Ministerul Educației, Cunoașterii și Cercetării

Liceul Teoretic „Ion Vatamanu”

Proiect : “ Muncă,
talent, cutezanță“

Tema : “Cultura indiană

și iubirea neîmplinită “

A efectuat : Barbăroș Nicoleta

elevă a cl. a IX-a “C”

A evaluat : Iacob Nadejda

prof. L.L.R.

Strășeni, 2018.
 I. Căutarea filozofică a sinelui prin cultură – biografia lui Mircea
Eliade:

Mircea Eliade, un erudit pasionat de religie și de cultură indiană, într-o epocă a

intoleranței născut pe 13 martie 1907. El a simțit mereu o fascinație deosebită față de cultura
indiană. Povestea de dragoste dintre Mircea Eliade şi Maitreyi este de departe una dintre cele
mai impresionate din istorie, iar primul rând din povestea lor s-a scris în iarna anului 1930.
Eliade avea doar 21 de ani, în 1928, atunci când a plecat spre India, unde avea să o întâlnească
pe Maitreyi.Proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Eliade era decis
să studieze sanscrita şi yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Chiar după primele întâlniri,
între Mircea Eliade şi Dasgupta s-a format o legătură strânsă care avea să-l aducă pe român în
casa în care locuia şi Maitreyi.
În luna ianuarie a anului 1930, Eliade s-a mutat acasă la Dasgupta, unde a cunoscut-o
pe fiica cea mare a acestuia:Maitreyi Devi. Destul de puţin discutate, în comparaţie cu restul
prozei şi al eseisticii sale, volumele lui Mircea Eliade, India şi Biblioteca maharajahului, scrise la
întoarcerea sa din India (unde a stat în perioada 1929-1931), aduc o perspectivă bine-venită
asupra Indiei, chiar şi astăzi, când stereotipia exotismului încă predomină. „Adevărata filosofie şi
teologie indiană nu se învaţă în Universitate“, afirmă el în Biblioteca maharajahului, iar atracţia
pentru India devine atât de puternică, încât intenţionează chiar să rămână acolo, să se integreze
total, să fie cu adevărat un iniţiat.
Eliade îşi păstrează capacitatea de a observa atât părţile pozitive, cât şi cele negative ale Indiei,
înţelegând că India este ţara contrastelor puternice. În acelaşi loc poţi trece de la mahalale cu
cerşetori bolnavi de lepră sau de sifilis, la zone liniştite, bogate, cu şcoli armonioase. Este ceea
ce observă în Calcutta, iar în Madras (despre care vorbeşte în India) constată, de asemenea,
discrepanţele enorme între uliţele cu praf şi cu copii cerşetori, şi cartierul aristocrat. El a
declarat: „Eram poate primul român care s-a hotărât, nu atât să călătorească în India, cât să
rămân acolo şi să lucreze”.
Mircea Eliade a petrecut în India trei ani, între 1928 şi 1931, beneficiind de o bursă din
partea statului român şi a maharajahului de Kassim Bazar pentru a-şi scrie teza de doctorat
despre yoga, sub îndrumarea lui Surrendranath Dasgupta, profesor de filosofie la Universitatea
din Calcutta. Călătoria lui Eliade în India a fost, înainte de toate, una spirituală, aflată sub semnul
pasiunii pentru civilizaţia acestei ţări. Nu a fost un simplu accident, ci un drum spre rădăcini,
spre centru unde filosoful a trecut printr-o profundă transformare.
Încă din liceu, Mircea Eliade a fost marcat de un interes deosebit pentru literatură, filosofie,
orientalistică şi istoria religiilor, iar în anii studenţiei sale, acestea se vor accentua.

În India, a descoperit o lume extrem de interesantă, în care el „vedea un mare depozit de

semnificaţii ascunse”.

Marea decizie a vieţii lui este cea de a pleca în India, în locul sursei adevărului etern. El
a invocat, în acest sens, aspiraţia lui către universalitate şi libertate. În India căuta un nou
umanism, mai larg, mai temerar, sperând să descopere acolo modelul unui „om universal”.

