UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII

POLITICE II

SUPORT DE CURS REDACTAT ÎN TEHNOLOGIE ID

Lect. dr. OANA ȘARAMET

AN I, SEMESTRUL II

2018
Introducere

Cursul „Instituţii politice” continuă studiul instituţiilor fundamentale ale dreptului

constituţional, ramură principală a dreptului, nu doar a dreptului public, începută a fi studiată
în semestrul I al anul I, prin parcurgerea disciplinei – Drept constituţional. Astfel, dacă în
primul semestrul de studiu al acestei ramuri de drept, accentul a fost pus pe explicarea unor
concepte esenţiale precum drept constituţional, normă de drept constituţional, izvoare ale
dreptului constituţional, constituţie, cetăţenie, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor fiind studiate instituţii precum: constituţie, controlul
contituţionalităţii legilor, inclusiv Curtea Constituţională a României, cetăţenia română,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români, tematica cursului din
semestrul II se concentrează pe studiul puterii şi al modului în care aceasta este organizată,
dar şi al instituţiilor politico-juridice, precum Parlamentul României, puterea executivă,
inclusiv şeful de stat, autoritatea judecătorească.
Astfel, obiectul cursului de faţă îl constituie analiza unor instituţii fundamentale,
politico-juridice ale sistemului de drept românesc.
Noţiunile, conceptele, terminologia folosite, proprii limbajului de specialitate cu care
studenţii au început a se familiariza în special în semestrul I al anului I de studii, dar au
posibilitatea de a se familiariza pe parcursul întregului ciclu de învăţământ de licenţă, pot
prezenta dificultăţi, mai ales cu ocazia parcurgerii pentru prima dată a prezentului suport de
curs. Studierea cu seriorizitate, consecvenţă şi constanţă a fiecărei unităţi de învăţare va
permite fiecărui student familiarizarea cu limbajul specific dreptului constituţional şi
instituţiilor politice, cu noţiunile, conceptele, mecanismele, procedurile şi corelatiile dintre
acestea specifice instituţiilor din cadrul Instituţiilor politice. Studierea cu atenţie a instituţiilor
politice va permite fiecărui student a înţelege inclusiv corelaţiile dintre aceste instituţii, dintre
aceste noi instituţii şi cele studiate deja în cursul de Drept constituţional aferent semestrului I,
precum şi raporturile stabilite între acestea atât prin prevederile constituţionale şi legale în
vigoare, cât şi prin jurisprudenţa instanţelor de judecată, în special a Curţii Constituţionale a
României, permiţând inclusiv o ancorare în realitatea politico-juridică românească, dar şi
europeană, cu precădere în cea specifică puterii politice şi organaizării şi funcţionării acesteia.
Considerăm necesar a sublinia şi faptul că structura unui suport de curs redactat în
tehnologie ID (IFR) permite o analizare punctuală, concretă a instituţiilor juridice identificate
în fişa disciplinei în cauză. Însă nu trebuie omis faptul că inclusiv cursul de Instituţii politice
este influenţat şi de multiplele, diversele şi nuanţatele interpretări doctrinare, exprimate în
lucrări de specialitate, precum tratate, cursuri universitare, monografii, studii, şi nu în ultimul

4
rând soluţii jurisprudenţiale, inclusiv în comentariile acestora. Or înţelegerea şi însuşirea
corectă a noţiunilor, conceptelor şi, în final, a instituţiilor juridice din cadrul Instituţiilor
politice presupune o cercetare aprofundată ce se traduce întâi de toate printr-o studiere
serioasă şi a lucrărilor de specialitate identificate ca surse bibliografice relevante pentru
prezentul suport de curs.

Obiectivele cursului
Prin tehnica de expunere a cursului, studenţii vor intra, treptat, în procesul
de asimilare şi înţelegere a limbajului de specialitate, deprinzând în acelaşi timp
corelaţiile între instituţiile de drept. Cercetarea fiecărei instituţii juridice este
diseminată în structuri componente, aflate în strânsă interdependenţă, încât este
necesară stăpânirea în parte a fiecărei sursă de cunoaştere pentru corelarea acesteia
cu cunoştinţele aflate în derulare. Prezentarea fiecărui modul permite, la finalul
însuşirii elementelor sale, deprinderea mecanismului de ansamblu a instituţiei
analizate, raportarea la diferite situaţii practice, concrete.
Obiectivele cursului, generale şi specifice, constau, în principal, în:
• studentul să cunoască și să înțeleagă noţiunile de bază ale instituţiilor politice;
• studentul să-și dezvolte abilităţile de a aplica corect cunoștinţele teoretice
acumulate pentru soluţionarea problememlor practice şi a speţelor din domeniul
instituţiilor politice;
• studentul să-și formeze și dezvolte capacitatea de analiza și sinteză;
• studentul este capabil să demonstreze că a dobândit conoștiinţe suficente pentru a
înţelege noţiuni precum cele de: putere politică, putere executivă, partid politic,
parlament, etc.
• studentul este capabil să determine şi să precizeze conţinutul noţiunilor şi
conceptelor specifice institutiilor politice anterior precizate, să determine acte
legislative, să determine modurile de control specifice instituţiilor politice, să
identifice şi analizeze raporturile dintre instituţiile politice.
• studentul este capabil să selecteze şi să aplice corect metodele și principiile de
bază învățate în soluţionarea problemelor practice şi a speţelor specifice
instituţiilor politice.
• studentul poate să realizeze esee şi proiecte de cercetare pe teme specifice
instituţiilor politice.

5
 Evident, prezentul suport de curs, datorită limitărilor de întindere, poate
asigura doar incipienta şi iniţiala aprofundare a materiei Instituţiilor politice, astfel
încât, pentru optime rezultate în cadrul activităţii lor profesionale în calitate de
studenţi, aceştia ar trebui să recurgă şi la una sau mai multe din lucrările recente
indicate în bibliografia aflată la sfârşit.

Competenţe conferite
După parcurgerea materialului şi a bibliografiei indicate, fiecare student îşi
va însuşi noţiunile şi conceptele de bază cu care operează instituţiile politice,
precum putere politică, organizarea puterii, parlament, şef de stat, autoritate
judecătorească; va înţelege şi-şi va însuşi procedura de elaborare a legii, atribuţiile
şefului de stat; va înţelege, îşi va însuşi şi va determina formele de răspundere ale
şefului de stat; îşi va însuşi, va interpreta şi va aplica corect aspectele de drept
material şi de drept procesual specifice instituţiilor politice; va înţelege rolul şi
locul fiecărei instituţii politice, a corelaţiilor dintre acestea; va înţelege şi aplica
corect regimul de drept public care caracterizează instituţiile politice;
particularităţile acestui regim faţă de dreptul comun şi interferenţele cu acest regim
juridic; va putea corela cunoştinţele teoretice cu abilitatea de a le aplica în
practică, inclusiv prin soluţionarea unor speţe privind aplicarea principiilor şi
normelor specifice instituţiilor politice; va interpreta şi aplica în practică diferitele
categorii de acte emise sau adoptate de instituţiile politice; va putea implementa şi
manifesta o atitudine responsabilă faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea
operativă şi aplicarea corespunzătoare a unor noi acte normative, inclusiv a
modificărilor celor existente, precum şi a jurisprudenţei din domeniul instituţiilor
politice.
De asemenea, urmare a parcurgerii acestui curs, studenţii ar trebui: să demonstreze
capacitatea de a aplica cunoştinţe dobândite în curs în discuţii libere sau ghidate pe
teme indicate de profesor; să demonstreze capacitatea de a identifica noţiuni şi
concepte juridice specifice instituţiilor politice din legislaţia în vigoare, de a le
înţelege şi de a le folosi în descrierea mecanismelor juridice ale acestor instituţii,
ale speţelor în domeniu; să aibă capacitatea de a aprecia şi evalua date oferite de
curs aplicate pe domeniul de interes al studenţilor; să aibă capacitatea de a formula
enunţuri coerente cu noţiuni, concepte şi principii ale acestei discipline care să le
permită să-şi exprime punctul de vedere sau opiniile în mod corect şi coerent.

6
Nu în ultimul rând, la finele acestui curs, studenţii ar trebui să demonstreze că pot
lucra atât independent cât şi în grupuri în scopul informării ştiinţifice şi obţinerii
datelor necesare pentru realizarea sarcinilor de lucru; să aibă capacitatea de a
utiliza în mod corect limbajul de specialitate astfel încât să poată comunica cu alte
persoane în cadrul muncii în echipă; să fie capabili de a putea înţelege şi dezbate
conţinutul manualelor şi publicaţiilor de specialitate demonstrând că le înţeleg şi le
pot transmite mai departe; să dovedească: progresul în însuşirea unor noi tehnici
de învăţare, abilităţi de autocontrol permanent şi conştient privind motivaţiile
pentru învăţare, capacitatea de a face distincţie între date, informaţii şi cunoaştere
şi a gestiona toate acestea; conştientizarea motivaţiei învăţării continue.

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru evaluarea semestrială a cunoştinţelor, la acest nivel, este suficientă
studierea termenilor, noţiunilor şi caracterelor care definesc instituţiile analizate.
Dezvoltarea şi aprofundarea tematicilor, lărgirea sferei de aplicare a
jurisprudenţei presupun cercetarea tratatelor şi cursurilor universitare detaliate, a
monografiilor, revistelor de specialitate, culegerilor de speţe, de practică judiciară
ale Curţii Constituţionale ale României.
Este indispensabilă parcurgerii cursului procurarea legislaţiei în domeniul
instituţiilor politice, în vigoare la momentul parcurgerii cursului.

Structura cursului
Structura cursului conţine:
- două module pentru semestrul II al anului I, fiind necesar a aminti
faptul că acest curs a început a fi dezvoltat încă din semestrul I al
anului I de studii, conţinutul celor două module rezultă din cuprins;
- unităţile de învăţare (UI) au un conţinut care evoluează în
complexitate, putând fi însuşite în procesul de învăţare în perioade
cuprinse între 6 ore şi 8 ore;
- configuraţia tehnică a ghidului a permis oferirea de exemple, cu
trimitere la soluţiile practice ale instanţelor de judecată, la doctrina
specifică, fapt de natură a facilita înţelegerea noţiunilor şi a
instituţiilor juridice;

7
 - rezumatul existent la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, se doreşte
un ajutor sistematic al activităţii de învăţare, constituind o enumerare
a problematicii analizate;
- în fine, testele de evaluare au drept scop antrenarea studenţilor în
soluţionarea unor probleme sau chiar a unor speţe practice, adaptate
tematicii fiecărei unităţi de învăţare.

Cerinţe preliminare
Cunoaşterea sistemului constituţional, a noţiunilor, conceptelor şi principiilor
fundamentale ale dreptului, a instituţiilor de drept constituţional deja studiate
astfel precum au fost însuşite urmare a parcurgerii cursurilor: Teoria generală a
dreptului şi Drept constituţional.

Discipline deservite
Studiul disciplinei influenţează major demersurile de însuşire a cunoştinţelor în
domeniul majorităţii ramurilor dreptului public, chiar ale unora din sfera dreptului
privat.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar estimat pentru înţelegerea instituţiilor şi mecanismelor juridice
cuprinse în primele trei module este de 28 ore, timp consacrat cu atenţie
concentrată.

Evaluarea
Examen scris, sistem mixt ce poate consta în: rezolvarea unor întrebări de tip grilă,
soluţionarea unor subiecte de genul „întrebare - răspuns”, aprecierea unor enunţuri
ca fiind adevărate sau false.

8
Cuprins

Introducere ................................................................................................................................. 4
Modulul I. PUTEREA POLITICĂ ŞI ORGANIZAREA ACESTEIA ........................................ 11
Introducere. .............................................................................................................................. 11
Competenţe ............................................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare I.1. Puterea politică şi organizarea acesteia ...................... ...................12
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12
I.1.3. Organizarea statală a puterii .......................................................................... 12
I.1.4. Patidele politice ............................................................................................... 20
I.1.5. Sistemul electoral ............................................................................................ 26
Modulul II. INSTITUŢIILE POLITICO-JURIDICE ............................................................... 72
Introducere. .............................................................................................................................. 72
Competenţe ............................................................................................................................... 72
Unitatea de învăţare II.1.Parlamentul României ..................................................................... 73
II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 73
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 73
II.1.3. Noţiunea şi funcţiile Parlamentului ............................................................... 74
II.1.4. Structura Parlamentului ................................................................................ 79
II.1.5. Organizarea internă a Parlamentului............................................................ 79
II.1.6. Funcţionarea Parlamentului .......................................................................... 84
II.1.7. Deputaţii şi senatorii ...................................................................................... 86
II.1.8. Actele Parlamentului ...................................................................................... 88
II.1.9. Legea ca act juridic al Parlamentului............................................................ 91
Unitatea de învăţare II.2. Puterea executivă. Şeful de stat. Guvernul ................................... 101
II.2.1. Introducere ................................................................................................... 101
II.2.2. Competenţe................................................................................................... 101
II.2.3. Structura executivului .................................................................................. 101
II.2.4. Raporturile legislativ-executiv ..................................................................... 102
II.2.5. Şeful de stat. Aspecte generale ..................................................................... 106
II.2.6. Instituţia şefului de stat în România ............................................................ 109
II.2.7. Guvernul....................................................................................................... 113
Unitatea de învăţare II.3. Autoritatea judecatorească .......................................................... 123
II.3.1. Introducere ................................................................................................... 123
II.3.2. Competenţe................................................................................................... 123
II.3.3. Autoritatea judecatorească. Aspecte generale............................................. 124

9
 II.3.4. Principiile fundamentale potrivit cărora se poate realiza justiţia ............... 125
II.3.5. Organele autorităţii judecătoreşti ............................................................... 127
II.3.6. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul ............... 129
Bibliografie............................................................................................................................. 132

10
Modulul I. PUTEREA POLITICĂ ŞI ORGANIZAREA ACESTEIA

Cuprins
Introducere. .............................................................................................................. 11
Competenţe ............................................................................................................... 11
Unitatea de învăţare I.1. Puterea politică şi organizarea acesteia ....... ...................12

Introducere
Primul modul al cursului destinat disciplinei Instituţii politice îşi propune
familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi practice introductive
referitoare la puterea politică, la organizarea acesteia, la partidele politice şi la
sistemul electoral. Astfel, studenţii vor fi introduşi în studiul organizării statale a
puterii, al puterii politice, al sistemului electoral. De asemenea cursanţii vor fi
familiarizaţi cu concepte operaționale precum putere politică, scrutin electoral,
partid politic, drepturi electorale etc. şi-şi vor dezvolta abilităţile necesare a opera
cu aceste concepte.

Competenţe
Parcurgerea primului modul va permite studentului:
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni, fiecărui concept prezentat în această unitate de învăţare, cât şi de
a decela raportul, interdependenţele dintre acestea;
 să explice şi să interpreteze puterea politică, să distingă între puterea
legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, scrutinul electoral,
drepturile electorale, procedura de votare, precum şi rolul şi scopul partidelor
politice.

11
Unitatea de învăţare I.1. Puterea politică şi organizarea acesteia

Cuprins
I.1.1. Introducere ...................................................................................................... 12
I.1.2. Competenţe ...................................................................................................... 12
I.1.3. Organizarea statală a puterii .......................................................................... 12
I.1.4. Patidele politice ............................................................................................... 20
I.1.5. Sistemul electoral ............................................................................................ 26

I.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu aspectele teoretice şi
practice introductive referitoare la puterea politică, organizarea statală a puterii,
trăsăturile puterii politice, partidele politice, drepturile electorale, scrutinul
electoral, sistemele de votare.

I.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea conceptelor, noţiunilor
specifice acestei unităţi de învăţare, precum putere politică, partid politic, sistem
electoral; distingerea, în funcţie de multiple criterii de clasificare, a categoriilor
de sisteme electorale, a diferitelor aspecte de ale puterii politice; identificarea,
însuşirea şi înţelegerea trăsăturilor specifice puterii politice, ale drepturile
electorale, precum şi a conceptelor cu care se operează în această unitate de
învăţare.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 8 ore.

I.1.3. Organizarea statală a puterii

1. Popor, naţiune, putere de stat, puteri publice

Categoria cel mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este
categoria putere, categorie cheie în organizarea statală a societăţii. Aceasta apare în exprimări
precum: putere de stat, puteri politice.

12
 Constituţia României, la art. 2, stabileşte că “Suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri
libere, periodice şi corecte precum şi prin referendum.” Alin.(2) al aceluiaşi articol prevede,
expresis verbis, că niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitate în nume propriu.
Din această prevedere constituţională rezultă cel puţin două constatări:
- legăturile dintre categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri
publice;
- formulările extrem de nuanţate cu care se operează precum cele de putere,
suveranitate, suveranitate naţională sau cele de “rezidă din naţiune”, “aparţine naţiunii”,
“aparţine poporului”.

2. Relaţia popor – stat

Noţiunea de stat cunoaşte două accepţiuni, larg utilizate şi la fel de corecte din punct
de vedere ştiinţific:
a) Într-o accepţiune mai largă, politică şi sociologică, prin stat se înţelege suma a trei
elemente distincte şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. În această
accepţiune statul este sinonim cu ţara, acesta incluzând civilizaţia, resursele, oamenii,
teritoriul, frontierele, autorităţile, etc.
b) Într-o accepţiune mai restrânsă prin stat se înţelege forma organizată a puterii,
mecanismul sau aparatul statal.
Drept urmare edificiul statal se exprimă astfel: poporul, naţiunea deţin puterea politică
pentru exercitarea căreia poporul creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe de stat
deseori denumite autorităţi statale sau publice.

3. Relaţia stat – putere (puteri) de stat, puteri publice

Statul este organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei
puteri.
Dacă vorbim despre stat sau putere (puteri) de stat vorbim despre acelaşi lucru
existând prin urmare identitate şi între noţiunile de autorităţi statale şi autorităţi ale puterii.
În ceea ce priveşte exprimările putere politică şi putere de stat acestea pot evoca
aceleaşi noţiuni dar pot fi folosite şi cu nuanţe diferite, neconfundabile, în sensul în care
termenul de “politic” desemnează caracterul social al puterii, dar poate desemna şi caracterul
puterii unor formaţiuni şi partide politice, asociaţii, etc. în timp ce termenul de “putere
politică” desemnează puterea poporului, naţiunii.
Trăsăturile puterii politice se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se
regăsesc, în totalitate, în ansamblul puterii politice.
Puterea statală reprezintă forma de organizare statală a puterii poporului.

13
 Dacă într-un sistem democratic organizarea statală a puterii politice se realizează prin
mai multe organe ale statului, cu funcţii şi trăsături clar definite şi caracterizate prin
autonomie, atât organizatorică cât şi funcţională, precum şi prin echilibru reciproc şi
colaborare; într-un sistem totalitar, dictatorial, organizarea statală a puterii se realizează de
mai multe organe de stat cu funcţii şi trăsături clar definite, dar caracterizate prin organizare şi
funcţionare centralizată-concentrat, putându-se astfel vorbi despre unicitatea puterii.
Trăsăturile generale ale puterii de stat sunt următoarele:
a) caracterul de putere – este esenţa noţiunii şi exprimă ideea că puterea este o putinţă
efectivă de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate.
b) puterea de constrângere – elementul de constrângere este definitoriu pentru putere
ca putere de stat deoarece în momentul în care ar dispare constrângerea ar dispare chiar statul.
Aceasta se exercită însă doar în ultimă instanţă atunci când voinţa de stat exprimată prin legi
nu este respectată de bună voie.
c) puterea socială – a apărut ca putere a unor forţe sociale (grupuri, clase sociale) şi a
fost folosită la consacrarea şi protejarea intereselor acestora. Prin caracterul social al puterii se
analizează şi se explică drumul parcurs de organizarea statală de la despotism la democraţie.
d) puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat. – exprimă raţiunea de a fi a
puterii organizată statal. Voinţa indivizilor, grupurilor sociale, poporului exprimată prin lege
nu este suma aritmetică a voinţelor membrilor luaţi individual sau a grupurilor. În lege, în
sens generic, se exprimă interesele fundamentale ale categoriei guvernanţilor iar raportul lege
– voinţă este în directă legătură cu caracterul democratic al statului.
e) caracterul organizat – puterea de stat există şi se exprimă sub forma unui aparat, a
unui mecanism, a unor autorităţi autorităţi.
f) suveranitatea - exprimă supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi
realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de stat. Aceasta se analizează sub denumirea de
suveranitate de stat pentru a fi deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

4. Separaţia puterilor, echilibrul şi colaborarea puterilor – origine şi evoluţie

Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată.
Apărută, mai curând readusă în atenţie şi dezvoltată, în Secolul Luminilor, aceasta a
fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal, a închistării medievale şi împotriva
abuzului de putere. A fost de asemenea o reacţie împotriva monarhiei absolute, formă de
guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă.
Teoria separaţiei puterilor a stat la baza elaborării constituţiilor, în accepţiunea
modernă a termenului, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa – 1789 –
stipula că o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor nu
este determinată, nu are o constituţie.

14
 Această teorie a încercat să creeze cele mai bune mijloace susceptibile de a stabili un
guvernământ moderat - care să fie atât pe placul celor guvernaţi, cât şi pe cel al guvernanţilor.
Deşi paternitatea principiului separaţiei puterilor este împărţită de Locke, care a
enunţat teoria separaţiei puterilor în lucrarea sa, din 1690, „Tratat asupra guvernământului
civil” şi Montesquieu, cel din urmă fiind cel care a dezvoltat-o şi fundamentat-o mult mai
profund, în lucrarea sa din 1748, „Despre spiritul legilor”, acest principiu îşi găseşte originile
în antichitate. Astfel, istorici precum Herodot, Tucidide, Xenofon sau filosofi precum Platon,
Aristotel ne-au transmis prin intermediul scrierilor lor reflecţii despre organizarea puterilor şi
începuturile divizării ei în Sparta şi, mai ales în Atena. Astfel, Platon, în lucrarea Republica,
identifică 4 forme de guvernământ, având drept criteriu – caracterul celui care preia frâele
puterii, şi anume: timocraţia sau timarhia, oligarhia, democraţia şi tirania. Spre deosebire de
acesta, Aristotel, în lucrarea Politica, consideră că există trei forme de guvernământ care
corespund celor trei constituţii pure: regalitatea, aristocraţia şi republica, precum şi alte trei
forme de guvernământ care deviază de la primele, respectiv: tirania, oligarhia şi demagogia.
Criteriul folosit de Aristotel în identificarea acestor tipuri de guvernământ este „repartiţia
ordonată a puterii, care se împarte totdeauna între asociaţi, fie potrivit cu însemnătatea lor
particulară, fie potrivit oricărui principiu de egalitate obştească”, iar această repartiţie nu este
altceva decât Constituţia.
Aristotel vorbeşte pentru prima dată despre o separaţie a puterilor în stat pornind de la
ideea că legea bazată pe raţiune este cea care stă la baza societăţii, iar dintre toate legile,
Constituţia este cea care stă la baza organizării statale, celelalte trebuind să i se conformeze.
În acelaşi timp, Constituţia trebuie să determine organizarea sistematică a tuturor puterilor
dintr-un stat, dar, mai ales, a celei suverane pentru că orice stat se consideră bine organizat
dacă este organizat în trei părţi: adunarea generală – legislativul de astăzi – care deliberează
cu privire la afacerile publice, corpul magistraţilor – executivul din prezent – căruia trebuie să
i se hotărască natura, atribuţiunile şi modul de numire, şi corpul judecătoresc. Aristotel
consideră că guvernământul este însăşi Constituţia, identificând trei forme de guvernământ,
fiecare cu Constituţie specifică: regalitatea, aristocraţia, republica, însă în fiecare dintre
acestea Constituţia trebuie să reprezinte „repartiţia ordonată a puterii”.
În secolele XVII – XVIII, ideile anticilor vor renaşte în încercarea de a reacţiona
împotriva obscurantismului feudal, al închistării medievale, al abuzului de putere, teoria
separaţiei puterilor fiind considerată ca o necesitate în lupta împotriva monarhiei absolute,
formă de guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea supremă, fapt sugerat
cel mai bine de Ludovic al XIV-lea atunci când afirma: „l’état c’est moi” („statul sunt eu”).
Astfel, deşi se consideră că iniţial accentul s-a pus pe ideea separaţiei puterilor în stat,
fiind de neconceput, la acel moment, că puterile ar mai putea colabora sau, chiar mai mult
decât atât, că ar putea fi într-un raport de echilibru manifestat prin cooperare şi control
reciproc, de fapt, s-a încercat crearea sau găsirea chiar a unui echilibru între puterile

15
identificate şi, în special, între cea legislativă şi cea executivă. S-a punctat că pentru a evita
despotismul, este obligatoriu să nu fie încredinţate cele trei puteri – cele trei funcţii aceluiaşi
organ, indiferent că acesta avea un caracter individual sau colegial, fiind necesară o
specializare a acestora. S-a vorbit în acest context, despre imposibilitatea de funcţionare a
principiului non-cumulului de funcţii (Filosofii iluminişti care au contribuit la fundamentarea
acestei teorii au utilizat, în general, termenul de „putere” ca sinonim pentru cel de „funcţie”),
principiu aplicabil inclusiv raportat la funcţia legislativă şi la cea executivă. Aşadar, aceste
teorii au pus un accent deosebit pe trăsăturile puterii legislative, respectiv ale celei executive,
precum şi pe raporturile dintre acestea.
Cel care i-a dat prima formă doctrinară, după Aristotel, subliniind importanţa unei
separări a puterilor statului pentru garantarea libertăţii individuale, este filozoful englez John
Locke în scrierea sa „Essay on Civil Government”.
Considerând că puterea arbitrară şi omnipotentă a suveranului este inacceptabilă, J.
Locke a apreciat că puterea politică nu poate fi absolută, limita acesteia fiind dată de chiar
drepturile naturale ale oamenilor, drepturi pentru care, de altfel, a fost şi instituită.
J. Locke a considerat că existenţa societăţii este condiţionată de existenţa legilor şi,
pornind de la această idee, a făcut o diferenţiere între statul natural şi statul civil, acesta din
urmă având la bază un contract al cărui obiect este garanţia drepturilor naturale. „Semnatarii”
acestui contract au pus la dispoziţia societăţii civile dreptul de a pedepsi şi de a face dreptate.
Acest drept e identificat cu puterea judiciară care, la rândul ei, este divizată în: puterea
legislativă, care determină faptele care încalcă regulile de convieţuire şi pedepsele
corespunzătoare; puterea executivă, care execută în concret legile emise de puterea legislativă
şi puterea confederativă, care exercită puterea statului în exterior în raport cu celelalte state.
Divizarea puterii în cele trei puteri a fost justificată prin faptul că niciuna dintre
puterile în stat nu trebuie să fie absolută, însă această divizare nu trebuie să afecteze calitatea
poporului de deţinător unic al puterii dintr-un stat.
Locke a mai apreciat că este necesar ca puterea legislativă şi puterea executivă să fie
exercitate de titulari distincţi şi independenţi, iar puterea judecătorească să fie o componentă a
puterii legislative.
Lucrarea lui J. Locke poate fi considerată principala sursă ideologică a ideilor expuse
în lucrarea sa de către Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede et de
Montesquieu) –„De l’Esprit de lois” („Despre spiritul legilor”). Esenţa acestei lucrări nu
constă atât în identificarea celor trei puteri în stat - cea legislativă; cea executivă privitoare la
chestiunile care ţin de dreptul ginţilor, pe care o numeşte pur şi simplu putere executivă; şi cea
executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul civil, pe care tot acesta o numeşte
puterea judecătorească-, cât în faptul că acestea nu pot să fie cumulate, în special, cea
legislativă cu cea executivă, şi deţinute de unul şi acelaşi organ.

16
 Datorită efectelor pe care le-a produs în sistemele politice existente la acea vreme
asupra normelor cuprinse în constituţiile nord-americane de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
inclusiv în Constituţia Statelor Unite ale Americii de la 1787, precum şi în constituţiile
majorităţii statelor moderne, teoria lui Montesquieu asupra separaţiei puterilor statului a
devenit un principiu constituţional de bază în orice stat de drept, iar autorul acesteia a fost
considerat „adevăratul părinte” al teoriei.
Montesquieu consideră că „puterea judecătorească prin care principele sau autoritatea
pedepseşte infracţiunile şi judecă litigiile dintre particulari este oarecum inexistentă”,
important fiind, aşadar, modul de organizare al celorlalte două, precum şi a raporturilor dintre
acestea. Astfel, puterea legislativă trebuie să reprezinte voinţa generală a statului pentru că
„,în temeiul ei principele sau autoritatea fac legi, le îndreaptă şi le abrogă”, iar puterea
executivă trebuie să realizeze executarea acestei voinţe generale pentru că în virtutea ei
„principele sau autoritatea declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii, ia măsuri
de securitate, preîntâmpină năvălirile”.
Montesquieu nu numai că nu a precizat despre cele trei puteri identificate faptul că ar
trebui să se organizeze şi să funcţioneze ca fiind separate între ele, ci, din contră, a subliniat
că ar trebui să se controleze reciproc, pentru a se evita ca vreuna să devină despotică. În acest
sens, au fost identificate şi mijloacele prin care acest control poate fi realizat. Astfel,
Montequieu a menţionat că puterea executivă ar trebui să aibă dreptul de a se împotrivi
iniţiativelor legislativului, mai mult decât atât ar trebui să participe la legiferare prin
exercitarea unui drept de veto pentru ca astfel să nu fie lipsită de propriile prerogative.
Dreptul de iniţiativă legislativă aparţinând executivului nu trebuie să fie un drept absolut
tocmai pentru că existenţa acestui veritabil drept de veto i-ar da dreptul de a respinge acele
propuneri cu care nu este de acord. Însă, aplicarea legilor trebuie să fie o atribuţie exclusivă a
executivului, legislativul neputând nici să le aplice, dar nici să îngrădească tocmai aplicarea
lor pentru că executivul acţionează limitat prin realizarea unor acţiuni prompte.
J.J. Rousseau, plecând de la constatarea că puterea, suveranitatea după cum o numea
acesta, este inalienabilă şi indivizibilă, susţine că aceasta nu poate fi divizată, împărţită în mai
multe alte puteri.
Rousseau apreciază că puterea legislativă aparţine poporului, însă puterea executivă nu
poate aparţine acestuia pentru că forţa publică pentru a fi pusă în acţiune şi pentru a fi unită
potrivit directivelor voinţei generale în vederea creării legăturii dintre stat şi suveran (acesta
este de fapt titularul puterii, s.n.) are nevoie de un agent. Acest agent este reprezentat de fapt
de guvernământ care nu deţine, aşadar, puterea şi care este un corp intermediar, plasat între
supuşi şi suveran, corp care este însărcinat cu aplicarea legilor şi menţinerea libertăţii civile şi
politice. Acest guvernământ, numit şi administraţie supremă, presupune exercitarea legitimă a
puterii executive, din cadrul său trebuind să facă parte şi regele sau monarhul, iar „principe
sau magistrat va fi numit omul sau corpul însărcinat cu această administraţie”.

17
 În ceea ce priveşte apariţia guvernământului, Rousseau susţine că pot fi identificate
două momente: stabilirea acestuia prin lege de către suveran, pe de o parte, şi, pe de altă parte
executarea acestei legi, adică numirea şefilor care să fie însărcinaţi cu guvernământul care a
fost stabilit.
Contestată de mulţi, considerată demodată, propunându-se chiar şi înlăturareaacesteia,
teoria fundamentată de Montesquieu a supravieţuit de-a lungul secolelor, fiind şi astăzi unul
dintre fundamentele regimurilor politice contemporane, stând chiar la baza clasificării
acestora în regimuri care practică confuzia puterilor (fie în favoarea legislativului, fie în
favoarea executivului) şi regimuri care realizează separaţia puterilor.
Apreciem că, în primul rând, constituţia oricărui stat modern „nu este altceva decât
repartiţia ordonată a puterii”, motiv pentru care ar fi exagerat a se vorbi despre separaţia celor
trei puteri în stat, fiind de neconceput o separare absolută a acestora, o lipsă totală de
colaborare între acestea sau, altfel spus, independenţa acestora. De altfel în majoritatea
actualelor constituţii este fie înscris expresis verbis principiul separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat, fie organizarea puterilor, mai precis a autorităţilor care exercită cele trei
puteri în stat, este reglementată în concordanţă cu acest principiu, se deduce prin interpretarea
textelor constituţionale prin metode specifice permiţând identificarea existenţei şi acţiunii
acestui principiu şi în aceste cazuri.
Exemple
Constitutii care prevad in mod expres organizarea puterilor in baza
principiului separatiei si echilibrului puterilor in stat sunt, spre exemplu,
Constituţia Sloveniei care prevede, în art.3 alin.(2), că în această republică
puterea aparţine poporului, fiind exercitată direct de cetăţenii, în mod direct şi
prin alegeri în conformitate cu principiul separaţiei puterilor legislativă,
executivă şi judecătorească. Constituţia Armeniei prevede, de asemenea, la art.
5, faptul că puterea de stat va fi exercitată în conformitate cu Constituţia şi legile
statului, având la bază principiul separaţiei puterilor – legislativă, executivă şi
judecătorească. În acelaşi sens trebuie să fie amintit şi alin. (4) al art.1 din
Constituţia României, republicată, care menţionează faptul că statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale. În constituţii,
precum cea a Greciei, deşi nu este consacrat expres acest principiu, sunt
prevăzute într-un articol existenţa celor trei puteri, precum şi ce autorităţi le
exercită (art. 26), urmând ca aceste prevederi să fie dezvoltate prin prevederile
constituţiei. Astfel art. 26 prevede că puterea legislativă va fi exercitată de
Parlament şi de Preşedintele Republicii; puterea executivă va fi exercitată de
Preşedintele Republicii şi de Guvern; puterea judecătorească va fi exercitată de
instanţele judecătoreşti, iar deciziile acestora vor fi executate în numele

18
 poporului grec.

Exemple
Organizarea directa a puterilor o putem regasi in prevederile unor
constituţii precum cea a Argentinei (Partea a II-a a acesteia este consacrată
„Autorităţilor Naţionale”, iar în cadrul acesteia primul Titlu reglementează
„Guvernarea federală”, respectiv puterea legislativă, puterea executivă, puterea
judecătorească, un capitol distinct fiind destinat Ministerului Public ); cea a
Olandei care reglementează în Capitolul II - Capitolul VI cele trei puteri, precum
şi modul lor de organizare, actele pe care le emit; cea a Statelor Unite ale
Americii în care în art.1- art.3 sunt prevăzute reglementările celor trei puteri –
legislativă, executivă şi judecătorească.

Aşadar puterea politică este una singură, indivizibilă, ce aparţine unui popor. Modul
de organizare conceput prin intermediul principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat
priveşte, de fapt, această putere, nefiind vorba aşadar de existenţa mai multor puteri într-un
stat, ci a mai multor autorităţi care exercită cele trei funcţii fundamentale dintr-un stat – cea
legislativă, cea executivă şi cea judecătorească, dar şi a altor funcţii noi, precum funcţia de
deliberare a parlamentului; funcţia de control a acestuia asupra activităţii executive, funcţia de
directivare a politicii naţionale şi de administrare a organelor executive, în special a
guvernului, etc. Va trebui să ţinem cont şi de faptul că la momentul fundamentării acestei
teorii nu existau partidele politice, iar apariţia acestora a influenţat-o, fără nici un dubiu, dar,
în nici un caz, nu a determinat înlocuirea separaţiei puterilor cu confuzia acestora.
Teoria clasică a separaţiei puterilor stipulează că în orice societate organizată în stat
există trei funcţii: de edictare de reguli juridice – sau funcţia legislativă; de executare a acestor
reguli – sau funcţia executivă; de judecare a litigiilor – sau funcţia jurisdicţională. Fiecare
dintre aceste puteri/funcţii are organe distincte de exercitare a funcţiilor care îi revin,
respectiv: adunările reprezentative, guvernul şi organele judiciare.
În prezent s-a pus problema îmbătrânirii teoriei separaţiei puterilor întrucât, prin
apariţia partidelor politice rolul lor determină ca echilibrul între Parlament şi Guvern să fie
realizat şi prin raportul dintre majoritate formată de partidele învingătoare în alegeri şi
opoziţie care aşteaptă următoarele alegeri pentru “ a-şi lua revanşa”.
S-a pus în discuţie şi înlăturarea acestei teorii avându-se în vedere mai ales faptul că în
regimurile totalitare s-a observat că divizarea puterii a fost înlocuită de unicitatea puterii de
stat.

19
 Mai mult decât atât, chiar democraţiile recunoscute au relevat o inadaptare a acestei
teorii la realităţile actuale, spre exemplu P.Pactet afirmă chiar că „liberalismul britanic ţine de
alte cauze decât de separaţia puterilor”, în sistemul britanic observându-se o concentrare a
puterii de către Cabinet, acesta dispunând, în principiu, de majoritate absolută în Camera
Comunelor. Această inadaptare a teoriei separaţiei şi echilibrului puterilor în stat este vizibilă,
mai ales, în sistemele constituţionale în care 2 partide politice se luptă pentru obţinerea
puterii.

Examinând dispoziţiile Constituţiei României, republicată, putem constata că aceasta

consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi modernă.
a) Astfel art.1 alin.(4) stipulează: “Statul se organizează potrivit principiului separaţiei
şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”.
b) Cele trei “puteri” clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în
normele privitoare la Parlament – art. 61 şi urm.; executivul în normele privitoare la
Preşedintele României şi Guvern – art. 80 şi urm.; justiţia în normele privind autoritatea
judecătorească – art. 124 şi urm.
c) Chiar dacă ulterior revizuirii din 2003, Constituţia a identificat în mod expres
principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ordinea reglementării în Constituţie a
puterilor a rămas ordinea clasică, firească.
d) Parlamentului fiind unica autoritate legiuitoare a ţării i se asigură o anumită
preeminenţă în raport cu celelalte autorităţi statale.
e) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin
interdependenţe ce semnifică echilibru prin colaborare şi control.

