațiune poate să-L
cunoască pe Dumnezeu, fiind asemenea cu El. În om se întâlnesc cele două lumi, văzută și
nevăzută, iar acesta a fost creat să o cunoască pe prima și să o descopere pe a doua, stabilind o
singură identitate pentru Creatorul Universului, și nu doi creatori sau doi dumnezei.