„Plecam în India mărturiseşte filosoful ca să nu mai am senzaţia aceea de provincial pe

care mi-o dădea frecventarea exclusivă a filosofiei occidentale. Nu credeam că gândirea începe
de la presocratici. Voiam să cercetez rădăcinile cele mai adânci ale gândirii”.

Dimensiunea spirituală a Indiei profunde l-a acaparat pe nesimţite. Mircea Eliade s-a
intersectat cu India „eternă”, care l-a absorbit total şi l-a transformat iremediabil. Eliade a
devenit, astfel, mesagerul şi mediatorul prin excelenţă al Indiei în cultura română. Experienţa
indiană i-a dezvăluit o altă faţă a naturii sufletului uman, a înţelepciunii acestuia şi a unei alte
percepţii, total diferită de a noastră, de a vedea viaţa în complexitatea sa. Dimensiunile spirituală
şi culturală pe care le-a dat Eliade în urma acestui pelerinaj în Orient şi-au lăsat amprenta asupra
operei lui. Curiozitate culturală l-a făcut pe Eliade să cunoască obiceiurile indienilor, religia şi
cultura, felul de a trăi şi de a gândi, foarte diferite de ale europenilor. Interesul lui Eliade pentru
India nu s-a rezumat niciodată la aspecte superficiale, aşa-zise exotice, ci a căutat să-i înţeleagă
sensurile ascunse, considerând că doar la surse va putea să devină un iniţiat, un studiu al culturii
şi al limbii nefiind posibil decât aproape de surse.

Graţie lui Mircea Eliade, putem cunoaşte şi percepe mai bine sufletul Orientului, mirajul
Indiei şi bogăţia spirituală pe care aceasta o oferă lumii de peste patru mii de ani. Orientalistul şi
filosoful român a prins exact esenţa sacrului şi profanului chiar în centru său, pe care le
considera provenind din India. Influenţa Indiei asupra operei lui Mircea Eliade a fost esenţială şi
i-a adus imensul prestigiu de care se bucură. Pentru el, „omul nou”, care avea o conotaţie strict
spirituală, îşi avea rădăcinile în acest spaţiu fascinant.
II. Transformarea creatorului în operă : fascinația lui Mircea Eliade
pentru cultura indiană :

Prin adoloescenta Maitreyi, Allan se inițiază în spiritualitatea indiană. Cu Maitreyi,

prin Maitreyi, europeanul pătrunde în sufletul indic. Descoperă acest suflet pe măsură ce i se
dezvăluie sufletul iubitei, care îl rezumă pe al umanității hinduse. G.Călinescu îi
reproșează, totuși, lui Eliade ,,incapacitatea de a vedea clar obiectul său,, și caracterul prea
senzațional al fugii lui Allan. Partea majoră a narațiunii lui Allan, inginerul englez aflat la
Calcutta, care se îndrăgostește de fiica patronului său, ține de prezent. Nu e doar un detaliu de
tehnică , în mod evident, Eliade a vrut să fie mai modern în Șantier, prin exhibarea
procedeului gidian de construcție. La început, Allan percepe comportamentul fetei ca lipsit de
sens, capricios, ludic. Apoi Allan își dă seama că ea lua foarte în serios credința în iubirea
dintre fetele nubile și pomii, de exemplu, și, pe măsură ce o cunoaște mai bine, cade sub vraja
ei. Allan cade în mrajele iubirii. Prin Maitreyi, Allan descopera dragostea si prin dragoste
patrunde in sufletul Indiei.Allan reprezintă tipul europeanului lucid, caracterizat, în primul
rând, printr-o extraordinară dorință de cunoaștere, care, de altfel, a și stat la baza apropierii
dintre el și Maitreyi: ,,Aș vrea să mărturisesc de la început și răspicat că niciodată nu m-am
gândit la dragoste în cele dintâi luni petrecute in tovărășia Maitreyiei. Mă ispitea mai mult
faptul ei, ceea ce era sigilat și fascinant în viața ei."
La începutul relației sale cu Maitreyi, Allan se dovedește un observator rece, lucid:
Maitreyi mi se părea mândră si disprețuitoare." Allan o analizează pe tânără din toate punctele
de vedere, punându-și tot felul de întrebări cu privire la ea: ,,Mă întrebam, mai ales, dacă e
stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevar, simplă ca o primitivă, așa cum îmi
închipuiam eu că sunt indienele." încetul cu încetul, Allan se simte tot mai atras de Maitreyi,
de tot ceea ce era miraculos în ființa ei: Intimitatea aceasta cu o indiancă e ceva
nemaipomenit. Nici eu nu știam cum s-o sfârși. Mă turbura, mă fascinează, dar nu sunt
îndrăgostit. Mă amuz numai".