I.1.4. Patidele politice

De la momentul apariţiei lor, rolul partidelor politice a suferit o evoluţie

spectaculoasă, în special după cel de-al doilea război mondial, ajungându-se ca astăzi
partidele să fie considerate ca jucând „un rol esenţial într-o democraţie reală” (Comisia
Europeană de la Veneţia pentru Democraţie prin Drept) sau ca având „un rol primordial
pentru funcţionarea unui regim democratic” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza
Refah Partisi c/ Turciei, 2003).
Partidele politice sunt asociaţii libere ale cetăţenilor al căror scop este definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând ordinea constituţională democratică a
statului şi având vocaţia şi capacitatea guvernării.
Doctrina clasică a remarcat patru „atitudini ale dreptului faţă de partidele politice:
ostilitatea, ignorarea, recunoaşterea şi încorporarea” (Hans Triepel). În regimurile politice

20
democratice contemporane, relevante sunt ultimele două cazuri: recunoaşterea partidelor
politice şi încorporarea lor în textele constituţionale.
Funcţiile partidelor politice sunt: funcţia de reprezentare, funcţia de mediere, funcţia
electorală, funcţia guvernamentală.
Statutul partidelor politice în democraţiile contemporane se caracterizează prin două
mari trăsături: libertatea şi egalitatea. Libertatea se manifestă atât în formarea, cât şi în
activitatea partidelor politice, în limitele stabilite de ordinea constituţională democratică.
Egalitatea partidelor semnifică mai mult egalitatea şanselor acestora în competiţia pentru
putere, bineînţeles subsumată reglementărilor referitoare la sistemul electoral.
Forme de limitare a existenţei şi activităţii partidelor politice sunt:
- obligaţia înregistrării partidelor politice;
- reglementări privind denumirea sau emblema partidului; numărul membrilor sau durata
funcţionării efective; publicarea, sub sancţiunea amenzii, a resurselor financiare ale partidului;
formalităţile necesare înregistrării;
- restricţii ale partidelor care fie împiedică formarea lor (măsuri cu caracter preventiv), fie duc
la desfiinţarea acestora (măsuri cu caracter represiv).
Motive care pot duce la dizolvarea partidelor pot fi considerate:
- partidele care, prin scopurile sau comportamentul membrilor lor, pot aduce atingere ordinii
constituţionale democratice;
- partidele care militează împotriva independenţei sau integrităţii teritoriale a statului;
- partidele care au scopuri imorale sau criminale;
- partidele ale căror scopuri pun în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale;
- partidele extremiste – fasciste, rasiste sau chiar comuniste;
- partidele care îndeamnă la discriminare, ură sau violenţă.
Principiul libertăţii partidelor politice implică şi neamestecul sau amestecul restrâns al
statului în structura şi organizarea internă a partidelor.
Cât priveşte apariţia şi evoluţia partidelor politice în Romania, ar trebui să apreciem şi noi,
întâi de toate, faptul că forme incipiente de grupare politică similară partidelor au apărut încă
din perioada Regulamentelor Organice, în Principatele Române Moldova şi Ţara
Românească. În perioada revoluţiei din 1848, întâlnim denumirea de „partidă” aplicată
grupărilor revoluţionare (M. Kogălniceanu, Dorinţele partidei naţionale în Moldova, 1848),
iar la 1857, se vorbea deja, în Comisia de supraveghere a alegerilor pentru divanurile ad-hoc,
de existenţa a două „partide” – cel conservator şi cel naţional. Partidele politice moderne au
luat naştere, în România, abia după 1860, iar la 1866 curentele şi grupările politice erau deja
bine definite şi au continuat să se dezvolte în întreaga perioadă „democratică” a României
moderne, adică până în anul 1938. La 1875 ia naştere oficial Partidul Liberal (ulterior denumit
Partidul Naţional Liberal), iar la 1880 – Partidul Conservator, deşi ambele aveau deja o istorie
de 10-15 ani. Anul 1938 a însemnat primul pas spre desfiinţarea regimului bazat pe

21
pluralismul politic, regele Carol al II-lea a suspendat funcţionarea partidelor politice. Acestea
au reapărut după 23 august 1944, însă doar pentru scurt timp. În 1947, România a intrat în
„umbra” regimului totalitar, antidemocratic, al partidului unic (partidul comunist).
După evenimentele din decembrie 1989, democratizarea României a însemnat o
adevărată „explozie” a partidelor politice, firească în contextul reafirmării pluralismului
politic.
În prezent, partidele politice sunt reglementate în România, atât de Constituţie (art. 8,
art. 40, art. 146 lit. k)), cât şi de o serie de legi organice: Legea nr. 14/2003 privind partidele
politice, republicată, Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a
campaniilor electorale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legile electorale.

Constituţia României stabileşte, în art. 8, principiile organizării şi funcţionării

partidelor politice în România. Art. 40 conţine şi posibilele limitări ale dreptului de asociere,
cu privire specială asupra partidelor politice.
Legea partidelor politice - Legea nr. 14/2003 – oferă o reglementare detaliată a tuturor
aspectelor care ţin de înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice, în timp ce finanţarea
activităţii acestora face obiectul unei legi organice separate – Legea nr. 334/2006.
Art. 1 al Legii nr. 14/2003 defineşte partidele politice ca fiind asociaţii cu caracter
politic ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi
exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publică garantată de Constituţie. Sub
aspectul naturii juridice, partidele politice sunt calificate de lege ca fiind persoane juridice de
drept public.
Legea enumeră şi principalele funcţii ale partidelor politice: promovarea valorilor şi
intereselor naţionale, a pluralismului politic, contribuţia la formarea opiniei publice,
participarea cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi stimularea
participării cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii. Sub aspectul interdicţiilor, legea trimite atât
la art. 40 din Constituţie, cât şi la art. 30 alin. 7, potrivit cărora în exercitarea libertăţii de
exprimare sunt interzise defăimarea ţării sau a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau
la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. De asemenea,
potrivit art. 3 alin. 4 din lege, partidele politice nu pot organiza activităţi militare sau
paramilitare şi nici alte activităţi interzise de lege.
Prevederile constituţionale, art.40 alin. 3, stabilesc şi care sunt acele categorii
profesionale ce nu permit persoanelor care exercită acele profesii a face parte dintr-un partid
politic: judecătorii Curţii Constituţionale a României, avocaţii poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
Organizarea partidelor politice are la bază statutul şi programul politic propriu al
acestora. Art. 10 al legii stabileşte elementele de conţinut ale statutului unui partid: denumirea

22
integrală şi denumirea prescurtată; descrierea semnului permanent; semnul permanent sub
formă grafică alb-negru şi color, în anexă; sediul central; menţiunea expresă că urmăreşte
numai obiective politice; drepturile şi îndatoririle membrilor; sancţiunile disciplinare şi
procedurile prin care acestea pot fi aplicate membrilor; procedura de alegere a organelor
executive şi competenţele acestora; competenţa adunării generale a membrilor sau a
delegaţilor acestora; organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale,
parlamentare şi prezidenţiale; organul competent să propună reorganizarea partidului sau să
decidă asocierea într-o alianţă politică ori în alte forme de asociere; condiţiile în care îşi
încetează activitatea; modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare, stabilite
în condiţiile legii; organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi terţi.
De asemenea, legea cuprinde reguli privind organele de conducere ale partidelor, soluţionarea
diferendelor dintre membrii unui partid etc.
Legea cuprinde şi reguli privind procedura de înregistrare a partidelor politice; modificarea
statutului, a programului politic al partidului; asocierea partidelor, precum şi privind
reorganizarea partidelor; încetarea activităţii partidelor politice.
Finanţarea activităţii partidelor politice este reglementată de Legea nr. 334/2006.
Principalele forme de finanţare: cotizaţii ale membrilor; donaţii şi legate şi alte liberalităţi;
venituri provenite din activităţi proprii, precum: editarea, realizarea şi difuzarea publicaţiilor
ori a altor materiale de propagandă şi cultură politică proprii; vânzarea de bilete, taxe de
participare sau altele asemenea la acţiuni culturale, sportive, precum şi la întruniri şi seminare
cu tematică politică, economică sau social, precum şi serviciile oferite către membrii
partidului pentru organizarea acestor evenimente; vânzarea materialelor tipărite cu însemnele
partidului politic; închirierea spaţiilor aflate în patrimoniul propriu pentru conferinţe sau
acţiuni social-culturale şi pentru organizarea birourilor parlamentare;închirierea spaţiilor
aflate în patrimoniul propriu, fără a aduce atingere moralei publice, ordinii sau imaginii
partidului politic; înstrăinarea terenurilor şi clădirilor din patrimoniu, dar numai după cel puţin
10 ani de la înregistrarea în patrimoniu, cu excepţia partidelor politice aflate în curs de
dizolvare, prin excepţie termenul de 10 ani nu se aplică în situaţia bunurilor imobiliare
moştenite; înstrăinarea bunurilor mobile din patrimoniu, numai dacă nu reprezintă activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii; subînchirierea spaţiilor primite conform
prevederilor legii, pentru organizarea birourilor parlamentare, fără ca valoarea chiriei lunare
prevăzute în contractul de subînchiriere să depăşească valoarea chiriei lunare prevăzute în
contractul de închiriere încheiat cu autorităţile locale; emiterea carnetelor/legitimaţiilor de
membru al partidului politic; subvenţii de la bugetul de stat; împrumuturi în bani de la
persoane fizice şi juridice. Legea stabileşte scutirea de impozite şi taxe a acestor venituri,
precum şi plafoane pentru unele categorii de venituri, cum sunt donaţiile.
Partidele politice nu pot accepta donaţii sau servicii prestate cu titlu gratuit de o
autoritate sau instituţie publică, de la o regie autonomă, de la o companie naţională, societate

23
comercială sau instituţie de credit cu capital integral ori majoritar de stat, precum nici donaţii
din partea unui sindicat sau a unui cult religios.
Rolul esenţial pe care îl joacă partidele politice în cadrul democraţiei constituţionale
din România este evidentiat prin funcţiile specifice ale acestora, prin intermediul carora
partidele contribuie la formarea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, precum şi la
realizarea raporturilor de guvernare.
Aşadar, partidele politice sunt create prin exercitarea dreptului de asociere, drept
fundamental recunoscut de Constituţie oricărui cetăţean, spre deosebire de societăţile civile
sau comerciale, spre exemplu, care se constituie pe temeiuri contractuale sau prin exercitarea
libertăţii economice.
Partidelor politice le sunt recunoscute, prin prevederile constituţionale şi legale, şi
anumite drepturi, precum:
- partidul politic care obţine majoritatea absolută în Parlament sau, după caz, partidele politice
reprezentate în Parlament sunt consultate de Preşedintele României atunci când acesta
desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, conform prevederilor constituţionale;
- candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de candidaţi numai de
partidele politice;
- partidele politice pot forma coaliţii electorale;
- partidele politice pot desemna reprezentanţii în birourile electorale organizate cu prilejul
scrutinurilor electorale şi ale referendumurilor;
- partidele politice pot beneficia de subvenţii de la bugetul de stat.
Partidele politice pot fi clasficate în funcţie de diferite criterii. Astfel:
1) în funcţie de apartenenţa şi orientarea membrilor şi de platforma politică, partidele pot fi:
- partide confesionale, care se crează în funcţie de credinţe religioase şi care nu sunt
considerate veritabile partide politice tocmai din cauza criteriului în funcţie de care se crează
(P.P. Negulescu).
- partide regionale, care reprezintă interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar
sau ale diferitelor părţi ale unui teritoriu ce-şi doresc a se unifica. O astfel de formaţiune a fost
fracţiunea liberală de la Iaşi de după 1859.
- partidele naţionale, care apar în secolul XIX când naţiunile din imperiile vremii luptă pentru
recunoaştere şi pentru câştigarea independenţei propriilor naţiuni, astfel precum au fost
partidele din fostul Imperiu Austro-Ungar.
- partidele de clasă, care exprimă interesele unei clase sociale şi care apar tot în secolul al
XIX-lea, precum sunt partidele socialiste, partidele ţărăneşti, partidele muncitoreşti, partidele
burgheze.
- partidele etnice, care sunt specifice continentului african unde formarea statelor nu a fost
precedată, cum ar fi fost firesc, de formarea naţiunilor.
2) în funcţie de platforma program pe care o susţin, partidele politice pot fi:

24
- democratice, liberale, conservatoare, social-democrate, de stânga, de dreapta, de centru
- prin platforma program pe care şi-o stabilesc, fiecare dintre aceste partide, în funcţie de zona
unde consideră că se situează sau doresc să se situeze, răspund diferit la următoarele
chestiuni: raporturile dintre individ şi societate; raporturile dintre stat şi componentele sale;
raporturile dintre stat şi biserică.
- partidele de dreapta vor pune un accent deosebit pe aspecte ce ţin de reformă, pe când cele
de stânga vor acorda o atenţie deosebită aspectelor de protecţie socială.
3) în funcţie de compoziţia lor, partidele politice pot fi:
- partide de cadre, în care regăsim, cu precădere, personalităţi din diferite domenii, şi care sunt
slab organizate şi descentralizate. Aceste partide nu susţin universalitatea şi egalitatea
dreptului de vot. Astfel de partide au fost cele conservatoare.
- partide de masă, care cuprind un număr mare de membri, având o organizare rigidă, puternic
centralizată şi care susţin votul universal. Astfel de partide sunt partidele socialiste.
4) în funcţie de disciplina votului (cf. lui R. Schwartzenberg), partidele politice pot fi:
- partide suple, care permit membrilor lor, reprezentanţilor lor în legislativ să voteze conform
propriilor convingeri;
- partide rigide, care nu permit membrilor lor, reprezentanţilor lor în legislativ să voteze
conform propriilor convingeri, impunându-le cum să voteze.
În cadrul unui sistem constituţional poate fi întâlnit unul dintre următoarele sisteme de
partide politice, unele state cunoscând chiar două dintre acestea în perioade de timp diferite:
- partidul unic – când chiar puterea în stat, aspect uneori consfiinţit chiar şi constituţional,
aparţine unui singur partid, situaţie întâlnită în regimurile politice nedemocratice, totalitare
- bipartidismul – sistem întâlnit în democraţiile pluraliste şi liberale, care oferă guvernaţilor o
opţiune clară şi suficientă cu ocazia alegerilor, şi care permite obţinerea mai uşor a majorităţii
necesare pentru a guverna. Un astfel de sistem poate fi întâlnit, încă, în Marea Britanie sau în
SUA.
- multipartidismul - sistem întâlnit, de asemenea, în democraţiile pluraliste şi liberale, însă
mult mai frecvent şi care oferă alegătorilor o diversitate mai mare de opţiuni, dar obţinerea
majorităţii necesare câştigării şi exercitării guvernării este mai dificilă, motiv pentru care se
recurge, de regulă, la formarea unor coaliţii pre sau post electorale, astfel putându-se asista,
destul de des, la instabilitate guvernamentală.

I.1.5. Sistemul electoral

Relaţiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputaţilor, senatorilor, şefului
statului şi autorităţilor locale sunt reglementate de dreptul constituţional, deoarece prin natura
şi conţinutul lor sunt relaţii constituţionale, adică apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii.

25
 Normele juridice denumite şi norme electorale sunt înscrise în Constituţie şi în legea
electorală şi indică, direct şi eficient, caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem
constituţional. Aceste norme sunt cercetate sub denumirea de sistem electoral sau drept
electoral.
Normele electorale stabilesc drepturile electorale, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a fi beneficiarul acestora şi garanţiile pentru exercitarea lor.

1.Drepturile electorale ale cetăţenilor

Drepturile electorale sunt prin excelenţă drepturi cetăţeneşti fundamentale grupate în

categoria distinctă a drepturilor exclusiv politice, adică pot fi exercitate de cetăţeni numai
pentru participarea la guvernare.
Din examinarea sediului juridic al materiei vom constata că unele drepturi electorale
sunt prevăzute în Constituţie respectiv cele care au caracter fundamental, iar celelalte în legea
electorală.
Tradiţional sunt considerate fundamentale şi înscrise în Constituţie dreptul de a alege
sau dreptul de vot şi dreptul de a fi ales. Unele state au prevăzut, în corelaţie cu acestea,
dreptul de revocare în sensul că partide politice sau grupuri organizate de cetăţeni au dreptul
să-i revoce pe membrii parlamentului care nu-şi îndeplinesc atribuţiile conform mandatului
pentru care au fost aleşi.
Privitor la dreptul de a alege el apare în unele constituţii definit ca atare, iar în altele
este înscris sub denumirea de drept de vot. Strict teoretic există deosebiri între alegere şi
votare (când participăm la un referedum votăm, nu alegem; alegem când ne exprimăm votul
cu privire la reprezentanţii noştri), dar ambii termeni exprimă în fond, din punct de vedere
constituţional, aceeaşi idee.
Dreptul de vot ne indică cine şi în ce condiţii poate alege, în România acesta fiind
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Acest drept este recunoscut de Constituţia
României, republicată, prin art.36.
Trăsăturile dreptului de vot sunt, conform prevederilor constituţionale:
a.Universalitatea votului
Aceasta constă în aceea că cetăţenii români, dacă îndeplinesc condiţiile de vârstă,
aptitudini intelectuale sau morale, au dreptul de a vota.
O distincţie frecvent întâlnită este cea dintre votul universal şi votul restrâns pe care îl
putem denumi şi vot selectiv.
La rândul său votul restrâns are două variante şi anume votul cenzitar şi votul capacitar.
Votul cenzitar era condiţionat de averea pe care cetăţeanul trebuia să o posede pentru a putea
vota, motiv pentru care deseori era denumit şi votul contribuabililor.
Censul de avere a fost completat în decursul istoriei şi prin alte censuri cum ar fi:

26
- censul de domiciliu – presupune că cetăţeanul, pentru a vota, trebuie să locuiască o
perioadă de timp în localitatea respectivă,
- censul de sex – a înlăturat mult timp femeile de la alegeri,
- censul de vârstă – constituia o oprelişte în exercitarea dreptului de vot aplicată tineretului,
Votul capacitar – implica un anumit grad de educaţie al alegătorului (de exemplu, în SUA
dreptul de vot era acordat numai persoanelor care ştiau să scrie şi să citească, în ideea de a
exclude de la vot populaţia de culoare, mai puţin instruită).
Votul universal este o necesitate într-un stat de drept şi democratic unde, în condiţiile
legii, toate persoanele trebuie chemate la urne.
Universalitatea ca trăsătură a dreptului de vot a cunoscut o evoluţie specifică
sistematizată în trei etape şi anume votul universal masculin, accesul femeilor la alegeri şi
scăderea vârstei minime admisibile pentru exercitarea acestui drept.
În România o persoană poate vota dacă: este cetăţean român, are vârsta minimă de 18
ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv, este în deplinătatea facultăţilor mintale şi are
aptitudinea morală de a vota.
Două probleme juridice s-ar putea ridica, una privind persoanele arestate preventiv, iar
cealaltă privind persoanele condamnate de instanţele de judecată:
1. cu privire la prima categorie, considerăm că nu există nici un impediment ca ele
să-şi exercite dreptul la vot întrucât aceste persoane se bucură de prezumţia de
nevinovăţie şi de exercitarea deplină a drepturilor politice.
2. în ceea ce priveşte a doua categorie trebuie subliniat că, în temeiul art. 53 din
Constituţia României, republicată, este posibilă restrângerea exerciţiului unor
drepturi, dar numai în cazurile stabilite prin lege. Aşadar, dacă măsura este luată
de instanţa de judecată, în condiţiile expres prevăzute de lege, persoana
condamnată nu-şi mai poate exercita dreptul de vot astfel precum a dispus instanţa
de judecată, prin hotărârea sa.

b. Egalitatea votului
Această trăsătură exprimă, în domeniul drepturilor electorale, principiul egalităţii în
drepturi a cetăţenilor.
Votul egal se realizează dacă fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru
alegerea aceluiaşi organ, iar circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt
egale ca număr de locuitori.
Procedee electorale care au fost practicate şi în care egalitatea votului nu a fost
respectată sunt:
- geografia electorală – folosită pentru a dezavantaja cartiere sau localităţi unde locuiesc
adversari politici şi unde se formează circumscripţii electorale foarte mari stabilindu-se un

27
 număr egal de mandate cu alte circumscripţii mult mai mici unde locuiesc susţinătorii
partidului de guvernământ.
- colegiile electorale – constituite pe bază de avere sau profesiuni, inegale din punct de
vedere al numărului alegătorilor care acordă un număr egal de mandate.
- votul plural – este un procedeu potrivit căruia unii alegători dispun de mai multe voturi
decât ceilalţi, în aceeaşi circumscripţie electorală, pentru alegerea aceluiaşi organ dacă
îndeplinesc anumite condiţii cum ar fi: averea, titluri ştiinţifice, număr de copii, etc.
- votul multiplu – este asemănător votului plural, dar se aplică în circumscripţii electorale
diferite.
- prima electorală – este utilizată în perioade de criză politică, atunci când partidul de
guvernământ nu reuşeşte să obţină majoritatea în alegeri şi constă într-un plus de mandate
ce se atribuie partidului politic ce a obţinut în alegeri un anumit procent de voturi.

c. Votul direct
Această trăsătură constă în aceea că alegătorii îşi exprimă direct şi personal votul
privind candidaţii propuşi la ocuparea funcţiilor elective.
În istorie s-a utilizat şi încă se mai foloseşte votul indirect, de exemplu în alegerea
preşedintelui SUA unde cetăţenii aleg electorii, iar aceştia îl aleg pe preşedinte.
În mod cert votul direct este mai democratic decât votul indirect.

d. Secretul votului
Această trăsăstură exprimă posibilitatea cetăţenilor de a-şi manifesta liber voinţa lor
fără ca această voinţă să poată fi cunoscută de alte persoane.
Legea electorală prevede garanţiile necesare asigurării secretul votului cum ar fi: toate
buletinele de vot să fie uniforme, fără semne distinctive, ştampilele să fie identice, executate
după modelul legal stabilit, secţiile de votare să fie prevăzute cu cabine de votare unde
alegătorul intră singur, etc.

e. Votul liber exprimat

Această trăsătură a dreptului de vot defineşte posibilitatea cetăţeanului de a participa
sau nu la alegeri, iar dacă a ales a participa la vot, presupune posibilitatea acestuia de a alege
în mod liber cu care dintre candidaţii înscrişi pe buletinele de vot să voteze. Acesta este
alternativa votului obligatoriu care a existat în România în perioada comunistă.

Dreptul de a fi ales este reglementat în art.37 din Constituţie şi din analiza textului
rezultă că o persoană poate fi aleasă ca deputat, senator sau şef de stat sau în alte organe
reprezentative dacă are drept de vot şi îndeplineşte celelalte condiţii enumerate de acest text
constituţional.

28
 Prin art.38, articol introdus urmare a revizuirii Constituţiei noastre în anul 2003, se
prevede şi dreptul cetăţenilor români de a fi aleşi în Parlamentul European în condiţiile
aderării României la Uniunea Europeană.
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 3 din Constituţie, funcţiile şi demnităţile publice,
civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
România. Derogările de la acest text se aplică corelativ cu dispoziţiile legii române privind
dubla cetăţenie, iar, prin alin.4 introdus prin Legea de revizuire a Constituţiei, s-a prevăzut şi
dreptul cetăţenilor Uniunii Europene, în condiţiile aderării României la aceasta, de a alege şi a
fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
O altă condiţie constituţională se referă la interdicţia prevăzută la art. 40 alin.3 din
Constituţia, republicată, în sensul în care unor persoane ce exercită anumite profesii să le fie
interzisă asocierea în partide politice, precum sunt judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii
poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici stabilite prin lege organică. Dacă una dintre aceste persoane doreşte să participe la
alegeri o poate face numai dacă demisionează sau se suspendă din funcţia pe care o deţine, iar
demisia sau suspendarea din funcţia deţinută poate să fie dovedită la data înregistrării
candidaturii.
În fine, Constituţia impune limite de vârstă candidaţilor care trebuie să fi împlinit,
până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera
Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în
Senat şi cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

2. Scrutinul electoral
Prin scrutin, termen ce provine de la latinescul “scrutinium”, se înţelege modalitatea în
care alegătorii desemnează deputaţii, senatorii, consilierii, etc, de stabilire a rezultatelor
alegerilor, precum şi de repartizare a mandatelor obţinute de acei membri dintr-o autoritate
publică reprezentativă.
Scrutinul este o parte a sistemului electoral.
Scrutinul electoral poate fi clasificat în funcţie de mai multe criterii. Astfel:
1) în funcţie de tipul alegerilor:
a. alegeri europene;
b. alegeri naţionale;
c. alegeri locale.
2) în funcţie de tipul de liste electorale folosite în cadrul scrutinului:
a. liste blocate – sunt cele în care alegătorul nu poate interveni în niciun fel pe
lista întocmită de o formaţiune politică, putând decide doar dacă o votează sau
nu;

29
 b. liste închise – alegătorul poate modifica doar ordinea candidaţilor stabilită de
formaţiune politică la întocmirea listei de candidaţi;
c. liste deschise – libertatea alegătorului este şi mai mare în cadrul acestui tip de
listă faţă de cea din cazul listelor închise pentru că alegătorul are posibilitatea
de a interveni asupra listei de candidaţi schimbând total ordinea candidaţilor,
partidele politice nestabilindu-i pe aceştia într-o ordine definitivă.
3) în funcţie de conţinutul scrutinului:
a. scrutinul majoritar – este modalitatea prin care este declarat ales candidatul sau
lista de candidaţi care a/au obţinut cele mai multe voturi, concretizate într-o
majoritate absolută, simplă sau relativă, conform reglementărilor legale.
b. scrutinul proporţional – este modalitatea în care votul se acordă pe liste de
candidaţi, repartizarea mandatelor făcându-se proporţional pe liste de
candidaţi, şi nu individual. În cazul acestui tip de scrutin, se votează pe liste
blocate, rolul partidelor politice fiind unul covârşitor.
c. scrutinul mixt;
d. scrutinul indirect.

În prezent se practică, de regulă, două scrutine: scrutinul majoritar şi scrutinul

reprezentării proporţionale.
În alegerea unui tip de scrutin, guvernanţii ţin cont de factori precum: tipul de
societate; componentele demografice ale societăţii respective; evoluţia politică a statului;
caracterul democratic sau nedemocratic al statului; liniile de evoluţie constituţională ce
trebuie respectate de legiuitor; natura regimului politic, a sistemului de partide, a construcţiei
constituţionale; avantajele sau dezavantajele unui anumit tip de scrutin.

1. Scrutinul majoritar
Este scrutinul prin care este declarat ales candidatul sau lista de candidaţi care a/au
obţinut cele mai multe voturi, concretizate într-o majoritate absolută, simplă sau relativă,
conform reglementărilor legale.
Cunoaşte mai multe modalităţi, anume: scrutinul majoritar uninominal, scrutinul
majoritar de listă; scrutinul preferenţial; votul unic transferabil; votul unic netransferabil;
scrutinul cumulativ; scrutinul limitativ; multiplul electoral şi panaşajul. Dintre aceste
modalităţi de scrutin majoritar primele două: cel uninominal şi cel de listă sunt cele mai
cunoscute şi folosite la nivelul statelor.
Tipurile de scrutin majoritar, de regulă cel uninominal şi cel de listă, pot fi organizate
şi se pot desfăşura cu unul sau două tururi de scrutin.

30
1.1. Scrutinul majoritar uninominal presupune existenţa unui singur loc pentru care se
organizează alegeri, alegătorii trebuind să voteze cu un singur buletin de vot şi pentru un
singur candidat într-o circumscripţie electorală. Va fi declarat câştigător acel candidat care va
obţine cel mai mare număr de voturi.
Trasarea acestor circumscripţii electorale se va face printr-un act normativ, de preferat
o lege, dar ar trebui să fie egale ceea ce presupune că ar trebui să fie egale ca număr de
locuitori, dar şi ca număr de viitori aleşi, dacă se practică şi pentru alegeri în organe colegiale,
nu doar în cele unipersonale. În sistemul nostru ne întâlnim cu acest tip de scrutin la alegerea
primarilor şi a şefului de stat.
Dintre avantajele şi dezavantajele acestui sistem enumerăm: creează posibilitatea unei
legături mai strânse între aleşi şi alegători, conduce la o majoritate parlamentară mai stabilă;
parlamentul devine mai mult un corp de elită micşorându-se caracterul politic pentru că
avantajează personalităţile sau oamenii bogaţi; implică cheltuieli mai mari atât pentru
candidaţi, cât şi pentru circumscripţiile electorale; nu este un procedeu optim pentru
exprimarea pluralismului politic, are o tendinţă de centralizare.

1.2. Scrutinul majoritar de listă presupune ca alegătorul să aleagă mai mulţi candidaţi în
sensul că votează pentru o listă de candidaţi, fiind mai mult o opţiune politică pentru un partid
şi mai puţin exprimarea voinţei unui partid politic.
Dacă o listă câştigă majoritatea legală, formaţiunea politică care a propus acea listă va
lua toate mandatele pentru care s-au organizat alegerile, iar voturile exprimate peste această
majoritate se vor pierde.
În cadrul acestui tip de scrutin candidaţii, priviţi individual şi nu ca membri ai unei
formaţiuni politice, nu joacă un rol prea important, listele ce vor fi votate urmând a reprezenta
o formaţiune politică, o opţiune politică.
Există două tipuri de scrutin majoirtar de listă:
- scrutinul majoritar pe liste blocate;
- scrutinul majoritar pe liste neblocate care pot fi, la rândul lor, liste închise sau liste
deschise. Astfel, scrutinul de listă poate fi complicat prin posibilitatea acordării
alegătorului a dreptului de a modifica lista candidaţilor prin sistemul panaşajului sau cel al
votului preferenţial.
Dintre avantajele şi dezavantajele acestui scrutin enumerăm: presupune condiţionarea
legată de realizarea unui procent minim ce trebuie întrunit la nivel naţional (deci partidele cu
un număr mai mic de voturi decât pragul fixat nu vor primi nici un mandat); presupune o
ruptură între ales şi alegători; presupune multiple dificultăţi procedurale legate de calculul şi
împărţirea mandatelor.

31
1.3. Scrutinul preferenţial presupune că alegătorul are posibilitatea de a schimba ordinea
candidaţilor de pe o listă electorală, conform propriilor preferinţe, fără a combina mai multe
liste electorale. Pentru aceasta alegătorul scrie în dreptul candidaţilor numere de la 1 la n, în
ordinea preferinţelor sale.
Acest tip de scrutin poate fi organizat în circumscripţii electorale uninominale, alegătorul are
mai multe opţiuni decât în cazul scrutinului majoritar uninominal, dar are tot un singur vot.
Pentru a calcula rezultatele, statele care pratică acest tip de scrutin folosesc diferite metode.
Astfel, dacă niciunul dintre candidaţi nu obţine majoritatea legală:
- fie se elimină, din start, ultimii candidaţi, iar voturile obţinute de aceştia se repartizează
celor aflaţi în fruntea listei corespunzător numărului de mandate pentru care s-a concurat;
- fie ultimii clasaţi sunt eliminaţi pe rând, începând cu ocupantul ultimului loc, iar voturile
obţinute de aceştia vor fi repartizate celorlalţi conform preferinţei exprimate de alegători.
Avantajele unui astfel de scrutin sunt: posibilitatea transferării voturilor; posibilitatea
candidaţilor cu mai puţine şanse de a fi aleşi; poate fi folosit în societăţile divizate politic,
sprijinul politic putând fi solicitat şi obţinut şi de la susţinători, dar şi de la opozanţi.
Dezavantaje ar putea fi: necesitatea existenţei unui nivel mare de educaţie politică a
alegătorilor; imposibilitatea funcţionării acestuia în circumscripţiile foarte variate social şi
politic.

1.4. Votul unic transferabil funcţionează bine în acele circumscripţii electorale unde este
repartizat un număr mic de mandate.
În cadrul acestui tip de scrutin, candidaţii care obţin un număr de voturi egal cu
coeficientul electoral legal calculat, sunt declaraţi aleşi. Coeficientul electoral se calculaeză
prin împărţirea numărului de voturi la locurile de exprimate la care se adună cifra 1.
Dacă la prima numărare niciunul dintre candidaţi nu obţine coeficientul electoral, va fi
eliminat candidatul de pe ultimul loc, voturile sale urmând a fi tranSferate şi repartizate
candidaţilor care au rămas în cursa electorală. Dacă şi după aplicarea acestui nou procedeu,
apar surplusuri, acestea vor fi transferate candidatului următor, ş.a.m.d. Voturile în plus ale
unui candidat deja ales, care au depăşit coeficientul electoral, se vor distribui celorlalţi
candidaţi, conform ordinii de preferinţă stabilite de alegător. Astfel se realizează un transfer
de voturi conform preferinţelor alegătorilor.
În final vor fi declaraţi câştigători ai alegerilor toţi cei care obţin un număr de voturi
egal cu coeficientul electoral.
Avantajele acestui tip de scrutin sunt similare cu cele de la votul preferenţial. Ca
dezavantaje pot fi amintite: necesitatea existenţei un nivel mare de educaţie politică a
alegătorilor, chiar şi a unor cunoştinţe serioase de matematică; fragmentarea internă a
partidelor politice; creşterea puterii partidelor minoritare, dar acesta din urmă poate fi privit şi
ca un avantaj.

32
1.5. Votul unic netransferabil este o variantă a votul unic transferabil, care presupune că
fiecare alegător are dreptul la un singur vot, dar există mai multe locuri de repartizat în fiecare
circumscripţie electorală. Alegătorii pot acorda votul lor oricărui candidat în circumscripţia
electorală unde votează. Candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi este declarat
ales.
Avantajele acestui tip de scrutin sunt: posibilitatea reprezentării partidelor politice
minoritare şi a candidaţilor independenţi; încurajarea partidelor politice pentru a se organiza şi
a-i informa pe cetăţeni pentru a-şi maximiza şansele de câştig. Ca dezavantaje pot fi:
imposibilitatea realizării unei reprezentări proporţionale a mandatelor fiind avantajate
partidele mari; intensificarea fragmentării interne a partidelor politice; concentrarea partidelor
politice pe strategii politice complexe care să le asigure nominalizări viabile şi gestionarea
dorită a voturilor exprimate.

1.6. Scrutinul cumulativ presupune că fiecare alegător deţine atâtea voturi câte mandate sunt
de distribuit. Pe aceste voturi le poate acorda, în mod discreţionar, fie unui singur candidat, fie
tuturor candidaţilor, fie doar unei părţi dintre aceştia.
În sistemele constituţionale unde se pratică acest tip de scrutin, partidele politice nu
sunt obligate să depună liste care să cuprindă un număr de candidaţi egal cu numărul de
mandate de distribuit. Partidele minorităţilor politice nu depun întotdeauna liste complete de
candidaţi ceea ce poate determina chiar învingerea de către acestea a unor partide politice
mari.
Acest sistem încearcă să asigure empiric o reprezentare proporţională a minorităţii
politice, dar este un sistem arbitrariu, de confuzie, majoritatea necesară guvernării se
formează, dacă reuşeşte acest lucru, pe baza liberului arbitru al alegătorilor.

1.7. Scrutinul limitativ este folosit în acele state în care trebuie facilitată alegerea
candidaţilor aparţinând minorităţilor şi candidaţilor independenţi.
Este un procedeu opus scrutinului cumulativ şi presupune că fiecare alegător poate
vota un număr de candidaţi inferior numărului de mandate de distribuit.
Şi-n cazul acestui tip de scrutin se asigură o reprezentare a minorităţii politice,
arbitrariul jucând un rol însemnat şi în acest caz.
Acest tip de scrutin favorizează partidele minoritare politic, însă ar putea determina
alegerea unor guvernări majoritare, dar partidele minoritare politic ar fi excluse din
autorităţile alese.

33
1.8. Multiplul electoral. Panaşajul
Multiplul electoral permite unui candidat să participe în mai multe circumscripţii
electorale, va putea să-şi adune voturile necesare obţinerii unui loc eligibil din toate
circumscripţiile electorale în care a fost candidat chiar dacă nu a obţinut majoritatea în
niciunul dintre acestea. Pentru a obţine locul eligibil bazat este necesar să întrunească un
număr minim de voturi, prin adunarea voturilor pe care le-a obţinut.
Acest tip de scrutin a fost criticat pentru că încurajează depunerea unui număr mare de
candidaturi, de fapt a atâtea candidaturi câte consideră fiecare candidat că are nevoie pentru ca
adunând voturile obţinute să ocupe locul eligibil vizat.
Panaşajul dă posibilitatea alegătorului să întocmească el însuşi o listă de candidaţi
dintre cei prezentaţi de pe mai multe liste. În fapt alegătorul are următoarele posibilităţi: fie
lasă listele intacte, neexprimându-şi nicio opţiune, fie înscrie numele unui candidat a doua
oară sau chiar de mai multe ori pe o listă, chiar dacă este de pe lista altui partid politic; fie
bifează un nume de pe listă. Candidaţii vor obţine atâtea voturi câte nominalizări au obţinut pe
toate buletinele de vot, inclusiv pe cele pe care au fost adăugaţi.
Partidele politice doar întocmesc listele electorale, fără priorităţi, în ordine alfabetică,
numărul de locuri de pe aceste liste nu poate depăşi numărul de locuri repartizate pe
cirsumscripţie.
Avantajele acestor tipuri de scrutine ar fi: slăbirea controlului partidelor politice
asupra candidaţilor, care poate fi văzut şi ca un dezavantaj; partidele politice, dar mai ales
candidaţii vor acorda o atenţie deosebită alegătorilor; alegătorii au o libertate mare în a alege
candidaţii câştigători.
Dezavantajele acestor tipuri de scrutine ar fi: creşterea influenţei grupurilor de interese
în desemnarea şi susţinerea unor candidaţi; scăderea gradului de disciplină în cadrul partidelor
politice; neimplicarea sau implicarea redusă a partidelor politice în susţinerea candidaţilor
după ce aceştia au fost identificaţi şi propuşi.
Aceste tipuri de scrutin se practică în circumscripţiile electorale cu un număr mic de
locuitori, unde candidaţii şi alegătorii se cunosc foarte bine

1.9. Scrutinul majoritar uninominal cu unul sau două tururi de scrutin

1.9.1. Scrutinul majoritar uninominal cu un tur de scrutin

Suntem în prezenţa unui singur tur de scrutin atunci când legea stabileşte că mandatul
se atribuie imediat candidatului care se află în frunte, fiindu-i suficientă majoritatea simplă
sau relativă.
Acest tip de scrutin presupune declararea ca ales a candidatului care, în acest prim şi
unic tur de scrutin, a obţinut majoritatea legală, de regulă aceasta fiind reprezentată de cel mai
mare număr de voturi din cele exprimate (majoritatea relativă).

34
 De regulă, înainte de desfăşurarea scrutinului, este ncesar a se realiza coaliţii, alianţe
între partidele politice, acestea tinzând a se alinia pe două fronturi ceea ce la nivel statal poate
determina apariţia şi menţinerea unui sistem de două partide (a bipartidismului).
Acest tip de scrutin nu poate presupune reglementarea unui prag electoral.

1.9.2. Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi de scrutin

Dacă prin lege este stabilit un al doilea tur de scrutin, acesta se practică atunci când în
primul tur sunt aleşi numai acei candidaţi care au obţinut majoritatea absolută, adică jumătate
plus unul din numărul cetăţenilor înscrişi pe lista de alegători, iar dacă niciunul dintre
candidaţi nu obţine această majoritate pentru a desemna câştigătorul este necesar a se alege
dintre primii doi clasaţi, în ordinea descrescătoare a voturilor exprimate, cu votul majorităţii
relative sau a celei simple.
Acest tip de scrutin încurajează multipartidismul. Cu toate acestea, partidele politice se
vor alinia pe două fronturi, după primul tur de scrutin, pentru a susţine pe unul dintre
candidaţi.
Legislaţiile statelor care consacră un astfel de sistem electoral, nu încurajează, din
contră sancţionează, comasarea, prin absorbţie sau fuziune, a partidelor politice între cele
două tururi de scrutin. Unele state interzic, prin legislaţie, chiar şi formarea de coaliţii
electorale în aceste perioade.
În cadrul acestor sisteme se reglementează, prin legislaţia electorală, praguri electorale
necesar a fi atinse de partidele politice sau/şi formaţiunile politice pentru a accede în
Parlament.
Al doilea tur de scrutin se desfăşoară, de regulă, la 2 săptămâni după primul, putând fi
închis, caz în care sunt înscrişi doar primii doi clasaţi în primul tur, sau deschis, caz în care
sunt înscrişi mai mulţi candidaţi din primul tur.
Principiul după care se desfăşoară astfel de alegeri este: „primul tur alege, al doilea
elimină”.
În acest sens în ţara noastră, potrivit Constituţiei, este declarat Preşedinte al României
din primul tur candidatul care a obţinut majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi pe listele
electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate se
organizează un al doilea tur la care participă primii doi candidaţi clasificaţi în ordinea
voturilor din primul tur. În al doilea tur de scrutin este declarat câştigător candidatul care
obţine cele mai multe voturi, fiind necesară, aşadar, majoritatea relativă.

