27.

Iona
Marin Sorescu
~ text dramatic postbelic ~
1. Încadrarea în perioadă și specificul teatrului sorescian
2. Sursa de inspirație și tema piesei Iona
3. Structura și compoziția textului dramatic
4. Construcția personajului

1. În perioada postbelică, teatrul românesc evoluează pe formule diferite și pe o tematică

diferită, înregistrându-se evoluții notabile, în ciuda condițiilor de ordin social și politic.
Piesele lui Marin Sorescu se caracterizează prin tensiunea ideilor și traducerea unor
atitudini umane, prin lirism și profunzime și pot fi considerate parabole ale marilor teme
existențiale.
Trilogia „Setea muntelui de sare” include trei piese unitare ca viziune și construite prin
apelul la alegorie, simbol, parabolă și meditație filozofică:„Iona”, „Paraclisierul” și „Matca”.
Titlul trilogiei reprezintă o metaforă și sugerează ideea că setea de adevăr, de cunoaștere și de
comunicare sunt căi prin care omul încearcă să se elibereze de automatismele existenței și să
depășească absurdul vieții.
Opera dramatică „Iona” pare cea mai existențialistă dintre piesele lui Marin Sorescu,
ilustrând un conflict modern în teatru: confruntarea omului cu moartea. Soluția propusă de
autor nu este doar sinuciderea, ci și revolta împotriva propriului destin, în viziunea lui Albert
Camus. Scriitorul francez interpretează sinuciderea ca manifestare a libertății interioare și ca
expresie a demnității. Opera aparține teatrului modern, întrucât se caracterizează prin anularea
distincțiilor dintre speciile clasice, prin alăturarea comicului și a tragicului, prin preferința
pentru absurd, parabolă și metaforă și prin inserția liricului în text. De asemenea, valorificarea
și reinterpretarea unor mituri, apariția personajului-idee, lipsa conflictului, încălcarea
succesiunii temporale, caracterul simbolic al spațiului și al timpului și preferința pentru
monolog, sunt alte trăsături ale teatrului modern.
2. Tematica piesei este dată de singurătatea ființei, de căutarea identității pierdute, dar și
de libertatea individului, care își asumă destinul, ca în tragediile antice. Piesa comentează și
raportul dintre individ și societate, puterea logosului și condiția tragică a omului.
Geneza operei pornește de la mitul biblic al personajului Iona, pedepsit pentru
încălcarea poruncii divine, de a propovădui credința creștină. El este închis trei zile în burta
unui pește uriaș și este eliberat după rugăciune și pocăință, asumându-și apoi menirea de
profet al cuvântului biblic. Marin Sorescu interpretează acest mit din perspectivă modernă,
personajul său opunându-se prin revoltă personajului biblic. Semnificațiile piesei aduc în
prim-plan singurătatea omului modern, așa cum dramaturgul însuși mărturisește:„știu numai
că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur” („Insomnii”).
Brutalitatea existenței, condiția omului încătușat și revoltat amintesc de experiențe din teatrul
modern al absurdului, promovat de Eugen Ionescu și Samuel Beckett.
3. Structura piesei, subintitulată „Tragedie în patru tablouri” și publicată în 1968, este
constituită din patru tablouri, ce conțin un lung monolog sau un fals dialog interiorizat. Opera
este o parabolă despre condiția umană, în care eroul vorbește cu sine însuși, textul fiind
alcătuit dintr-o suită de întrebări și răspunsuri într-un stil problematizant. Indicațiile de regie
sunt minime, iar decorul este simbolic, redus la sugestie, discursul dramatic definindu-se prin
ambiguitatea specifică teatrului modern.
Spațiul are caracter simbolic, întrucât cele patru tablouri urmăresc experiențele lui
Iona într-o dialectică înăuntru-afară, în lumea interioară și în existența de suprafață, acasă și în
lume. Relațiile temporale evidențiază perspectiva discontinuă a timpului psihologic,
accentuând stările interioare ale personajului.