Allan este un personaj analitic, taie firul în patru,cauta explicatii, întoarce pe toate fetele staril
e prin caretrece, fapt ce argumenteaza trasatura de autenticitate aromanului, gidismul evidenti
at de critica literara. Asemeneapersonajelor lui Camil Petrescu, Allan este un pasionat
lucid, observând și observându-se cu febrilitate, formulând ipoteze,
un erou în cautare de certitudini. Dominat așadar
de incertitudini,Allan construiește situații pe baza unor argumente lucide, apoi tot el
le respinge, pentru a le înlocui cu altele care i se par mai potrivite, analizează fiecare gest,
fiecare atitudine și fiecare cuvânt și mereu este surprins de
imprevizibila Maitreyi și de ospitaliera Sa familie. Tulburările și framântările permanente ilus
trează firea dilematică a eroului, care analizează în mod obiectiv evenimentele realității
trăite, deși acestea îl nedumeresc, îldescumpănesc, neputând înțelege atitudinea inginerului
Sen, care îl tratează ca facând parte din familie.

Caldura cu care este primit în casa acestuia, grija afectuoasă ș i onoarea cu

care este tratat de catre toți membrii familiei par sa
încurajeze pâna la complicitate apropierea dintre cei doi,
tineri, prin crearea de ocazii prielnice (de exemplu, lecțiile de franceză-bengaleză au
loc în camera lui Allan, nu în
bibliotecă), prin consimțiri subînțelese,prin insinuări transparente privind eventuala lor unire.
Mentalitatea de european al lui Allan îl face să interpreteze
atitudinea lor ocrotitoare ca pe un imbold spre mariaj, când -
în fond ei îl adoptaseră altfel, spiritual, dar fara să treacă totuși
granițele impuse de religia lor, dovada fiind respingerea totala a dorinței lui Allan de a trece la
hinduism, și atunci, cum poate înțelege eroul izbucnirea furibundă și izgonirea sa din casa
familiei Sen, ce parea să fie și a lui?

Finalul romanului descrie încercarile eroului de a se consola, "gândul sinuciderii mi-

a aparut deodată în toată lașitatea si ridicolul lui". Retras în munții Himalaya,
o cunoaste pe Jenia Isaac, o "tânară fară expresie",dintr-o
familie de evrei finlandezi și venită aici în căutarea absolutului prin mănăstirile acestor locuri.
Allan are cu ea o scurta relație, continuând să-și analizeze stările, gândurile, reacțiile în raport
cu alte femei. O altă relație, de data aceasta din interese materiale, o stabilește cu Geurtie,
"o fata bună, admirabilă", dar continua să se gândească la Maitreyi cu aceeași iubire tulburătoare,
încercând să deslușească motivele pentru care tânara se dăduse unui vânzător de fructe. Rasfoind
niște hârtii vechi, Allan găsește o scrisoare a unui barbat necunoscut către Maitreyi, din
care reiese că fata mai avusese o iubire, pe care
n-o mărturisise nimănui, nici lui, măcar aluziv. Contrarietatea lui Allan sporește, el înmărmurește
surprins de această nouă enigmă, adaugată misterioasei Maitreyi. Ultimul gând al lui Allan, cu
care se și termină romanul, este sugestiv pentru natura eroului dominat de incertitudini:"și dacă n-
ar fi decât o pacaleală a dragostei mele?De ce să cred? De unde știu? Aș
vrea să privesc ochii Maitreyiei."
 III. Iubirea interzisă – nucleu simbolic al romanului „ Maitreyi “ de Mircea
Eliade :