Avantajele scrutinului majoritar sunt considerate a fi:

- Prezintă simplitate, eficacitate şi uşurinţă în a fi înţeles (poate mai puţin în cazul panaşajului
şi a votului preferenţial), mandatele fiind atribuite imediat, fără a fi necesare calcule
sofisticate, iar, de regulă, este asigurată stabilitatea guvernamentală. În cazul în care este un

35
scrutin majoritar uninominal cu un tur de scrutin nu este necesară stabilirea unui prag
electoral.
- Oferă posibilitatea unei mai bune cunoaşteri a candidaţilor de către electorat; reprezentarea
acestuia fiind mai bună mai ales în scrutinul uninominal şi, mai ales, în circumscripţiile
electorale mici.
- Diminuează influenţa partidelor politice în desemnarea candidaţilor, avantaj ce se poate
transforma într-un dezavantaj atunci când se apelează la candidaţi ce provin din rândurile
personalităţilor. Acest avantaj este specific scrutinului majoritar uninominal unde candidatul
ales are posibilitatea de a-şi contura relaţiile cu alegătorii, fără să aibă nevoie neapărat şi de
suportul partidului din care provine, fapt care poate funcţiona chiar şi în detrimentul
partidului. În astfel de sisteme este consacrat şi dreptul de revocare, ca fiind un alt drept
exclusiv politic sau electoral, aici putând fi consacrat juridic mandatul imperativ, iar instituţia
supleantului nu este consacrată.
- Permite crearea majorităţii parlamentare mai ales în sistemele în care este consacrat scrutinul
majoritar uninominal, cu un tur şi un există şi un sistem bipartid. În cazul în care există un
sistem multipartid, acest avantaj se poate transforma într-un dezavantaj, majoritatea
parlamentară neputându-se forma ceea ce poate determina apariţia unor crize politice
parlamentare sau guvernamentale.
- Favorizează reducerea fragmentării politice mai ales în sistemele bipartide, fiind avantajate
partidele mari.
- Favorizează apariţia unei opoziţii solide şi unite.
- Permite excluderea din jocul politic a partidelor extremiste.
- Acordă şanse mai mari candidaţilor independenţi.
- Permite menţinerea unor legături optime între aleşi şi alegători.
Dezavantajele scrutinului majoritar sunt considerate a fi:
- Poate fi apreciat ca fiind injust pentru că există doar un singur tur de scrutin, iar resturile
electorale se pierd nefiind repartizate.
- Poate fi apreciat ca fiind imoral pentru că implică crearea de coaliţii pentru a se putea realiza
compromisuri pentru obţinerea de voturi.
- Pot fi realizate anumite succesiuni electorale în aşa-zise fiefuri electorale.
- Permite excluderea partidelor mici, a femeilor, a minorităţilor de la reprezentarea
parlamentară pentru că au un număr mic de susţinători.
- Scade influenţa politică de la centru în cadrul partidelor în detrimentul apariţiei unor
organizaţii locale solide.
- Favorizează apariţia unei concurenţe intense între candidaţii aceluiaşi partid.
- Este posibilă dispariţia sensibilităţii faţă de electorat atunci când se crează poziţii politice
dominante.
- Presupune existenţa unor costuri ridicate, mai ales electorale.

36
- Crează posibilitatea apariţiei de guvernări ale unor partide politice unice sau unificate.

2. Sistemul reprezentării proporţionale

Trăsăturile acestui tip de scrutin sunt:
- Permite atribuirea fiecărui partid sau coaliţii de partide a unui număr de mandate
proporţional cu forţa sa, tinzându-se spre o „justiţie electorală”.
- În acest timp de scrutin cel mai mare rol îl au partidele politice, coaliţiile de partide sau
alianţele de partide politice sau electorale, votul fiind dat pe liste electorale care, de
regulă, sunt blocate şi propuse de formaţiunile politice amintite.
- Se desfăşoară într-un singur tur de scrutin, în circumscripţii electorale.
- Îi este specifică existenţa pragului electoral adică acel nivel minim de voturi pe care
trebuie să-l obţină, în alegeri, un partid politic, o formaţiune politică cu scopul de a-şi
asigura reprezentarea parlamentară. Acest prag electoral este, de regulă, stabilit, prin legea
electorală şi reprezintă un număr, un procent (Acesta variază între 0,50%, în Elveţia şi
12% în Franţa, spre exemplu. În România este în prezent de 5%.) din totalul voturilor
exprimate.
- Este specific sistemelor de partide – multipartidiste, fiind recomandat ca această
multitudine de opinii politice să se regăsească reprezentate proporţional cu forţa lor
politică. În statele ce practică acest tip de scrutin, este permisă gruparea partidelor politice
în coaliţii sau alianţe.
- reprezentarea proporţională, ca tip de scrutin electoral, va fi adoptat şi implementat pentru
prima dată în Belgia, la finele secolului al XIX-lea, ulterior răspândindu-se prin mai toate
statele din Europa, iar după al doilea război mondial, mai ales, se răspândeşte şi în state
din America de Sud, precum este Argentina sau Brazilia, precum şi din Africa, în state
precum Mozambic.
- reprezentarea proporţională se regăseşte în majoritatea statelor din America de Sud, din
Europa, în aproximativ 1/3 din statele din Africa, estimându-se că aproximativ 30% din
statele lumii folosesc, în prezent, acest tip de scrutin, considerându-se că implementarea
acestuia este un semn de democratizare a vieţii politice dintr-un stat.
Etapele atribuirii mandatelor parlamentare obţinute urmare a practicării acestui tip de scrutin
sunt:
1) calculul coeficientului electoral – acest coeficient se obţine din împărţirea numărului total
de voturi de exprimat de către alegători, la nivel naţional sau de circumscripţie, după caz, la
numărul total de locuri (mandate) de repartizat. Aşadar acest coeficient electoral poate fi
stabilit la nivel naţional sau de circumscripţie electorală, reprezentarea proporţională putând fi
la nivel de naţional sau de circumscripţie.
2) repartizarea mandatelor între listele propuse de candidaţi

37
- pentru fiecare listă repartizarea se face urmând următorii paşi: mai întâi se stabileşte
numărul de mandate de atribuit (acesta se obţine prin împărţirea numărului total de voturi
obţinut de lista de candidaţi la coeficientul electoral); apoi, dacă, după această împărţire,
rămâne şi un rest de voturi înseamnă că a rămas un număr de voturi neutilizate care trebuie să
fie distribuite, fiind necesară o nouă repartizare.
- la nivel naţional, repartizarea proporţională constă în stabilirea unei circumscripţii unice –
întreaga ţară, precum şi a unor liste electorale naţionale, dar şi a unui coeficient electoral
naţional. O astfel de repartizare proporţională se foloseşte în statele cu un număr mai mic al
populaţiei.
- la nivel regional, de circumscripţie elctorală, repartizarea proporţională se realizează, aşadar,
în cadrul mai restrâns al unei circumscripţii electorale, coeficientul electoral stabilindu-se la
nivelul unei cirscumscripţii electorale, iar resturile electorale se vor repartiza ulterior, la
nivelul acestor circumscripţii, de regulă.
3) repartizarea resturilor electorale, distribuindu-se şi voturile neutilizate.
Avantaje ale acestui tip de scrutin pot fi considerate următoarele:
- este un scrutin considerat a fi echitabil pentru că numărul de mandate obţinute de partidele
politice corespunde forţei lor politice, electorale, reprezentarea parlamentară fiind mai justă;
- are un caracter pragmatic pentru că este un scrutin al programelor susţinute de formaţiuni
politice;
- scrutinul se consideră a fi mai cinstit pentru că sunt eliminate jocurile politice specifice
perioadei dintre cele două tururi de scrutin, tocmai pentru că nu există al doilea tur de scrutin;
- sunt impuse praguri electorale pentru că astfel sunt eliminate acele partide politice mici care
nu au vreo importanţă pe scena politică, chiar dacă pe acele liste se pot găsi personalităţi
marcante;
- se crează resturi electorale ce pot fi repartizate;
- se desfăşoară pe liste de candidaţi ceea ce determină creşterea rolului partidelor politice;
- acest tip de scrutin evidenţiază cel mai bine caracterul universal al dreptului de vot, dar şi
încurajează alegerea femeilor;
- opţiunile politice ale cetăţenilor sunt mai bine reprezentate în legislativ prin posibilitatea
accederii în acesta a mai multor partide politice;
- crează condiţii pentru desemnarea unor guverne mai eficiente şi mai stabile, urmare a
concilierii la care ajung partidele politice;
- oferă posibilitatea opoziţiei parlamentare de a se promova, fiind, aşadar, sistemul care
asigură şi reprezentarea minorităţilor politice din fiecare circumscripţie în proporţie cu
numărul voturilor obţinute.
Dezavantaje ale acestui tip de scrutin pot fi considerate următoarele:

38
- criteriile folosite de partidele politice după care sunt întocmite listele electorale de candidaţi
nu sunt întotdeauna democratice şi chiar nici optime pentru a încuraja şi promova valorile
reale ale partidelor;
- practicându-se alegerea unor liste de candidaţi propuse de partidele politice, pe baza unor
programe politice propuse tot de acestea, se produce o distanţare între aleşi şi alegători;
- este necesară realizarea unor calcule pentru stabilirea rezultatelor votării, putând să apară
contestaţii, întâmpinării, etc.;
- promovează crearea de coaliţii între partidele politice, uneori chiar între partide ce nu susţin
o politică asemănătoare, politica promovată de o astfel de coaliţie nefiind una coerentă, motiv
pentru care riscul ca astfel de coaliţii să se destrame este destul de crescut ceea ce poate
determina apariţia unor crize politice şi, implicit, a instabilităţii guvernamentale;
- pentru că uneori cu un număr mai mare de voturi poate fi obţinut un număr mai mic de
mandate, neexistând o concordanţă între numărul de voturi exprimate şi numărul de mandate
obţinute, pot fi create condiţiile pentru a apărea partide politice extremiste.
Reprezentarea proporţională presupune, în consecinţă, scrutin de listă într-un singur
tur care permite atribuirea mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii.

3. Scrutinele electorale mixte

Acestea rezultă din combinarea sistemului majoritar şi a celui al reprezentării
proporţionale, o parte din mandate urmând a fi atribuite pe baza scrutinului uninominal, cu
unul sau tururi de scrutin, iar cealaltă parte este atribuită pe baza scrutinului proporţional.
Apariţia acestora a fost determinată de necesitatea de a descoperi metode de scrutin
electoral mai apropiate de realitatea electorală, prin preluarea avantajelor, dar din păcate şi a
dezavantajelor celor două tipuri principale de scrutin.
Există două astfel de categorii de scrutin mixt:
- scrutine mixte neechilibrate care la rândul lor pot fi fie unele în care domină scrutinul
majoritar, fie unele în care domină reprezentarea proporţională.
- scrutine mixte echilibrate.
De asemenea, aceste tipuri de scrutine mixte cunosc două variante, putând fi cu
compensare sau fără compensare. Compensarea se poate realiza prin recurgerea la următoarea
operaţiune – din numărul de mandate obţinute pe baza scrutinului reprezentării proproţionale
se scade numărul de mandate obţinute pe baza scrutinului majoritar uninominal, rezultatul
astfel obţinut se va adăuga la numărul de mandate obţinut de un partid politic ca urmare a
desfăşurării ambelor tipuri de scrutin.
Avantaje ale acestor tipuri de scrutin pot fi considerate următoarele:
- sunt flexibile pentru că alegătorul are posibilitatea de a-şi exprima 2 opţiuni politice prin
cele două voturi pe care le poate exprima în cadrul celor două tipuri de scrutin folosite;

39
- alegătorul are un rol crescut în stabilirea componenţei principalelor instituţii politice prin
stabilirea compoziţiei acestora (parlament şi guvern);
- partidele mici au posibilitatea de a primi mandate proporţional cu numărul de voturi obţinut.
Dezavantaje ale acestor tipuri de scrutin pot fi considerate următoarele:
- scrutinului de listă îi este acordată o importanţă mai mare, nefiind „reparată” legătura dintre
ales şi alegător;
- există două categorii de aleşi – unii urmare a unui scrutin uninominal, iar alţii urmare a unui
scrutin de listă;
- în sistemele care nu iau în considerare şi compensarea, se pot pierde unele voturi în
detrimentul unor partide care astfel pierd din posibile mandate ce le puteau fi atribuite.

3. Sistemul electoral din România

Cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor

şi a Senatului, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente
este, începând cu iulie 2015, Legea nr. 208 din 2015, act normativ prin care a fost abrogată
legea care a reglementat organizarea şi desfăşurarea alegerilor începând cu 2008, anume
Legea nr.35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a
Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul
aleşilor locali, şi care a fost modificată în cursul anului 2016.
Conform prevederilor acestui act normativ, alegerile parlamentare în România se
desfăşoară cu respectarea caracterului universal, egal, direct, secret şi liber exprimat al
votului, legea subliniind faptul că cetăţenii români au dreptul de vot şi de a fi aleşi, indiferent
de rasă, sex, naţionalitate, origine etnică, limbă vorbită, religie, opinie politică, avere sau de
origine socială.
Cetăţenii români au dreptul de vot de la vârsta de 18 ani, dacă această vârstă a fost
împlinită până în ziua alegerilor inclusiv, neavând dreptul de vot: debilii sau alienaţii mintal,
puşii sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate la pierderea drepturilor electorale, prin
hotărâre judecătorească definitivă.
Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi la
un singur vot pentru alegerea Senatului.
Senatorii şi deputaţii se aleg prin scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării
proporţionale, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 208/2015, renunţându-se, astfel, începând
cu alegerile parlamentare din 2016, la alegerea deputaţilor şi senatorilor în colegii
uninominale constituite potrivit prevederilor legii anterioare - Legea nr.35/2008, cu
modificările şi completările ulterioare, prin scrutin uninominal, potrivit principiului
reprezentării proporţionale.

40
 Actualul act normativ a crescut norma de reprezentare pentru alegerea Camerei
Deputaţilor este de un deputat la 73.000 de locuitori, faţă de 70.000 cât fusese stabilit prin
Legea nr. 35/2008, precum şi pentru alegerea Senatului este de un senator la 168.000 de
locuitori, faţă de 160.000 de locuitori precum fusese stabilit prin legea menţionată. Numărul
locuitorilor care va fi luat în calcul este conform populaţiei după domiciliu, raportat de
Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului precedent anului în care au loc
alegeri la termen. Numărul de mandate pentru Senat, respectiv pentru Camera Deputaţilor se
determină prin raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripţii electorale la
normele de reprezentare prevăzute mai sus, la care se adaugă un mandat de senator, respectiv
de deputat, pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul
mandatelor de senator dintr-o circumscripţie electorală să fie mai mic de 2, iar cel de deputat,
mai mic de 4.

Alegerile se desfăşoară într-o singură zi care poate fi numai duminica. Aducerea la

cunoştinţă publică a datei alegerilor se face cu cel puţin 90 de zile înainte de ziua votării prin
publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului privind data
alegerilor, iar campania electorală va începe cu 30 de zile înainte de ziua votării şi se va
încheia cu 24 de ore înainte de momentul începerii votării.

Alegătorii votează, conform art. 84 din Legea nr. 208/2015, cu modificările şi

completările ulterioare, (denumită în continuare Legea nr. 208/2015), numai la secţia de
votare la care este arondată strada sau localitatea unde îşi au domiciliul, potrivit delimitării
făcute de lege. Însă, în cazul în care, în ziua votării, alegătorii se află în altă unitate
administrativ-teritorială din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale, aceştia pot vota la orice
secţie de votare din cadrul circumscripţiei electorale unde îşi au domiciliul sau reşedinţa.
Cetăţenii români cu drept de vot, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, îşi exercită
dreptul de vot la una dintre secţiile de votare din acea ţară în care îşi au domiciliul sau
reşedinţa.
Membrii birourilor electorale ale secţiilor de votare, precum şi persoanele însărcinate
cu menţinerea ordinii votează la secţia la care îşi desfăşoară activitatea, după înscrierea lor în
lista electorală suplimentară, dacă este cazul, doar dacă domiciliază pe raza acelei
circumscripţii electorale. Candidaţii pot vota la secţiile de votare dintr-o altă circumscripţie
electorală decât cea de domiciliu doar dacă candidează în acea circumscripţie, caz în care vor
fi înscrişi pe liste electorale suplimentare.
Alegătorii care au fost înscrişi în registrul electoral cu adresa de reşedinţă votează
numai la secţia de votare la care este arondată strada sau localitatea unde îşi au reşedinţa.

Organismele electorale

41
 Pentru organizarea procesului electoral, Legea nr. 208/2015, prin art.7, prevede că
funcţionează:
- Autoritatea Electorală Permanentă, în mod permanent, şi care emite hotărâri, decizii şi
instrucţiuni.
- Biroul Electoral Central, birouri electorale de circumscripţie la nivel judeţean, al
municipiului Bucureşti, oficii electorale de sector, în cazul municipiului Bucureşti, şi un birou
electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării,
precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare, organisme cu caracter temporar anume pe
perioada organizării şi desfăşurării alegerilor. Birourile electorale sunt alcătuite numai din
cetăţeni cu drept de vot, iar candidaţii în alegeri, soţul/soţia, rudele şi afinii acestora până la
gradul al doilea inclusiv nu pot fi membri ai birourilor electorale.
Birourile şi oficiile electorale lucrează în prezenţa majorităţii membrilor lor (majoritate
absolută) şi iau decizii cu votul majorităţii membrilor prezenţi (majoritate simplă), iar în caz
de egalitate de voturi, votul preşedintelui este hotărâtor.
La nivel naţional se constituie un Birou Electoral Central, format din 5 judecători ai
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 12 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor
electorale, conform legii, precum şi un reprezentant desemnat de grupul parlamentar al
minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor.
Desemnarea celor 5 judecători se face de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
şedinţă publică, în cea de a treia zi de la stabilirea datei alegerilor, prin tragere la sorţi, dintre
judecătorii în exerciţiu al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru ca ulterior, judecătorii
desemnaţi să aleagă din rândul lor, prin vot secret, pe preşedintele Biroului Electoral Central
şi locţiitorul acestuia. Ulterior, biroul se va completa cu preşedintele şi vicepreşedinţii
Autorităţii Electorale Permanente, cu câte un reprezentant al partidelor politice parlamentare
şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale cu grup parlamentar propriu în
ambele Camere ale Parlamentului, precum şi cu reprezentantul desemnat de grupul
parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor, comunicaţi în scris de către
acestea. În final, după rămânerea definitivă a candidaturilor, partidele politice care nu sunt
reprezentate în Parlament, alianţele politice şi alianţele electorale ale acestora care participă la
alegeri comunică, în scris, Biroului Electoral Central, numele şi prenumele reprezentanţilor,
desemnarea reprezentanţilor acestora urmând a se face în ordinea descrescătoare a numărului
de candidaturi rămase definitive în circumscripţiile electorale.
Biroul Electoral Central are următoarele atribuţii principale, conform art. 12 din Legea
nr.208/2015 :
a) urmăreşte aplicarea unitară a dispoziţiilor legale privitoare la alegeri şi asigură interpretarea
unitară a prevederilor acestora;

42
b) asigură publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a listei cuprinzând denumirea
şi semnele electorale ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale legal constituite, care au dreptul să
participe la alegeri, şi comunică lista tuturor birourilor electorale de circumscripţie, imediat
după constituirea acestora;
c) rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate şi contestaţiile cu privire la
activitatea birourilor electorale de circumscripţie; contestaţiile se soluţionează prin decizii
care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile
publice la care se referă;
d) preia listele de susţinători ai listelor de candidaţi propuse de partidele politice, organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, alianţele electorale, în cazul în
care acestea optează să depună listele de susţinători la nivel naţional şi comunică birourilor
electorale de circumscripţie lista competitorilor electorali cu drept de a depune candidaturi în
toate circumscripţiile electorale;
e) face publicaţiile şi afişările prevăzute de prezenta lege cu privire la candidaturi;
f) centralizează, pe baza comunicărilor primite de la birourile electorale de circumscripţie,
numărul de candidaturi definitive depuse de către partidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; comunică situaţia
centralizată comisiei speciale a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru atribuirea timpilor de
antenă, precum şi Societăţii Române de Televiziune şi Societăţii Române de Radiodifuziune;
g) stabileşte, pe baza proceselor-verbale transmise de birourile electorale de circumscripţie,
lista partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi a organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care au întrunit pragul electoral, precum şi lista celor care
nu au întrunit pragul electoral şi comunică birourilor electorale de circumscripţie şi dă
publicităţii, în termen de 24 de ore de la constatare, aceste liste;
h) anulează alegerile dintr-o secţie de votare sau circumscripţie electorală în cazul în care
constată că votarea sau stabilirea rezultatului alegerilor a avut loc prin fraudă electorală;
i) poate dispune renumărarea voturilor într-o secţie de votare sau refacerea centralizării
voturilor şi rezultatului alegerilor dintr-o circumscripţie electorală în situaţia în care constată,
pe baza probelor administrate, că au fost comise erori ori au fost înregistrate neconcordanţe
între datele înregistrate în procesele-verbale;
j) totalizează rezultatul naţional, pe baza proceselor-verbale primite de la birourile electorale
constituite la niveluri inferioare;
k) transmite Autorităţii Electorale Permanente, după publicarea rezultatelor alegerilor în
Monitorul Oficial al României, Partea I, materialele necesare redactării Cărţii albe a
alegerilor;
l) stabileşte, la nivel naţional, numărul de mandate ce revin în fiecare circumscripţie electorală
fiecărui partid politic, fiecărei alianţe politice, alianţe electorale, organizaţii a cetăţenilor

43
aparţinând unei minorităţi naţionale, fiecărui candidat independent care participă în alegeri în
condiţiile prezentei legi;
m) atestă atribuirea unui mandat de deputat organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale care a întrunit condiţiile prevăzute de Legea nr. 208/2015 şi eliberează certificatul
doveditor deputatului desemnat pe această bază;
n) trimite spre publicare rezultatele finale ale alegerilor către Regia Autonomă "Monitorul
Oficial";
o) organizează şi implementează un sistem de colectare de date şi de informare periodică a
opiniei publice privind prezenţa populaţiei la vot.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, Biroul Electoral Central adoptă decizii şi hotărâri.
Hotărârile Biroului Electoral Central se dau pentru interpretarea unitară a legii şi sunt general
obligatorii, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile Biroului
Electoral Central se dau în aplicarea prevederilor legii în materie, precum şi în soluţionarea
întâmpinărilor şi contestaţiilor pe care este competent să le soluţioneze şi sunt obligatorii
pentru toate autorităţile, instituţiile publice, birourile electorale, precum şi pentru toate
organismele cu atribuţii în materie electorală, de la data aducerii la cunoştinţă în şedinţă
publică. Deciziile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică şi prin orice mijloc de publicitate.
Biroul Electoral Central îşi încetează activitatea în termen de 48 de ore de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, a rezultatului alegerilor.

La nivelul fiecăreia dintre cele 43 de circumscripţii electorale se constituie un birou

electoral de circumscripţie, format din 3 judecători, un reprezentant al Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 9 reprezentanţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor
electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la
alegeri în circumscripţia electorală respectivă. Biroul electoral de circumscripţie pentru
cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării are sediul în municipiul Bucureşti.
Desemnarea celor 3 judecători se face în şedinţă publică de către preşedintele tribunalului,
prin tragere la sorţi dintre judecătorii în exerciţiu ai tribunalului judeţean, respectiv ai
Tribunalului Bucureşti, pentru Circumscripţia Electorală Bucureşti şi pentru circumscripţia
electorală pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării.
În termen de 24 de ore de la desemnare, judecătorii, prin vot secret, aleg preşedintele biroului
electoral de circumscripţie şi locţiitorul acestuia. Din acel moment, biroul astfel constituit
îndeplineşte toate atribuţiile ce îi revin potrivit legii, urmând a fi completat cu reprezentantul
Autorităţii Electorale Permanente, reprezentanţii partidelor politice, alianţelor politice,
alianţelor electorale şi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.
Birourile electorale de circumscripţie au următoarele atribuţii:

44
a) veghează la organizarea din timp a secţiilor de votare, urmăresc şi asigură aplicarea unitară
şi respectarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri de către toate autorităţile, instituţiile şi
organismele cu responsabilităţi în materie electorală din cadrul circumscripţiei;
b) înregistrează candidaturile depuse la nivelul circumscripţiei;
c) comunică, în termen de 24 de ore de la rămânerea definitivă a candidaturilor, Biroului
Electoral Central listele de candidaţi, precum şi candidaturile independente la nivelul
circumscripţiei;
d) fac publicaţiile şi afişările cu privire la candidaturi;
e) constată rămânerea definitivă a candidaturilor;
f) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate şi contestaţiile cu privire la
operaţiunile birourilor electorale ale secţiilor de votare sau, după caz, oficiilor electorale din
cadrul circumscripţiei electorale în care funcţionează; contestaţiile se soluţionează prin decizii
care sunt obligatorii pentru biroul electoral în cauză, precum şi pentru autorităţile şi instituţiile
publice la care se referă;
g) distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare, prin intermediul primarilor, pe bază
de proces-verbal de predare-primire, buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu
menţiunea "VOTAT", formularele pentru încheierea proceselor-verbale, precum şi celelalte
materiale necesare procesului electoral. Biroul Electoral de Circumscripţie al Municipiului
Bucureşti distribuie aceste materiale oficiilor electorale; Biroul electoral de circumscripţie
pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării distribuie aceste materiale
birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate, cu sprijinul logistic al Ministerului
Afacerilor Externe;
h) stabilesc mandatele ce revin, la nivelul circumscripţiei, fiecărui partid politic, fiecărei
alianţe politice, alianţe electorale, organizaţii a cetăţenilor aparţinând unei minorităţi
naţionale, fiecărui candidat independent care participă în alegeri;
i) eliberează candidaţilor declaraţi aleşi certificatul doveditor al alegerii;
j) înaintează Biroului Electoral Central procesele-verbale cuprinzând rezultatul alegerilor la
nivelul circumscripţiei electorale în care funcţionează, precum şi întâmpinările, contestaţiile şi
procesele-verbale primite de la birourile electorale ale secţiilor de votare.
Deciziile biroului electoral de circumscripţie se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică, în
şedinţă publică şi prin afişare pe site-ul propriu şi se comunică părţilor interesate.
Oficiile electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti şi sunt
alcătuite dintr-un preşedinte, un locţiitor al acestuia, un reprezentant al Autorităţii Electorale
Permanente şi din cel mult 7 reprezentanţi ai partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice şi alianţelor electorale. Preşedintele
oficiului electoral şi locţiitorul acestuia sunt magistraţi desemnaţi de preşedintele Tribunalului
Bucureşti, prin tragere la sorţi, pe funcţii, dintre judecătorii în exerciţiu ai judecătoriei
sectorului. În 24 de ore de la data desemnării magistraţilor, partidele politice, alianţele

45
politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
participă la alegeri comunică în scris numele reprezentanţilor lor în oficiul electoral.

Birourile electorale ale secţiilor de votare sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un

locţiitor al acestuia, care sunt, de regulă, magistraţi sau jurişti, precum şi din 7 membri,
neputând funcţiona cu mai puţin de 5 membri.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare şi locţiitorul acestuia sunt desemnaţi de
către Autoritatea Electorală Permanentă, în şedinţă publică, prin tragere la sorţi
computerizată, organizată la nivel judeţean sau al municipiului Bucureşti cu 15 zile înaintea
datei alegerilor dintre persoanele înscrise în corpul experţilor electorali, cu domiciliul sau
reşedinţa în judeţul respectiv, pe baza criteriului apropierii domiciliului sau reşedinţei de
sediul secţiei de votare, precum şi pe baza criteriului studiilor absolvite. Au prioritate
absolvenţii de studii universitare de licenţă în domeniul ştiinţelor juridice şi apoi absolvenţii
de studii universitare de licenţă.
Poate fi admisă în corpul experţilor electorali, prin decizie a Autorităţii Electorale
Permanente, persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) are cetăţenia română;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
c) are drept de vot;
d) are o stare de sănătate corespunzătoare îndeplinirii funcţiei;
e) nu face parte dintr-un partid politic;
f) a absolvit studii universitare de licenţă în domeniul ştiinţelor juridice sau în alte domenii;
g) nu este urmărită penal, trimisă în judecată penală sau condamnată penal.
Admiterea în corpul experţilor electorali se face:
- pe baza avizului favorabil acordat de Autoritatea Electorală Permanentă pentru activitatea
anterioară ca preşedinte al biroului electoral al secţiei de votare sau de locţiitor al acestuia.
Autoritatea Electorală Permanentă acordă aviz favorabil, în principiu, persoanei care a
exercitat funcţia de preşedinte al biroului electoral al secţiei de votare sau de locţiitor al
acestuia la cel puţin un scrutin.
- pe bază de examen. La acest examen pot participa persoanele care nu au mai exercitat
funcţia de preşedinte al biroului electoral al secţiei de votare sau de locţiitor al acestuia,
persoanele care au fost excluse din corpul experţilor electorali sau care s-au retras din acest
corp, sub condiţia ca excluderea să fi avut loc cu mai mult de 3 ani înaintea datei examenului
sau retragerea să fi avut loc cu mai mult de un an înaintea datei examenului.
Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate se constituie dintr-un
preşedinte şi cel mult 8 membri. Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate nu
pot funcţiona cu mai puţin de 3 membri, dintre care unul este preşedinte.

46
Preşedinţii birourilor electorale ale secţiilor de votare din străinătate sunt desemnaţi de către
Autoritatea Electorală Permanentă, în şedinţă publică, prin tragere la sorţi computerizată,
dintre persoanele înscrise în corpul experţilor electorali din străinătate. Fac parte din corpul
experţilor electorali din străinătate personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare,
institutelor culturale din străinătate, precum şi alţi cetăţeni români cu drept de vot cu
domiciliul sau reşedinţa în străinătate, cu respectarea celorlalte condiţii necesare pentru
obţinerea acestei calităţi de expert electoral.
Birourile electorale ale secţiilor de votare au următoarele atribuţii:
a) primesc de la primari, pe bază de proces-verbal, un exemplar al listelor electorale
permanente, în preziua votării;
b) primesc de la primari buletinele de vot, ştampila de control şi ştampilele cu menţiunea
"VOTAT", formularele pentru încheierea proceselor-verbale şi alte materiale necesare
desfăşurării procesului electoral, precum şi două buletine de vot, câte unul pentru alegerea
Senatului şi a Camerei Deputaţilor, anulate de către preşedintele biroului electoral de
circumscripţie, pe care le vor afişa într-un loc vizibil, în ziua premergătoare alegerilor;
birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate primesc aceste materiale din partea
biroului electoral de circumscripţie pentru cetăţenii românii cu domiciliul sau reşedinţa în
afara ţării, pe bază de proces-verbal, cu sprijin logistic din partea Ministerului Afacerilor
Externe;
c) conduc operaţiunile de votare, iau toate măsurile de ordine în localul secţiei de votare şi în
jurul acestuia;
d) numără voturile şi consemnează rezultatele votării;
e) rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate;
f) înaintează birourilor electorale de circumscripţie sau oficiului electoral de sector procesele-
verbale cuprinzând rezultatele votării, prin mijloace electronice şi pe suport hârtie, buletinele
de vot întrebuinţate şi necontestate, buletinele de vot nule şi pe cele contestate, împreună cu
contestaţiile depuse şi materialele la care acestea se referă, precum şi listele electorale
utilizate în cadrul secţiei de votare, îndosariate pe tipuri de liste; birourile electorale ale
secţiilor de votare din străinătate predau aceste materiale, cu excepţia buletinelor de vot
întrebuinţate şi necontestate, biroului electoral de circumscripţie pentru cetăţenii români cu
domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, pe bază de proces-verbal, cu sprijin logistic din partea
Ministerului Afacerilor Externe, iar în cazul în care acesta şi-a încetat activitatea, Tribunalului
Bucureşti;
g) predau prefectului, pe bază de proces-verbal, buletinele de vot anulate şi neutilizate,
ştampilele şi celelalte materiale utilizate în desfăşurarea votării; birourile electorale ale
secţiilor de votare din străinătate predau aceste materiale, precum şi buletinele de vot
întrebuinţate şi necontestate misiunii diplomatice sau oficiului consular;

47
h) eliberează fiecărui reprezentant al partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor
electorale şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din componenţa
biroului câte o copie de pe fiecare proces-verbal, certificată de preşedintele biroului electoral
al secţiei de votare;
i) eliberează, la cererea atât a observatorilor organizaţiilor neguvernamentale, cât şi a
reprezentanţilor presei acreditaţi pe lângă respectivele secţii de votare, prin preşedintele
secţiei de votare, câte o copie a fiecărui proces-verbal care consemnează rezultatul alegerilor
în secţia respectivă;
j) verifică, prin mijloace electronice, îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea dreptului de
vot, precum şi corelaţiile din procesele-verbale de consemnare a rezultatelor votării, conform
procedurii stabilite prin hotărâre a Biroului Electoral Central.

Secţiile de votare

Autoritatea Electorală Permanentă administrează Registrul secţiilor de votare din ţară,

care reprezintă o bază de date centralizată privind delimitarea, numerotarea, sediile şi dotarea
secţiilor de votare. Registrul secţiilor de votare este public.
Delimitarea secţiilor de votare din ţară şi stabilirea sediilor acestora se actualizează de către
primari, prin dispoziţie, numai cu avizul conform al Autorităţii Electorale Permanente.
Numerotarea secţiilor de votare din ţară se actualizează de către Autoritatea Electorală
Permanentă la nivelul fiecărui judeţ, respectiv al municipiului Bucureşti, începând cu
localitatea reşedinţă de judeţ şi continuând cu cele din municipii, oraşe şi comune, în ordinea
alfabetică a acestora.
Secţiile de votare din ţară trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
a) secţiile de votare nu pot depăşi limitele unităţilor administrativ-teritoriale;
b) aceeaşi adresă a unui alegător nu poate fi arondată la mai multe secţii de votare;
c) numărul de alegători arondaţi unei secţii de votare nu poate depăşi cifra de 2.000;
d) numărul de alegători arondaţi unei secţii de votare nu poate fi mai mic de 50;
e) distanţa dintre sediul secţiei de votare şi domiciliul/reşedinţa alegătorului să nu depăşească,
de regulă, 3 kilometri;
f) aria teritorială a secţiei de votare trebuie să fie, de regulă, compactă.
De asemenea, pe lângă misiunile diplomatice şi oficiile consulare, secţiile consulare, dacă
acestea funcţionează în locaţii diferite şi institutele culturale din străinătate se organizează
secţii de votare pentru alegătorii care au domiciliul sau reşedinţa în afara ţării. În afara
acestora pot fi organizate, cu acordul autorităţilor din ţara respectivă, secţii de votare şi în alte
locaţii decât cele în care îşi au sediul misiunile diplomatice sau oficiile consulare, pentru
localităţile sau grupurile de localităţi în care îşi au domiciliul sau reşedinţa, conform

48
Registrului electoral, cel puţin 100 de alegători, fără ca numărul alegătorilor care vor fi
arondaţi unei secţii să poată depăşi cifra de 2.000.

Registrul electoral şi listele electorale

Registrul electoral

Registrul electoral este un sistem informatic naţional de înregistrare şi actualizare a

datelor de identificare a cetăţenilor români cu drept de vot şi a informaţiilor privind arondarea
acestora la secţiile de votare.
Registrul electoral funcţionează în vederea asigurării următoarelor obiective:
a) înregistrarea şi actualizarea datelor de identificare a cetăţenilor români cu drept de vot;
b) realizarea comunicărilor prevăzute de lege privind datele de identificare a alegătorilor şi
arondarea acestora la secţiile de votare;
c) arondarea cetăţenilor români cu drept de vot la secţiile de votare;
d) realizarea listelor electorale permanente;
e) realizarea comunicărilor prevăzute de lege privind actualizarea listelor electorale
permanente.
Registrul electoral este structurat pe judeţe, municipii, oraşe, comune, pentru cetăţenii
români cu domiciliul sau reşedinţa în ţară, iar pentru cei cu domiciliul sau reşedinţa în
străinătate, pe state şi localităţi.
Fiecare alegător figurează în Registrul electoral o singură dată, fiind arondat la o
singură secţie de votare.
Datele care se înscriu în Registrul electoral pentru fiecare alegător cu domiciliul în
România sunt următoarele:
a) numele şi prenumele, precum şi numele avut înaintea căsătoriei sau a modificării
administrative a numelui;
b) data naşterii;
c) locul naşterii;
d) codul numeric personal;
e) ţara în care îşi are reşedinţa, dacă este cazul;
f) adresa de domiciliu;
g) adresa de reşedinţă, în ţară, precum şi perioada de valabilitate a acesteia;
h) seria şi numărul actului de identitate;
i) data emiterii actului de identitate;
j) data expirării actului de identitate;
k) numărul secţiei de votare
Datele care se înscriu în Registrul electoral pentru fiecare alegător care şi-a stabilit
domiciliul în străinătate sunt următoarele:

49
a) numele şi prenumele, precum şi numele avut înaintea căsătoriei sau a modificării
administrative a numelui;
b) data naşterii;
c) locul naşterii;
d) codul numeric personal;
e) adresa de domiciliu;
f) numărul paşaportului;
g) data eliberării paşaportului;
h) data expirării paşaportului.
Iar pentru fiecare alegător care şi-a stabilit domiciliul în străinătate şi care locuieşte temporar
în România se înscriu şi următoarele date:
a) adresa de reşedinţă din România;
b) seria şi numărul cărţii de identitate provizorii;
c) data emiterii cărţii de identitate provizorii;
d) data expirării cărţii de identitate provizorii.
De asemenea, având în vedere prevederile Legii nr. 288/2015 privind votul prin
corespondenţă, precum şi modificarea şi completarea Legii nr. 208/2015, pentru fiecare
alegător cu domiciliul în România care şi-a stabilit reşedinţa în străinătate se pot înscrie
adresa de reşedinţă din străinătate, opţiunea pentru votul prin corespondenţă şi codul poştal al
adresei de reşedinţă din străinătate, de asemenea pentru fiecare alegător cu domiciliul în
străinătate care şi-a stabilit reşedinţa în altă ţară se pot înscrie adresa de reşedinţă din
străinătate, opţiunea pentru votul prin corespondenţă şi codul poştal al adresei de domiciliu
sau al adresei de reşedinţă din străinătate.
Înscrierea în Registrul electoral a cetăţenilor români care au împlinit sau împlinesc
vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv se face, din oficiu, de către Autoritatea
Electorală Permanentă, pe baza comunicării Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date.
După dobândirea cetăţeniei române, persoanele care au 18 ani împliniţi sunt înscrise în
Registrul electoral, din oficiu, de către Autoritatea Electorală Permanentă, pe baza
comunicării Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Radierea din Registrul electoral a unui alegător se face în caz de deces, de pierdere a
cetăţeniei române, de interzicere a exercitării dreptului de a alege (în acest caz la expirarea
duratei pedepsei privind interzicerea exercitării dreptului de a alege, alegătorul este reînscris,
în mod automat, în Registrul electoral) sau de punere sub interdicţie.
Arondarea alegătorilor la secţiile de votare din ţară se realizează în mod automat, prin
intermediul Registrului electoral, pe baza menţiunilor privind domiciliul sau reşedinţa din
actul de identitate sau din documentele care dovedesc reşedinţa.