1
 Conflictul are caracter simbolic, se mută în plan interior și vizează lupta omului cu
destinul, idee regăsită și în teatrul antic. Încercarea de regăsire a sinelui și strigătul tragic al
individului însingurat, care caută calea libertății, amintesc de expresionism și de teatrul
absurd.
Subiectul piesei implică puține evenimente, toate avându-l în prim-plan, ca unic
personaj, pe Iona. Un pescar ghinionist este înghițit de o balenă, aceasta este înghițită de alta
și apoi de alta, iar omul încearcă cu disperare să scape din burta peștelui uriaș, fără a reuși.
După ce are iluzia că a ieșit afară la viață, Iona își dă seama că este o falsă libertate, fiind
condamnat la un etern prizonierat. În final se sinucide, convins fiind că numai astfel poate
ajunge la „lumina” eliberatoare.
La nivelul compoziției și al semnificațiilor, opera este o meditație filozofică dramatică,
asupra omului și a vieții sale, valorificând idei din teatrul antic, dar și din teatrul modern,
mitul creștin fiind desacralizat.
Tabloul I îl prezintă pe Iona de la început în gura peștelui, supus amenințării și lipsit
de posibilitatea de a se elibera. El este pescarul ghinionist, care prinde numai „fâțe”, deși
așteaptă „peștele cel mare”, simbol al idealului. Pentru a-și întreține iluzia, își aduce un
acvariu din care pescuiește peștii, care au mai fost prinși odată, încercând să-și schimbe
destinul prin joc. Pentru pescarul Iona, aflat în fața mării, apa este semnul libertății, al
aspirației, al deschiderii spre un orizont nelimitat, dar și al capcanelor, al iluziilor. Sentimentul
de ratare se insinuează treptat, Iona se strigă pe sine pentru a se regăsi și meditează asupra
relației viață-moarte:„ce moarte lungă avem”. Înconjurat de „nade frumos colorate”, Iona
vorbește de visul de a o înghiți pe cea mai mare, însă trăiește permanent o deziluzie. În finalul
tabloului el este înghițit de un pește uriaș, cu care încearcă să se lupte, strigă după ajutor, dar
rămâne singur, într-o aventură a cunoașterii.
Tabloul al II-lea se petrece „în interiorul Peștelui I”, în întuneric, unde Iona vorbește
mult și încearcă să se salveze prin logos. Monologul său dialogat conține idei existențiale,
meditații filozofice și cugetări sentențioase:„de ce oamenii își pierd timpul cu lucruri ce nu le
folosesc după moarte?”. Găsește un cuțit, semnul libertății de acțiune și prilej de a se gândi la
lipsa de vigilență a chitului și la sinucidere. Ca o formă de protecție a ființei și de selecție a
lucrurilor importante, Iona crede că ar trebui să fie „un grătar la intrarea în orice suflet”. El
conștientizează că se află într-o situație limită și găsește sinuciderea ca o soluție ironic-amară,
considerându-se „primul pescar pescuit de el”, inversare a rolurilor într-un scenariu absurd. În
finalul tabloului, Iona devine visător și vrea să construiască, „o bancă de lemn în mijlocul
mării” pe care să se odihnească pescărușii și vântul, semn al stabilității și al siguranței, într-o
lume mișcătoare, „un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Tabloul al III-lea se desfășoară în interiorul Peștelui II, care îl înghițise pe primul
pește și în care se află o moară de vânt, simbol al iluziilor, amintind de personajul Don
Quijote, dar și simbol al trecerii și al măcinării timpului. Personajul meditează asupra vieții, a
condiției umane și a ciclicității viață-moarte, într-un discurs grav-ironic, cu note de comedie și
parodie:„dacă într-adevăr sunt mort și acum se pune problema să vin iar pe lume?”. Apar doi
figuranți, personaje de fundal, ce-și duc povara continuu („bârne” sisifice), fără întrebări, dar
și fără motivații. Iona vorbește cu ei și vrea să le înțeleagă condiția umilă asumată ca destin,
însă nu primește niciun răspuns. Totuși, devine încrezător, spintecă din nou burta peștelui, dar
se regăsește într-un al treilea pește:„Altul. Mă miram eu să se termine așa repede”. Scrisoarea
adresată mamei accentuează dramatismul și traduce teama, neliniștea și nevoia de protecție,
dincolo de tonul jovial și umoristic:„Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire (…) Mai
naște-mă odată”. Finalul tabloului ilustrează o aglomerare de „ochi” ai puilor monstrului, o
infinitate de pești și de guri, ce pândesc ființa.
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului pește”, aparent din nou afară,
la lumină, aproape de marea pe care nu o vede și unde aerul este mai curat, însă la orizont se

