Istoric[modificare | modificare sursă]

Cele mai vechi documente medicale arată că epilepsia este o afecțiune ce a existat de la
începuturile istoriei medicale documentate.[102] În Antichitate, se credea că boala era de natură
spirituală.[102] Cele mai vechi mențiuni ce descriu o criză de epilepsie se găsesc într-un text
în akkadiană (o limbă vorbită în Mesopotamiaantică) înregistrată prin 2000 înaintea erei noastre.
[3]
 Persoana descrisă în text a fost diagnosticată ca fiind sub influența unui zeu al Lunii și a fost
supusă unui exorcism.[3] Crizele de epilepsie sunt menționate în Codul lui Hammurabi (c. 1790
înaintea erei noastre) ca motiv pentru care un sclav poate fi returnat și banii recuperați de la
vânzător,[3] iar papirusul Edwin Smith (circa 1700 înaintea erei noastre) descrie cazuri de convulsii
epileptice.[3]
Cea mai veche documentație detaliată a bolii în sine se găsește în Sakikkū, într-un text
medical babilonian cuneiform datând din 1067–1046 înaintea erei noastre.[102] Acest text descrie
semnele și simptomele, tratamentul și posibilele rezultate,[3] și descrie multe caracteristici ale diferitor
tipuri de crize.[102] Întrucât babilonienii nu posedau cunoștințe biomedicale despre natura bolii, ei au
atribuit crizele posedării de către spirite rele și au încercat să trateze boala prin metode spirituale.
[102]
 În jurul anilor 900 înaintea erei noastre, Punarvasu Ātreya a descris epilepsia ca pierdere a
conștienței;[103] această definiție a fost transmisă mai departe în textul ayurvedic al Charaka
Samhita (circa 400 înaintea erei noastre).[104]

Hipocrat, gravură din secolul al XVII-lea de Peter Paul Rubens a unui bust antic.

Grecii antici aveau păreri contradictorii privind această boală. Ei considerau epilepsia ca fiind un fel
de posedare spirituală, dar asociau boala cu genialitatea și divinitatea. Unul dintre numele date
acestei boli era boala sacră. Epilepsia apare în mitologia greacă: asociată cu zeițele
Lunii Selene și Artemis, care îi chinuiau pe cei ce le supărau. Grecii credeau că figuri importante
ca Iuliu Cezar și Hercule sufereau de această boală.[3] Excepția remarcabilă față de aceste atribuții
divine și spirituale a fost cea a școlii lui Hipocrat. În secolul al cincilea înaintea erei noastre, Hipocrat
a respins idea conform căreia boala ar fi cauzată de spirite. În tratatul său de referință Despre boala
sacră, el propunea teoria conform căreia epilepsia la origine nu era o boală divină, ci o problemă
medicală ce se poate trata și care își avea originea la nivelul creierului.[3][102] El i-a acuzat pe cei ce
atribuiau bolii o cauză sacră de răspândirea ignoranței prin credința în magie superstițioasă.
[3]
 Hipocrat propunea ereditatea drept cauză importantă, descria rezultatele grave la suferinzii în
vârstă și menționa caracteristicile fizice precum și rușinea socială asociate.[3] În loc de a o
numi boala sacră, el folosea termenul de marea boală, ce stă la originea termenului modern grand
mal, folosit în cazul convulsiilor generalizate.[3] În ciuda definirii în lucrarea sa a originii fizice a bolii,
viziunea sa nu a fost acceptață la acel moment.[102] Spiritele rele au fost în continuare considerate
cauza bolii până cel puțin în secolul al XVII-lea.[102]
În majoritatea culturilor, persoanele cu epilepsie au fost stigmatizate, evitate sau chiar închise;
la Salpêtrière, locul de naștere al neurologiei moderne, Jean-Martin Charcot punea persoanele cu
epilepsie în aceeași categorie cu bolnavii mintal, cei cu sifiliscronic și criminalii cu responsabilitate
diminuată.[105] În Roma antică, epilepsia era cunoscută ca Morbus Comitialis ('boala sălii de
adunare') și era văzută ca un blestem adus de zei. În nordul Italiei epilepsia era cunoscută ca boala
Sfântului Valentin.[106]
La jumătatea anilor 1800 s-a introdus primul medicament eficient contra crizelor, bromura de
potasiu.[74] Primul tratament modern, fenobarbitalul, a fost creat în 1912, fenitoina fiind introdusă în
1938.[107]