50
Listele electorale
Listele electorale cuprind cetăţenii cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral.
Acestea sunt permanente sau suplimentare.
Listele electorale permanente cuprinzând alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa în
România se tipăresc de către primari, în două exemplare, până cel mai târziu cu 3 zile înaintea
datei alegerilor, şi cuprind: numele şi prenumele alegătorului, codul numeric personal,
domiciliul sau reşedinţa, după caz, seria şi numărul actului de identitate, numărul
circumscripţiei electorale, numărul secţiei de votare şi o rubrică destinată semnăturii
alegătorului. Listele electorale permanente cuprinzând alegătorii cu domiciliul sau reşedinţa în
România se semnează de primar şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Un exemplar
se păstrează de către secretarul unităţii administrativ-teritoriale, iar un exemplar se predă
birourilor electorale ale secţiilor de votare.
Listele electorale permanente din străinătate cuprind: numele şi prenumele alegătorului, codul
numeric personal, domiciliul sau reşedinţa din străinătate, după caz, seria şi numărul actului
de identitate, numărul circumscripţiei electorale, numărul secţiei de votare şi o rubrică
destinată semnăturii alegătorului. Listele electorale permanente din străinătate se semnează de
către împuterniciţii preşedintelui Autorităţii Electorale Permanente.
Listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind pe toţi cetăţenii cu
drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite.
Listele electorale permanente se întocmesc la comune, pe sate şi, după caz, străzi, iar
la oraşe, municipii şi subdiviziuni administrativ-teritoriale ale municipiilor, pe străzi şi, după
caz, blocuri.
În lista electorală suplimentară vor fi trecute, de către preşedintele biroului electoral
al secţiei de votare, persoanele care se prezintă la vot şi fac dovada că domiciliază pe raza
secţiei de votare respective, însă au fost omise din copia de pe lista electorală permanentă,
persoane care votează conform prevederilor în vigoare.

Candidaturile
Listele de candidaţi şi candidaturile independente pentru Senat şi Camera Deputaţilor
se depun la birourile electorale de circumscripţie, până cel mai târziu cu 45 de zile înaintea
datei alegerilor, respectiv până cel mai târziu cu 60 de zile înainte de aceeaşi dată în cazul
listelor de candidaţi şi candidaturile independente pentru Senat şi Camera Deputaţilor în
circumscripţia electorală pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării, liste
ce se depun la biroul electoral pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara
ţării, precum şi în cazul listelor de candidaţi propuse de către organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale pentru toate circumscripţiile electorale, care se depun la
Biroul Electoral Central.

51
 Listele de candidaţi pentru alegerea senatorilor şi deputaţilor trebuie întocmite astfel
încât să asigure reprezentarea ambelor sexe.
În aceeaşi circumscripţie electorală, un partid politic, o alianţă politică sau o alianţă
electorală poate propune, pentru fiecare dintre Camerele Parlamentului, numai o singură listă
de candidaţi. Partidele politice din alianţele politice sau alianţele electorale pot participa la
alegeri numai pe listele alianţei. Un partid nu poate face parte decât dintr-o singură alianţă
politică sau alianţă electorală.
Nu se admit candidaturi independente pe listele de candidaţi depuse de partidele
politice, alianţele politice sau alianţele electorale, precum nu se admit nici liste de candidaţi
independenţi.
O persoană poate candida fie pentru un mandat de deputat, fie pentru un mandat de
senator şi numai într-o singură circumscripţie electorală. Candidaturile pe mai multe liste de
candidaţi sau atât pe liste, cât şi ca independent sunt nule de drept. Nulitatea se constată prin
hotărâre a biroului electoral al circumscripţiei electorale sau, după caz, a Biroului Electoral
Central.
Propunerile de candidaţi vor fi însoţite de declaraţiile de acceptare a candidaturii,
semnate şi datate de candidaţi, precum şi de declaraţia de avere şi declaraţia de interese ale
fiecărui candidat.
Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute de lege pentru a fi alese.
Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constituite, care nu
au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator au dreptul, potrivit art. 62
alin. (2) din Constituţia României, republicată, la un mandat de deputat, dacă au obţinut, pe
întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil
exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Pot depune candidaturi organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlament, precum şi alte
organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, legal constituite, care sunt de
utilitate publică şi care prezintă Biroului Electoral Central, în termen de 30 de zile de la data
stabilirii zilei alegerilor, o listă de membri cuprinzând un număr de cel puţin 15% din numărul
total al cetăţenilor care, la ultimul recensământ, s-au declarat ca aparţinând minorităţii
respective. Prin minoritate naţională se înţelege acea etnie reprezentată în Consiliul
Minorităţilor Naţionale.

Buletinele de vot şi ştampilele de vot

Modelul, dimensiunile şi condiţiile de tipărire ale buletinelor de vot se stabilesc prin
hotărâre a Autorităţii Electorale Permanente.
Ordinea în care se tipăresc listele de candidaţi şi candidaturile independente pe
buletinul de vot se stabileşte de biroul electoral de circumscripţie, prin trageri succesive la

52
sorţi: întâi pentru partidele politice parlamentare, alianţele politice sau electorale ce cuprind
cel puţin un partid politic parlamentar şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale cu grup parlamentar propriu în ambele Camere ale Parlamentului, apoi pentru
partidele politice neparlamentare şi alianţele politice ori electorale dintre acestea, apoi pentru
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Candidaţii independenţi se vor
înscrie pe buletinul de vot, în partea finală a acestuia, în ordinea înregistrării candidaturilor.
Pe paginile buletinului de vot se vor imprima patrulatere, în număr suficient pentru a
cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină, pe care se aplică ştampila de control.
Paginile se numerotează.
În unghiul din partea stângă sus a patrulaterului se va imprima denumirea integrală a
partidului politic, alianţei politice, alianţei electorale, a organizaţiei cetăţenilor aparţinând
minorităţii naţionale sau, după caz, sintagma "candidat independent", iar în unghiul din partea
dreaptă sus se tipăreşte, după caz, semnul electoral. Numele candidatului/candidaţilor va fi
tipărit în mijlocul patrulaterului.

Semnele electorale se stabilesc de către fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală sau organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la
alegeri în condiţiile prezentului titlu, cu cel puţin 40 de zile înainte de ziua alegerilor.
Semnele electorale trebuie să se deosebească clar de cele anterior înregistrate, fiind
interzisă utilizarea aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrică în care sunt
încadrate. Partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi
alianţele politice pot întrebuinţa, ca semn electoral, semnul permanent cu care s-au înregistrat
juridic.
Semnele electorale nu pot reproduce sau combina simbolurile naţionale ale statului român, ale
altor state, ale organismelor internaţionale ori ale cultelor religioase. Fac excepţie partidele
politice care sunt membre ale unor organizaţii politice internaţionale, acestea putând utiliza
semnul organizaţiei respective ca atare sau într-o combinaţie specifică.
Semnul electoral folosit de un partid politic, o alianţă politică, alianţă electorală, organizaţie a
cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, înregistrate legal începând din anul 1990, îi
aparţine de drept dacă l-a folosit primul, respectiv prima şi nu poate fi însuşit ori utilizat de alt
partid politic, altă alianţă politică, alianţă electorală ori organizaţie a cetăţenilor aparţinând
unei minorităţi naţionale înregistrate ulterior, decât cu consimţământul celor cărora le-a
aparţinut, respectiv al partidelor care au alcătuit alianţa politică ori alianţa electorală iniţială.
În cazul în care acelaşi semn electoral este solicitat de mai multe partide politice,
alianţe politice, alianţe electorale, organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
care participă la alegeri în condiţiile prezentului titlu, atribuirea se va face în beneficiul
partidului politic, alianţei politice, alianţei electorale sau organizaţiei cetăţenilor aparţinând
minorităţii naţionale care a înregistrat primul, respectiv prima, respectivul semn.

53
 Semnele electorale nu pot fi contrare ordinii de drept.
Candidaţii independenţi nu pot folosi semne electorale.
Ştampilele electorale sunt de două categorii: ştampilele de vot pe care se va
inscripţiona cuvântul "VOTAT", scris cu majuscule, respectiv ştampila fiecărei secţii de
votare, etc.

Campania electorală
Campania electorală începe cu 30 de zile înainte de data desfăşurării alegerilor şi se
încheie în ziua de sâmbătă care precedă data alegerilor, la ora 7,00.
În campania electorală candidaţii, partidele politice, alianţele politice, alianţele
electorale sau organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care participă la
alegeri, precum şi cetăţenii au dreptul să îşi exprime opiniile în mod liber şi fără nicio
discriminare, prin mitinguri, adunări, utilizarea televiziunii, radioului, presei şi a celorlalte
mijloace de informare în masă.
În timpul campaniei electorale se asigură candidaţilor, în mod nediscriminatoriu, spaţii
corespunzătoare pentru a se întâlni cu alegătorii. Este interzisă organizarea acţiunilor de
campanie electorală în unităţile militare, precum şi în spaţiile din şcoli în perioada de
desfăşurare a cursurilor.
Mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni legii.
În campania electorală se interzice folosirea mesajelor sau sloganurilor cu caracter
discriminatoriu ori a mesajelor de incitare la ură şi intoleranţă. Prin discurs care instigă la ură
şi la discriminare se înţelege atât discursul, cât şi mesajele de propagandă electorală care
incită, promovează ori justifică ura rasială, xenofobia, antisemitismul, alte forme de ură
bazate pe intoleranţă sau orice altă formă de discriminare.
În campania electorală sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de
defăimare şi învrăjbire religioasă ori etnică, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor
religioase.
Campania electorală, prin serviciile de programe audiovizuale, publice şi private,
trebuie să servească următoarelor interese generale:
a) ale electoratului, de a primi informaţii corecte, astfel încât să poată vota în cunoştinţă de
cauză;
b) ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale şi candidaţilor, de a se face cunoscuţi şi de a-şi prezenta
platformele, programele politice şi ofertele electorale;
c) ale radiodifuziunilor, de a-şi exercita drepturile şi responsabilităţile care decurg din
profesiunea de jurnalist.

54
 Emisiunile şi dezbaterile electorale trebuie să asigure tuturor candidaţilor condiţii
egale în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, pluralismul opiniilor şi echidistanţa. În
cadrul emisiunilor electorale, candidaţii au următoarele obligaţii:
a) să nu pună în pericol ordinea constituţională, ordinea publică, siguranţa persoanelor şi a
bunurilor;
b) să nu facă afirmaţii care pot aduce atingere demnităţii umane sau moralei publice;
c) să probeze eventualele acuzaţii cu incidenţă penală sau morală aduse unui alt candidat;
d) să nu incite la ură sau discriminare pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex,
orientare sexuală ori etnia.
Realizatorii şi moderatorii emisiunilor şi dezbaterilor electorale au următoarele obligaţii:
a) să fie imparţiali;
b) să asigure echilibrul necesar desfăşurării emisiunii, oferind fiecărui candidat participant la
discuţii posibilitatea de prezentare a opiniilor sale;
c) să formuleze clar întrebările, fără a fi tendenţioase sau părtinitoare;
d) să asigure menţinerea dezbaterii în sfera de interes a campaniei electorale şi a tematicii
stabilite;
e) să intervină atunci când, prin comportamente sau exprimări, invitaţii încalcă obigaţiile
menţionate mai sus; în cazul în care invitaţii nu se conformează solicitărilor, moderatorul
poate decide întreruperea microfoanelor acestora sau oprirea emisiunii, după caz.
Cu 48 de ore înainte de ziua votării sunt interzise:
a) prezentarea de sondaje de opinie sau difuzarea de spoturi de publicitate electorală;
b) invitarea sau prezentarea candidaţilor în programe, cu excepţia situaţiei în care le-au fost
lezate drepturi ori interese legitime prin prezentarea în cadrul unui program electoral a unor
fapte neadevărate, putând astfel beneficia de dreptul la replică;
c) comentarii privind campania electorală.

Votarea
În ziua alegerilor, activitatea biroului electoral al secţiei de votare începe la ora 6,00.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare, în prezenţa celorlalţi membri şi, după caz, a
persoanelor acreditate, verifică urnele, listele electorale, buletinele de vot şi ştampilele,
consemnând, în procesul-verbal prevăzut la art. 93, numărul persoanelor înscrise în listele
electorale permanente, numărul pachetelor de buletine de vot, separat pentru Senat şi Camera
Deputaţilor, precum şi numărul ştampilelor cu menţiunea "VOTAT". După încheierea acestei
operaţii închide şi sigilează urnele, aplicând ştampila de control a secţiei de votare.
Pe măsură ce deschide pachetele sigilate, preşedintele este obligat să asigure aplicarea
ştampilei de control pe ultima pagină a fiecărui buletin de vot din acestea.
Votarea începe la ora 7,00 şi are loc până la ora 21,00.

55
 Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în România care în ziua votării se află în
ţară îşi pot exercita dreptul de vot la secţiile de votare organizate în România în baza unuia
dintre următoarele acte de identitate, valabile în ziua votării:
a) cartea de identitate;
b) cartea electronică de identitate;
c) cartea de identitate provizorie;
d) buletinul de identitate;
e) paşaportul diplomatic;
f) paşaportul diplomatic electronic;
g) paşaportul de serviciu;
h) paşaportul de serviciu electronic;
i) carnetul de serviciu militar, în cazul elevilor din şcolile militare.
Cetăţenii români cu domiciliul în România, dar care au fost înscrişi în Registrul
electoral cu adresa de reşedinţă în străinătate, îşi pot exercita dreptul de vot la secţiile de
votare organizate în străinătate în baza unuia dintre următoarele acte de identitate, valabile în
ziua votării, însoţite de un document oficial emis de statul străin privind stabilirea reşedinţei:
a) paşaportul simplu;
b) paşaportul simplu electronic;
c) paşaportul simplu temporar.
Alegătorii votează numai la secţia de votare la care este arondată strada sau localitatea
unde îşi au domiciliul ori reşedinţa. În cazul în care, în ziua votării, alegătorii se află în altă
unitate administrativ-teritorială din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale, aceştia pot vota
la orice secţie de votare din cadrul circumscripţiei electorale unde îşi au domiciliul sau
reşedinţa.
Accesul alegătorilor în sala de votare are loc în serii corespunzătoare numărului
cabinelor. Fiecare alegător prezintă actul de identitate şi, după caz, documentul care dovedeşte
reşedinţa operatorului de calculator al biroului electoral al secţiei de votare, care înscrie codul
numeric personal al alegătorului în Sistemul informatic de monitorizare a prezenţei la vot şi
de prevenire a votului ilegal.
În baza rezultatelor generate de Sistemul informatic de monitorizare a prezenţei la vot
şi de prevenire a votului ilegal, a comunicărilor efectuate prin intermediul acestuia şi a
verificării actului de identitate, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare:
a) opreşte de la votare persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani până în ziua votării şi
persoana care şi-a pierdut drepturile electorale;
b) opreşte de la votare persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani până în ziua votării,
persoana care şi-a pierdut drepturile electorale şi persoana care a optat să voteze prin
corespondenţă;

56
c) îndrumă alegătorul să voteze la secţia de votare la care este arondat, în cazul în care este
arondat la altă secţie de votare;
d) îndrumă alegătorul să voteze la secţia de votare unde a fost arondat conform reşedinţei, în
cazul în care acesta a fost înscris în Registrul electoral cu adresa de reşedinţă;
e) înscrie în lista electorală suplimentară persoana care s-a prezentat la vot, este omisă din
lista electorală permanentă, are domiciliul sau reşedinţa în raza teritorială a secţiei de votare
respective; în cazul în care persoana omisă este înscrisă în lista electorală permanentă
existentă la altă secţie de votare, preşedintele biroului electoral al acelei secţii de votare va fi
notificat de către sistemul informatic în acest sens şi va radia persoana respectivă din lista
electorală permanentă; după ce alegătorul semnează în lista electorală suplimentară îi
încredinţează buletinele de vot şi stampila cu menţiunea "VOTAT";
f) înscrie în lista electorală suplimentară persoana care s-a prezentat la vot, are domiciliul sau
reşedinţa în altă unitate administrativ-teritorială din cadrul aceleiaşi circumscripţii electorale;
în cazul în care persoana este înscrisă în lista electorală permanentă existentă la altă secţie de
votare, preşedintele biroului electoral al acelei secţii de votare va fi notificat de către sistemul
informatic în acest sens şi va radia persoana respectivă din lista electorală permanentă; după
ce alegătorul semnează în lista electorală suplimentară îi încredinţează buletinele de vot şi
ştampila cu menţiunea "VOTAT;
g) permite alegătorului care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi este înscris în lista
electorală permanentă să voteze; în acest sens, după ce alegătorul semnează în lista electorală
permanentă îi încredinţează buletinele de vot şi ştampila cu menţiunea "VOTAT.
În situaţia în care alegătorul, din motive bine întemeiate, constatate de către preşedintele
biroului electoral al secţiei de votare, nu poate semna în lista electorală permanentă,
preşedintele face o menţiune în lista electorală, confirmată prin semnătura sa şi a unui alt
membru al biroului electoral.
Alegătorii votează separat, în cabine închise, aplicând ştampila cu menţiunea
"VOTAT" în patrulaterul care cuprinde lista de candidaţi sau numele candidatului pe care îl
votează.
Ştampila cu menţiunea "VOTAT trebuie să fie rotundă şi astfel dimensionată încât să
fie mai mică decât patrulaterul în care se aplică.
După ce au votat, alegătorii îndoaie buletinele de vot astfel ca pagina albă care poartă
ştampila de control să rămână în afară şi le introduc în urnă, având grijă să nu se deschidă,
îndoirea greşită a buletinului de vot nu atrage nulitatea votului, dacă secretul votului este
asigurat.
În cazul în care buletinul de vot se deschide în aşa fel încât secretul votului nu mai este
asigurat, acesta se anulează şi se dă alegătorului, numai o singură dată, un nou buletin de vot,
făcându-se menţiune despre aceasta în procesul-verbal al operaţiunilor de votare.

57
 Ştampila cu menţiunea "VOTAT", încredinţată pentru votare, se restituie
preşedintelui, care o aplică pe actul de identitate, menţionând şi data scrutinului. În cazul
alegătorilor care votează pe baza cărţii de identitate, pe versoul acesteia se aplică un timbru
autocolant cu menţiunea "VOTAT" şi data scrutinului.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare este obligat să ia măsurile necesare
pentru ca alegerile să decurgă în bune condiţii. Atribuţiile acestuia, în această privinţă, se
întind şi în afara localului de vot, în sediul secţiei de votare, în curtea acestuia, în intrările în
curte, în jurul sediului secţiei de votare, precum şi pe străzi şi în pieţe publice până la o
distanţă de 50 m.
Pentru menţinerea ordinii, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare va avea la
dispoziţie mijloacele de ordine necesare, asigurate de primar şi de prefect, împreună cu
reprezentanţii Ministerului Afacerilor Interne.
În afară de membrii biroului electoral al secţiei de votare, de candidaţi şi de delegaţii
şi de observatorii acreditaţi, nicio altă persoană nu poate staţiona în locurile publice din zona
de votare sau în localul de vot mai mult decât timpul necesar pentru votare.
La ora 21,00, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare declară votarea
încheiată şi dispune închiderea localului secţiei de vot. Persoanelor care la ora 21,00 se află în
sala unde se votează li se permite să îşi exercite dreptul de vot. La ora 21,00, urna specială
trebuie să se afle în localul secţiei de vot.

Observarea alegerilor
La toate operaţiunile efectuate de birourile electorale ale secţiilor de votare pot asista,
în afara membrilor acestora, a operatorilor de calculator şi a personalului de pază, candidaţii,
persoanele acreditate, reprezentanţii Autorităţii Electorale Permanente, membrii birourilor
electorale de circumscripţie, ai oficiilor electorale şi ai Biroul Electoral Central.
Prin persoane acreditate se înţelege următoarele:
a) observatori interni, desemnaţi de către asociaţii sau fundaţii, care desfăşoară activităţi de
apărare a democraţiei şi a drepturilor omului, acreditate de către Autoritatea Electorală
Permanentă;
b) reprezentanţi ai instituţiilor mass-media româneşti, acreditate de către Autoritatea
Electorală Permanentă;
c) observatori internaţionali, desemnaţi de către organizaţii străine sau internaţionale pentru
observarea alegerilor ori invitaţi de către autorităţile române, acreditaţi de către Autoritatea
Electorală Permanentă;
d) reprezentanţi ai instituţiilor mass-media străine, acreditaţi de către Autoritatea Electorală
Permanentă;

58
e) delegaţi ai partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi ai organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, acreditaţi de către birourile electorale de
circumscripţie.
Persoanele acreditate pot asista la operaţiunile electorale în ziua votării, începând cu
ora 6,00 şi terminând cu momentul încheierii şi semnării de către membrii biroului electoral al
secţiei de votare a procesului-verbal de constatare a rezultatelor votării în secţia respectivă.
Persoanele acreditate nu pot interveni în niciun mod în organizarea şi desfăşurarea
alegerilor, având numai dreptul de a sesiza în scris preşedintele biroului electoral în cazul
constatării unei neregularităţi. Orice act de propagandă electorală, precum şi încălcarea în
orice mod a prevederilor legislaţiei electorale atrag aplicarea sancţiunilor legale, suspendarea
acreditării de către biroul electoral care a constatat abaterea, iar în ziua votării, îndepărtarea
imediată a persoanei respective din secţia de votare.
La biroul electoral al secţiei de votare, persoanele acreditate pot staţiona numai în
spaţiul stabilit în acest sens în sala de votare de către preşedintele biroului electoral al secţiei
de votare.

Numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor

Numărarea voturilor

La toate operaţiunile ce ţin de numărarea voturilor participă membrii birourilor

electorale ale secţiilor de votare şi pot asista candidaţii, persoanele acreditate, reprezentanţii
Autorităţii Electorale Permanente, membrii birourilor electorale de circumscripţie, ai oficiilor
electorale şi ai Biroului Electoral Central.
După închiderea localului secţiei de vot, preşedintele, în prezenţa membrilor biroului
electoral şi a persoanelor acreditate, verifică starea sigiliilor de pe urnele de votare, sigilează
fanta urnelor de votare şi introduce ştampilele cu menţiunea "VOTAT" într-un plic care se
sigilează prin aplicarea ştampilei de control a secţiei de votare. După efectuarea acestei
operaţiuni, preşedintele biroului electoral al secţiei de votare anulează buletinele de vot
rămase neîntrebuinţate şi consemnează distinct, în procesele-verbale pentru fiecare tip de
alegere, numărul buletinelor de vot anulate. În cazul în care există pachete intacte cu buletine
de vot, menţiunea "ANULAT" se înscrie o singură dată pe pachetul respectiv şi se aplică o
singură dată ştampila de control.
Se numără toţi alegătorii din listele electorale permanente şi suplimentare care au
participat la vot şi se consemnează numărul lor în rubricile corespunzătoare din procesele-
verbale. Se îndosariază listele electorale suplimentare în ordinea întocmirii lor.
Pentru fiecare tip de alegere se adună buletinele de vot utilizate aşa cum rezultă din
listele de alegător cu buletinele de vot neutilizate şi anulate. Suma acestora, care trebuie să
corespundă cu numărul de buletine primite în cadrul secţiei de votare, se consemnează în

59
procesul-verbal. În cazul în care suma lor este alta decât numărul de buletine de vot primite,
se precizează în procesul-verbal motivul pentru care apare eroarea, luându-se în considerare şi
întâmpinările şi contestaţiile adresate biroului electoral al secţiei de votare. În cazul în care
suma nu se verifică, membrii biroului electoral al secţiei de votare pot avea opinii separate.
Acestea se consemnează în procesul-verbal.
După aceste operaţiuni se procedează la deschiderea urnelor. Deschiderea urnelor se
face în mod succesiv. Următoarea urnă se deschide numai după ce se efectuează numărătoarea
buletinelor de vot şi se consemnează rezultatele în procesul-verbal de la urna anterioară.
Preşedintele va citi, cu voce tare, la deschiderea fiecărui buletin, denumirea competitorului
electoral votat şi va arăta buletinul de vot celor prezenţi.
Pe formularul tipizat elaborat de Autoritatea Electorală Permanentă, unul dintre
membrii biroului electoral, asistat de cel puţin încă un membru al acestuia, consemnează
opţiunea ce rezultă prin citirea fiecărui buletin de vot.
Fiecare buletin de vot citit şi consemnat în formular este aşezat de către preşedinte,
ajutat de ceilalţi membri ai biroului electoral, într-un pachet separat pentru fiecare competitor
electoral.
Pentru buletinele de vot nule, voturi albe, precum şi pentru cele contestate se fac
pachete separate. Sunt nule buletinele de vot care nu poartă ştampila de control a biroului
electoral al secţiei de votare, buletinele de vot având alt model decât cel legal aprobat sau la
care ştampila este aplicată pe mai multe patrulatere ori în afara acestora. Aceste buletine de
vot nu intră în calculul voturilor valabil exprimate. În cazul în care există buletine de vot
pentru care există opinii diferite privind valabilitatea votului, acesta va fi atribuit unui
candidat sau va fi considerat nul, în funcţie de părerea majorităţii membrilor biroului electoral
al secţiei de votare. Sunt voturi albe buletinele care nu au aplicată ştampila "VOTAT". Aceste
buletine nu intră în calculul voturilor valabil exprimate.
Rezultatul se consemnează în câte un tabel separat şi se încheie, în două exemplare
originale, câte un proces-verbal. Procesele-verbale se semnează de preşedinte, de locţiitorul
acestuia, precum şi de membrii biroului electoral al secţiei de votare şi vor purta ştampila de
control a acesteia. Contestaţiile se prezintă preşedintelui biroului electoral al secţiei de votare.
Preşedintele biroului electoral al secţiei de votare hotărăşte, de îndată, asupra contestaţiilor a
căror rezolvare nu suferă întârziere.
Separat pentru Senat şi Camera Deputaţilor se întocmeşte câte un dosar care cuprinde:
procesul-verbal, în două exemplare originale, contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale
ale biroului electoral al secţiei de votare, buletinele de vot nule şi cele contestate, buletinele de
vot întrebuinţate şi necontestate, formularele tipizate care au fost folosite la calculul
rezultatelor, precum şi listele electorale utilizate în cadrul secţiei de votare, îndosariate pe
tipuri de liste.

60
 Dosarele, sigilate şi ştampilate, însoţite de listele electorale utilizate la secţia de votare
respectivă, se înaintează biroului electoral de circumscripţie, respectiv oficiului electoral, în
cel mult 24 de ore de la încheierea votării, de către preşedintele biroului electoral al secţiei de
votare, cu pază militară şi însoţit, la cerere, de reprezentanţii partidelor politice, alianţelor
politice, alianţelor electorale, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din
biroul electoral al secţiei de votare, candidaţii sau persoanele acreditate.

Constatarea rezultatelor alegerilor

După primirea dosarelor menţionate mai sus, biroul electoral de circumscripţie
încheie, separat pentru Senat şi pentru Camera Deputaţilor, câte un proces-verbal cuprinzând
totalizarea voturilor valabil exprimate pentru fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală şi candidat independent, pe care îl înaintează în termen de 24 de ore la Biroul
Electoral Central.
După primirea proceselor-verbale încheiate de către birourile electorale ale
circumscripţiilor, Biroul Electoral Central stabileşte partidele politice, alianţele politice,
alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
îndeplinesc pragul electoral, separat pentru Senat şi pentru Camera Deputaţilor.
Pragul electoral reprezintă numărul minim necesar de voturi valabil exprimate pentru
reprezentarea parlamentară, calculat după cum urmează:
a) 5% din totalul voturilor valabil exprimate la nivel naţional sau 20% din totalul voturilor
valabil exprimate în cel puţin 4 circumscripţii electorale pentru toţi competitorii electorali;
b) în cazul alianţelor politice şi alianţelor electorale, la pragul de 5% prevăzut la lit. a) se
adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară
şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al treilea, câte un singur procent din voturile
valabil exprimate în toate circumscripţiile electorale, fără a se putea depăşi 10% din aceste
voturi.
Pragul electoral este egal cu numărul întreg, fără zecimale, nerotunjit, rezultat din înmulţirea
punctelor procentuale stabilite conform celor de mai sus.
După primirea de la Biroul Electoral Central a constatării cu privire la partidele
politice, alianţele politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care întrunesc şi care nu întrunesc pragul electoral, biroul electoral de
circumscripţie procedează la atribuirea mandatelor de deputat, respectiv de senator. La
lucrările efectuate de biroul electoral de circumscripţie au dreptul să asiste candidaţii şi
persoanele acreditate.
Atribuirea de mandate se face avându-se în vedere numai partidele politice, alianţele
politice, alianţele electorale şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
au întrunit pragul electoral, în mod distinct pentru Senat şi pentru Camera Deputaţilor, precum

61
şi candidaţii independenţi care au obţinut un număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul
electoral al circumscripţiei în care au candidat.
Repartizarea şi atribuirea mandatelor de deputat şi de senator se fac în două etape: la
nivelul fiecărei circumscripţii electorale şi la nivel naţional:
a) la nivelul circumscripţiei electorale, biroul electoral stabileşte, separat pentru Senat şi
pentru Camera Deputaţilor, coeficientul electoral al circumscripţiei, prin împărţirea numărului
total de voturi valabil exprimate pentru toate listele de candidaţi ale partidelor politice,
alianţelor politice, alianţelor electorale şi ale organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale şi pentru candidaţii independenţi la numărul de deputaţi, respectiv de senatori, ce
urmează să fie aleşi în acea circumscripţie; coeficientul electoral este numărul întreg, fără
zecimale, nerotunjit, rezultat din această împărţire;
b) fiecărei liste i se repartizează atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral al
circumscripţiei electorale se include în voturile valabil exprimate pentru acea listă;
c) atribuirea mandatelor se face de biroul electoral de circumscripţie, în ordinea înscrierii
candidaţilor pe listă;
d) pentru candidaţii independenţi se atribuie fiecăruia câte un mandat, dacă a obţinut un
număr de voturi valabil exprimate cel puţin egal cu coeficientul electoral pentru deputaţi sau
pentru senatori, după caz; candidaţii independenţi participă la repartizarea mandatelor numai
în prima etapă, cea de la nivelul circumscripţiei; un candidat independent nu poate primi decât
un singur mandat;
e) voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obţinute de
listele de candidaţi ale partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale şi
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi mandatele ce nu au
putut fi atribuite de biroul electoral de circumscripţie se comunică de acesta Biroului Electoral
Central, pentru a fi repartizate centralizat.
Biroul Electoral Central însumează, separat pentru Senat şi pentru Camera
Deputaţilor, voturile neutilizate şi pe cele inferioare coeficientului electoral de circumscripţie
din toate circumscripţiile electorale, pentru fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă
electorală sau organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care întruneşte
condiţia; numărul voturilor astfel obţinute de fiecare partid politic, alianţă politică şi alianţă
electorală se împarte la 1, 2, 3, 4 etc., făcându-se atâtea operaţii de împărţire câte mandate nu
au putut fi atribuite la nivelul circumscripţiilor electorale; valoarea zecimală a câtului obţinut
din aceste împărţiri se va trunchia după a 15-a zecimală, fără rotunjire; câturile rezultate din
împărţire, indiferent de lista din care provin, se clasifică în ordine descrescătoare, până la
concurenţa numărului de mandate neatribuite; cel mai mic dintre aceste câturi constituie
coeficientul electoral naţional, pentru senatori şi, separat, pentru deputaţi; fiecărui partid
politic, fiecărei alianţe politice sau alianţe electorale i se repartizează atâtea mandate de
deputaţi sau, după caz, de senatori, de câte ori coeficientul electoral naţional se cuprinde în

62
numărul total al voturilor valabil exprimate pentru partidul politic, alianţa politică sau alianţa
electorală respectivă, rezultat din însumarea naţională a voturilor neutilizate şi a celor
inferioare coeficientului electoral de circumscripţie.
Desfăşurarea mandatelor repartizate pe circumscripţii electorale se face de Biroul
Electoral Central, după cum urmează:
a) pentru fiecare partid politic, alianţă politică, alianţă electorală sau organizaţie a cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, se împarte numărul voturilor neutilizate şi ai celor
inferioare coeficientului electoral de circumscripţie, din fiecare circumscripţie electorală, la
numărul total al voturilor valabil exprimate pentru acel partid politic, acea alianţă politică sau
alianţă electorală avut în vedere la repartizarea mandatelor naţionale; rezultatul astfel obţinut
pentru fiecare circumscripţie se înmulţeşte cu numărul de mandate cuvenite partidului,
alianţei politice, alianţei electorale sau organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale; datele obţinute se ordonează descrescător la nivelul ţării şi, separat, descrescător în
cadrul fiecărei circumscripţii; în circumscripţiile în care două sau mai multe partide politice,
alianţe politice, alianţe electorale, organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, în urma calculelor făcute, nu pot fi departajate în vederea determinării repartitorului
circumscripţiei respective, departajarea pentru ordonarea descrescătoare se va face având în
vedere întâi numărul voturilor rămase neutilizate în respectiva circumscripţie, apoi numărul
de voturi valabil exprimate în cadrul circumscripţiei, apoi numărul voturilor valabil exprimate
la nivel naţional, iar, în final, dacă niciunul din criteriile anterioare nu duce la departajare, prin
tragere la sorţi, organizată de Biroul Electoral Central; pentru fiecare circumscripţie se iau în
calcul primele partide politice, alianţe politice, alianţe electorale sau organizaţii ale cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, în limita mandatelor ce au rămas de repartizat în
circumscripţia respectivă; ultimul număr din această operaţiune reprezintă repartitorul acelei
circumscripţii; în continuare, se procedează la repartizarea mandatelor pe circumscripţii în
ordinea partidelor politice, alianţelor politice, alianţelor electorale, precum şi a
circumscripţiilor din lista ordonată pe ţară, astfel: primul număr din lista ordonată la nivel
naţional se împarte la repartitorul circumscripţiei de la care provine, rezultând numărul de
mandate ce îi revin în circumscripţia respectivă; în continuare se procedează identic cu
numerele următoare din lista ordonată la nivel naţional; în situaţia în care s-a epuizat numărul
de mandate cuvenite unui partid politic, unei alianţe politice, unei alianţe electorale sau unei
organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale ori dintr-o circumscripţie
electorală, operaţiunea se continuă fără acestea; dacă numărul din lista ordonată la nivel
naţional este mai mic decât repartitorul de circumscripţie, se acordă un mandat;
b) în cazul în care nu este posibilă acordarea mandatelor în ordinea ce rezultă din aplicarea
prevederilor de mai sus, Biroul Electoral Central are în vedere circumscripţia electorală în
care partidul politic, alianţa politică, alianţa electorală sau organizaţia cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale are cel mai mare număr de candidaţi sau un candidat, cărora nu li s-au

63
atribuit mandate, iar dacă şi astfel au rămas mandate neindividualizate pe circumscripţii,
circumscripţia electorală în care partidul politic, alianţa politică, alianţa electorală sau
organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale are cele mai multe voturi neutilizate
ori cele mai multe voturi inferioare coeficientului electoral de circumscripţie;
c) dacă după aplicarea celor de mai sus au mai rămas mandate nedesfăşurate pe circumscripţii,
Biroul Electoral Central le stabileşte pe baza acordului partidelor politice, alianţelor politice
sau alianţelor electorale cărora li se cuvin aceste mandate, iar în lipsa unui acord, prin tragere
la sorţi, în termen de 24 de ore de la încheierea operaţiunilor anterioare.
Biroul electoral de circumscripţie eliberează certificatul doveditor al alegerii
senatorilor şi deputaţilor cărora li s-au atribuit mandate, în termen de 24 de ore de la
încheierea fiecărei operaţiuni de atribuire.
În cazul în care organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale optează
pentru depunerea aceleiaşi liste de candidaţi în toate circumscripţiile electorale, mandatul de
deputat revine, în ordinea înscrierii, candidatului aflat pe lista organizaţiei minorităţii
naţionale respective.
Candidaţii înscrişi în liste care nu au fost aleşi sunt declaraţi supleanţi ai listelor
respective. În caz de vacanţă a mandatelor de senatori sau de deputaţi aleşi pe liste de
candidaţi, supleanţii ocupă locurile devenite vacante, în ordinea în care sunt înscrişi în liste,
dacă, până la data validării mandatului pentru ocuparea locului vacant, partidele politice sau
organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din partea cărora au candidat
supleanţii confirmă în scris, sub semnătura conducerii partidelor politice sau a organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, că supleanţii fac parte din partidul politic
respectiv ori din organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.

Publicarea rezultatelor alegerilor

Biroul Electoral Central publică rezultatele alegerilor în Monitorul Oficial al
României, Partea I, în termen util, pentru respectarea prevederilor art. 63 alin. (3) din
Constituţia României, republicată.

Autoritatea Electorală Permanentă

Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie administrativă autonomă cu

personalitate juridică şi cu competenţă generală în materie electorală, care are misiunea de a
asigura organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi a referendumurilor, precum şi finanţarea
partidelor politice şi a campaniilor electorale, cu respectarea Constituţiei, a legii şi a
standardelor internaţionale şi europene în materie.