Există în Maitreyi un dozaj cu totul seducător al inocenței cu perversiunea, al poruncii spirituale

cu chemările instinctuale și care, deși se sprijină în chip natural pe tradiții și tipare narative, pe
canoane psiho-comportamentale cu vechi tradiții, le transcende prin autenticitatea experienței și
a scriiturii. Scena ne arată o Maitreyi cu mințile rătăcite, strigând în gura mare ca un personaj de
tragedie antică ,,De ce nu mă dați la câini ? ,,. Acestă intensitate a iubirii și a suferinții n-a fost
atinsă de scriitor în celelalte romane ale sale. O lume întreagă îi separă pe cei doi îndrăgostiți, nu
doar unele principii de viață, ori, ca în ,,Romeo și Julieta,, , cearta istorică dintre două familii.
E vorba în Maitreyi de două tradiții religioase și morale, din care cel puțin una implică
angajamente de neocolit. Două continente, două religii, două romane de succes, o singură
iubire născută din dorința imensă a doi oameni… Cuvintele se opresc, neputincioase, când
trebuie să descrie una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale literaturii. Ecoul acestei
iubiri neîmpărtășite a răsunat puternic, făcând înconjurul globului. Singurul mod prin care ea a
putut fi consumată, a fost prin rândurile pline de pasiune ale romanului „Maitreyi” . S-au
îndrăgostit și, după o perioadă de tatonare, Mircea a convins-o pe Maitreyi să îi devină soție. Era
chiar hotărât ca, de dragul ei, să renunțe la ortodoxie și să treacă la religia hindusă.

Atunci, în acele clipe magice ale alcătuirii unui cuplu între ei a avut loc un ceremonial mistic de
o frumusețe deosebită. Ea a rostit: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu și a
nimănui altcuiva. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu
venirea.”

Eliade a trimis o scrisoare mamei sale în care îi cerea binecuvântarea să se căsătorească cu o

hindusă. Aștepta totodată să primească diplomele universitare și un răspuns favorabil din partea
regelui României, care i-ar fi asigurat existența în India și un venit de 35 de lire pe lună.

Din păcate, atunci când a cerut-o în căsătorie, familia fetei s-a opus cu îndârjire. Aripile le-au
fost tăiate prea devreme, înainte să învețe să zboare spre cerul liber. Au devenit prizonierii
prejudecăților. Dragostea lor crescuse și pasiunea îi ardea, se iubeau și se doreau, iar inimile lor
cântau în cor. Dar ideile preconcepute, impuse de culturile și religiile diferite din care proveneau,
erau mai importante pentru tatăl ei decât iubirea lor. Întâlnirile secrete ale celor doi ajung la
urechile lui Surendranath Dasgupta, tatăl indiencei. Acesta îl izgonește pe Eliade din casă printr-
o scrisoare dură. Îi reproșează comportamentul indecent și prejudiciile morale pe care i le-a adus
și-i cere să nu mai intre niciodată în casa lui sau să comunice cu vreun membru al familiei lor:
„Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o” scria el. Maitreyi este supusă unui
ritual de purificare, în timpul căruia, învârtindu-se în cerc, leșină. La rândul său, Eliade pornește
spre Himalaya, unde trăiește mai multe luni în asceză: „Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai
mult cu cât înțelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (…) Această Indie, pe
care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă.”
Acea dragoste neîmpărtășită se cerea consumată și a găsit alinarea doar în rândurile scrise și în
aprecierea cititorilor? Acele pagini au făcut înconjurul lumii, au zdruncinat continente, au
înfruntat prejudecăți și dogme religioase.

Despre Mircea Eliade și a sa Maitreyi se vorbește astăzi prea puțin. Dar vocea inimilor rănite
răsună de acolo, din cărțile pe care ce le-au lăsat amintire, din paginile în care s-au confesat în
întunericul nopților reci. Oamenii i-au despărțit, dar sufletele le-au rămas pe veci credincioase
unui ritual sacru, unei mari iubiri.
 IV. Replica literară - expresie a continuității literare a romanului :

,,Maitreyi,, e ultimul roman al lui Eliade în stil autentic. Toate cele următoare sunt
scrise la persoana a III-a și niciunul nu include fragmente din jurnal. Însă, Maitreyi Devi a
reușit să creeze un roman-continuare a romanului lui Eliade.

„Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deși pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul

femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.” se confesa Eliade în
romanul ce poartă numele ei.

Mulți ani mai târziu, Maitreyi avea să confirme această mare iubire ce le-a influențat
viețile, în romanul său „Dragostea nu moare”: „Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de
moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta
pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțisor al inimii și toate fundăturile oarbe
începeau să se lumineze.” Maitreyi avea să afle despre acest roman abia în anul 1972, de la
sanscritologul român Sergiu-Al-George. Ca răspuns, scriitoarea indiană scrie romanul „Na
Hanyate”, tradus în română cu denumirea „Dragostea nu moare”.

Eliade locuia în Chicago în 1973, când un prieten comun a pus la cale o revedere
între cei doi. Maitreyi a sosit la Chicago cu o delegație formată din iezuiți. După 43 de ani de
despărțire, cei doi s-au reîntâlnit, depănând cu tristețe sau poate cu doar cu nostalgie povestea lor
tumultoasă de dragoste.

Emoțiile i-au cuprins când mâinile lor, îmbătrânite de ani, s-au atins din nou. După
atâtea rânduri scrise, fantasme și dorințe înăbușite, s-au văzut din nou față în față. Mai bătrâni,
mai siguri pe ei, ajunși scriitori, unul în fața celuilalt păreau tot aceiași tineri ce se iubeau pe
ascuns. Au vorbit mult și au depănat amintiri. Și-au povestit viețile și suferințele prin care au
trecut. Maitreyi i-a gătit lui Eliade mâncare indiană. El, pentru a îi proteja imaginea, a promis că
romanul „Maitreyi” nu va fi tradus în engleză în timpul vieții lui. Ceea ce s-a și întâmplat.

După acea reîntâlnire, ea a făcutun popas la București, unde le-a cunoscut pe mama
și sora celui pe care l-a iubit atât de mult. La despărtire le-a oferit câte un exemplar al romanului
său „Dragostea nu moare”.

Răspunsul Maitreyiei la romanul lui Eliade a venit după 42 ani. Volumul ,,Dragostea
nu moare,, reia povestea, însă, spre deosebire de Eliade, care și-a permis să mai și ,,pluseze,, ,
indianca reclamă relatarea autentică a faptelor. De altfel, ea îl acuză pe Eliade de mistificare.
,,Cum m-ai putut compromite în fața lumii, asta e dragoste ?,, , întreabă, în cartea ei,
Maitreyi. Cea mai mare supărare a sa era legată de ,, vizitele nocturne,, pe care ea le neagă. De
altfel, această supărare a fost evidențiată și de cercetătorii vieții și ai operei lui Eliade.
Principalul său exeget străin, Mac L. Ricketts, îi mărturisea ,,omologului,, său român Mircea
Handoca : “Maitreyi nu poate uita marea dragoste pe care a avut-o față de Eliade. Asta nu a
împiedicat-o să fie nervoasă și foarte supărată din cauza unor pasaje compromițătoare din cartea
lui Eliade.

“Maitreyi: „De ce nu ai scris adevărul, Mircea?”

Ea: „- Mircea, ţi-o spun, fantezia e frumoasă iar adevărul e şi mai frumos. Dar adevărul pe
jumătate e teribil. Pentru mine, cartea ta e un coşmar. Eram o fetişcană care, uneori, se juca de-a
filosoful. Nu eram o enigmă. Misterul meu e creaţia ta. Adori fantasticul şi irealul.(...) De ce nu
ai scris adevărul, Mircea? Numai adevărul nu era de ajuns? Ai scris pentru bani? Da, pentru asta
ai făcut-o acesta este specificul Occidentului, unde cărţile se vând pentru voluptate, nu pentru
dragoste. Sunt gata să accept adevărul, dar de ce să duc povara unei minciuni?”