2
văd tot burți de pești uriași. Într-o ultimă încercare de regăsire a sinelui, personajul
formulează o serie de interogații retorice, care constituie meditații asupra divinității, asupra
rostului ființei în lume, atitudinea sa fiind sceptică:„problema e dacă mai reușești să ieși din
ceva, odată ce te-ai născut”. Reapariția celor doi pescari sugerează ideea că mereu se întâlnesc
aceeași oameni. Rememorarea propriului trecut (părinți, școală, lucruri familiale) culminează
cu definiția metaforică a vieții („cum se numea drăcia aceea frumoasă și minunată și
nenorocită și caraghioasă formată din ani, pe care am trăit-o eu?”), iar descoperirea propriei
identități echivalează cu revelația sinelui și găsirea soluției pentru ieșirea din labirint:„mi-am
adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!”.
Finalul operei este construit în jurul simbolului luminii, iar prin sinucidere, personajul
ajunge la eliberare:„Răzbim noi cumva la lumină”.
4. Specific teatrului postbelic, personajele piesei sunt simbolice și reduse numeric, pentru
a susține tema singurătății și viziunea dramaturgului asupra condiției omului modern. Toate
cele trei personaje au statutul de pescar, ocupație străveche, care amintește de statutul
simbolic al proorocului Iona, devenind pescar de oameni. Pescarul I și Pescarul II își
păstrează anonimatul, sunt personaje figurante (fără vârstă), care simbolizează condiția
omului comun, care-și acceptă destinul și duce o existență anostă, fără întrebări, dar și fără
motivație. Spre deosebire de ei, Iona este personajul care pornește în căutarea identității și în
descoperirea idealului, întreaga sa existență marcând trecerea de la inconștiență, la starea de
luciditate. Iona luptă pentru supraviețuire, într-un univers închis, în care cercurile concentrice
sunt limitele ființei. Ființa sa are o dublă identitate, ce rezumă drama omenirii: vânat-vânător,
victimă-călău, ipostaze ce evidențiază destinul omului în lupta cu jocul irațional, predestinat.
Motivul labirintului simbolizează, de fapt, drumul prin viață, care este plin de capcane
și care determină, pe de o parte, meditațiile personajului, și, pe de altă parte, încercările
permanente de a se elibera. Dialogul cu sinele reprezintă de fapt întâlnirea cu un alt ego, cu
dublul rezultat din scindarea eului. Călătoria și aventura lui Iona reflectă „conștiința nefericită
a stării traumatizante, a dezordinii și a ruperii de sine” (Gabriel Liiceanu)
Modalitățile de construcție a personajului sunt specifice textului dramatic, trăsăturile
lui Iona fiind evidențiate atât în mod direct, în didascalii („un om foarte singur”, „ironic”,
„meditativ”, „iluminat”), cât și în replicile personajului, care se autocaracterizează („Ce
prooroc ai mai fost și tu!”). Indirect, personajul este caracterizat prin limbaj, care devine
principalul mijloc de exprimare și de salvare a individului, însă comunicarea se realizează
doar cu sine însuși. Vorbirea lui Iona devine „o strigare deznădăjduită către un Dumnezeu
surd, ca în pomele argheziene” (Dumitru Micu). Ca procedee moderne, se remarcă monologul
și introspecția, prin care scriitorul dezvăluie neliniștile și dilemele existențiale ale
protagonistului.
Consider că modernitatea piesei lui Marin Sorescu se desprinde din tema solitudinii și
a nefericirii existențiale, din inserția absurdului într-un univers în aparență coerent, dar și din
procedee, precum „impersonalizarea, lipsa unei cronologii precise, organizarea dedalică,
spaţial-temporală a scriiturii” (Marian Popescu). Singurătatea lui Iona, lipsa unor sensuri și
imposibilitatea comunicării cu cei din jur sunt în esență semnele tragicului contemporan.
Tragicul lumii contemporane obligă ființa la introvertire, iar spațiul sufocant al existenței
creează disperare și incertitudine. Dincolo de aceste trăiri, existența lui Iona este inteligibilă,
rațiunea se opune dizolvării și alienării, iar ironia este „expresia spiritului de conservare în
labirint” (Marian Popescu).
În concluzie, Marin Sorescu construiește în opera dramatică „Iona” un dialog solitar, o
căutare spirituală a eroului, care descoperă solidaritatea cu propria ființă, în căutarea unui sens
al călătoriei sale prin viață.
- solitudine