64
 Autoritatea Electorală Permanentă îşi desfăşoară activitatea cu respectarea principiilor
independenţei, imparţialităţii, legalităţii, transparenţei, eficienţei, profesionalismului,
responsabilităţii, sustenabilităţii, predictibilităţii şi legitimităţii.
Autoritatea Electorală Permanentă este condusă de un preşedinte, cu rang de ministru,
ajutat de 2 vicepreşedinţi cu rang de secretar de stat.
Preşedintele este numit prin hotărâre adoptată în şedinţă comună a Senatului şi
Camerei Deputaţilor, la propunerea grupurilor parlamentare, dintre personalităţile cu pregătire
şi experienţă în domeniul juridic sau administrativ. Este numit preşedinte candidatul care
întruneşte majoritatea voturilor deputaţilor şi senatorilor.
Preşedintele este ajutat de 2 vicepreşedinţi cu rang de secretar de stat, unul numit de
Preşedintele României, iar celălalt de prim-ministru. Preşedintele şi vicepreşedinţii nu pot fi
membri ai unui partid politic.
Mandatul preşedintelui şi mandatele vicepreşedinţilor Autorităţii Electorale
Permanente sunt de câte 8 ani şi pot fi reînnoite o singură dată.
Mandatul preşedintelui sau vicepreşedinţilor încetează în următoarele situaţii:
a) expirarea mandatului;
b) demisie;
c) revocare;
d) deces.
Autoritatea Electorală Permanentă exercită următoarele atribuţii principale:
a) elaborează propuneri privitoare la asigurarea logisticii necesare desfăşurării alegerilor, pe
care le transmite spre însuşire Guvernului şi autorităţilor administraţiei publice locale, şi
urmăreşte modul de îndeplinire a propunerilor;
b) urmăreşte modul de delimitare a secţiilor de votare, de stabilire a localurilor secţiilor de vot
şi a sediilor birourilor electorale;
c) urmăreşte realizarea din timp a dotărilor specifice secţiilor de votare: urne şi cabine
tipizate, ştampile, tuşiere, recipiente pentru transportul buletinelor de vot şi altele asemenea;
controlează modul de păstrare a acestora între perioadele electorale;
d) urmăreşte modul de asigurare a fondurilor necesare realizării eşalonate, din timp, a
logisticii necesare desfăşurării procesului electoral;
e) monitorizează securitatea secţiilor de votare, a buletinelor de vot şi a celorlalte documente
şi materiale specifice perioadei electorale;
f) monitorizează întocmirea şi tipărirea listelor electorale permanente; monitorizează şi
controlează actualizarea Registrului electoral;
g) administrează Registrul electoral şi Registrul secţiilor de votare;
h) controlează şi monitorizează îndeplinirea sarcinilor care revin autorităţilor publice şi altor
organisme în pregătirea şi organizarea proceselor electorale;

65
i) asigură, în limita competenţelor sale, aplicarea unitară a dispoziţiilor legale referitoare la
organizarea alegerilor şi a referendumurilor;
j) elaborează studii şi propuneri vizând îmbunătăţirea sistemului electoral, pe care le dă
publicităţii şi le prezintă autorităţilor publice, partidelor politice, precum şi organizaţiilor
neguvernamentale interesate;
k) prezintă Parlamentului, în maximum 3 luni de la încheierea alegerilor pentru Senat şi
Camera Deputaţilor, pentru Preşedintele României, pentru Parlamentul European şi pentru
autorităţile administraţiei publice locale sau a unui referendum naţional, un raport asupra
organizării şi desfăşurării alegerilor, respectiv a referendumului, cuprinzând referiri la
participarea la scrutin, modul de desfăşurare a acestuia, abaterile şi neajunsurile, inclusiv de
ordin legislativ, constatate şi rezultatul consultării; raportul se dă publicităţii sub forma unei
cărţi albe;
l) implementează programe de informare şi educare a alegătorilor asupra sistemului electoral
românesc şi asupra respectării deontologiei electorale şi asigură popularizarea acestora;
m) organizează programe specifice de instruire şi formare profesională în materie electorală
pentru personalul autorităţilor şi instituţiilor, cu atribuţii în organizarea şi desfăşurarea
alegerilor, precum şi pentru persoanele care pot deveni membri ai birourilor electorale şi
operatori de calculator în secţiile de votare;
n) elaborează programe şi stabileşte proceduri unitare privind exercitarea dreptului de vot de
către persoanele cu dizabilităţi şi asigură popularizarea acestora;
o) elaborează proiectul bugetului propriu, care se aprobă prin legea bugetului de stat;
p) întocmeşte lista cu personalul de specialitate atestat de Institutul Naţional de Statistică, care
participă la centralizarea, prelucrarea datelor şi constatarea rezultatelor alegerilor;
q) coordonează sistemul informaţional electoral naţional;
r) achiziţionează, în condiţiile legii, aplicaţiile şi/sau serviciile informatice utilizate de Biroul
Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării;
s) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Afacerilor Interne,
data alegerilor şi calendarul acţiunilor din cuprinsul perioadei electorale;
ş) elaborează şi supune Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Afacerilor Interne,
proiectele de hotărâri specifice bunei organizări şi desfăşurări a alegerilor;
t) elaborează proiecte de acte normative pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea sistemului
electoral românesc, pe care le supune Guvernului spre analiză şi exercitare a dreptului de
iniţiativă legislativă;
ţ) prezintă Guvernului spre aprobare, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul
Afacerilor Interne, proiectul hotărârii Guvernului privind aprobarea cheltuielilor necesare
pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor;
u) certifică spre neschimbare, cu 10 zile înainte de data alegerilor, aplicaţiile informatice
utilizate de Biroul Electoral Central pentru centralizarea rezultatelor votării şi le pune la

66
dispoziţia partidelor politice şi organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
înscrise în competiţia electorală, la cererea scrisă a acestora;
v) face propuneri Guvernului pentru stabilirea datei de organizare şi desfăşurare a alegerilor
parţiale pentru autorităţile administraţiei publice locale şi sprijină organizarea acestora;
w) veghează la respectarea legii privind organizarea şi desfăşurarea referendumurilor locale;
x) asigură aplicarea legislaţiei privind finanţarea activităţii partidelor politice şi a campaniilor
electorale;
y) organizează conferinţe, seminare şi congrese naţionale şi internaţionale în domeniul său de
activitate;
z) asigură transparenţa cheltuielilor efectuate pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor şi
referendumurilor.
Autoritatea Electorală Permanentă prezintă Parlamentului anual un raport asupra
activităţii sale.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Autoritatea Electorală Permanentă adoptă decizii,
hotărâri şi instrucţiuni, care se semnează de preşedinte şi se contrasemnează de vicepreşedinţi.
Hotărârile şi instrucţiunile Autorităţii Electorale Permanente care au caracter normativ se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Hotărârile şi instrucţiunile Autorităţii Electorale Permanente care nu au caracter normativ,
precum şi deciziile Autorităţii Electorale Permanente se comunică persoanelor interesate şi se
aduc la cunoştinţă publică prin afişare pe site-ul propriu.

Să ne reamintim...
1. Poporul, naţiunea deţin puterea politică pentru exercitarea căreia poporul,
naţiunea creează statul ca un ansamblu sistematizat de organe de stat deseori
denumite autorităţi statale sau publice.
2. În sistemul nostru constituţional, conform prevederilor Constituţiei în vigoare
(art.2 alin.1), suveranitatea naţională aparţine poporului.
3. Însă, potrivit art.1 alin. (4) din Constituţia, republicată, prevede, în mod expres,
faptul că organizarea şi desfăşurarea acestei puteri se face pe baza principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, enumerând în mod clar cele trei clasice
puteri.
4. Deşi se afirmă de multe ori şi de mulţi faptul că teoria separaţiei puterilor în stat
„este teoria lui Montesquieu”, am putea să-l considerăm pe acesta doar ca fiind cel
care a readus-o în atenţie, în Secolul Luminilor, într-o viziune mai modernă adaptată
acelor timpuri. Nu în ultimul rând este necesar a sublinia faptul că Montesquieu a

67
vorbit nu doar despre separaţia puterilor, deşi a accentuat acest aspect al teoriei sale,
ci şi despre colaborarea dintre acestea.
5. Partidele politice sunt cele prin care cetăţenii îşi exprimă voinţa politică, de
acestea trebuind a se ţin cont atunci când vorbim, în prezent, despre separaţia şi
echilibrul puterilor în stat.
6. Drepturile electorale recunoscute şi cetăţenilor români sunt: dreptul de vot şi
dreptul de a fi ales.
7. Prin scrutin se înţelege modalitatea în care alegătorii desemnează deputaţii,
senatorii, consilierii, etc. În prezent se practică două sisteme diferite prin modul de
atribuire a mandatelor: sistemul majoritar şi sistemul reprezentării proporţionale.
8. Cadrul juridic general pentru organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii
Electorale Permanente este, începând cu iulie 2015, Legea nr. 208 din 2015, act
normativ prin care a fost abrogată legea care a reglementat organizarea şi
desfăşurarea alegerilor începând cu 2008, anume Legea nr.35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr.
67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul
aleşilor locali, şi care a fost modificată în cursul anului 2016.

Rezumat
1. Statul este organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei
puteri. Dacă vorbim despre stat sau putere (puteri) de stat vorbim despre acelaşi
lucru existând prin urmare identitate şi între noţiunile de autorităţi statale şi autorităţi
ale puterii.
2. Trăsăturile generale ale puterii de stat sunt următoarele: caracterul de putere;
puterea de constrângere; puterea socială; puterea de a exprima şi realiza voinţa ca
voinţă de stat; caracterul organizat; suveranitatea.
3. Despre separaţia şi echlibrul puterilor în stat au scris, de-a lungul timpului,
Aristotel, Platon, Locke, Montesquieu, Rousseau, în prezent regăsindu-se în
organizarea statală a puterii din orice stat democratic, constituţiile prevăzând
principiul în mod expres sau indirect prin modul în care identifică puterile şi
atribuţiile acestora, precum şi raporturile dintre acestea.
4. Apreciem că, în primul rând, constituţia oricărui stat modern „nu este altceva
decât repartiţia ordonată a puterii”, motiv pentru care ar fi exagerat a se vorbi despre

68
separaţia celor trei puteri în stat, fiind de neconceput o separare absolută a acestora,
o lipsă totală de colaborare între acestea sau, altfel spus, independenţa acestora.
Examinând dispoziţiile Constituţiei României, republicată, putem constata că aceasta
consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi
modernă.
5. Partidele politice sunt asociaţii libere ale cetăţenilor al căror scop este definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând ordinea constituţională
democratică a statului şi având vocaţia şi capacitatea guvernării. După cum pe scena
politică se face simţită vizibil prezenţa unui partid, a două sau a mai multora,
sistemele de partide existente în lume sunt: partidul unic, bipartidismul (cele mai
elocvente exemple sunt SUA şi Marea Britanie), multipartidismul (astfel precum
este şi România). În funcţie de disciplina votului, partidele politice se pot clasifica în
partide suple – cele care permit membrilor lor să voteze potrivit propriei conştiinţe,
şi partide rigide – cele care impun membrilor lor cum să-şi exprime votul, astfel
precum pot fi clasificate şi partidele din România.
6. Rolul esenţial pe care îl joacă partidele politice în cadrul democraţiei
constituţionale din România este evidentiat prin funcţiile specifice ale acestora, prin
intermediul carora partidele contribuie la formarea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor, precum şi la realizarea raporturilor de guvernare.
7. Dreptul de vot este prevăzut de art.36 din Constituţia României, republicată, iar
dreptul de a fi ales este consacrat prin art.37 din legea fundamentală. Dreptului de
vot îi sunt recunoscute următoarele trăsături: universalitatea, egalitatea, secretul,
caracterul direct şi caracterul liber exprimat.
8. Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constituite,
care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator au
dreptul, potrivit art. 62 alin. (2) din Constituţia României, republicată, la un mandat
de deputat, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin
10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui
deputat.
9. Pentru organizarea alegerilor se constituie circumscripţii electorale la nivelul celor
41 de judeţe, o circumscripţie în municipiul Bucureşti şi o circumscripţie separată
pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării.
10. Pentru organizarea procesului electoral funcţionează în mod permanent
Autoritatea Electorală Permanentă, care emite hotărâri, decizii şi instrucţiuni. În
perioada organizării alegerilor se formează Biroul Electoral Central, birouri
electorale de circumscripţie la nivel judeţean, al municipiului Bucureşti, oficii
electorale de sector, în cazul municipiului Bucureşti, şi un birou electoral de
circumscripţie pentru cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în afara ţării,

69
precum şi birouri electorale ale secţiilor de votare.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Din puterea executivă nu face parte:
a) Ministerul Justiţiei;
b) Ministerul Public;
c) Guvernul.
2. Nu face parte din autoritatea judecătorească:
a) Ministerul Public;
b) Consiliul Superior al Magistraturii;
c) Curtea Constituţională.
3. Partidul A şi partidul B îşi înregistrează fiecare candidatul pentru funcţia de
Preşedinte al României, la Biroul Electoral Central. În cadrul campaniei
electorale, AX – candidatul Partidului A susţine în mod consecvent înlocuirea
sistemului multipartidist cu cel al partidului unic susţinând că astfel nu se vor mai
înregistra greutăţi în atingerea majorităţii parlamentare. În consecinţă BY –
candidatul Partidului B se adresează Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie solicitând
declararea ca nelegală a Partidului A având în vedere că acesta militează
împotriva existenţei mai multor partide pe scena politică. În apărarea Partidului
A, avocatul acestuia susţine că Partidul A nu a afirmat niciodată că se impune
renunţarea la multipartidism şi trecerea la partid unic, iar AX are libertatea totală
de a afirma ce consideră necesar în campania electorală pentru a se asigura de
suportul câtor mai mulţi alegători. Care credeţi că va fi decizia instanţei de
judecată şi cum îşi va motiva această decizie?
4. Parlamentul României adoptă, la data de 02.02.2014, Legea nr.x/2014 privind
educaţia naţională. Guvernul, ce nu mai are susţinere majoritară în Parlament,
putând fi considerat un guvern minoritar, nu este de acord cu conţinutul Legii
nr.x/2014 şi, anterior, promulgării acesteia de Preşedintele României, adoptă, la
data de 07.02.2014, OUG nr. y/2014 privind educaţia naţională, OUG ce se
publică în Monitorul Oficial al României, la data de 09.02.2014. La data de
08.02.2014, Preşedintele României promulgă Legea nr.x/2014 care se publică în
Monitorul Oficial al României la data de 08.02.2014. În tot acest context,
Guvernul României se adresează Curţii Constituţionale a României. Precizaţi:
a) Ce poate sesiza Guvernul României la Curtea Constituţionala a României?
b) Care din cele două acte normative – Legea x/2014 sau OUG nr.y/2014 – va
rămâne în vigoare şi cum argumentaţi răspunsul formulat?
c) Apreciaţi că prin acţiunea sa de a emite OUG în acelaşi domeniu cu legea

70
 emisă de Parlament, Guvernul a afectat principiul separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat? Argumentaţi răspunsul formulat.
5. Parlamentul României adoptă la data de 01.02.2014, Legea nr. x/2014 privind
organizarea şi funcţionarea instituţiei Preşedintelui României. Prin art.4 al Legii
nr. x/2014, s-a prevăzut obligaţia Preşedintelui României de a promulga orice
lege adoptată de Parlament în termen de 10 zile de la data primirii legii adoptate
de Parlament, în caz contrar acesta putând fi tras la răspundere de către
Parlament, sancţiunea aplicabilă fiind demiterea din funcţia de Preşedinte al
României. Primind spre promulgare Legea nr. x/2014, Preşedintele României
decide a emite Decretul nr.y/2014 prin care se prevede nepromulgarea legii
amintite. Precizaţi:
a) Este constituţională prevederea art.4 din Legea nr. x/2014? Argumentaţi
răspunsul formulat.
b) Este în conformitate cu prevederile Constituţiei, în vigoare, decizia
Preşedintelui României de a nu promulga legea? Argumentaţi răspunsul formulat.
c) Precizaţi dacă prin prevederea art.4 din Legea nr. x/2014, Parlamentul a
încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat? Dar Preşedintele
României prin emiterea decretului nr. y/2014? Argumentaţi răspunsurile
formulate.
6. Daţi două exemple de situaţii în care să se fi încălcat principiul separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat.
7. Ce implică faptul că România este organizată potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat?
8. Care sunt condiţiile necesare pentru exercitarea dreptului de vot?
9. Precizaţi care sunt cele trei autorităţi publice prevăzute de Constituţie care nu
fac parte din niciuna dintre cele trei puteri ale statului.
10. Explicaţi cum asigură, prin rolul şi atribuţiile sale constituţionale, Curtea
Constituţională a României respectarea principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor în stat?

Modulul II. INSTITUTIILE POLITICO-JURIDICE

Cuprins

71
 Introducere. .............................................................................................................. 72
Competenţe ............................................................................................................... 72
Unitatea de învăţare II.1.Parlamentul României ..................................................... 73
Unitatea de învăţare II.2. Puterea executivă. Şeful de stat. Guvernul ................... 101
Unitatea de învăţare II.3. Autoritatea judecatorească ........................................... 123

Introducere
Această unitate de învăţare urmăreşte familiarizarea studenţilor cu notiuni precum
parlament, sef de stat, guvern, autoritate judecatoreasca. Astfel, studenţii vor fi
introduşi în studiul instituţiei Parlamentului cât priveşte organizarea, funcţionarea
acestuia, statutul parlamentarilor, actele pe care le emite această autoritate,
procedura de elaborare a legii; în studiul puterii executive, accentul fiind pus pe
şeful de stat – rolul şi atribuţiile acestuia, răspunderea şi actele pe care le poate
emite; precum şi în studiul autorităţii judecătoreşti.

Competenţe
Structura de învăţare permite:
 dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita elementele specifice
fiecărei noţiuni prezentate în această unitate de învăţare, precum cele din cadrul
parlamentului, executivului, autorităţii judecătoreşti, cât şi de a decela raportul
dintre acestea, precum şi dintre cele trei puteri;
 să identifice şi să interpreteze prevederile constituţionale cărora li se
circumscriu noţiunile, instituţiile mai sus specificate.

Unitatea de învăţare II.1. Parlamentul României

Cuprins

72
 II.1.1. Introducere ..................................................................................................... 73
II.1.2. Competenţe..................................................................................................... 73
II.1.3. Noţiunea şi funcţiile Parlamentului ............................................................... 73
II.1.4. Structura Parlamentului ................................................................................ 79
II.1.5. Organizarea internă a Parlamentului............................................................ 79
II.1.6. Funcţionarea Parlamentului .......................................................................... 84
II.1.7. Deputaţii şi senatorii ...................................................................................... 86
II.1.8. Actele Parlamentului ...................................................................................... 88
II.1.9. Legea, ca act juridic al Parlamentului........................................................... 91

II.1.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu noţiunea de parlament, cu
structura şi organizarea internă a acestuia, cu funcţionarea acestuia, cu statutul
parlamentarilor, precum şi cu actele pe care le poate emite această autoritate şi,
mai ales, cu procedura de elaborare a legii, legea fiind principalul act emis de
parlament.

II.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite înţelegerea disctinţiei dintre structura
parlamentului şi organizarea internă a acestuia, studentul putând identifica
corect, spre exemplu, comisiile, grupurile parlamentare ca fiind elemente ale
organizării interne a parlamentului, putând astfel a opera corect cu acestea ţinând
cont de competenţa şi de atribuţiile lor.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 8 ore.

II.1.3. Noţiunea şi funcţiile Parlamentului

Parlamentul este o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe corpuri
sau camere, fiecare alcătuită dintr-un număr de membrii (senatori sau deputaţi) cărora poporul

73
le deleagă exerciţiul drepturilor lui naturale şi inalienabile de a-şi exprima juridic voinţa prin
emiterea legilor.
Parlamentul a apărut ca o reacţie firească împotriva despotismului şi a tiraniei
monarhice, a absolutismului monarhic, nefiind altceva decât răspunsul la cerinţa poporului de
a participa la facerea legilor, mai ales la momentul la care se recunoaşte că suveranitatea
aparţine poporului. Imposibilitatea exercitării directe a acestei suveranităţi prin participarea la
întocmirea şi adoptarea legilor, a determinat găsirea unei soluţii ce a constat în delegarea de
către popor a exerciţiului dreptului său, natural şi inalienabil, de a legifera unor reprezentanţi.
Parlamentul are un loc şi un rol deosebit în sistemul statal întrucât prin el se exercită
puterea poporului iar funcţiile sale sunt specifice conducerii statale şi anume funcţii de
conducere şi funcţii deliberative.
Studierea acestor funcţii presupune o clasificare pe criteriul conţinutului acestora, mai
exact a atribuţiilor parlamentului şi din acest punct de vedere distingem:

1. Funcţia legislativă este cea mai importantă împuternicire a parlamentului

În explicarea acesteia ne vom referi la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la
sensul de act normativ emis de parlament conform art. 61 din Constituţie potrivit căruia
Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
În practică parlamentul nu exercită singur această funcţie, el împărţind-o cu executivul
– delegarea legislativă, iniţiativă legislativă, promulgarea legilor; cu propriile comisii – prin
atribuţiile specifice din procedura de legiferare, şi cu electoratul – prin intermediul
referendumului.
Potrivit art. 73 din Constituţie domeniul rezervat legii, în care numai Parlamentul se
poate pronunţa se împarte în trei categorii de legi şi anume: legile constituţionale, legile
organice şi legile ordinare. Aşadar, în acest context am avut în vedere accepţiunea restrânsă a
termenului de lege, anume acea prin care avem în vedere exclusiv acele acte normative care
sunt adoptate de Parlamentul României, conform procedurii specificate la nivel de principiu
de Constituţie şi care este dezvoltată prin regulamentele parlamentare, şi care titulatura de
lege.
Funcţia legislativă nu trebuie să fie confundată cu funcţia constituantă, aceasta din
urmă fiind îndeplinită de organisme speciale şi doar în situaţii excepţionale, pe baza unor
reglementări exprese, putând fi exercitată şi de parlament.
Funcţia legislativă constă în edictarea de norme juridice, obligatorii pentru celelalte
puteri în stat, dar şi pentru cetăţeni.

2. Funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale

şi juridice

74
 Exercitând prerogativele conducerii statale care îi sunt delegate de popor, parlamentul
poate decide în problemele cele mai importante, domeniile din care provin acestea fiind
prevăzute de Constituţie şi dezvoltate prin lege.
În acest sens îi revin parlamentului: adoptarea bugetului naţional, aprobarea
programului guvernului, declararea mobilizării totale sau parţiale, reglementarea sistemului
electoral, reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului, reglementarea cetăţeniei,
stabilirea sistemului general al taxelor şi impozitelor, emisiunea de monedă, stabilirea
regimului proprietăţii şi a moştenirii, stabilirea regimului general privind raporturile de
muncă, sindicatele şi securitatea în muncă, organizarea şi funcţionarea sistemului
educaţionale, organizarea administrativă a teritoriului, stabilirea statutului funcţionarului
public, etc.

3. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale
Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor astfel de atribuţii diferă de la un stat la
altul.
Este o funcţie prin care se exprimă dreptului parlamentului de ”instituţionalizare” a
celorlalte autorităţi statale.
În România, conform Constituţiei, Parlamentul:
- poate suspenda din funcţie Preşedintele României – art.95,
- acordă votul de încredere Programului şi întregii liste a Guvernului – art. 103,
- poate retrage încrederea acordată Guvernului – art. 113, art. 114
- numeşte Avocatul Poporului – art. 65
- numeşte consilierii de conturi de la Curtea de Conturi – art. 140
- numeşte şase judecători la Curtea Constituţională, fiecare Cameră numind câte trei
judecători, etc.

4. Controlul parlamentar
Controlul parlamentar este necesar deoarece parlamentul, ca organ reprezentativ al
poporului trebuie să constate direct şi deplin cum sunt aplicate şi respectate Constituţia şi
legile şi cum autorităţile statale îşi realizează rolul pe care îl au în societate.
Controlul parlamentar este, în principiu, un control deplin în sensul că el se exercită
asupra întregii activităţi potrivit legilor, având dreptul de a anula actele ilegale, de a revoca
organe de stat şi înalţi funcţionari. Controlul se exercită însă diferenţiat în funcţie atât de
natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistem a autorităţii de stat controlate. El se
exercită fie direct, de către întregul parlament, fie de una dintre camerele sale, fie prin alte
mijloace şi exemplificăm în acest sens obligaţia guvernului de a prezenta informaţiile şi
documentele solicitate.

75
 Recunoaşterea acestei funcţii parlamentului nu înseamnă că i se recunoaşte şi o funcţie
jurisdicţională pentru că acesta nu poate interveni în activitatea specifică justiţiei, controlul
exercitat de parlament având un caracter politic şi nu jurisdicţional.
Formele prin care se exercită controlul sunt:
a. prin rapoarte, mesaje, programe prezentate parlamentului
- prevederile constituţionale în vigoare obligă anumite autorităţi statale a prezenta
parlamentului astfel de documente,
- astfel:
- Preşedintele României care prezintă un mesaj anual privind principalele
probleme politice ale naţiunii, conform art. 88;
- ascultarea şi aprobarea programului Guvernului, conform art. 103;
- ascultarea raportului Curţii de Conturi, conform art. 140;
- ascultarea rapoartelor Avocatului Poporului, conform art. 60

b. prin comisiile parlamentare – care pot fi comisii de anchetă sau comisii speciale şi care pot
apela şi reguli specifice judiciare pentru a-şi desfăşura activitatea, au astfel posibilitatea, spre
exemplu, de a cita martori care au obligaţia să se prezinte la audieri

c. prin întrebări (care pot fi formulate oral sau în scris) şi interpelări numai în formă scrisă,
formulate de parlamentari adresate diferitelor instituţii şi autorităţi ale statului
- întrebările sunt cereri adresaate de deputaţi sau senatori autorităţilor şi instituţiilor statului în
legătură cu activitatea acestora ce poate fi verificată, conform competenţei sale, de Parlament,
sau în orice ale probleme sociale, economice, culturale, etc.
- prin acestea parlamentarii pot solicita informaţii, precizări, putându-se obţine informaţii
privind veridicitatea unei afirmaţii sau exactitatea acesteia
- pot fi adresate prim-ministrului, miniştrilor sau altor conducători ai uno autorităţi ale
administraţiei publice
- nu pot fi adresate întrebări care privesc: probleme personale, particulare ale parlamentarului
adresant; acordarea de consultaţii juridice; procese aflate pe rolul instanţelor de judecată;
soluţionarea unor cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată; activitatea unor persoane care
nu îndeplinesc funcţii sau demnităţi publice
- răspunsurile la întrebări pot fi formulate verbal sau scris
- răspunsul nu poate fi oferit dacă în sală nu se află parlamentarul care a adresat întrebarea
- în principiu, niciun parlamentar nu poate adresa mi mult de 2 întrebări/şedinţă
- cele două Camere ale Parlamentului stabilesc, de regulă, o zi în care pot fi adresate aceste
întrebări.
- interpelările diferă de întrebări prin importanţă şi regim juridic

76
- acestea sunt cereri adresate guvernului sau membrilor acestuia prin care se solicită explicaţii
asupra politicii acestuia în probleme interne sau externe
- acestea se citesc în şedinţa publică şi se transmit preşedintelui camerei din care face parte
parlamentarul care va transmite interpelarea guvernului sau membrului acestuia căruia îi este
adresată
- urmare a răspunsului la o interpelare, într-o camară a parlamentului se poate ajunge la
iniţierea, dezbaterea şi votarea unei moţiuni simple prin care să-şi exprime poziţia faţă de
acest răspuns
- prim-ministrul şi miniştrii sunt obligaţi a răspunde la întrebările şi interpelările adresate.

d. prin dreptul parlamentarilor de a cere şi obţine informaţii

- aceste informaţii pot fi solicitate doar de la autorităţi publice
- în virtutea prevederilor art. 111 din Constituţie, Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele solicitate de
camerele sau comisiile Parlamentului
- pot fi solicitate doar copii certificate ale documentelor, şi în niciun caz nu vor fi comunicate
documente care privesc secrete de stat, o astfel de cerere putând fi refuzată

e. prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

- fiind o tribună publică unde cetăţenii pot să-şi prezinte propriile revendicări, aceştia pot
adresa petiţii parlamentarilor sau chiar camerelor Parlamentului sau chiar Parlamentului
- petiţii trebuie să fie scrise, semnate şi să conţină date de identificare ale petiţionarului fiind
respectată legislaţia în materie, anume OG nr. 27/2002, aprobată prin Legea nr. 233/2002

f. prin Avocatul Poporului

- Avocatul Poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în
România şi este reglementată în art. 58-60 din Constituţie
- este o instituţie de origine suedeză ce cunoaşte denumiri ce diferă de la stat, fiind prezentă în
constituţiile din majoritatea statelor democratice din lume
- mai mult decât atât această instituţie se regăseşte şi la nivelul Uniunii Europene unde este
cunoscută şi sub titulatura originală, dar şi după cea de Mediator European
- poate avea o competenţă generală, astfel precum este cazul şi a celei de la nivel european,
dar şi din România, dar poate avea şi o competenţă specială acţionând doar în domenii,
precum drepturile copilului, drepturile militarilor
- rolul fundamental al Avocatului Poporului este de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti
îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele executive pe care legea le obligă
să-i asigure sprijinul necesar.

77
- Avocatul Poporului este o persoană independentă numită de către Parlament pe o perioadă
de 5 ani, îşi exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor interesate, răspunde
numai în faţa Parlamentului şi are obligaţia de a-i prezenta rapoarte în care poate face
recomandări privind legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţilor publice.

5. Conducerea în politica externă a parlamentului se manifestă prin importantele atribuţii care

îi revin şi anume:
- ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale,
- declararea stării de război,
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare.

6. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa privesc:

a. validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
- în prima şedinţă, după convocarea Parlamentului nou ales, la nivelul fiecărei camere se
procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru, hotărându-se validarea sau
invalidarea (anularea) alegerii fiecărui parlamentar
- pentru desfăşurarea acestei activităţi, la nivelul fiecărei camere a Parlamentului, se
înfiinţează câte o comisie de validare care va respecta configuraţia politică a camerei
- urmare a verificărilor făcute de această comisie, aceasta va întocmi un raport, decizia privind
validarea urmînd a fi luată de către fiecare cameră
- validarea a cel puţin 2/3 din numărul mandatelor de deputat, respectiv de senator permiţând
constituirea legală a fiecărei camere.
b. adoptarea regulamentului de funcţionare
- această atribuţie reflectă autonomia regulamentară a parlamentului şi a camerelor
- fiecare cameră a Parlamentului îşi va vota propriul regulament
- în sistemul bicameral, astfel precum este şi cel românesc, se adoptă şi un regulament al
şedinţelor comune
c. alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului, anume a birourilor permanente, a
comisiilor parlamentare

d. stabilirea bugetului propriu

- exercitarea acestei atribuţii exprimă autonomia bugetară a camerelor, respectiv a
parlamentului
e. unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor, precum cele privitoare la
imunitatea parlamentară.

78
 II.1.4. Structura Parlamentului

Parlamentele existente astăzi sunt formate dintr-o singură cameră – denumite

parlamente cu structură unicamerală sau din două sau mai multe adunări denumite parlamente
cu structură bicamerală sau multicamerală.
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat, dar fără ca între ele
să existe o conexitate rigidă.
În cazul parlamentelor bicamerale cele două camere pot avea competenţă identică sau
diferită, iar din analiza sistemelor existente se conturează trei ipoteze sub care se poate
prezenta cea de-a doua cameră:
- camera aristocratică – apărută ca reuniuni ale vasalilor regelui – precum este Camera
Lorzilor în Anglia;
- camera federală – corespunde structurii federale a statului reprezentând interesele statelor
membre ale federaţiei;
- camera democratică – apărută pentru o echilibrare a puterilor mai ales în statele unitare.
În literatura de specialitate s-au exprimat rezerve şi critici în legătură cu apariţia celei
de a doua camere democratice susţinându-se că este ilogică faţă de faptul că naţiunea este
unitară cu o voinţă indivizibilă în esenţa ei, că poate crea blocaje şi încetineală în adoptarea
legilor şi chiar conflicte constituţionale.
Susţinătorii acestui sistem argumentează, însă, că existenţa celei de a doua camere
reprezintă o garanţie solidă a faptului că parlamentul nu se va îndepărta de la mandatul dat de
popor, iar legile au parte de o dezbatere mai largă şi ajung să exprime mai plenar voinţa
electoratului, sunt reduse conflictele dintre parlament şi guvern.
În România ne află în prezenţa unui bicameralism nediferenţiat, în principiu, în sensul
că Parlamentul este format din două camere, ambele alese prin vot universal, egal, direct şi
liber exprimat.

II.1.5. Organizarea internă a Parlamentului

Camerele Parlamentului sunt organisme colegiale cu o compoziţie numeroasă, care

lucrează şi decid numai în plen, în sesiuni.
Pentru o mai bună organizare a activităţii parlamentare se organizează formaţiuni
restrânse de lucru care sunt: birouri, comitete, comisii, grupuri, etc. care îşi desfăşoară
activitatea potrivit regulamentului fiecărei camere sau, în cazul parlamentelor bicamerale, a
regulamentului şedinţelor comune ale celor două camere. Aceste formaţiuni sunt parţiale şi
închise, fiind considerate a fi structuri interne care se organizează şi îşi desfăşoară activitatea
conform Regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului. În organizarea acestor

79
structuri interne ale Parlamentului, Guvernul nu are niciun amestec, autonomia funcţională a
Parlamentului fiind consacrată şi garantată.
Întrucât orice parlament este format din majoritatea parlamentară şi minoritate,
denumită adeseori opoziţie, se pune problema de a găsi reguli şi proceduri care să împiedice
dominaţia majorităţii şi să protejeze minoritatea parlamentară în ideea ca pluralismul politic
să-şi găsească exprimarea. În acest sens se constituie:

a. Grupurile politice parlamentare

Constituirea grupurilor parlamentare este o facultate şi nu o obligaţie şi de aceea

deputaţii şi senatorii au posibilitatea de a se înscrie sau nu într-un grup parlamentar. Niciun
parlamentar nu poate fi obligat să facă parte dintr-un grup parlamentar având în vedere
mandatul reprezentativ pe care-l deţin parlamentarii noştri, conform prevederilor
constituţionale în vigoare. În situaţia în care, prin statutul său, un partid politic impune
membrilor săi să facă parte dintr-un grup parlamentar, o va face luând în considerare calitatea
de membru al partidului politic şi nu pe cea de senator sau deputat.
Aşadar, reprezentanţii partidelor politice se manifestă în interiorul celor doup Camere
prin formarea de grupări politice care reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid politic, aceasta
fiind regula, sau parlamentari susţinători ai aceloraşi idei politice.
Un parlamentar poate fi exclus dintr-un grup parlamentar, însă excluderea sa va afecta
doar calitatea sa de membru al grupului parlamentar în cauză, nicidecum calitatea de membru
a vreunei Camere a Parlamentului.
În România grupurile parlamentare se organizează separat pentru Senat, cu cel puţin 7
membrii, şi Camera Deputaţilor, din cel puţin 10 membrii, fiecare grup alegându-şi un
preşedinte şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. Dintre atribuţiile şi drepturile grupurilor
parlamentare amintim:
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi a
vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor acestora;
- pot propune membri în Comisia de validare;
- pot cere modificarea ordinii de zi a şedinţelor în plen;
- pot prezenta amendamente;
- pot solicita preşedintelui Camerei să verifice cvorumul de şedinţă;
- pot cere încheierea dezbaterilor asupra unei probleme, etc.

b. Statutul opoziţiei
Rezultat al pluralismului politic este apariţia majorităţii parlamentare – care susţine
Guvernul, dar şi a opoziţiei. Toate partidele şi formaţiunile politice sunt obligate să se alinieze

80
pe „două fronturi”, în principiu în funcţie de voturile pe care le-a obţinut urmare a scrutinului
electoral:
- „frontul majorităţii” – unde majoritatea are puterea de decizie;
- „frontul minorităţii” – unde minoritatea se va lupta pentru ca ideile sale să-şi găsească
reflectarea în hotărârile adoptate de majoritate.
Compoziţia politică a Parlamentului, dar şi a structurilor sale interne trebuie să reflecte
proporţional componenţa acestuia.

c. Birourile şi comitetele

Birourile, denumite uneori permanente, sunt organe interne ale Camerelor

parlamentare formate din deputaţi, respectiv senatori aleşi pe durata unei sesiuni parlamentare
sau a întregii legislaturi şi au, în principal, atribuţii privind buna desfăşurare a lucrărilor
Camerelor.
Organizarea, atribuţiile şi funcţionarea acestor birouri sunt reglementate prin
Constituţie, unde identificăm norme cu caracter de principiu, şi în Regulamentele
Parlamentului.
În România fiecare Cameră a Parlamentului îşi alege câte un birou permanent în care
preşedinţii sunt aleşi pe întreaga durată a mandatelor în timp ce ceilalţi membrii numai pe
durata fiecărei sesiuni, putând fi realeşi.
Preşedintele camerei este şi preşedintele biroului permanent ales prin vot secret din
care mai fac parte 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori (la Senat numai 2 chestori).
Componenţa acestora este aleasă după constituirea legală a Camerelor, fiind necesar a se
reflecta pe cât posibil configuraţia politică a Camerelor.
Preşedintele biroului permanent se alege prin vot secret, cu buletine de vot, fiecare
grup parlamentar având dreptul de a face o singură propunere. va fi declarat ales ca şi
preşedintele al biroului permanent şi implicit al Camerei respective, candidatul care a obţinut
la primul scrutin cel puţin jumătate plus unu din voturile tuturor membrilor Camerei, iar în
cazul în care niciunul dintre candidaţi nu obţine acest număr de voturi, se va trece la
organizarea unui nou tur de scrutin, câştigătorul urmând a fi desemnat de această dată pe baza
majorităţii relative.
Pentru vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii, grupurile parlamentare fac propuneri,
însă Camerele stabilesc numărul de locuri în birou pentru fiecare grup parlamentar. Membrii
birourilor permanente pot fi şi revocaţi din funcţie, în condiţiile şi cu respectarea procedurii
prevăzute în acest sens de Regulamentele Camerelor.
Dintre atribuţiile birourilor permanente enumerăm:
- propun Camerelor data începerii şi încheierii sesiunilor parlamentare;
- pot solicita convocarea sesiunilor extraordinare

81
- primesc şi distribuie proiectele şi propunerile de legi;
- conduc şi controlează serviciile Camerelor;
- întocmesc proiectele ordinii de zi a şedinţelor şi programul de lucru.
Printre atribuţiile preşedintelui unui birou permanent, regăsim:
- convocarea Camerei în sesiuni;
- conducerea lucrărilor Camerei;
- conducerea lucrărilor biroului permanent;
- asigurarea ordinii în timpul dezbaterilor, precum şi a respectării prevederilor regulamentului:
- anunţarea rezultatului votării şi a hotărârii adoptate;
- reprezentarea Camerei în relaţiile cu autorităţile interne şi externe, etc.;
Secretarii Camerelor au ca şi atribuţii:
- întocmirea listei înscrierilor la cuvânt;
- prezentarea propunerilor, amendamentelor şi a oricăror comunicări adresate adunării;
- efectuarea apelului nominal;
- notarea rezultatului votării;
- ţinerea evidenţei hotărârilor adoptate;
- urmărirea întocmirii stenogramelor şi a proceselor-verbale, etc.
Chestorii au ca şi atribuţii:
- verificarea modului de gestionare a patrimoniului Camerei;
- exercitarea controlului financiar asupra cheltuielilor efectuate;
- prezentarea bugetului Camerei şi a încheierii exerciţiului bugetar anual;
- asigurarea menţinerii ordinii în spaţiul Camerei, etc.