În carte îşi schimbă numele: Amrita (nectarul nemuririi, băutură a zeilor şi a

oamenilor hărăziţi să ajungă la zei. Nume feminin ce sugerează nemurirea.)
Ne mărturiseşte, cât de bine poate, detaliile din perioada 1930. A fost dificil, având în vedere că
nu a avut un jurnal precum Eliade. E o carte ce nu abundă de expresivitate, ci doar de acele
semnificaţii pur indiene. Ne vorbeşte Amrita, dar înainte de toate ne vorbeşte o femeie de 58 de
ani, o femeie născută în India, crescută în sânul unei familii indiene, cu tradiţii indiene, cu reguli
şi restricţii indiene.

L-a iubit pe Mircea, l-a iubit în continuu, chiar dacă uneori nu-şi amintea de el. Nu s-
a vândut negustorului de fructe, ci după o perioadă s-a căsătorit cu un bărbat cu 14 ani mai mare,
bărbat ce a sprijinit-o întodeauna.
De asemenea, a mai scris că relaţia lor era una de prietenie. Din căsătoria lor ’’a înflorit un
băiat’’care s-a căsătorit şi e fericit.

Din punctul meu de vedere, dragostea dintre Maitreyi şi Mircea s-ar fi putut termina
printr-o căsătorie, căci ’’în dragoste şi în război totul e permis.’’

’’Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ţi ating sufletul.’’ ...

 V. Actualitatea operei :

“Romanul poate fi privit ca o oglindă a naraţiunii din Maitreyi şi asta pentru că personajele
principale sunt Amrita şi Mircea Euclid (spre deosebire de romanului lui Eliade unde aceştia erau
Maitreyi şi Allan). Şi care a fost prima impresie după ce am terminat romanul lui Devi? A fost aceea
a unui roman autobiografic, care transcende cu mult naraţiunea şi ficţiunea în care s-a îngropat
Mircea Eliade. Astfel, ,,Dragostea nu moare,, este nu numai viaţa lui Maitreyi Devi, este şi viaţa
celor din jurul acesteia, sentimentele, trăirile şi, nu în ultimul rând, dorinţele unei femei.