În cazul parlamentelor bicamerale, uneori, cele două camere lucrează în şedinţe

comune în asemenea cazuri constituindu-se comitetul parlamentului cu regulament propriu de
funcţionare. Astfel de situaţii pot să apară cât Parlamentul funcţionează ca Adunare
Constituantă sau atunci când exercită anumite atribuţii ce pot fi exercitate doar în şedinţa
comună a celor două Camere, precum ascultarea mesajului Preşedintelui României sau
ratificarea tratatelor internaţionale.

d. Comisiile parlamentare

Şi acestea sunt organisme interne de lucru ale Parlamentului, iar prin funcţiile lor
privind atribuţiile legislative şi de controlm sunt organisme esenţiale ale activităţii
parlamentare, însă deciziile vor fi luate doar de Camere sau de Parlament, niciodată de aceste
comisii.
Desemnarea membrilor acestor comisii se va face la nivelul fiecărei Camere, ţinându-
se cont de calificarea, cunoştinţele, competenţele, preferinţele viitorilor membri.

82
 Comisiile parlamentare sunt de mai multe categorii şi anume permanente – alese pe
toată durata mandatului, temporare – alese pe o scrută perioadă de timp, şi comune.
Comisiile permanente au un rol deosebit în activitatea Parlamentului, fiind specializate
pe domenii de activitate (economie, finanţe, apărare, sănătate, etc.) şi având atribuţii de
studiere, avizare şi control. Acestea sunt alese pe durata mandatului Camerei, fiind, de regulă,
organisme de studiere, avizare şi control. Acestea avizează proiectele de legi şi propunerile
legislative, precum şi amendamentele, efectuează anchete parlamentare, dezbat şi hotărăsc
asupra altor probleme trimise de biroul permanent.
Organizarea comisiilor permanente este cuprinsă în detaliu în regulamentele celor
două Camere, însă, ca şi reguli de bază, membrii acestora sunt aleşi pe principiul reprezentării
proporţionale a grupurilor parlamentare, dar şi prin negocieri între reprezentanţii grupurilor.
Fiecare parlamentar trebuie să facă parte din cel puţin o comisie permanentă. După
desemnarea membrilor fiecare comisie, în prima şedinţă, îşi alege biroul comisiei format din
preşedinte, vicepreşedinţi şi secretari care va organiza activitatea comisiei. Preşedintele
comisiei va avea ca atribuţii: reprezentarea comisiei; conducerea şedinţelor; propunerea
participării altor persoane la şedinţele comisiei; menţinerea legăturilor cu alte comisii, etc.
Alte comisii care mai pot funcţiona, potrivit regulamentelor sunt: comisii temporare,
comisii speciale, comisii comune sau mixte, comisii de anchetă, comisii de validare, etc.
Comisiile temporare sunt alese pentru orice problemă sau domeniu bine determinate.
Atribuţiile acestor comisii sunt limitate la scopul înfiinţării lor. Aceste comisii se înfiinţează,
spre exemplu, pentru redactarea unor propuneri legislative sau pentru exercitarea unui control
aprofundat într-un domeniu sau asupra unei probleme. La momentul înfiinţării se vor stabili
împuternicirile şi modul de lucru al unor astfel de comisii. Între aceste comisii temporare şi
comisiile permanente nu există diferenţe de natură juridică sau de o altă natură.
Comisiile de anchetă sunt comisii temporare şi speciale. Acestea se pot înfiinţa la
solicitarea a cel puţin o treime din membrii fiecărei Camere. Comisiile pot cita ca martor orice
persoană care poate avea cunoştinţă despre vreo faptă sau împrejurare ce poate determina
aflarea adevărului, pot solicita efectuarea de expertize. În astfel de situaţii se aplică
prevederile legale cu privire la citarea, prezentarea şi ascultarea martorilor, prezentarea şi
predarea obiectelor sau înscrisurilor ori efectuarea de expertize. Nu pot fi chemaţi în faţa
acestor comisii: Preşedintele României, preşedinţii celor două Camere, magistraţii, Avocatul
Poporului, membrii Curţii Constituţionale şi a Curţii de Conturi. Instituţiile, autorităţile
publice, precum şi orice alte organizaţii sunt obligate a da curs solicitărilor acestor comisii.
Este interzisă, însă, adresarea de întrebări despre viaţa personală a celui audiat sau a familiei
acestuia. Dacă urmare a controlului efectuat de o astfel de comisie se sesizează abateri cu
privire la activitatea unui membru al Guvernului, va fi înştiinţat Preşedintele României şi
Prim-ministrul pentru a se analiza posibilitatea tragerii la răspundere a acelui ministru. Dacă

83
se dezvăluie abuzuri sau ilegalităţi în activitatea Guvernului, se poate ajunge la retragerea
sprijinului politic al Guvernului în cauză, prin introducerea unei moţiuni de cenzură.
Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare:
- aceste reguli sunt înscrise în Regulamentele celor două Camere;
- regulile prevăzute de Regulamente sunt comune pentru oricare categorie de comisie,
excepţiile fiind prevăzute în mod expres;
- şedinţele sunt convocate de preşedintee comisiei cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţă;
- parlamentarii sunt obligaţi a participa la aceste şedinţe;
- şedinţele nu sunt publice, dar în anumite situaţii au acces la aceste şedinţe: miniştri,
specialişti, alte persoane invitate;
- se lucrează în mod valabil în prezenţa a jumătate plus unu din membri, iar hotărârile sunt
adoptate cu votul majorităţii simple;
- votul este, de regulă, deschis;
- sunt stabilite zile de lucru ale comisiilor;
- comisiile emit avize, rapoarte care vor cuprinde, în mod obligatoriu, opinia majorităţii, dar
şi părerea contrară, motivată;
- sesizarea comisiilor se face de către biroul permanent al Camerei. Dacă o comisie consideră
că un proiect sau o problemă aflată spre soluţionare la o altă comisie este de competenţa
sa, va solicita biroului permanent să i-l trimită. Comisia sesizată în fond va hotărî termenul la
care celelalte comisii îşi vor prezenta avizele, permiţând participarea acestora la lucrări cu un
vot consultativ. În raportul său, comisia sesizată în fond va trebui: să admită actul fără
modificare; să-l respingă sau să-l admită cu modificări.
- comisiile pot ţine şi şedinţe comune.

II.1.6. Funcţionarea Parlamentului

1. Mandatul sau legislatura reprezintă durata de timp pentru care parlamentarii au fost aleşi şi
diferă de la un stat la altul, în România mandatul fiind, potrivit Constituţiei, de 4 ani cu
posibilitatea prelungirii în situaţiile speciale prevăzute de acelaşi act normativ, anume de
război sau catastrofă, dar cu respectarea condiţiilor prevăzute de Constituţie. Acest mandat se
încheie la expirarea termenului de 4 ani sau când Parlamentul se dizolvă. Acest termen începe
să curgă de la data când au loc alegerile pentru deputaţi şi senatori şi se termină la data
efectuării alegerilor pentru noul Parlament. Noile alegeri au loc în cel mult 3 luni de la
expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Noul Parlament se reuneşte, la
convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri. Până la întrunirea
legală a noului Parlament, vechiul Parlament îşi va prelungi mandatul neavând toate
împuternicirile, astfel: nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica, abroga legi
organice.

84
2. Sesiunea parlamentară – reprezintă durata periodică în care Parlamentul îşi desfăşoară
activitatea.
Sesiunile pot fi ordinare – în care Camerele sunt obligate, conform art. 66 din
Constituţiei, să se întrunească şi în sesiuni extraordinare care se pot organiza, ori de câte ori
este nevoie, în afara sesiunilor ordinare.
În România sesiunile ordinare sunt două pe an, prima începând în luna februarie şi
neputând depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii decembrie.
Parlamentul poate fi convocat în sesiune doar de preşedintele fiecărei Camere, prin
decizie, solicitarea convocării putând fi a Preşedintelui României, a preşedintelui Camerei sau
a birourilor sau a comitetului permanent. Prin excepţie de la regula privitoare la convocare,
după cum am menţionat deja, Preşedintele României convoacă Parlamentul nou ales în prima
sa sesiune.
Parlamentul poate fi convocat şi de drept în 24 de ore de la declanşarea unei agresiuni
armate împotriva României sau în 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a celei de
urgenţă.
3. Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor în care Parlamentul hotărăşte şedinţă secretă şi
pot fi separate (a fiecărei cameră) sau comune. Prezidarea şedinţelor se face de preşedintele
camerei sau în lipsa acestuia de unul dintre vicepreşedinţi, iar în cazul şedinţelor comune,
alternativ de fiecare dintre preşedinţii fiecărei camere. La şedinţe au dreptul să participe:
miniştri, diplomaţi, presă, cetăţeni pe baza autorizaţiei sau a invitaţiei emise de secretarul
general al Camerei.
Cvorumul de şedinţă este cel al majorităţii absolute, parlamentarii care nu pot participa
fiind obligaţi a comunica motivul neparticipării. Programul şedinţei cuprinde: comunicări,
întrebări, interpelări, propuneri de modificare a ordinii de zi, discutarea problemelor înscrise
pe ordinea de zi, parlamentarii fiind nevoiţi a se înscrie la cuvânt. Se vor discuta cu prioritate
probleme precum: aplicarea prevederilor regulamentelor, prelungirea sau amânarea şedinţei,
amânarea sau încheierea dezbaterii unor probleme. Proiectul ordinii de zi va fi întocmit de
biroul permanent al Camerei, dar va fi adoptat de Cameră.

4. Sistemul de vot
Asupra problemelor dezbătute Camerele Parlamentului decid prin vot care poate fi
deschis sau secret.
Votul secret se exprimă prin buletine, bile sau electronic, votul cu buletine fiind
obligatoriu atunci când sunt organizate alegeri pentru ocuparea unor funcţii în cadrul
Parlamentului sau a structurilor sale interne. Votul deschis se realizează prin: ridicare de
mâini; apel nominal; ridicare în picioare sau vot electronic.

85
 Sistemul de vot în parlamente a cunoscut, sub presiunea cetăţenilor o anumită
evoluţie, de la votul secret la votul deschis, prima formă mai subzistând în cazul alegerilor în
funcţii.
Tendinţa populară a coincis şi cu maturizarea partidelor politice care au început să
prefere tehnica votului deschis care permite un control asupra opţiunilor parlamentarilor, iar
guvernul poate avea o imagine clară a susţinerii de care se bucură în rândul majorităţii
parlamentare al cărei exponent este..

II.1.7. Deputaţii şi senatorii

Membrii Parlamentului poartă denumirea de deputaţi sau senatori, în funcţie de

Camera Parlamentului din care fac parte, şi sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, existând însă şi alte modalităţi de desemnare. De exemplu, în Constituţia
României se stabileşte că organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu
întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte
un loc de deputat, în condiţiile stabilite prin legea electorală.
Cât priveşte senatorii ei pot fi aleşi, de drept sau numiţi, în România în prezent nu
regăsim aceste ultime două categorii de senatori – de drept sau numiţi. Precizări se impun în
cazul senatorilor de drept care se regăsesc în acele sisteme constituţionale care stabilesc că
anumite persoane (de regulă foşti primi-miniştrii, preşedinţi ai academiei, şefi ai cultelor
religioase, etc.) fac parte din senat în temeiul calităţii lor. Senatorii numiţi au fost consacraţi
prin unele constituţii, precum este de exemplu Constituţia română din 1938, ei fiind
desemnaţi de rege. Senatorii aleşi reprezintă însă regula în virtutea principiului că ei sunt cei
care îi reprezintă pe cetăţeni.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pe durata mandatului şi intră în exercitarea mandatului
de la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a
depunerii jurământului, conform art. 70 alin. (1) din Constituţie.
Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou
alese, în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate sau de deces.

Drepturi şi obligaţii parlamentarilor

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor ar putea fi clasificate în funcţie de
conţinutul lor, de timpul în care pot sau trebuie să fie exercitate, de actul normativ care le
prevede, etc.
Principalele drepturi şi obligaţii ale parlamentarilor sunt:
- de a participa la întreaga activitate a Parlamentului şi Camerei din care fac parte, de a
participa la şedinţele plenului, grupurilor şi comisiilor parlamentare;
- de a iniţia proiecte legislative;

86
- de a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri adoptate de Parlament;
- de a pune întrebări şi a adresa interpelări;
- de a cere informaţiile necesare de la autorităţile şi instituţiile publice;
- de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii;
- de a primi indemnizaţii şi diurne, de a li se asigura cazarea şi gratuitatea transportului;
- de a li se acorda concedii în condiţiile Regulamentului Camerei.

Incompatibilităţi şi imunităţi

Prin Constituţie se stabileşte ca şi incompatibilitate aceea că funcţia de senator sau

deputat nu este compatibilă cu altă funcţie publică de autoritate cu excepţia celei de membru a
Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin legi organice, astfel precum este şi Statutul
deputaţilor şi senatorilor, în special pentru evitarea corupţiei şi a conflictului de interese.
Imunitatea parlamentarului urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor
urmăriri judiciare abuzive şi şicanatorii.
În articolul 72 din Constituţie se prevăd condiţiile şi normele procedurale care
guvernează în România urmărirea penală a parlamentarilor.
Există două aspecte ale imunităţi parlamentare:
- prima caracterizată prin inexistenţa răspunderii care pun parlamentarul la adăpost
pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului – respectiv discursuri,
opinii, mod de vot, etc.,
- iar a doua categorie, care se mai numeşte şi a inviolabilităţilor, şi care cuprinde reguli
speciale privind percheziţia, reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată a parlamentarilor în
cazul în care aceştia sunt învinuiţi de infracţiuni de drept comun. În anumite condiţii aceasta
este garantată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului. Aceasta a fost restrânsă doar la domeniul penal, urmare a revizuireii
constituţionale din 2003, fiind eliminate din cuprinsul protecţiei juridice aspectele ce se
refereau la răspunderea contravenţională. Astfel, anumite măsuri procesuale, în cazul
săvârşirii unor fapte din domeniul penal, precum: percheziţionarea, reţinerea sau arestarea se
pot lua doar cu încuviinţarea Camerei din care face parte parlamentarul şi după ascultarea
celui în cauză. Aceasta nu înseamnă că parlamentarii nu pot fi urmăriţi sau trimişi în judecată
penală, însă aceasta se poate face doar de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, competenţa de judecată aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Excepţie de la
această regulă o reprezintă infracţiunile flagrante când măsurile procesuale amintite anterior
pot fi luate şi fără încuviinţarea Camerei respective. Cu toate acestea, ministrul justiţiei este
obligat să înştiinţeze neîntârziat pe preşedintele Camerei cu privire la măsurile luate iar, dacă
plenul Camerei apreciază că nu există temeiuri pentru luarea măsurii arestării unui
parlamentar, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. Cererea privind ridicarea imunităţii
parlamentare:

87
 - se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi;
- se adresează preşedintelui Camerei care o aduce la cunoştinţa senatorilor sau
deputaţilor în şedinţă publică, iar ulterior o trimite comisiei juridice spre examinare. Hotărârea
comisiei va fi adoptată cu votul majorităţii absolute a membrilor săi.
- un raport al acestei comisii se adresează grupului parlamentar din care parte
parlamentatul în cauză.
Imunitatea nu trebui interpretată ca o înlăturare a răspunderii deputaţilor sau
senatorilor pentru încălcarea legilor, ci ca o asigurare a protecţiei parlamentarilor împotriva
urmăririlor judiciare abuzive şi o garantarea a libertăţii de gândire şi acţiune a acestora.

Răspundere şi sancţiuni

Parlamentarii au obligaţia de a respecta normele regulamentare şi nu numai, în caz

contrar pot fi aplicate sancţiuni de către preşedintele Camerei şi chiar de către Cameră. În
cazul în care parlamentarii nu-şi îndeplinesc obligaţiile ei pot fi sancţionaţi cu: avertisment,
chemare la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sala de şedinţă, interzicerea
participării la lucrări pe maxim 15 zile, excluderea temporară.

II.1.8. Actele Parlamentului

Actele Parlamentului pot avea caracter exclusiv politic caz în care, deşi cuprind şi o
manifestare de voinţă în scopul de a produce efecte sociale, cuprind numai afirmaţii de
principiu sau luări de atitudine, poziţie lipsite de efecte juridice imediate, dar care se bucură
de influenţă asupra opiniei publice. Astfel de acte cu caracter exclusiv politic sunt: declaraţia,
mesajul şi apelul.
Celelalte acte ale Parlamentului pot fi clasificate în două categorii şi anume: acte cu
caracter normativ şi acte cu caracter individual (nenormativ).
Din prima categorie fac parte: legile, regulamentele Camerelor şi Parlamentului şi
unele hotărâri. În a doua categorie identificăm numai moţiunile şi doar acele hotărâri care
cuprind manifestări de voinţă în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în sarcina unor
subiecte dinainte determinate.

1. Regulamentele parlamentare

Sunt întotdeauna acte normative şi sunt supuse obligaţiei de publicare în Monitorul

Oficial, fie sub semnătura unuia dintre preşedinţii celor două Camere, fie sub a ambilor
preşedinţi. Fiecare Cameră îşi adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, iar

88
Parlamentul, în plen, cu votul majorităţii membrilor adoptă un regulament al şedinţelor
comune.
Regulamentele sunt supuse în integralitate controlului de constituţionalitate la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui
număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, conform prevederilor
art.146 lit.c) din Constituţie.
În România, Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin Deciziile nr.45 şi 46 din anul
1994, fiind declarate ca neconstituţionale prevederi din regulamente, prevederi care vizau
drepturi şi obligaţii ce ţin de statutul parlamentarilor, Curtea reţinând că regulamentele pot
cuprinde reguli de procedură care să permită punerea în aplicare a dispoziţiilor constituţionale
şi legale privind organizarea şi funcţionarea Parlamentului şi/sau a Camerelor acestuia, dar nu
le pot modifica în ceea ce priveşte conţinutul şi domeniul de reglementare. Aşadar, conform
prevederilor art.64 coroborate cu cele ale art.73 alin.(3) lit.c) din Constituţie, aspectele privind
statutul parlamentarilor sunt de domeniul legii organice, nu al regulamentelor, iar drepturi şi
obligaţii pot fi stabilite cu condiţia să fie vorba despre drepturi şi obligaţii în sarcina unor
subiecte de drept care se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul.
Cât priveşte natura juridică a regulamentelor parlamentare, Curtea Constituţională,
prin coroborarea prevederilor art. 64, art. 65, art. 73 şi art. 76 din Constituţie, a statuat că
acestea nu au natura juridică a unei legi, ca act juridic emis de Parlament, pentru că legea are
un domeniu rezervat, este rezultatul votului succesiv/concomitent al Camerelor şi este supusă
promulgării de către Preşedintele României. Dar, conform prevederilor constituţionale
anterior amintite, Curtea a ajuns la concluzia că regulamentele parlamentare au natura juridică
a unei hotărâri chiar dacă pentru adoptarea acestora este necesar votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere.

2. Hotărârile, ca act juridic al Parlamentului

Hotărârile Parlamentului pot avea caracter normativ, dar şi caracter nenormativ.

Delimitarea dintre legi şi hotărâri, ca acte ale Parlamentului, se face după criterii de
conţinut şi de procedură de adoptare.
Din punct de vedere al conţinutului se poate observa că în timp ce toate legile au
conţinut normativ, hotărârile pot fi şi cu caracter nenormativ. În al doilea rând normele
cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară legilor.
Sub aspect procedural se constată că pentru adoptarea hotărârilor nu sunt aplicabile
regulile cu privire la iniţiativa legislativă, nu există obligaţia examinării şi avizării lor de alte
organisme şi se semnează de către preşedintele Camerei care a adoptat hotărârea, ştiut fiind că
în sistemele parlamentare bicamerale hotărârile pot fi emise şi de o singură cameră, sau de cel
care a condus şedinţa camerelor reunite.

89
 Camerele Parlamentului nostru adoptă hotărâri privind: componenţa grupurilor
parlamentare, demisia parlamentarilor, validarea mandatelor, ridicarea imunităţii
parlamentare, aprobarea unor delegaţii ale parlamentului, etc.

3. Moţiunile

Temenul de moţiune este, în general, utilizat cu privire la acele hotărâri ale

Parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia sau, în cazul parlamentelor bicamerale,
a unei dintre Camere într-o problemă discutată, dezbătută în şedinţa Parlamentului sau a
Camerei.
Când sunt acte juridice, moţiunile privesc în cele mai multe cazuri poziţia faţă de
Guvern în virtutea atribuţiei Parlamentului de a-i controla activitatea.
Sistemul nostru constituţional nu cunoaşte doar moţiunea simplă, precum o numeşte
doctrina, dar şi art. 112 din Constituţie, moţiuni care chiar dacă sunt depuse, dezbătute şi
votate nu produc efecte juridice. Totuşi acestea nu trebuie să fie ignorate de către cei cărora li
se adresează pentru că adoptarea şi a unei astfel de moţiuni indică celui vizat atitudinea uneia
dintre Camere faţă de acţiunile sale. Art.112 alin.(2) din Constituţie prevede că oricare dintre
cele două Camere poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la
o problemă de politică internă sau externă, însă la adoptarea unei astfel de moţiuni se poate
ajunge şi urmare a unei interpelări, mai precis urmare a dezbaterii unor probleme ce au făcut
obiectul unei astfel de interpelări.
Moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţia României poate fi
iniţiată de cel puţin ¼ din numărul total de senatori şi deputaţi şi se comunică Guvernului la
data depunerii. Aşadar o astfel de moţiune se depune şi dezbate la nivelul Parlamentului, nu
doar al unei Camere a acestuia. Moţiunea se dezbate în şedinţa comună a celor două Camere,
după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună.
Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu
mai pot iniţia în aceeaşi sesiune o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia situaţiei în care
Guvernul îşi asumă răspunderea în condiţiile prevăzute de art.114 din Constituţie. Dacă
moţiunea de cenzură a fost adoptată, Guvernul este demis, urmând a fi parcurse procedurile
constituţionale pentru desemnarea unui nou guvern.
În temeiul art. 114 din Constituţie, Guvernul poate să-şi asume răspunderea în faţa
Parlamentului reunit în şedinţă comună asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege. Dacă în termen de 3 zile de la prezentarea acesteia se
introduce o moţiune de cenzură şi este votată, Guvernul este demis. Dacă Guvernul nu a fost
demis proiectul de lege se consideră adoptat fără a mai fi dezbătut în cele camere, iar
programul sau declaraţie de politică generală devin obligatorii.

90
 Moţiunea de cenzură reflectă, în fapt, raporturile dintre Parlament şi Guvern
semnificând acordarea, menţinerea sau retragerea încrederii acordată executivului, după cum
este adoptată sau respinsă prin votul parlamentarilor.
Se poate observa faptul că o moţiune de cenzură poate interveni fie din iniţiativa
parlamentarilor, fie poate fi provocată de Guvern prin angajarea răspunderii de către acesta.

4. Alte acte emise de structurile Parlamentului sunt: decizii ale preşedinţilor

Camerelor (pentru convocarea în sesiune a camerelor, pentru asigurarea conducerii pe
perioada lipsei preşedintelui camerei, etc.), respectiv avize şi rapoarte adoptate, de fapt, de
comisiile permanente ale Camerelor.

5. Legea – ca act juridic al Parlamentului - fiind cel mai important act juridic emis de
către Parlament, am ales o prezenta la finalul acestui material.

II.1.9. Legea ca act juridic al Parlamentului

Cea mai importantă atribuţie a Parlamentului este legiferarea. Această activitate este
supusă unor normelor constituţionale şi legale care reglementează traseul legii din momentul
exercitării dreptului de iniţiativă legislativă şi până la publicarea legii în Monitorul Oficial al
României, norme ce formează conţinutul procedurii legislative parlamentare.
În mod obişnuit termenul de lege este folosit în două accepţiuni, o accepţiune largă
“lato sensu” care exprimă generic orice act normativ şi o accepţiune restrânsă “stricto sensu”
care desemnează actul juridic al Parlamentului ca autoritate legiuitoare.
Distincţia de natură ştiinţifică se impune atunci când urmărim stabilirea ierarhiei
izvoarelor de drept, când facem delimitări între actele juridice ale altor autorităţi publice şi
cele ale Parlamentului precum şi când dorim să explicăm supremaţia legii care priveşte numai
legea ca act juridic al Parlamentului.
De regulă, în definirea legii, se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului
normativ care reprezintă criteriul material, şi procedura de adoptare care reprezintă criteriul
formal.
Doctrina defineşte legea, în accepţiunea sa restrânsă, ca fiind „actul juridic al
Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri
prestabilite şi care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi mai importante”.
Din această definiţie identificăm organul emitent şi anume Parlamentul, legea fiind
actul juridic exclusiv al Parlamentului, unicul organ legiuitor, şi niciodată al unei alte
autorităţi, nici măcar doar al uneia dintre cele două Camere ale Parlamentului.

91
 Caracterul unic al acestui act juridic emis de Parlament rezultă din faptul că această
autoritate este singura autoritate aleasă de către toţi cetăţenii statului prin vot liber exprimat,
direct, universal, egal şi secret. Nici un alt organ de stat nu poate adopta legi întrucât numai
Parlamentul îmbracă voinţa poporului dându-i caracter de voinţă de stat.
Legea trebuie, de asemenea, perfect armonizată cu litera şi spiritul Constituţiei,
aflându-se într-un raport de conformitate cu aceasta, iar celelalte acte normative trebuie să fie
conforme cu legea, fiind, astfel implicit, conforme şi cu Constituţia.
În ceea ce priveşte procedura de adoptare aceasta este prestabilită chiar prin
Constituţie şi aceasta trebuie să permită poporului posibilitatea unui control direct asupra
modului cum Parlamentul îşi exercită mandatul încredinţat şi îndeosebi funcţia legislativă.
Definiţia cuprinde însă referiri şi la conţinutul legii, la identificarea domeniului de
reglementare rezervat numai legii. În principiu, legea reglementează cele mai importante şi
mai generale relaţii sociale, nicidecum toate relaţiile sociale, pe de o parte pentru că un astfel
de demers ar fi practic imposibil, iar pe de altă parte pentru că nu toate relaţiile sociale ce
reclamă reglementare ţin de domeniul rezervat legii.
Prin art. 73 din Constituţia României se reglementează domeniul rezervat legii, adică
acele relaţii sociale considerate cele mai generale şi importante şi care vor fi reglementate prin
trei tipuri de legi, anume legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare, cu precizarea că
legile constituţionale sunt doar cele de revizuire a Constituţiei.
Prin alin. 3 al art.73 din Constituţie, astfel cum a fost modificat prin legea de revizuire
a Constituţiei, sunt enumerate domeniile de reglementare rezervate legii organice, anume:
a. sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b. organizarea, funcţionarea şi funcţionarea partidelor politice;
c. statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
d. organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e. organizarea Guvernului şi a Consiliului Superior de Apărare a Ţării;
f. regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
g. regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;
h. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i. acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j. statutul funcţionarilor publici;
k. contenciosul administrativ;
l. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti,
a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m. regimul juridic al proprietăţii şi moştenirii;
n. organizarea generală a învăţământului;

92
o. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
r. statutul minorităţilor naţionale din România;
s. regimul general al cultelor;
t. celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.
Putem astfel observa că domenii în care se impune adoptarea unei legi organice pot fi
identificate şi-n alte dispoziţii ale Constituţie decât cele mai sus menţionate, făcându-se, prin
normele constituţioanle, trimitere expresă la acest tip de lege ca fiind necesar a fi adoptată
pentru a reglementa acele relaţii sociale.

În ceea ce priveşte legile ordinare, Constituţia nu identifică domeniul de reglementare

rezervat acestei categorii de legi, lăsând Parlamentului dreptul de apreciere asupra acestora,
dar se poate deduce din interpretarea logică şi sistematică a textelor constituţionale faptul că
relaţiile sociale ce pot fi reglementate prin lege ordinară nu sunt din categoria celor care fac
obiectul legilor constituţionale sau a legilor organice.

CLASIFICAREA LEGILOR

Clasificarea legilor astfel cum este identificată în art.73 din Constituţie este cea în: legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare, clasificarea fiind realizată atât în funcţie de
criteriul conţinutului reglementărilor, cât şi de cel al procedurii de adoptare.

1. Legile constituţionale sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia - sub aspectul
conţinutului acestea conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii.
Sub aspect procedural acestea se adoptă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul
membrilor fiecărei Camere, fiind definitivate numai după aprobarea lor prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.
2. Legile organice – ca şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu
votul majorităţii membrilor fiecărei camere. Acestea reglementează relaţiile
sociale prevăzute de art.73 alin.(3) din Constituţie.
3. Legile ordinare – reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar
procedural sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.

93
 SUPREMAŢIA LEGII

Supremaţia legii, potivit precizărilor doctrinare, reprezintă acea caracteristică a

acesteia potrivit căreia normele pe care legea le stabileşte nu trebuie să corespundă nici unei
alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului
îi sunt subordonate din punct de vedere al eficacităţii lor juridice.
Supremaţia legii este un principiu constituţional ce exprimă acea calitate de a fi
superioară juridic tuturor actelor normative existente într-un sistem constituţional.
Studierea supremaţiei legii se face în general având în vedere că în conceptul de lege
este inclusă şi Constituţia întrucât şi ea este o lege, dar o lege fundamentală.
Toate celelalte acte juridice se elaborează în baza legii, dar se raportează permanent la
Constituţie, legea trebuind să fie conformă cu aceasta.
Consecinţele juridice ale supremaţiei legii sunt cele privind: elaborarea legii,
cele privind modificare, suspendarea şi abrogarea legii şi cele privind conformitatea legii cu
celelalte acte emise de organele statului.

PROCEDURA LEGISLATIVĂ PARLAMENTARĂ (procedura de elaborare a

legii) cuprinde următoarele etape:
1. iniţiativa legislativă;
2. examinarea şi avizarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor
permanente;
3. includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei
competente să o dezbată;
4. dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în cadrul Camerei competente;
5. votarea proiectului de lege în plenul Camerei;
6. întoarcerea legii la Camera care are competenţă decizională în condiţiile art. 75 alin. 4 şi 5
din Constituţie;
7. semnarea legii de către preşedinţii Camerelor;
8. promulgarea legii de către Preşedintele României;
9. publicarea legii în Monitorul Oficial al României.

1. Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă are-n vedere

posibilitatea de a iniţia proiecte sau propuneri de legi corelate cu obligaţia Parlamentului de a
examina, dezbate şi a se pronunţa asupra acestora.
Art.74 din Constituţie reglementează faptul că subiectele de drept cărora le este
recunoscut dreptul la iniţiativă legislativă sunt: Guvernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii, în
condiţiile stabilite de Constituţie.

94
 Iniţiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin proiecte de legi, iar în cazul
deputaţilor, senatorilor şi cetăţenilor se exprimă prin propuneri legislative, dar în aceeaşi
formă cerută pentru proiectele de legi.
Iniţiativa legislativă cuprinde nu numai înaintarea proiectelor şi propunerilor
legislative, ci şi examinarea şi avizarea acestora de către unele organe statale anterior sesizării
Parlamentului, cel mai important fiind cel emis de Consiliul Legislativ.
Art.75 din Constituţie dă expresie bicameralismului cvasi-perfect specific
Parlamentului României introducând doar o diferenţiere funcţională între cele două Camere şi
creând, astfel, o specializare a acestora. Astfel, în funcţie de conţinutul normativ al actului
juridic de reglementat, iniţiatorul va trebui să-l depună la Camera de reflecţie care va fi şi
Camera primă sesizată care are la dispoziţie 45 de zile, respectiv 60 de zile pentru legile mai
complexe şi coduri, pentru a le dezbate şi a decide asupra lor. În cazul în care termenul mai
sus precizat nu este respectat, sancţiunea prevăzută de Constituţie este cea a considerării
actului ca fiind adoptat, fiind posibilă, în consecinţă, trimiterea acestuia către cea de-a doua
Cameră, respectiv Camera decizională care va decide definitiv. În cazul în care Camera
decizională adoptă o prevedere legală într-un alt conţinut decât prima Cameră sesizată, legea
se va întoarce la prima Cameră care va dezbate, în procedură de urgenţă şi va decide doar
asupra acesteia. Alin.(1) al art.75 din Constituţie prevede, în mod expres, care sunt acele
proiecte de legi şi propuneri legislative care se depun spre dezbatere şi adoptare la Camera
Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată.
Conform art.74 din Constituţie şi cetăţenii cu drept de vot au dreptul la iniţiativă
legislativă, caz în care putem vorbi despre iniţiativa legislativă cetăţenească sau populară.
Astfel aceasta trebuie să provină de la cetăţeni ce provin din cel puţin un sfert din judeţele
ţării şi municipiul Bucureşti, iar în fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti trebuie
să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături. Nu pot face obiectul unei asemenea iniţiative:
problemele fiscale, problemele cu caracter internaţional, amnistia sau graţierea.

2. Examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare

Înainte de a se pronunţa plenul Camerei, proiectul sau propunerea legislativă este
supus examinării şi avizării de către comisiile parlamentare, este vorba despre comisiile
permanente.
Acestea pot propune adoptarea, eventual cu amendamente (rezerve sau declaraţii
atunci când este vorba despre ratificarea tratatelor) sau respingerea lor, dar nu pot propune un
alt text decât cel prezentat de către iniţiatori. Punctul de vedere al comisiilor parlamentare nu
obligă nici Parlamentul şi nici pe iniţiator, asupra proiectului sau a propunerii hotărând numai
Parlamentul în afară de situaţia în care iniţiatorul îşi retrage proiectul în condiţiile prevăzute
de lege.

95
 3. Includerea propunerii pe ordinea de zi a şedinţei camerei parlamentare se decide
de cameră, aceasta fiind chemată să decidă şi asupra ordinii în care proiectele de legi/
propunerile legislative vor fi examinate în sesiunile sale.

4. Dezbaterea proiectului de lege/propunerii legislative în plenul camerelor

Parlamentului se face mai întâi la prima Cameră sesizată care se pronunţă în termen de 45 de
zile. Pentru coduri şi alte legi complexe termenul este de 60 zile. Dacă termenul a fost depăşit
proiectul de lege sau propunerea legislativă se consideră adoptat tacit.
După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectul sau
propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

5. Promulgarea legii şi intrarea în vigoare

După semnarea de către preşedinţii Camerelor, semnături care atestă astfel că
procedura de elaborare a legilor a fost respectată, legea se trimite spre promulgare
Preşedintelui României. Promulgarea de face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.
Promulgarea este actul prin care şeful statului atestă autenticitatea textului legii şi prin
care constată şi atestă regularitatea adoptării acesteia
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii sau poate solicita, chiar şi concomitent, efectuarea controlului de
constituţionalitate de către Curtea Constituţională.
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea sau dacă legea a fost supusă controlului de
neconstituţionalitate, promulgarea se face în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii
după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare în 3 zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

6. Alte reguli constituţionale privind elaborare legii

Din Constituţie rezultă unele situaţii în care procedura de elaborare a legii cunoaşte
anumite nuanţări, precum:
1. Adoptarea proiectelor de legi sau propunerilor legislative în procedură de urgenţă
Parlamentul poate adopta din proprie iniţiativă sau la iniţiativa Guvernului proiecte de
legi în procedură de urgenţă, astfel precum este stabilită prin regulamentele Camerelor.
Urgenţa poate privi numai dezbaterea şi votarea legii în cele două Camere, nepunându-se în
discuţie succesiunea şi obligativitatea constituţională a etapelor specifice procedurii
legislative.
2. Angajarea răspunderii Guvernului în condiţiile art. 113-114 din Constituţie

96
 Dacă Guvernul îşi angajează răspunderea asupra unui proiect de lege şi nu este demis
prin intermediul moţiunii de cenzură, proiectul de lege se consideră adoptat, devenind, astfel,
lege.
3. Conform prevederilor art. 65 alin.(2) din Constituţie, cele două Camere ale
Parlamentului îşi desfăşoară lucrările în şedinţe comune pentru:
- primirea mesajului Preşedintelui României;
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
- declararea mobilizării totale sau parţiale;
- declararea stării de război;
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi
exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
- numirea Avocatului Poporului;
- stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora.

7. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii

Întrucât procedura de elaborare a legii exprimă faptul că legea exprimă voinţa

poporului suveran, valorificând poziţia supremă a legii în sistemul de drept, în mod firesc şi
procedurile de modificare, suspendare şi abrogare trebuie să pună în valoare supremaţia
acesteia.
În acest sens modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se realizează tot prin lege,
adoptată prin votul parlamentarilor. În aceasta îşi găseşte aplicare principiul simetriei actelor
juridice.

Conformitatea legilor cu Constituţia şi a celorlalte acte emise de către organele

statului cu legea

Datorită deosebirilor de conţinut şi formă detaliate mai sus, Constituţia are o putere
juridică superioară legilor.
În raport, însă, cu celelalte acte emise de organele statului, legea îşi manifestă
supremaţia.
În ce priveşte actele administrative, acestea fiind acte de executare sau de organizare a
executării a legii, condiţia de conformitate cu legea este indiscutabilă.

97
 Actele puterii judecătoreşti sunt acte de aplicare a legilor la cazuri concrete, au un
caracter individual, dar trebuie emise în baza legii.
Controlul conformităţii actelor juridice este garantat prin îndatorirea respectării legii,
prin controlul constituţionalităţii legilor şi a actelor normative, precum şi prin controlul
legalităţii.

Să ne reamintim...
1. Parlamentul Romaniei este unica autoritate legiuitoare, astfel precum o defineste
si Constitutia, prin art.61, fiind asadar unica autoritate prin care se exprima si se
realizeaza puterea legislativa.
2. In prezent, desi Parlamentul isi patreaza ca una dintre functii pe cea legislativa, o
alta functie a acestuia nu trebuie sa fie neglijata, anume cea de control – functie ce
reflecta echilibrul dintre puteri.

Rezumat
1. Parlamentul este o instituţie politică şi juridică formată din una sau mai multe
corpuri sau camere, fiecare alcătuită dintr-un număr de membrii (senatori sau
deputaţi) cărora poporul le deleagă exerciţiul drepturilor lui naturale şi inalienabile
de a-şi exprima juridic voinţa prin emiterea legilor.
2. Functiile Parlamentului Romaniei sunt: funcţia legislativă; funcţia de stabilire a
direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice;
alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
controlul parlamentar; conducerea în politica externă; atribuţiile parlamentului
privind organizarea internă şi funcţionarea sa.
3. Sub aspectul structurii Parlamentul Romaniei este un parlament cu structura
bicamerala, cele doua camere fiind Camera Deputatilor si Senatul.
4. Organizarea interna a Parlamentului este reprezentata de: grupurile politice
parlamentare; birourile şi comitetele; comisiile parlamentare.
5. Daca mandatul sau legislatura reprezintă durata de timp pentru care parlamentarii
au fost aleşi, în România mandatul fiind, potrivit Constituţiei, de 4 ani, sesiunea
parlamentară reprezintă durata periodică în care parlamentul îşi desfăşoară
activitatea. Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor în care parlamentul
hotărăşte şedinţă secretă şi pot fi separate (a fiecărei cameră) sau comune.
6. Asupra problemelor dezbătute camerele parlamentului decid prin vot care poate fi
deschis sau secret.
7. Prin constituţie se stabilesc o serie de incompatibilităţi cum ar fi aceea că funcţia

98
de senator nu este compatibilă cu altă funcţie publică de autoritate cu excepţia celei
de membru a Guvernului. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin legi organice în
special pentru evitarea corupţiei şi a conflictului de interese.
8. Imunitatea parlamentarului urmăreşte punerea acestuia la adăpost împotriva unor
urmăriri judiciare abuzive şi şicanatorii, aceasta imbracand doua aspecte –
inexistenta (lipsa) raspunderii si inviolabilitatea.
9. Parlamentul Romaniei emite sau adopta urmatoarele acte: legi, hotarari, motiuni,
regulamente.
10. Cel mai important act adoptat de Parlamentul Romaniei este legea – act normativ
cu caracter primar, a carui elaborare si adoptare se face dupa o procedura aparte
reglementata prin normele constitutionale, precum si prin regulamentele
Parlamentului.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Constituirea grupurilor parlamentare este:
a) o obligaţie pentru parlamentari;
b) o facultate pentru parlamentari;
c) o obligaţie pentru preşedintele fiecărei Camere a Parlamentului.
2. Nu sunt organe interne de lucru ale Parlamentului:
a) comisiile parlamentare;
b) camerele Parlamentului;
c) birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului.
3. Regulamentele Parlamentului sunt:
a) întotdeauna acte normative;
b) fie acte normative, fie acte cu caracter individual;
c) întotdeauna acte cu caracter individual.
4. Votarea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură de către parlamentarii reuniţi în
şedinţă comună, în condiţiile art.114 din Constituţia României, republicată, are
drept consecinţă:
a) demiterea Guvernului;
b) demiterea Parlamentului;
c) convocarea de alegeri anticipate.
5. Sesiunea parlamentară reprezintă:
a) durata periodică în care parlamentul îşi desfăşoară activitatea;
b) durata de timp pentru care parlamentarii au fost aleşi;
c) durata permanentă în care parlamentul îşi desfăşoară activitatea.
6. Inviolabilităţile – ca dimensiune a imunităţii parlamentare presupun:

99
a) inexistenţa răspunderii care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte
activitatea legată de exercitarea mandatului – respectiv discursuri, opinii, mod de
vot, etc.;
b) reguli speciale privind percheziţia, reţinerea, arestarea şi trimiterea în judecată
a parlamentarilor în cazul în care aceştia sunt învinuiţi de săvârşirea de infracţiuni
de drept comun;
c) incompatibilităţi cum ar fi aceea că funcţia de senator nu este compatibilă cu
altă funcţie publică de autoritate, cu excepţia celei de membru a Guvernului.
7. Conform art.73 din Constituţia României, republicată, în România regăsim:
a) doar legi constituţionale;
b) legi constituţionale, legi ordinare şi legi organice;
c) legi constituţionale şi legi organice.
8. Legea întră în vigoare, de regulă:
a) anterior publicării în Monitorul Oficial al României, dar la 3 trei zile după
adoptarea legii de către Parlament;
b) la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României;
c) la data publicării în Monitorul Oficial al României.
9. Care sunt categoriile de persoane sau institutii care au drept de initiativa
legislativa?
10. Care dintre actele adoptate de Parlament sau de Camerele acestuia nu intra in
procedura de promulgare?

100
Unitatea de învăţare II.2. Puterea executivă. Şeful de stat. Guvernul
Cuprins
II.2.1. Introducere ................................................................................................... 101
II.2.2. Competenţe................................................................................................... 101
II.2.3. Structura executivului .................................................................................. 101
II.2.4. Raporturile legislativ-executiv ..................................................................... 102
II.2.5. Şeful de stat. Aspecte generale ..................................................................... 106
II.2.6. Instituţia şefului de stat în România ............................................................ 109
II.2.7. Guvernul....................................................................................................... 113

II.2.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu concepte precum executiv, sef de
stat, promulgare, guvern, precum si cu raporturile ce se pot stabili intre legislativ
si componentele executivului. De asemenea studentul se va familiariza si isi va
insusi modalitatea de desemnare a sefului de stat, atributiile acestuia,
raspunderea sa.

II.2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea distinctiei dintre executiv si legislativ,
dintre componentele executivului, studentul putand identifica si caracteriza
structurile componente ale executivului, cu precadere pe seful de stat, invatand a
folosi prevederile constitutionale. Studentul va putea prezenta atributiile sefului de
stat din Romania, precum si formele raspunderii acestuia. Studentul va intelege si
va putea explica rolul si functiile diferite, dar care se si completeaza in cadrul
puterii executive, a celor doua componente principale ale executivului roman,
anume seful de stat si guvernul.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 8 ore.

II.2.3. Structura executivului

În cadrul puterilor statutului puterea executivă se distinge prin conţinut şi trăsături

specifice, aceasta mai fiind denumită, în doctrină, şi „autoritate administrativă” sau
„administraţie de stat” sau „administraţie publică”.
Toate aceste denumiri exprimă unul şi acelaşi lucru şi anume funcţia şi autorităţile şi
instituţiile publice care implică organizarea executării şi executarea în concret a legilor.

101
 Pentru dreptul constituţional prezintă interes, potrivit doctrinei, următoarele structuri
executive: şeful de stat, guvernul, ministerele şi autorităţile administraţiei publice locale.

a. Şeful statului uneori denumit şeful executivului este, de regulă, un monarh sau un
preşedinte şi prezintă trăsături, are atribuţii şi puteri diferite în funcţie de forma de
guvernământ.
b. Guvernul este consacrat în diferite constituţii sub denumiri cum ar fi Cabinet,
Consiliu de Miniştri sau chiar Guvern, denumiri care depind de sistemul
constituţional. Acesta este format din două componente şi anume şeful guvernului
şi miniştrii, guvernul în forma sa lărgită putând să-i cuprindă şi pe secretari de
stat.
În Constituţia României la art.102 alin.(3) se prevede că Guvernul este alcătuit din
prim-ministru, miniştrii şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
Şeful guvernului se prezintă la rândul său sub denumiri diferite cum ar fi prim-
ministru, preşedinte, existând situaţii în care şeful statului cumulează şi funcţia de şef al
puterii executive cum este cazul SUA. În alte sisteme constituţionale există distincţii între
şeful statului şi şeful guvernului, primul depăşind prin atribuţiile pe care le are deseori sfera
executivului, încadrându-se în autorităţile reprezentative ale statului. Ministerele şi celelalte
organe, autorităţi, instituţii centrale ale administraţiei publice execută, pun în aplicare legile în
domeniile lor de activitate şi se subordonează guvernului.
Autorităţile administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile
administrativ-teritoriale, cunoscând o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de organele
executive superioare, în condiţiile de autonomie locală stabilite prin normele constituţionale
precum şi prin lege, dar şi o subordonare pe orizontală faţă de organele alese prin vot de
cetăţeni.

II.2.4. Raporturile legislativ-executiv

1. Rolul legislativului în formarea executivului

Puterea legislativă are un anumit rol în formarea executivului care diferă de la un

sistem constituţional la altul fiind în directă legătură cu forma de guvernământ şi structura
executivului.
Dacă şeful executivului este şeful de stat, în forma de guvernământ monarhică (unde
de regulă monarhia este ereditară) intervenţia parlamentului este rară şi nesemnificativă. În
cazul republicii prezidenţiale şeful statului fiind ales de către cetăţeni prin vot universal şi
direct, rolul parlamentului este redus doar la depunerea jurământului şi preluarea funcţiei. În
ceea ce priveşte republica parlamentară, şeful statului este ales de parlament, rolul acestuia
fiind decisiv în formarea guvernului.

102
 De regulă, ceilalţi membrii ai guvernului sunt desemnaţi de şeful executivului sau sunt
prezentaţi parlamentului spre aprobare pe baza propunerii prim-ministrului.
Pentru ca un guvern să funcţioneze legal şi să aibă autoritate acesta are nevoie de
aprobarea componenţei şi a programului de guvernare prin intermediul votului de încredere,
votului de învestitură acordat de parlament în virtutea dreptului legitim al acestuia de a fi ales
de către cetăţeni prin vot universal şi direct. Învestitura trebuie să preceadă actului de numire
al guvernului şi să se manifeste fie explicit, prin aprobare directă, fie implicit printr-un
consimţământ tacit.
În România, potrivit Constituţiei, Preşedintele statului desemnează un candidat pentru
funcţia de prim-ministru în urma consultării partidului care deţine majoritatea absolută în
Parlament sau, dacă o asemenea majoritate nu există, după consultarea partidelor reprezentate
în Parlament. În termen de 10 zile de la desemnare acest candidat va cere votul de încredere
Parlamentului asupra programului de guvernare şi a întregii liste a guvernului. Dezbaterea va
avea loc în şedinţă comună a celor două Camere, iar votul de încredere se acordă cu votul
majorităţii deputaţilor şi al senatorilor. Pe baza votului de încredere acordat de Parlament
Preşedintele României numeşte Guvernul. Tot Preşedintele României are dreptul să revoce şi
să numească la propunerea prim-ministrului pe membrii ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului.

2. Raporturile legislativ-executiv în ceea ce priveşte activitatea acestora

În activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor, iar participarea

la actul guvernării este complexă, nuanţată şi interactivă.
În literatura de specialitate se afirmă în ultima perioadă că rolul organelor executive
este acela de a lua decizii, de a realiza programe, de a angaja negocieri, de a sancţiona
încălcări, de a reglementa problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară.
Din punct de vedere tehnic guvernele dispun de oameni de decizie, ierarhizaţi în
funcţii, iar din punct de vedere politic aceştia sunt de regulă lideri ai partidului majoritar sau
ai partidelor care deţin majoritatea parlamentară. Pe de altă parte membrii executivului dispun
şi de mijloace administrative, financiare şi de forţa publică indispensabilă executării legilor.
Pentru a analiza raportul dintre executiv şi legislativ doctrina precizează câteva dintre
modalităţile prin care cele două puteri se influenţează reciproc.
a. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin mai multe căi:
- puterea legislativă adoptă legile pe care executivul trebuie să le execute;
- parlamentul aprobă programul de guvernare al executivului, neaprobarea acestuia
conducând, de regulă, la demisia guvernului;

103
 - parlamentul aprobă delegarea legislativă, abilitând guvernul să emită, pe perioade
determinate, norme juridice în domenii rezervate legii, astfel precum este consacrat de
art.108 şi art. 115 din Constituţia noastră;

Exemple
Astfel, conform art.115 alin. (1)-(3) din Constitutia Romaniei, Parlamentul poate
adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonante in
domenii care nu fac obiectul legii organice, lege de abilitare ce va stabili, in mod
obligatoriu, domeniul si data pana la care se pot emite ordonante, si optional,
daca ordonantele se supun aprobarii Parlamentului, potrivit procedurii
legislative, pana la implinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului
anterior mentionat va atrage incetarea efectelor ordonantei.

- parlamentul controlează activitatea guvernului.

b. Intervenţia executivului în activitatea legislativului se exercită:

- cu prilejul iniţiativei legislative. Potrivit statisticilor aproape 90% dintre legile adoptate de
parlament au la origine iniţiativa legislativă a guvernului;
- cu prilejul promulgării legilor – care aparţine şefului statului. În unele state şeful statului are
drept de veto, putând practic bloca o lege;
- cu prilejul referendumului, în multe state organizarea acestuia căzând în sarcina guvernului.

3. Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi a funcţiei executive

Practica statelor a evidenţiat trei soluţii distincte şi anume: incompatibilitatea celor

două funcţii (ex. SUA şi Franţa), cumularea celor două funcţii (ex. Australia, Japonia) şi un al
treilea sistem în care miniştrii nu sunt obligaţi să fie parlamentari, dar trebuie să îndeplinească
condiţiile de eligibilitate (ex. Liechtenstein). În România cele două funcţii sunt compatibile,
potrivit prevederilor constituționale.

Exemple
Astfel, Constitutia Republicii Franceze prevede ca functiile de membru al
Guvernului sunt incompatibile cu exercitarea oricarui mandat parlamentar, a
oricarei functii de reprezentare profesionala la nivel national si a oricarei functii
publice sau a oricarei activitati profesionale. Iar Constitutia Statelor Unite ale
Americii prevede ca niciun senator sau reprezentant nu va putea fi numit in
timpul exercitarii mandatului sau intr-o functie civila sub autoritatea Statelor
Unite, functie care a fost creata sau a carei retributie a crescut in timpul

104
 mandatului; si nicio persoana care detine o functie sub autoritatea Statelor Unite
nu va putea fi membru in vreuna din Camere atata timp cat isi va continua
exercitarea functiei.
Spre deosebire, Constitutia Japoniei prevede ca prim-ministrul numeste ministrii
de stat, majoritatea acestora trebuind sa fie membri ai Dietei (Dieta este unicul
organ legislativ al Japoniei, s.n.).
Constitutia Romaniei, republicata, prevede in art.105 alin.(1), ca functia de
membru al Guvernului este incompatibila cu exercitarea altei functii publice de
autoritate, cu exceptia celei de deputat sau senator.

4. Creşterea rolului executivului

În prezent în sistemele pluraliste de guvernământ se constată o tendinţă constantă de

creştere a rolului executivului în raport cu legislativul. Această tendinţă îşi găseşte justificarea
în rolul hotărâtor al partidelor politice care au adus la putere acel guvern care să le
îndeplinească platforma electorală, desigur împreună cu parlamentul.
De altfel această tendinţă este practic instituţionalizată, în unele state şeful de stat fiind
şi şeful executivului, acesta fiind ales prin vot de către cetăţeni primind astfel o legitimitate
egală cu a parlamentului. Un astfel de exemplu este cel al SUA.

Exemple
Astfel, Constitutia Statelor Unite ale Americii, prin art.2 sectiunea 1 pct.1)
prevede ca puterea executiva va fi atribuita unui Presedinte al Statelor Unite ale
Americii care va ramane in functie pe durata unui mandat de patru ani si care,
impreuna cu vicepresedintele desemnat pentru acelasi mandat, vor fi alesi dupa
o procedura prevazuta de prevederile urmatoare ale Constitutiei, prin votul
electorilor – ce reprezinta „vocea” poporului, a cetatenilor americani.

Creşterea rolului executivului se mai exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor

atribuţii legislative mai ales prin procedura legislaţiei delegate.

Exemple
Astfel, Constitutia Romaniei, republicata, recunoaste Guvernului, prin doua
articole, in esenta – anume art.108 si art. 115, dreptul de a „legifera” prin
inermediul ordonantelor simple, adoptate in baza unei legi de abilitare, si a
ordonantelor de urgenta, adoptate in conformitate cu prevederile constitutionale.
Constitutia Republicii Franceze prevede ca pentru executarea programului sau,

105
 Guvernul poate sa ceara Parlamentului autorizatia de a adopta prin ordonante,
pe o perioada limitata, masuri care sunt in mod obisnuit de domeniul legii.

De asemenea importanţa crescândă a unor domenii precum cel de apărare, economie,

afaceri externe, în care parlamentele pot acționa mai puțin, duc evident la sporirea rolului
executivului.

II.2.5. Şeful de stat. Aspecte generale

Istoria şefului de stat îşi are originea în istoria lumii şi a sistemelor statale,
colectivităţile umane organizate recunoscând din totdeauna un şef.
Instituţia şefului de stat a cunoscut, cum era firesc, o permanentă evoluţie care a vizat
puterea, structurile, împuternicirile, protocoalele, etc.
Şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie colegiale, iar cei
care au ocupat cea mai înaltă demnitate în stat s-au numit sau se numesc regi, principi, emiri,
împăraţi, preşedinţi.
În explicarea instituţiei şefului de stat trebuie pornit de la constatarea că sistemele
constituţionale diferă între ele şi prin viziunea asupra puterii. În timp ce unele sisteme se
bazează pe teoria unicităţii puterii, altele se întemeiază pe teoria separaţiei și echilibrului
puterilor în stat.
În prima categorie şeful statului este inclus alături de parlament în categoria organelor
puterii de stat în timp ce, în statele organizate pe baza principiului separaţiei și echilibrului
puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri şi anume puterea legiuitoare,
puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statului fiind, de regulă, inclus în cadrul
puterii executive.
Instituţia şefului statului trebuie explicată şi prin locul pe care îl ocupă în structura
executivului, loc care exprimă de fapt relaţia constituţională dintre popor, parlament şi şeful
de stat. Astfel, în statele cu regimuri prezidenţiale pure, executivul este format dintr-un organ
statal unic, adeseori un preşedinte, care îşi legitimează împuternicirile pe votul universal fiind
ajutat în atribuţiile guvernării de o echipă formată din funcţionari. Un al doilea grup de state
se caracterizează prin faptul că puterea executivă este formată din două organe de stat şi
anume şeful de stat şi guvern, situaţie legată din dezvoltarea regimului parlamentar din Anglia
unde atribuţiile Coroanei au slăbit progresiv crescând corelativ puterea cabinetului.
În unele state funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite
prezidii, consilii de stat sau consilii prezidenţiale cum a fost şi cazul României în perioada
1947-1974.

106
1. Atribuţiile şefului de stat

Atribuțiile şefului de stat sunt diferite de la stat la stat şi depind de foarte mulţi factori
cum ar fi structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice, garanţiile constituţionale,
durata mandatelor, garanţiile constituţionale, modul de desemnare a şefului de stat, etc.
Exemple
În Franţa preşedintele veghează la respectarea Constituţiei, fiind garantul
independenţei naţionale, a integrităţii teritoriului, a respectării acordurilor
comunităţii şi al tratatelor precum şi al independenţei autorităţilor judiciare. El
numeşte şi revocă pe primul ministru iar la propunerea acestuia ceilalţi miniştrii,
promulgă legile în termen de 15 zile, poate supune referendumului anumite
proiecte de legi, acreditează ambasadorii, acordă graţierea, etc.
Se consideră că preşedintele Franţei are trei funcţii şi anume funcţia de
reprezentare, funcţia de apărare şi funcţia de arbitraj.
În SUA, republică prezidenţială, preşedintele este considerat organ al
administraţiei de stat. În decursul istoriei a avut loc un proces permanent de
întărire a rolului preşedintelui în sistemul american, astăzi unii considerând că
deţinătorul funcţiei de preşedinte al SUA este cel mai puternic om din lume.
În Suedia şeful statului nu dispune de nici o putere, nu participă la luarea
deciziilor, nu desemnează şi nu revocă miniştrii, funcţiile sale fiind eminamente
de ordin ceremonial.

2. Desemnarea şefului statului

Desemnarea şefului statului este direct legată de forma de guvernământ, prezentând

interes în definirea prerogativelor cât şi a raporturilor sale cu celelalte puteri din sat.
În istorie s-au constatat patru moduri de desemnare: pe cale ereditară, prin
alegerea de către parlament, prin alegerea de către un colegiu electoral şi prin alegerea prin
vot universal.

3. Durata mandatului şefului de stat

În situaţia sistemelor monarhice se constată că mandatul este pe viaţă, în timp de în

sistemele în care şeful de stat este ales mandatul şefului de stat este limitat.
Din studierea constituţiilor naţionale se constată că cel mai scurt mandat prezidenţial
este de 1 an – în Elveţia, iar cel mai lung de 7 ani era în Franţa (până în anul 2000), Gabon,
Irlanda, Somalia, etc.

107
 Guvernatorii generali din Bahamas, Fidji, Maurice şi Grenadine sunt numiţi pe
perioadă nedeterminată, iar guvernatorii generali din Australia, Canada şi Noua Zeelandă sunt
desemnaţi pentru 5 ani.
O altă problemă este cea a numărului de mandate în cazul statelor în care preşedintele
este ales. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel mult două
mandate.

4. Proceduri, solemnităţi şi protocol

Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat sau procedura alegerii sale se
realizează potrivit unor anumite proceduri, cu solemnitatea necesară şi după un protocol
anume.
Din punct de vedere juridic cel mai important act este jurământul pe care cel ales sau
desemnat şef de stat trebuie să-l depună şi care are efectul juridic al începerii exercitării
mandatului prezidenţial.

5. Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate este o

problemă foarte complexă şi delicată, iar ideea care domină sistemele constituţionale este
aceea că şeful statului nu răspunde pentru actele săvârşite în această calitate.

Evoluţia istorică a instituţiei şefului statului în România o vom expune prin prisma
dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza
puterile publice erau încredinţate domnului, unei adunări ponderatice şi unei adunări elective.
Termenul de domn este folosit şi de constituţia din anul 1866, domnul având puteri
constituţionale ereditare.
Constituţia din anul 1923 vorbeşte despre rege căruia îi este încredinţată puterea
executivă, denumire păstrată şi în constituţia din anul 1938 care îl declară pe rege capul
statului.
Prin Legea nr.363/1947 atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului republicii
– şef de stat colegial.
Ulterior, constituţia din 1948 încredinţează funcţia Prezidiului Marii Adunări
Naţionale iar apoi, în 1961 acesta este înlocuit prin Consiliul de stat, ambele de asemenea
organe colegiale.
În anul 1974 constituţia a fost modificată creându-se funcţia de preşedinte de
republică.

108
 După revoluţia din 1989 se instituie iniţial funcţia de preşedinte al consiliului
Frontului Salvării Naţionale iar prin Decretul-lege nr.92/1990 funcţia de şef de stat este
încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, soluţie consacrată şi prin actuala Constituţie a României.

II.2.6. Instituţia şefului de stat în România

1. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Rolul Preşedintelui României este consacrat constituţional prin art.80 din Constituţie
funcțiile acestuia fiind aşadar:
- funcția de a reprezenta statul român în relaţiile interne şi internaţionale;
- funcția de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale;
- funcția de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice şi
de a media între puterile statului precum şi între stat şi societate;
Pe baza criteriului conţinutului lor, în doctrină se apreciază că atribuţiile Preşedintelui
României pot fi grupate astfel:
a. atribuţii privind legiferarea – prin promulgarea legilor, prin semnarea legilor în
vederea publicării în Monitorul Oficial şi prin dreptul de a sesiza Curtea
Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate.
În ce priveşte promulgarea legilor este necesar a sublinia faptul că Preşedintele are o
singură dată posibilitatea de a solicita reexaminarea acestora, conform prevederilor art.77 din
Constituţie. Prin promulgarea, Preşedintele investeşte legea cu „formulă executorie”. În
situaţia în care Preşedintele decide a trimite legea spre reexaminare Parlamentului sau decide
ridicarea unei obiecţii de neconstituţionalitate faţă de aceasta, ulterior reexaminării legii de
către Parlament sau dacă Curtea Constituţională respinge sesizarea Preşedintelui, acesta este
obligat a promulga legea în cel mult 10 zile de la primirea legii. Preşedintele va putea sesiza
Curtea Constituţională pentru probleme strict de natură constituţională, iar Parlamentul pentru
probleme de oportunitate.
b. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice – prin consultarea
Guvernului, participarea la unele şedinţe ale acestuia şi prezidarea acestora,
adresarea de mesaje Parlamentului, organizarea de referendum în probleme de
interes naţional după aprobarea prealabilă a Parlamentului.
Cât priveşte mesajul pe care Preşedintele îl prezintă Parlamentului, problemele ce se
pot regăsi în acesta pot viza procesul de legiferare sau, după caz, controlul parlamentar asupra
Guvernului şi a celorlalte autorităţi ale administraţiei publice. Modalităţile de transmitere ale
mesajului sunt: prezentarea directă de către Preşedinte sau citirea mesajului de către un
consilier al acestuia sau trimiterea sub forma unei scrisori publice. Dreptului Preşedintelui de

109
a prezenta mesaje îi corespunde obligaţia Parlamentului de a primi mesajul. Mesajul este un
act exclusiv şi unilateral al Preşedintelui care nu participă la dezbaterile ce pot avea loc
ulterior prezentării mesajului, o astfel de participare ar fi echivalentă cu asumarea de către
Preşedinte a răspunderii politice, se apreciază în doctrină. Aceste precizări nu sunt valabile
decât pentru mesajul care este prezentat de Preşedinte în conformitate cu prevederile art. 65
alin. (2) lit.a) coroborate cu cele ale art. 88 din Constituţie, acestea nefiind aplicabile atunci
când Preşedintele prezintă un mesaj Parlamentului în condiţiile art. 92 alin. (3) din
Constituţie, mesaj prin care cel dintâi aduce la cunoştinţa legislativului măsurile luate pentru
respingerea unei agresiuni armate.
c. atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice – convocarea Parlamentului; dizolvarea Parlamentului;
desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru; numirea Guvernului pe baza
votului de încredere acordat de Parlament; numirea în funcţie a magistraţilor
definitivi; numirea a trei judecători la Curtea Constituţională; acordarea de grade
militare superioare (general, amiral, mareşal), etc.
Cât priveşte convocarea Parlamentului menţionăm că este vorba doar despre
convocarea Parlamentului nou ales de către Preşedintele României, în cel mult 20 de zile de la
alegeri, astfel precum prevede art.63 alin. (3) din Constituţie. În orice altă situaţie,
Preşedintelui României nu îi este recunoscut dreptul de a convoca Parlamentul, ci doar dreptul
de a solicita convocarea unei sesiuni extraordinare a forului legislativ.
Conform art. 89 din Constituţie, Preşedintele României are dreptul de a dizolva
Parlament, însă doar dacă sunt întrunite mai multe condiţii cumulative, anume:
- să existe cel puţin 2 solicitări privitoare la acordarea votului de învestitură Guvernului,
respinse de Parlament;
- să fi trecut mai mult de 60 de zile de la data primei cereri de acordare a votului de
învestitură;
- să fi fost consultaţi preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi liderilor grupurilor
parlamentare;
- în cursul unui an, Parlamentul să nu mai fi fost dizolvat pentru că acesta poate fi dizolvat
decât o singură dată;
- să nu fie ultimele 6 luni de mandat ale Preşedintelui României, precum nici stare de război,
de mobilizare, de asediu sau de urgenţă.
d. atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice – declararea, după
aprobarea prealabilă a Parlamentului a mobilizării parţiale sau generale; luarea măsurilor de
respingerea oricărei agresiuni armate; instituirea stării de asediu sau de urgenţă parţiale sau
totale – acestea urmând a fi prezentate în cel mult 5 zile Parlamentului spre aprobare; acesta
este comandantul forţelor armate îndeplinind şi funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a ţării;

110
 e. atribuţii în domeniul politicii externe - încheierea tratatelor negociate de Guvern şi
supunerea într-un termen rezonabil Parlamentului spre ratificare; acreditarea sau
rechemarea, la propunerea Guvernului, a diplomaţilor; aprobarea înfiinţării,
desfiinţării, schimbării rangului misiunilor diplomatice, la propunerea Guvernului;
acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
f. alte atribuţii dintre care enumerăm: acordarea graţierilor individuale, conferirea de
titluri şi decoraţii, etc.

2. Alegerea Preşedintelui României şi durata mandatului

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat
care se realizează în două tururi de scrutin, în cazul în care niciunul dintre candidați nu este
ales de majoritatea absolută a cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale, se va
organiza cel de-al doilea tur de scrutin, câștigător urmând a fi declarat candidatul care a
obținut majoritatea voturilor valabil exprimate.
Art.83 din Constituţie prevede faptul că mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se
exercită de la data depunerii jurământului până la depunerea jurământului de Preşedintele nou
ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit doar în caz de război sau de
catastrofă, prin lege organică.
Conform art. 81 alin.(1) din Constituţie, nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de
Preşedinte al României decât pentru cel mult două mandate, acestea putând fi şi succesive.
Vacanţa funcţiei poate interveni în următoarele situaţii: deces, demisie, demitere din
funcţie, imposibilitatea exercitării mandatului. De asemenea, în condiţiile şi cu respectarea
procedurii prevăzute de normele constituţionale, întâi de toate, Preşedintele poate fi suspendat
din funcţie, precum se poate afla şi în situaţia de a fi în imposibilitatea temporară de a-şi
exercita mandatul. În oricare dintre aceste situaţii, interimatul al funcţia de Preşedinte al
României este asigurat, în ordine de preşedintele Senatului, iar în cazul în care și acesta se
află în imposibilitatea de a-și exercita mandatul de preşedintele Camerei Deputaţilor. În
perioadele în care se asigură interimatul, cel care-l asigură nu poate adresa mesaje
Parlamentului, nu poate dizolva Parlamentului şi nu poate solicita organizarea
referendumului.

3. Răspunderea Preşedintelui României

Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea şefului

de stat, norme privind imunitatea, răspunderea politică şi răspunderea penală şi imunităţi.
Astfel, conform art. 84 din Constituţie, în timpul mandatului, Preşedintele României
nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.

111
Tot în această perioadă, Preşedintele României se bucură de imunitate, conţinutul acesteia
fiind acelaşi precum cel consacrat de Constituţie în art. 72 alin. (1), pentru deputaţi şi senatori.
Astfel, ca şi parlamentarii, Preşedintele României se bucură de imunitate şi nu poate fi tras la
răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.
În ceea ce priveşte răspunderea politică sediul materiei se găseşte în art.95 din
Constituţie care reglementează suspendarea din funcţie. Astfel, în cazul săvârşirii unor fapte
grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României, la iniţiativa a cel puţin
o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor, poate fi suspendat din funcţie de Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după
consultarea Curţii Constituţionale, aceasta îşi va expune punctul de vedere într-un aviz
consultativ. Propunerea de suspendare din funcţie se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă
Preşedintelui care poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Dacă
propunerea de suspendare din funcţie este aprobată de către parlamentarii, în cel mult 30 de
zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui, acesta fiind demis din
funcție în condiții similare cu cele ale alegerii sale, dacă astfel decid cetățenii cu drept de vot.
Cât priveşte răspunderea penală a Preşedintelui României, conform art. 96 din
Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, la propunerea a majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare. Şi o
astfel de acuzaţie i se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României pentru a putea
da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. de această dată, de la data punerii sub acuzare
şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept, iar decizia asupra demiterii din
funcţie a Preşedintelui nu mai aparţine celor care l-au ales având în vedere gravitatea faptelor
săvârşite. În consecinţă, competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
urmărirea penală căzând în sarcina procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele va fi demis de drept la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.

4. Actele Preşedintelui României

În virtutea prevederilor art. 100 din Constituţie, în exercitarea atribuţiilor sale,

Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României.
Nepublicarea acestor decrete, atrage, ca şi sancţiune, inexistenţa decretului.
Dacă pentru unele dintre decretele Preşedintelui nu este nevoie de contrasemnarea
acestora de către primul-ministru, unele dintre decretele emise de Preşedintele României în
exercitarea atribuţiilor sale se contrasemnează de primul-ministru. Astfel de decrete ce se
spun regulii contrasemnării de către prim-ministru sunt cele privind:

112
 - încheierea tratatelor internaţionale negociate de guvern;
- acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, aprobarea
înfiinţării, desfiinţării sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
- mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate;
- luarea măsurilor necesare respingerii unei agresiuni armate îndreptate împotriva ţării;
- instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă;
- conferirea de decoraţii şi titluri de onoare;
- acordarea gradelor de mareşal, general şi amiral;
- acordarea graţierii individuale.
Contrasemnarea unora dintre decrete de către prim-ministru, semnifică antrenarea şi a
răspunderii primului-ministru, fiind o măsură împotriva depăşirii de către Preşedinte a
împuternicirilor conferite acestuia de Constituţie, în primul rând. Pentru actele identificate de
art.100 alin. (2) din Constituţie, contrasemnătura primul-ministrului reprezintă o condiţie de
valabilitate a actului, fiind aşadar obligatoriu a fi respectată.
Nu trebuie omis faptul că şi Preşedintele României emite acte cu caracter exclusiv
politic, precum sunt mesajele, declaraţiile, acte care nu produc efecte juridice.

II.2.7. Guvernul

Rolul Guvernului României consacrat prin Constituţie art.101 prezintă multe similarităţi
cu cel al altor cabinete din statele democratice.
Acesta asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice, în realizarea acestor scopuri cooperând cu organismele
sociale interesate.
În România apariţia miniştrilor şi implicit a ministerelor, în accepţiunea modernă a
termenului, precede apariţia Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de
drept administrativ în nume propriu.
În sensul actual termenului, Consiliul de Miniştri apare urmare a Unirii Principatelor,
deşi Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858) nu conţine o asemenea reglementare
amplă a locului, rolului şi atribuţiilor sale în activitatea de realizare a puterilor publice.
Faţă de utilizarea de-a lungul vremii, atât în constituţii, cât şi în legi, a celor două
noţiuni (consiliu de miniştri şi, respectiv,g), doctrina interbelică a susţinut că noţiunile de
cabinet sau guvern sunt titulaturi întrebuinţate din punct de vedere politic, pe când consiliul de
miniştri are un înţeles administrativ, el fiind mai puţin o entitate cât un mod de a lucru al
miniştrilor. Spre deosebire de perioada interbelică în care sfera guvernului era mai mare decât
a consiliului de miniştri, căci, pe lângă miniştri, în guvern mai intrau şi secretarii de stat şi
subsecretarii de stat, în perioada postbelică, din analiza reglementărilor constituţionale, rezultă
că noţiunile sunt echivalente. În doctrina actuală se susţine şi ideea conform căreia pentru a

113
desemna organul central al administraţiei publice s-a adoptat noţiunea de guvern în locul celei
de consiliu de miniştri. Deci, pentru a desemna acelaşi organ se folosesc două noţiuni, iar
câteodată, în vorbirea curentă, se foloseşte o a treia, aceea de cabinet.
În perioada post-decembristă, primele dispoziţii cu privire la Guvern apar în Decretul-
Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliul Frontului Salvării
Naţionale (prima structură organizatorică cu atribuţii de legiferare şi cu origine revoluţionară),
iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr. 10/1989 privind constituirea, organizarea
şi funcţionarea Guvernului României. Alte două Decrete-Lege din acea perioadă ( nr.
92/1990, nr. 104/1990) au consacrat principalele norme privind organizarea şi funcţionare
Guvernului. Ulterior a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României, lege preconstituţională ale cărei dispoziţii au fost în mare măsură
depăşite prin intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, înlocuită, mult prea târziu, prin Legea
nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, supusă
până în prezent unor modificări şi completări ulterioare.
Ca şi alte constituţii din Europa, şi Constituţia României din 1991, republicată în anul
2003, cuprinde un sediu general al materiei Guvernului, în funcţie de particularităţile
regimului politic consacrat ( Titlul III, Capitolul III, art. 102-110), dar şi alte titluri, capitole
ale acestui act normativ cuprind prevederi referitoare la Guvern, precum art. 111-115 –
Raporturile Parlamentului cu Guvernul, art. 85-87 şi alte referitoare la instituţia Preşedintelui,
art. 74 etc. – privind procedura de elaborare a legii.
Într-o viziune generală, Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii, el este
iniţiatorul, modelatorul şi executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflaţiei şi
de stabilitate economică, răspundere de ordinea publică, de apărarea naţională sau de
raporturile statului pe care-l guvernează cu alte state.

Din conţinutul art. 102 alin. (1) Constituţia României, republicată, rezultă că Guvernul
României are un dublu rol: politic şi administrativ pentru că acesta, potrivit programului său
de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării (
rolul politic) şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (rolul administrativ).
Putem califica Guvernul ca fiind o autoritate a administraţiei publice centrale care
intră în componenţa celei de-a doua puteri în stat – puterea executivă. Poate fi calificat şi ca
fiind o instituţie politică, reprezentând în esenţă o autoritate statală. Din acest ultim punct de
vedere se identifică, în doctrină, două categorii de acte ale Guvernului:
 actele de guvernământ – acte politice prin excelenţă;
 actele pur administrative – actele prin care acesta rezolvă problemele tehnico-
organizatorice.
Raţiunea fundamentală a Guvernului o reprezintă asigurarea liniilor politice interne şi
externe ale ţării, ceea ce sub aspect juridic se concretizează în iniţierea de proiecte legislative,

114
adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, iar administraţia publică a cărei conducere
generală este realizată de Guvern, are drept scop tocmai îndeplinirea acestor valori politice.
Rolul politic al Guvernului se exprimă nu doar în sfera exclusiv executivă, ci şi prin
colaborarea cu celelalte autorităţi publice, din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii
legislative, prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de conlucrare cu Camerele
Parlamentului. Se poate afirma, în acest context, faptul că legiuitorul constituant român a
preluat teza doctrinei occidentale contemporane potrivit căreia Guvernul este parlamentar prin
origine şi guvernamental prin funcţie ceea ce înseamnă că programul politic al Guvernului
rămâne un document exclusiv al acestuia, dar liniile sale sunt acceptate de Parlament.
Prin votul de încredere pe care Parlamentul îl acordă Guvernului, acesta îşi exprimă
doar încrederea în acest program, încredere pe care o poate retrage oricând, prin adoptarea
unei moţiunii de cenzură, dacă motivele pentru care fusese acordată la învestitură au dispărut
ulterior. Aşadar îndeplinirea programului de guvernare depinde esenţial de sprijinul de care se
bucură Guvernul în Parlament.
Între Guvern şi toate celelalte autorităţi al administraţiei publice se stabilesc raporturi
de drept administrativ care pot fi:
 de subordonare – faţă de ministere şi prefecţi;
 de colaborare – faţă de autorităţile administraţiei publice autonome – primari, consilii
locale, consilii județene;
 de tutelă administrativă – faţă de autorităţile administraţiei publice locale.
Art.102 alin.(2) din Constituţie consacră un principiu general al activităţii Guvernului
– cooperarea cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale, astfel este
consacrat principiul transparenţei Guvernului, dar și a activității acestuia, în sensul că
Guvernul nu este un organ suprapus societăţii civile şi nici rupt de aceasta. Mai mult decât
atât, legiuitorul adaugă că „Guvernul se organizează şi funcţionează în conformitate cu
prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament”.
Guvernul este organ al administraţiei publice cu competenţă materială generală care
exercită potrivit legii următoarele funcţii: de strategie, de reglementare, de administrare a
proprietăţii statului, de reprezentare şi de autoritate de stat.
Structura Guvernului este exprimată de art. 102 alin. (3) din Constituţie care specifică
faptul că Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabilită prin lege
organică. Din această formulare rezultă reglementarea unui Guvern fără scară ierarhică
interioară.
Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de acte şi fapte
juridice, precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de Constituţie, pentru a ne afla în
prezenţa unei echipe guvernamentale legale şi legitime.
În mod obişnuit, procedura de învestitură a Guvernului se declanşează după alegerile
generale, deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv după alegerile prezidenţiale,

115
adică la începutul mandatului preşedintelui de republică. Aceasta poate interveni însă şi în
cursul unui mandat parlamentar sau prezidenţial, în caz de criză guvernamentală gravă.
În Constituţia actuală a României, procedura de învestitură a Guvernului este prevăzută
în art. 85 alin. (1) coroborat cu art. 103 şi art. 104.
Astfel, conform art. 85 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere
acordat de către Parlament. Iniţiată şi finalizată de Preşedintele României, procedura de
învestitură presupune patru etape procedurale bine definite, dar ponderea în realizarea ei
efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură.
Cele patru etape sunt:
1. desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru
Art. 103 alin.(1) din Constituţie prevede că Preşedintele României desemnează un
candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea
absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în
Parlament.
În ceea ce priveşte modalităţile concrete de consultare, în absenţa oricăror detalii
constituţionale sau legislative, Preşedintele urmează singur să decidă, fiind o chestiune de
fapt, de practica vieţii politice, de stilul Preşedintelui ca om politic. Dacă vreun partid politic
va fi omis de la consultări, în absenţa partidului care are majoritatea absolută, atunci acesta se
va face vinovat de încălcarea Constituţiei, cu toate consecinţele juridice ce decurg de aici,
putând fi declanşată procedura de suspendare din funcţie a sa.
Legat de candidatul la funcţia de prim-ministru, nu există obligaţia constituţională de
apartenenţă politică sau parlamentară a candidatului, ci doar obligativitatea obţinerii
sprijinului politic parlamentar.
Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru prezintă semnificaţia unui
mandat acordat de Preşedintele României, personalităţii însărcinate cu formarea listei
viitorului Guvern, elaborarea programului de guvernare şi prezentarea cererii pentru acordarea
votului de încredere către Parlament.