Ceea ce m-a surprins de la bun început a fost faptul că romanul a fost scris în 1972, la 40 de
ani de la apariţia romanului Maitreyi. Dacă mulţi cititori au privit Dragostea nu moare drept un
răspuns la cartea lui Eliade - ei bine, nu pot să nu trec dincolo de această opinie şi să văd de fapt o
mărturie a unei vieţi, a unei femei din India care a avut curajul să scrie despre ceea ce a fost şi
este.Recunosc! Am căutat referinţe cu privire la romanului lui Devi tocmai pentru a vedea cum a fost
primit acest roman în India. Şi asta pentru că am pornit de la premisa greşită că în India se trăieşte
sub povara unor tradiţii conservatoare.
Dar m-am înşelat amarnic întrucât Dragostea nu moare a fost primit foarte bine de către
public, câştigând chiar Premiul Academiei Indiene.Şi care sunt paşii urmaţi cu teamă de Maitreyi
Devi înspre trecut? Aceasta, aşa cum mărturiseşte în roman, se întâlneşte cu un român în 1972 care îi
trezeşte amintiri legate de un om pe care l-a iubit foarte mult şi cu toate acestea nu l-a uitat: Mircea
Euclid, care nu este altul decât Mircea Eliade.
Din primele pagini, Maitreyi Devi nu neagă iubirea acesteia pentru europeanul slăbănog cu
ochelari, ba, dimpotrivă, o recunoaşte.Mai mult decât atât, Maitreyi vorbeşte despre mustrările de
conştiinţă pe care le are faţă de soţul ei pe care-l respectă şi-l iubeşte pentru viaţa fericită pe care i-a
oferit-o. Iar aceasta se simte neputincioasă în faţa amintirilor ce năvălesc asupra ei, 1972 devenind
1930, femeia matură redevenind o tânără fată de 16 ani îndrăgostită.
Ce m-a uimit în permanenţă, parcurgând paginile una după alta? Cred că a fost tocmai
înfiriparea iubirii între doi tineri, modalităţile atât de diferite de a privi viaţa, cruzimea unui autor
care a putut să se prezinte într-alt mod decât cel adevărat. Şi cu toate acestea nu putem să îi judecăm
pe niciunul dintre autorii celor două romane: pentru că secretul acestora este dus în mormânt cu ei,
pentru că niciodată nu vom ştii ce i-a legat şi ce i-a dezlegat cu adevărat. Va trebui să ne mulţumim
cu ceea ce ne oferă aceştia prin romanele lor.Este extrem de interesantă scrierea lui Devi şi asta
pentru că autoarea nu vorbeşte doar despre iubirea ei care apare ca un boboc pentru Mircea, aceasta
prezintă totodată o lume pe care am putut-o cunoaşte şi din paginile romanului lui Eliade, India anilor
1930 sub dominaţie colonială britanică. Am putut vedea dincolo de caste, dincolo de tradiţii, direct în
interiorul unei familii de intelectuali care se schimbă potrivit vremurilor, care se mulează timpurilor
acelea.Maitreyi este o tânără care scrie poezii, o fată cu un potenţial deosebit şi care îşi cunoaşte
aceste calităţi, motiv pentru care totuşi nu face abuz de ele. Îşi respectă părinţii, şi, cu toate acestea,
după 40 de ani de la iubirea sa neîmplinită nu se sfiieşte să privească adevărul în faţă şi să vorbească
despre problemele din interiorul familiei sale, de la părinţi până la rude apropiate. Şi da, Maitreyi a
iubit întâi un copac, iar relaţia acesteia cu Tagore este una extrem de subtilă, ca de la învăţăcel la
învăţat.Un alt lucru care m-a impresionat a fost atitudinea lui Devi faţă de oamenii care poate i-au
pus piedici în drumul ei înspre iubire, înspre dragostea lui Mircea. Aceasta, deşi recunoaşte vina
tatălui său, inclusiv greşeala acestuia de a-şi părăsi nevasta şi copii, nu îl blamează în final şi îi
acceptă calităţile şi defectele.
Totodată, Maitreyi nu încearcă să îşi mascheze firea umană pozând doar în imaginea unei
femei iertătoare, aceasta mărturiseşte fiecare moment de slăbiciune şi de tristeţe, chiar şi de supărare
pe care le-a trăit.Şi totuşi, fiecare cititor al romanului lui Eliade se întreabă: s-au mai întâlnit odată
Maitreyi şi Mircea? Răspunsul este dat în cartea lui Devi: da, cei doi s-au mai întâlnit în 1972, când
aceasta merge să-l viziteze şi, în ciuda anilor care au trecut, la vederea acestuia, Maitreyi va şti
că Dragostea nu moare.
Cu toate acestea, femeia este împăcată cu soarta ei, este mulţumită de viaţa pe care a dus-o
şi pentru aceasta nu va blama pe nimeni. Pentru aceasta ea va scrie un roman autobiografic excelent
pe care vă invit să-l citiţi şi dumneavoastră. Poate numai aşa vom putea înţelege cu adevărat iubirea
aceasta pe care ne-au învăţat-o atât Mircea Eliade, cât şi Maitreyi Devi. „

- Cristina Teodorescu .
 Cuprins :
 Căutarea filozofică a sinelui prin
cultură - biografia lui Mircea Eliade .

 Transformarea cratorului în operă :

fascinația lui M.Eliade pentru cultura
indiană.

 Iubirea interzisă – nucleu simbolic al

romanului ,,Maitreyi,, de M.Eliade.

 Replica literară – expresie a continuității

literare a romanului

 Actualitatea operei.
 Bibliografie :
 dezvăluiribiz.ro

 www.historia.ro

 adevărul.ro

 Dumitru Micu ,,Scurtă istorie a literaturii române,,

 Nicolae Manolescu ,,Istoria critică a literaturii

române,,

 www.autorii.com

 www.scritub.com

 www.libertatea.ro

 Orizont prin carte.

 Istorii regăsite.

 www.lovendal.ro
Anexe :