2. solicitarea votului de învestitură şi 3. acordarea votului de încredere de către

Parlament
Potrivit art. 103 alin.(2) din Constituţie, candidatul pentru funcţia de prim-ministru va
cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra
programului şi a întregii liste a Guvernului.
Alin.(3) al aceluiaşi articol precizează că programul şi lista Guvernului se dezbat de
Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, Parlamentul acordând încrederea
Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Acest text scoate în evidenţă
egalitatea celor două Camere în procedura de învestitură a Guvernului, de unde necesitatea

116
retragerii încrederii Guvernului, pe calea moţiunii de cenzură, tot în şedinţă comună a celor
două Camere, cu aceeaşi majoritate.
Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de specialitate ale
celor două Camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ, care deşi este obligatoriu a fi
solicitat, este facultativ pentru opţiunea candidatului la funcţia de prim-ministru.
Pentru acordarea încrederii Guvernului învestitura Cabinetului este necesar votul
majorităţii parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile.
Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica
Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet, acesta fiind
publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

4. numirea Guvernului, finalizată prin depunerea jurământului de credinţă

Aceasta reprezintă manifestarea unei competenţe legate, în sensul că Preşedintele nu
ar putea să refuze numirea, el este obligat să o facă, întrucât nu dispune de o libertate de
apreciere în acest sens. Aceasta nu înseamnă că numirea ar fi un act exclusiv formal al
Preşedintelui, dimpotrivă, ea are un caracter solemn, semnificând încheierea procedurii de
învestitură. Actul de numire a Guvernului de către Preşedinte rămâne fără consecinţe juridice
în ceea ce priveşte raporturile dintre Preşedinte şi Guvern, în sensul că el nu va naşte raporturi
de subordonare între cele două autorităţi publice care formează executivul, Preşedintele şi
Guvernul, prin prim-ministru.
Faţă de Parlament, Guvernul este beneficiarul unui mandat de încredere, acordat prin
efectul votului de învestitură, care fundamentează poziţia sa constituţională în relaţia sa cu
Parlamentul. Din acest moment, Guvernul dobândeşte dreptul de iniţiativă legislativă şi
dreptul de a participa la lucrările Parlamentului, iar Parlamentul poate exercita controlul
parlamentar asupra Guvernului şi-i poate retrage încrederea acordată.
Art. 104 alin. (2) din Constituţie prevede că prim-ministrul, miniştri şi ceilalţi membri
ai cabinetului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de credinţă
faţă de ţară prevăzut de art. 82 din Constituţie.
Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul începând de
la data depunerii jurământului (art. 104 alin. (2) din Constituţie). Prin urmare, data depunerii
efective a jurământului de credinţă, individual, în faţa Preşedintelui României, reprezintă
momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului, înlocuind
Cabinetul demisionar.

Referitor la durata mandatului vom specifica faptul că în mod normal aceasta este
echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului, într-un regim parlamentar şi cu cea a
mandatului Preşedintelui, într-un regim prezidenţial. În practică, un cabinet rezistă atâta timp
cât este susţinut de majoritatea parlamentară.

117
 Art. 110 alin. (1) din Constituţie prevede faptul că Guvernul îşi exercită mandatul până
la data validării alegerilor parlamentare generale. Alin. (2) menţionează că Guvernul este
demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă prim-ministrul se află într-
una din situaţiile prevăzute de art. 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-ţi
exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. Apar, astfel trei situaţii atipice de încetare a
activităţii unui Cabinet:
 retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură,
în condiţiile art. 113 din Constituţie, sau în cazul angajării răspunderii Guvernului,
potrivit art. 114 din Constituţie, dacă s-a introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a
fost aprobată.
 intervenirea uneia dintre situaţiile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului
avute în vedere de art. 106 din Constituţie şi anume: demisie, pierderea drepturilor
electorale, starea de incompatibilitate, deces, şi alte cazuri prevăzute de lege. De
menţionat că prim-ministrul nu poate fi revocat din funcţie, aspect prevăzut de art. 110
alin. (2) din Constituţie, pentru că astfel va atrage, pe cale de consecinţă, căderea
întregului cabinet.
 cazul în care prim-ministrul nu îşi poate exercita atribuţiile pe o perioadă mai mare de
peste 45 de zile (art. 107 alin. 4 din Constituţie)
În toate aceste trei situaţii atipice de încetare a mandatului unui Guvern, în timpul unui
mandat parlamentar, se declanşează procedura de învestitură a unui nou Cabinet devenind
aplicabile prevederile art. 103, potrivit art. 110 alin. 3 din Constituţie.
Guvernul al cărui mandat a încetat, potrivit art. 110 alin. 1 şi 2 din Constituţie,
îndeplineşte, conform art. 110 alin. (4) din Constituţie, numai actele necesare pentru
administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.
În această situaţie funcţionarea Guvernului nu mai este consecinţa încrederii acordate de
Parlament, ci a prorogării atribuţiilor sale, până la depunerea jurământului de către membrii
noului Guvern, activitatea sa fiind limitată exclusiv la administrarea treburilor publice. Un
astfel de Guvern demisionar nu ar putea adopta decât hotărâri de Guvern.

Să ne reamintim...
1. Intr-un sens restrans, prin executiv intelegem, conform normelor constitutionale
din Romania, exclusiv Presedintele Romaniei si Guvernul. Insa, in sens larg, prin
executiv intelegem alaturi de cei doi „sefi” ai executivului si autoritatile
administratiei centrale de specialitate si autoritatile administratiei publice locale.
2. Presedintele Romaniei este ales prin vot direct de catre cetatenii cu drept de vot,
ceea ce justifica dreptul acestora de a decide, urmare a unui referendum, demiterea

118
acestuia in cazul angajarii raspunderii politice.
3. In cazul angajarii raspunderii penale a Presedintelui Romaniei, demiterea acestuia
nu mai este lasata la latitudinea cetatenilor cu drept de vot, fiind vorba despre
savarsirea unei infractiuni, demiterea va interveni de drept la data ramanerii
definitive a hotararii de condamnare.
4. Si Presedintele se bucura de imunitate intr-un continut asemantor celui de care se
bucura parlamentarii.
5. Spre deosebire de functia de Presedinte care este incompatibila cu orice alta
functie publica sau privata, functia de ministru este compatibila cu cea de senator
sau deputat, dupa caz.
6. Avand in vedere modul de desemnare, raporturile pe care le are cu Parlamentul,
precum si cu seful statului, si atributiile cu care este insarcinat, se poate afirma si
despre Guvernul nostru ca este parlamentar prin origine si guvernamental prin
functie.

Rezumat
1. Doctrina noastra arata ca, in cadrul sistemului constitutional actual din Romania,
se consacra un regim semi-prezidential atenuat sau semi-parlamentar.
2. Presedintele Romaniei este desemnat prin vot uninominal, potrivit sistemului
scrutinului majoritar cu doua tururi. Rezultatul alegerilor pentru functia prezidentiala
se supune validarii de catre Curtea Constitutionala. Candidatul a carui alegere a fost
validata va depune, in fata Camerelor reunite ale Parlamentului, un juramant prevzut
de art.82 alin. (2) din Constitutie.

3. Mandatul Presedintelui are o durata de 4 ani, acesta putand fi prelungit doar in

situatii exceptionale, identificate expres de Constitutie, de catre Parlament. Mandatul
Presedintelui se exercita de la data depunerii juramantului pana la depunerea
juramantului de Presedintele nou ales.
4. Daca pe durata mandatului, apara anumite imprejurari care determina
imposibilitatea temporara sau definitiva a exercitarii atributiilor de catre persoana
care are calitatea de Presedinte al Romaniei, interimatul la aceasta functie este
asigurat, in ordine, de presedintele Senatului sau de catre presedintele Camerei
Deputatilor.
5. Rolul Presedintelui Romaniei este unul tridimensional: sef de stat – situatie in care
Presedintele indeplineste functia de reprezentare a statului roman pe plan intern si pe
plan extern; sef al executivului – situatie in care Presedintelui ii revine sarcina de a

119
garanta independenta nationala, unitatea si integritatea teritoriala a tarii; vegheaza la
respectarea Constitutiei si la buna functionare a autoritatilor publice si exercita
functia de mediator.
6. Atributiile Presedintelui Romaniei pot fi clasificate in functie de subiectele fata de
care se exercita acestea, astfel: atributii in raporturile cu Parlamentul; atributii in
raporturile cu justitia si Curtea Constitutionala; atributiile in cadrul puterii executive;
atributiile in situatii exceptionale; atributii in domeniul politicii externe.
7. Presedintele Romaniei emite, in vederea realizarii atributiilor sale: acte exclusiv
politice (mesajele, declaratiile) si acte juridice (decretele).
8. Presedintele Romaniei se bucura de imunitate ceea ce presupune existenta unui
regim special de protectie, in virtutea caruia acesta nu poate fi tras la raspunderea
juridica pentru faptele savarsite in exercitiul mandatului sau.
9. Potrivit normelor constitutionale in vigoare, in principal Presedintele Romaniei
poate raspunde politic si penal.
10. Rolul Guvernului Romaniei este unul bidimensional: politic si administrativ.
11. Guvernul Romaniei este alcatuit din prim-ministru, ministri ai alti membri
stabiliti prin lege organica.
12. Investitura Guvernului este complexul de acte si fapte juridice, precum si
procedurile corespunzatoare, cerute de Constitutie, pentru a fi in prezenta unei
echipe guvernamentale legale si legitime.
13. Procedura de investitura a Guvernului cuprinde 4 etape: desemnarea candidatului
la functia de prim-ministru; solicitarea votului de investitura; acordarea votului de
investitura; numirea Guvernului si depunerea juramantului de credinta.
14. Guvernul Romaniei isi exercita mandatul de la data depunerii juramantului de
credinta de catre membrii acestuia pana la data validarii alegerilor parlamentare
generale.
15. Potrivit Constitutiei, Guvernul poate adopta doua mari categorii de acte: acte cu
caracter politic (programe politice; rapoarte; declaratii politice) si acte juridice
(hotarari – acte administrative, secundum legem; si ordonante – acte de
guvernamant, expresie a delegarii legislative).

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. În urma punerii sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare:
a) acesta urmează să fie condamnat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b) acesta este demis din funcţie;
c) intervine interimatul funcţiei prezidenţiale.
2. Interimatul funcţiei prezidenţiale se asigură, în ordine, de către:
a) preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor;

120
b) preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor, primul-ministru;
c) preşedintele Camerei Deputaţilor, preşedintele Senatului.
3. Preşedintele României are dreptul de a adresa mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii:
a) doar în faţa celor două Camere ale Parlamentului reunite în şedinţă comună;
b) în faţa oricăreia dintre cele două Camere ale Parlamentului;
c) în faţa celor două Camere ale Parlamentului reunite în şedinţă comună, dar
doar în prezenţa primului-ministru.
4. Preşedintele României emite, ca acte juridice:
a) mesajele;
b) decretele;
c) mesajele şi decretele.
5. Pot fi supuse controlului de constituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale:
a) doar ordonanţele simple;
b) doar ordonanţele de urgenţă;
c) atât ordonanţele simple cât şi ordonanţele de urgenţă
6. Guvernul României are:
a) un rol administrativ şi politic;
b) un rol administrativ şi legislativ;
c) un rol politic şi legislativ.
7. Guvernul României îşi exercită mandatul :
a) de la data acordării votului de încredere de către Parlament;
b) de la data numirii prin decret al Preşedintelui României;
c) de la data depunerii jurământului de credinţă de către membrii Guvernului în
faţa Preşedintelui României.
8. Prim-ministrul poate fi demis de către:
a) Preşedinte;
b) Parlament;
c) popor, prin referendum.
9. Care sunt posibilităţile juridice pe care le are Preşedintele României în cazul în
care nu alege a promulga o lege în termenul de 20 de zile de la primirea acesteia?
10. Menţionaţi care este data de la care Guvernul în ansamblul său şi fiecare
membru în parte îşi încep exercitarea mandatului?
11. Enumeraţi etapele învestiturii Guvernului României.
12. Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi a Senatului determină apariţia
unor perturbări grave în activitatea de legiferare, timp de 6 luni Parlamentul
României nereuşind să adopte nici o lege. Înăuntrul acestui interval de timp,
Preşedintele României a încercat în mod repetat să aplaneze conflictele apărute

121
între partidele parlamentare. Ajungând la concluzia că nu există alte soluţii pentru
deblocarea activităţii legiuitoare, Preşedintele României, după consultarea
preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dispune,
prin decret, dizolvarea Parlamentului. Este constituţională măsura dispusă de
Preşedintele României? Argumentaţi răspunsul în cel mult 3 fraze.

122
Unitatea de învăţare II.3. Autoritatea judecătorească

Cuprins
II.3.1. Introducere ................................................................................................... 123
II.3.2. Competenţe................................................................................................... 123
II.3.3. Autoritatea judecătorească. Aspecte generale............................................. 124
II.3.4. Principiile fundamentale potrivit cărora se poate realiza justiţia ............... 125
II.3.5. Organele autorităţii judecătoreşti ............................................................... 127
II.3.6. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul ............... 129

II.3.1. Introducere
Secţiunea permite familiarizarea studenţilor cu ceea ce reprezinta autoritatea
judecatoreasca inclusiv intre cele trei puteri, cu principiile fundamentale potrivit
carora se realizeaza justitia, cu continutul acestora, cu organele care formeaza
autoritatea judecatoreasca. Nu in ultimul rand studentul va putea cunoaste
raporturile dintre autoritatea judecatoreasca si celelalte doua puteri, anume cea
legislativa si cea executiva.

II.3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Aprofundarea tematicii permite intelegerea notiunii de autoritate judecatoreasca,
sensurile acesteia si structura autoritatii judecatoreasca, studentul putand
identifica organele care formeaza autoritatea judecatoreasca, precum si
principiile dupa care acestea isi ghideaza activitatea in realizarea justitiei,
operand, astfel, corect cu aceste notiuni, principii, instrumente. De asemenea,
studentul va putea identifica raporturile ce se stabilesc intre autoritatea
judecatoreasca si puterea legislativa, pe de o parte, intre autoritatea
judecatoreasca si puterea executiva, pe de alta parte, distingandu-le.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4 ore.

123
 II.3.3. Autoritatea judecătorească. Aspecte generale

Conform teoriei clasice a separaţiei puterilor, una dintre puteri este cea judecătorească.
De altfel, separaţia puterilor justifică un scop politic concret şi anume acela să limiteze
şi să dividă între guvernanţi puterea absolută. În această viziune se conturează ca esenţiale
două aspecte şi anume separaţia parlamentului faţă de guvern, pe de o parte, şi separaţia
jurisdicţiilor faţă de guvernanţi, care permite controlul celor dintâi prin judecători
independenţi, pe de altă parte. În prezent statul de drept a devenit de neconceput fără o justiţie
independentă şi imparţială.
Preferând, sub aspect terminologic, „autoritate judecătorească” faţă de „putere
judecătorească”, vor putea surprinde semnificaţiile termenului de „justiţie”.
Astfel, termenul de „justiţie” are două sensuri, primul definind activitatea de
soluţionare a proceselor (civile, comerciale, penale, etc.), de aplicare a sancţiunilor, de
restabilire a drepturilor încălcate, etc., iar cel de-al doilea definind sistemul organelor
judecătoreşti.
În limbaj popular a face justiţie înseamnă a face dreptate. Dictonul care ar trebui să
exprime cel mai bine scopul justiţiei este Fiat justitia, et pereat mundus – justiţia să-şi urmeze
cursul ei chiar dacă lumea ar fi să piară.
În spiritul ideii de justiţie s-au dezvoltat însă şi activităţi înfăptuite de alte organisme
decât instanţele judecătoreşti care presupun, în mai mică sau mai mare măsură, folosirea
regulilor judecătoreşti, denumite activităţi jurisdicţionale – ceea ce a determinat impunerea şi
a denumirii de putere sau autoritate jurisdicţională.
Activitatea jurisdicţională are un conţinut, principii şi funcţii care o diferenţiază de cea
a legislativului şi a executivului, dar o şi integrează în ansamblul activităţilor statale, fiind o
parte a organizării statale a puterii.
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiei şi legilor.
Judecătorul interpretează şi aplică legea (fiind luat în considerare sensul larg al termenului de
„lege”), dar nu creează drept. Judecătorul aplică dreptul creat de parlament, fără a putea
înlătura o lege pe motiv că nu e de acord cu aceasta, precum nici nu poate refuza să judece o
cauză pentru că legea este neclară sau nu reglementează situaţia dată.
Justiţia este o activitate de rezolvare a litigiilor în litera şi spiritul legii, obiceiurilor,
convenţiilor şi contractelor.
Pentru ca să-şi poată îndeplini misiunea, justiţia cunoaşte o anumită organizare pe
grade de jurisdicţie care permite evaluarea unei cauze de mai mulţi judecători, iniţial în fond,
apoi în apel şi recurs, ca posibilitate de îndreptare a eventualelor erori şi de reevaluare a
situaţiilor şi probelor.

124
 II.3.4. Principiile fundamentale potrivit cărora se poate realiza justiţia

Justiţia, răspunzând unor exigenţe fundamentale, îşi întemeiază activitatea pe principii

care, rezultând explicit sau tacit din Constituţie, au valoare de principii constituţionale.

a. Principiul legalităţii – (art.124 din Constituţie)

Este un principiu de esenţa statului de drept şi are în domeniul justiţiei aplicabilitate

sub două mari aspecte şi anume legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor
şi pedepselor.
Primul aspect se referă la faptul că pot îndeplini funcţii jurisdicţionale numai acele
autorităţi statale cărora Constituţia şi legile le recunosc competenţa şi numai în limita
conferită de acestea, precum şi la faptul că procedura de soluţionare a litigiilor este numai
aceea prevăzută de lege.
Al doilea aspect priveşte împrejurarea că nu există infracţiune şi nici pedeapsă decât
dacă este prevăzută de lege.

b. Justiţia este unică şi egală pentru toţi – [art. 124 alin.(2) din Constituţie]

Este principiul care valorifică principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor şi presupune

ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie, toţi cei implicaţi să fie judecaţi de aceleaşi
instanţe, după proceduri similare în speţe similare, având drepturi procesuale egale.

c. Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie – (art. 128 din Constituţie)

Procedura oficială în faţa instanţelor se desfăşoară în limba oficială a statului, în cazul

nostru fiind vorba, conform art. 13 din Constituţie, de limba română.
Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, modalităţile de exercitare a acestui drept urmând a fi
consacrate prin prevederile legii organice în materie, precum şi cea privind posibilitatea
folosirii de interpreţi sau traduceri. Posibilitatea de exprimare în limba maternă, precum şi cea
de folosire a interpreţilor sau a traducerilor trebuie să fie astfel dezvoltate prin normele legale
încât să nu fie împiedicată buna administrare a justiţiei şi să nu fie implicate cheltuieli
suplimentare pentru cei interesaţi.
Dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii, prin intermediul unui interpret, este recunoscut şi cetăţenilor străini sau apatrizilor
care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română. Prevederile constituţionale instituie gratuitatea
asigurării acestui drept în procesele penale.

125
d. Dreptul la apărare
Este atât un drept fundamental al cetăţenilor cât şi un principiu fundamental al
justiţiei, consacrat prin art.24 din Constituţie, în virtutea căruia în tot cursul procesului, părţile
au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

e. Prezumţia de nevinovăţie – [art.23 alin. (11) din Constituţie]

Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată

atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, fiind o
garanţie a libertăţii şi demnităţii umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga
activitate jurisdicţională.

f. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii – (art.124 din Constituţie)

Potrivit acestui principiu judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Aşadar
acesta nu poate primi, în soluţionarea litigiilor, nici un fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii sau
sugestii privind soluţia pe care trebuie să o pronunţe.
Acest principiu este de esenţa echilibrului puterilor în stat, vorbindu-se de
independenţa autorităţii jurisdicţionale ca o garanţie împotriva abuzurilor.
Regulile constituţionale fac referire la garanţii ale independenţei judecătorilor printre
care recrutarea, inamovibilitatea, avansarea şi controlul.

Recrutarea judecătorilor se face în unele state prin:

- alegere – prin exprimarea votului popular (ex. SUA – la nivelul statelor) –
sistem criticat pentru motivul că nu oferă garanţii judiciare, iar judecătorii trebuie să se
alinieze unor platforme politice,
- numire de către executiv – sistem de asemenea criticat şi criticabil din cauza
influenţei politice care se poate manifesta asupra judecătorilor şi
- prin concurs – sistem de recrutare considerat cel mai potrivit şi obiectiv.

În România, în prezent, se practică sistemul concursului, urmare căruia, conform

prevederilor art.134 din Constituţie, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii,
judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României, prin decret.

Inamovibilitatea judecătorilor este o puternică garanţie a independenţei şi o măsură de

protecţie a acestora. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici revocat, nici
retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimţământul său.

126
 Este necesar a menţiona că judecătorii stagiari, care nu sunt numiţi în funcţie de
Preşedintele României, nu se bucură de inamovibilitate, ci doar de stabilitate în funcţie, ca şi
procurorii.
De asemenea inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu eventualele
funcţii de conducere pe care acesta le poate îndeplini în cadrul instanţelor.

Avansarea magistraţilor se face doar prin concurs, fiind respectate două reguli care
asigură independenţa acestui proces de numire faţă de executiv. Astfel, procedura de avansare
este asigurată, în principiu, doar de corpul magistraţilor, art.125 alin. (2) din Constituţie
prevăzând faptul că inclusiv propunerile de promovare sau transferarea judecătorilor sunt de
competenţa Consiliului Superior al Magistraturii. Pe de altă parte, posibilitatea de promovare
este condiţionată de respectarea parcurgerii unor trepte profesionale, stabilite de lege organică
privind organizarea judecătorească.

Controlul activităţii judecătorilor se face numai asupra hotărârilor judecătoreşti

pronunţate, controlul fiind realizat de către instanţe de judecată superioare şi numai după
proceduri jurisdicţionale legal stabilite..

II.3.5. Organele autorităţii judecătoreşti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti.

Constituţia României, în titlul denumit „Autoritatea judecătorească”, reglementează, în
ordine:instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, respectiv Consiliul Superior al
Magistraturii.

a. Instanţele judecătoreşti sunt Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe

judecătoreşti stabilite de lege, anume curţile de apel, tribunalele şi judecătoriile.
Prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie interzic înfiinţarea de instanţe extraordinare,
dar pot fi înfiinţate, prin lege organică, instanţe specializate în anumite materii, cu
posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanţe judecătoreşti, având şi calitatea de a judeca litigii atât în fond cât şi în
căile de atac, potrivit competenţei stabilite prin lege.

b. Ministerul Public – în activitatea sa reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără

ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

127
 Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, pe lângă
instanţele de judecată, aceştia conducând şi supraveghind activitatea de cercetare penală a
poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
Procurorii sunt magistraţi, ca şi judecătorii, şi îşi desfăşoară activitatea potrivit
principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului
justiţiei.

Funcţia de magistrat - judecător sau procuror, este incompatibilă cu orice altă funcţie
publică sau privată cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

c. Consiliul Superior al Magistraturii – (art.133-134 din Constituţie)

Consiliul Superior al Magistraturii este reprezentantul autorităţii judecătoreşti sens în care:

- este garantul independenţei justiţiei,
- este independent şi în activitatea sa se supune numai legii,
- are ca principale atribuţii: asigurarea funcţionării eficiente a sistemului judiciar şi
asigurarea/coordonarea carierei magistraţilor.

Este alcătuit din 19 membri din care 14 aleşi în adunările generale ale magistraţilor,
împărţiţi în două secţii una pentru judecători formată din 9 judecători şi una pentru procurori
formată din 5 procurori. Alţi 2 membrii al Consiliului Superior al Magistraturii sunt
reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de o înaltă
reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat. Din Consiliu mai fac parte de drept ministrul
justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Printre cele mai importante atribuţii ale sale este aceea de instanţă de judecată, prin
secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, potrivit
procedurilor stabilite prin lege organică.

d. Deşi nu este nominalizat în Constituţie şi în opinia noastră nici nu poate fi considerat ca

făcând parte din puterea judecătorească, este necesar a preciza că Ministerul Justiţiei este
organul administraţiei publice de specialitate care exercită anumite atribuţii prevăzute de lege
în domeniul administraţiei justiţiei, al executării pedepselor penale, cu privire la activitatea
Ministerului Public, etc.

128
 II.3.6. Raporturile autorităţii judecătoreşti cu legislativul şi executivul

Din cele expuse anterior se poate observa că justiţia trebuie să fie independentă,
intervenţia în sfera justiţiei a altor puteri fiind de neacceptat.
Această imposibilitate de a interveni nu exclude existenţa unor anumite raporturi care
rezultă firesc din sistemul constituţional.
Raporturile cu Parlamentul rezultă, mai întâi, din faptul că organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii. Parlamentul este cel care stabileşte,
prin lege, organizarea, procedura şi competenţa potrivit cărora autoritatea judecătorească îşi
desfăşoară activitatea.
În al doilea rând judecătorul în deciziile pe care le ia, se supune legii care a fost adoptată
de către Parlament.
La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin procedura controlului
constituţionalităţii legilor.

Raporturile cu executivul pot apărea, sub aspect constituţional, în situaţia în care

numirea şi avansarea magistraţilor aparţin executivului. În asemenea situaţii apare însă
pericolul unei atitudini de docilitate a magistraţilor faţă de executiv.
De aceea este necesară existenţa unor proceduri care să pună în evidenţă competenţa
profesională în ceea ce priveşte numirea şi avansarea magistraţilor, cu atât mai mult cu cât
aceştia sunt deseori puşi în situaţia de a analiza şi decide cu privire la legalitatea actelor
administrative şi de guvernământ.

Să ne reamintim...
1. Autoritatea judecatoreasca reprezinta a treia putere in stat, alaturi de cea
legislativa si cea executiva.
2. In principiu, conform prevederilor Constitutiei, din autoritatea judecatoreasca fac
parte instantele de judecata, Ministerul Public (parchetele de pe langa instantele de
judecata) si Consiliul Superior al Magistraturii.
3. Desi este una dintre componentele Guvernului, in doctrina se apreciaza ca, alaturi
de cele trei categorii de institutii sau institutii, dupa caz, in cadrul autoritatii
judecatoresti ar trebui inclus si Ministerul Justitiei.
4. Principiile dupa care funtioneaza justitia sunt principii cu valoare constitutionale.
5. Desi justitia este independenta in realizarea sa, aceasta nu se traduce printr-o
separare totala si absoluta fata de celelalte doua puteri, prin lipsa oricarui raport
dintre acestea, din contra.

129
Rezumat
1. Denumirea de autoritate judecătorească se referă la justiţie atât ca funcţie cât şi ca
sistem organizat. Astfel, termenul de justiţie are deci două sensuri, primul definind
activitatea de soluţionare a proceselor de orice natura (mai putin constitutionala,
s.n.), de aplicare a sancţiunilor, de restabilire a drepturilor încălcate, etc., iar al
doilea definind sistemul organelor judecătoreşti.
2. Principiile fundamentale potrivit carora se poate realiza justitia sunt: principiul
legalităţii; justiţia este unică şi egală pentru toţi; folosirea limbii materne şi a
interpretului în justiţie; dreptul la apărare; prezumţia de nevinovăţie; independenţa
judecătorului şi supunerea lui numai legii .
3. Potrivit prevederilor constitutionale, din autoritatea judectoreasca fac parte:
instantele de judecata, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii.
4. Consiliul Superior al Magistraturii este reprezentantul autorităţii judecătoreşti sens
în care este garantul independenţei justiţiei; este independent şi în activitatea sa se
supune numai legii; are ca principale atribuţii funcţionarea eficientă a sistemului
judiciar şi cariera magistraţilor.
5. Raporturile cu legislativul rezultă din faptul că organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, precum si din faptul ca
judecătorul în deciziile pe care le ia se supune legii care a fost adoptată de către
Parlament. La rândul său justiţia poate interveni în activitatea legislativă prin
procedura controlului constituţionalităţii legilor, in conditiile in care apreciem ca si
acest control este o modalitate de realizarea a justitiei chiar daca, in sistemul nostru
constitutional, controlul de constitutionalitate este exercitat de o autoritate ce nu face
parte din niciuna dintre cele trei puteri in stat.
6. Raporturile cu executivul pot apărea, sub aspect constituţional, în situaţia în care
numirea şi avansarea magistraţilor aparţin executivului. La rândul său justiţia poate
interveni în activitatea executivului prin procedura controlului de legalitate a actelor
administrative şi de guvernământ.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Inamovibilitatea judecătorilor presupune:
a) imposibilitatea revocării, retrogradării, transferării pe un post echivalent,
avansării acestora fără propriul lor consimţământ;
b) posibilitatea revocării, retrogradării, transferării pe un post echivalent,
avansării acestora fără propriul lor consimţământ;

130
c) imposibilitatea revocării, retrogradării, transferării pe un post echivalent,
avansării acestora cu propriul lor consimţământ.
2. Conform prevederilor constituţionale, din autoritatea judecătorească fac parte:
a) judecătoriile, parchetele şi Consiliul Superior al Magistraturii;
b) instanţele de judecată, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii;
c) instanţele de judecată, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii,
Curtea Constituţională
3. Din Consiliul Superior al Magistraturii:
a) nu fac parte procurorii;
b) nu face parte Preşedintele României;
c) nu face parte preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
4. Nu face parte din autoritatea judecătorească:
a) Ministerul Public;
b) Consiliul Superior al Magistraturii;
c) Curtea Constituţională.
5. Precizati continutul inamovilibitatii judecatorilor.
6. Care este componenta Consiliului Superior al Magistraturii?
7. Care este rolul Consiliului Superior al Magistraturii?

131
Bibliografie selectivă:

 Apostol Tofan D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,

Editura All Beck, Bucureşti, 1999;
 Apostol Tofan D., Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,
2008;
 Apostol Tofan D., Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,
2010;
 Balaguer Callejon F. (coordonator) şi colectiv, Manual de derecho constitutucional,
vol.I, Editura Tecnos, Madrid, 2006;
 Balaguer Callejon F. (coordonator) şi colectiv, Derecho constitutucional, vol.II,
Editura Tecnos, Madrid, 2003;
 Burdeau G., Hamon F., Troper M., Droit constitutionnel, Editura L.G.D.J., Paris,
1995;
 Cadart J., “Institutions Politiques et Droit constitutionnel”, vol. I, Editura Economica,
Paris, 1990;
 Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
 Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
 Călinoiu C., Duculescu V., Drept constituţional comparat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005;
 Ciobanu A.S., Coman-Kund F., „Drept administrativ. Sinteze teoretice si exercitii
practice pentru activitatea de seminar”, partea a I, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009
 Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I.,
Constituţia României – comentată şi adnotată, Editura Regia Autonomă „Monitorul
Oficial”, Bucureşti, 1992;
 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tănăsescu S. E., “Constituţia României
revizuită – comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
 Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Exerciţiul puterii în stat, vol.II,
Editura Europa, Craiova, 1996;
 Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol.I, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
 Debbach Ch, Bourdon J., Ponter J.M., Ricci J.C., Droit constituttionnel et institution
politiques, Editura Economica, Paris, 1990;
 Deleanu I., Justiţia Constituţională. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995;

132
 Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. I, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996;
 Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol.II, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996;
 Deleanu I., “Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul
român ”, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;
 Deleanu I., Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
 Dissescu C., Drept constituţional, Bucureşti, 1915;
 Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
 Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
 Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Constituţia României- comentată şi
adnotată, Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
 Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, vol.I,
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Duculescu V., Călinoiu C., Duculescu G., Drept constituţional comparat, vol.II,
Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Duverger M., Les constitutions de la France, Editura P.U.F., Paris, 1944;
 Duverger M., Institutions politiques et droit constitutionnel, vol.I, Editura P.U.F.,
Paris, 1975;
 Duverger M., Les régimes semiprésidentiels, Editura P.U.F., Paris, 1986;
 Enache M., Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
 Fischer L, Constitutional conflicts between Congress and the President, Editura
Princeton University Press, Princeton, 1978;
 Grewe C., Fabri H.R., Droits constitutionnels européens, Editura P.U.F., Paris, 1995;
 Guţan M, Istoria administraţiei publice româneşti, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006;
 Hauriou A., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Montchrestien,
Paris, 1972;
 Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1968;
 Iancu Gh., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2014;
 Ionescu C., Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti,
2003;
 Ionescu C., Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
 Ionescu C., Constituţia României. Legea de revizuire comentată şi adnotată cu
dezbateri parlamentare, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
 Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;

133
 Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
 Jacqué J.P., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Dalloz, Paris, 2003;
 Jeanneau, B., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Dalloy, Paris,
1987
 Kelsen H., Doctrina pură a dreptului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
 Laferriere J., Manuel de droit constitutionnel, Paris, 1947;
 Leclereq C., Droit constitutionnel et institutions politiques, Editura Litic, Paris, 1995;
 Lijphart A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi
şase de ţări, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
 Lijphart A., Democraţia în societăţile plurale, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
 Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.III, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;
 Morabito M, Bourmaud D., Histoire constitutionnelle et politique de la France (1789-
1958), Editura Montchrestien, Paris, 1996;
 Muraru I., Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a VII-a revăzută şi adăugită,
Editura Actami, Bucureşti, 1997;
 Muraru I., Iancu Gh., Pucheanu M.L., Popescu C.L., Constituţiile române. Texte.
Note. Prezentare comparativă, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1993;
 Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
 Muraru I., Constantinescu M., Curtea Constituţională a României, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997;
 Muraru I., Constantinescu M., Studii constituţionale. II, Editura Actami, Bucureşti,
1998;
 Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,
vol.I, Bucureşti, 2008;
 Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck,
vol.I, Bucureşti, 2011;
 Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck,
vol.II, Bucureşti, 2009;
 Muraru I., Tănăsescu S.E, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura C.H. Beck,
vol.II, Bucureşti, 2013;
 Muraru I., Constantinescu M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă",
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
 Muraru I., Avocatul Poporului – instituţie de tip ombudsman, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
 Muraru I., Constantinescu M., Drept parlamentar românesc, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;

134
  Negulescu P., Curs de drept constituţional român, Editat de Alex. Th. Doicescu,
Bucureşti, 1928;
 Negulescu P., Alexianu P., Tratat de drept public, Tomul I, Casa Şcoalelor, 1942;
 Pactet P., Institutions politiques. Droit constitutionnel, Editura Masson, Paris, 1993;
 Pactet P., Les institutions francaise, Editura P.U.F., Paris, 1976;
 Platon, Republica, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg;
 Portelli H.,Droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 1999;
 Prelot M., Boulois J., Institutions politiques et droit constitutionnel, Editura Dalloz,
Paris, 1987;
 Prisca N., Drept constituţional, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1974
 Rarincescu C.G., Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1940;
 Rousseau J.J, Contractul social, Editura Antet XX Press, Filipesti de Târg, traducere
de H.J. Stahl;
 Selejan-Guţan B, Excepţia de neconstituţionalitate, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
 Strickland C., The english legal system, Editura Longman, Edinburgh, 1998;
 Tănăsescu S.E., coordonator, Studii juridice. Răspunderea în dreptul constituţional,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007
 Tocqueville A.de, Despre democraţie în America, vol.I, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992;
 Vida I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994;
 Vida I., Procedura legislativă, Editura Crater, Bucureşti, 1999;
 Vrabie G., Etudes de Droit Constitutionnel, Institutul European, Iaşi, 2003;
 Vrabie G., Bălan M., Organizarea politico-etatică a României, Institutul European,
Iaşi, 2004;
 Wilson J.Q., American Government. Institutions and Policies, D.C. Heath and
Company, Lexington , Massachusetts. Toronto, third edition, 1986.

Constitutii ale altor state:

Colecţia „Constituţiile Statelor Lumii”:

• Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
• Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti,
• Actele constituţionale ale Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Editura All
Beck, Bucureşti, 2003
• Constituţia Republicii Italiene, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
• Legea fundamentală a Republicii Federale Germania, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
• Constituţia Spaniei, Editura All Educational, Bucureşti, 1998

135
• Constituţia Republicii Franceze, Editura All Educational; Bucureşti, 1998
• Constituţia Statelor Unite ale Americii, Editura All Beck, Bucureşti, 2002
• Consituţia Statelor Unite ale Americii – broşură pusă la dispoziţie de Ambasada S.U.A.
• The Constitution of the United States of America with explanatory notes, Applewood
Books, Bedford, S.U.A
• The Constitution of Greece 1975/86/2001 – Comparative approach of the constitutional
revision, Centre for European Constitutional Law – Themistocles and Dimitris Tsatsos
Foundation, ant.N. Sakkoulas Publishers; Athens, 2001

♦ Pentru celelalte constituţii folosite în lucrare sau pentru variantele actualizate ale
constitutiilor mentionate mai sus au fost folosite următoarele site-uri:
*http/dir.yahoo.com/Government/Law/Constitutional/Constitutions
*http/www.georgetown.edu – Georgetown University, Political Database of the America
*http/lib.umich.edu – The University of Michigan – Library – Documents Center
*confinder.richmond.edu – University of Richmond
*http/www.oefre.unibe.ch/law/icl/index.html
*http/www.constitution.ru/eu

Dicţionare

• Dictionnaire de droit administratif, Editura Dalloz, Paris, 2002

• Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz, Paris, 2001
• Villiers M.de, Dictionnaire du droit constitutionnel, Editura Dalloz. Armand Colin, Paris,
1998

Legislatie
Constitutia României, republicată, precum şi orice alt act normativ relevant, precum
Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului, Regulamentul şedinţelor
comune ale celor două camere, alte legi şi ordonanţe relevante.

136