Seminar, Bisericile Vechi-Orientale, temele 1-3

Citiți cu atenție capitolele I ”Hristologia în secolul al V-lea” și cap II

”Calcedonieni și monofiziți” din lucrarea John Meyendorff, ”Hristos în
gândirea creștină răsăriteană, trad. de Nicolai Buga, EIBMBOR, 1997, p. 9-26,
respectiv p. 27-48.
Pentru cap. I, încercați să răspundeți la următoarele întrebări:
- Care este contextul hristologic general al secolului al V-lea?
- Care este ”preistoria” teologiei bizantine? Gândiți-vă la descrierea autorului
despre teologia alexandrină, respectiv antiohiană.
- Care sunt caracteristicile teologiei bizantine?

Pentru cap II, încercați să răspundeți la urmotoarele întrebări:

- Care sunt principalele grupări doctrinare formate după Sinodul de la
Calcedon?
- Ce este neocalcedonismul? Care a fost contribuția aparte a lui Sever al
Antiohiei? Dar a lui Filoxen de Mabbugh?
- Ce aspecte legate de încercările de refacere a unității Bisericii descrise în acest
capitol merită să fie amintite?

1
 I.1. Care este contextul hristologic general al secolului al V-lea?
Înainte de a fi convocat Sinodul de la Calcedon din anul 451, cele două școli
din Alexandria și Antiohia erau principalele focare de gândire creștină, însă din
cauza disputelor hristologice nu și-au păstrat specificul unei gândiri independente.
Invaziile persane și cucerirea arabă pun capăt existenței centrelor de gândire creștină
independente din Siria, Palestina și Egipt. Sinodul de la Calcedon deschide o nouă
eră în istoria gândirii creștine ortodoxe, cu toate că a cauzat o schismă în sânul
Bisericii Răsăritene care durează până în zilele noastre. Constantinopolul ce nu avea
o școală teologică proprie până la sfârșitul secolului al V-lea și-a asumat rolul de a
deveni arbitru între Est și Vest emițând o teologie a împăcării și sintezei care
convenea împărațiilor interesați de împăcarea părții calcedoniene și a celei
anticalcedoniene.

I.2. Care este ”preistoria” teologiei bizantine? Gândiți-vă la

descrierea autorului despre teologia alexandrină, respectiv
antiohiană.
Teologia bizantină având centrul la Constantinopol, cunoaște o puternică
înflorire abia după Sinoadele de la Efes (431), Calcedon (451), constantinopol (553)
și Constantinopol (681), fiind până atunci dependentă de școlile din Alexandria și
Antiohia. Problemele hristologice din secolele V-VI, au contribuit la formarea
mentalității teologice bizantinepână în secolul al IX-lea. Între Sinodul de la Calcedon
(451) și împăratul Iustinian, teologia bizantină ajunge la o sinteză creatoare între
tradițiile Alexandriei și cele ale Antiohiei, creând modul de gândire neo-calcedonian
după cum ne spune J. Lebon. Prin interpretarea sinodului de la Calcedon (451) în
lumina vechii școli alexandrine, Chiril al Alexandriei prin învățătura sa nu reușește
reconcilierea monofiziților cu Biserica.

2
 I.3. Care sunt caracteristicile teologiei bizantine?
Teologia bizantină este o teologie a concilierii și a sintezei. Aceasta a realizat
o sinteză creatoare între cele două școli cea alexandrină care avea o teologie practică
și antiohiană cu o teologie mai pragmatică, creând modul de gândire neocalcedonian.
De asemenea teologia bizantină a contribuit la formarea și dezvoltarea vocabularului
teologic elaborând dogme din anumiți termeni, ducând la formularea unui limbaj
sobornicersc inteligibil pentru toți, reintroducând accepțiuneabspecifică Bibliei în
care Hristos apare limpede și ca Dumnezeu dar și ca om.

II.1. Care sunt principalele grupări doctrinare formate după

Sinodul de la Calcedon?
După Sinodul de la Calcedon, au luat ființă patru grupări teologice și anume:
A. Diofiziții stricți—sunt cei care au rămas credincioși hristologiei
antiohiene, renegându-l pe Nestorie și învățătura lui , dar socoteau
Calcedonul drept o victorie postumă a lui Teodor de Mopsuestia, dar și
refuzul categoric al lui Chiril al Alexandriei.
B. Monofiziții—aceștia considerau Calcedonul o întoarcere la nestorianism
și respingeau Sinodul, avându-i reprezentanți pe Dioscor și Timotei
Aelurus, doctrina lor se baza pe faptul că Hristos avea două naturi după
Unirea Ipostatică, deci Hristos avea două ființe separate.
C. Neocalcedonieni—pentru acest grup, Calcedonul nu l-a tăgăduit pr Chiril
ci la condamnat doar pe Eutihie. Spunând ,,un ipostas”, Calcedonul a
adoptat toate argumentele lui Chiril împotriva lui Nestorie, iar
terminologia acestuia adică formula ,,o fire întrupată a Logosului”,
rămânea valabilă într-un context anti-nestorian.
D. Principalul susținător al celei de a patra școli, care a fost influențată din
plin de metafizica origenistă, a fost Leonțiu de Bizanț.

3
 II.2. Ce este neocalcedonismul? Care a fost contribuția aparte a
lui Sever al Antiohiei? Dar a lui Filoxen de Mabbugh?

Prin Neocalcedonism este înțeles în general curentul politico-doctrinar care

urmărește explicit apropierea Bisericilor Orientale, care au respins formula
dogmatică de la Calcedon de Biserica constantinopolitană. Din punct de vedere
teologic acest curent implica o hristologie care încearcă să integreze în formulele
Calcedonului, Hristologia ,,Anatematismelor” lui Chiril al Alexandriei.
Sever al Antiohiei este cunoscut ca fiind, ,,campionul cel mai ardent al
monofizitismului împotriva Sinodului de la Calcedon”, numit ,,purtătorul de drapel
al monofizitismului”.
La baza sistemului severian se află conceptul de unire ipostatică a divinității ți
omenității în Hristos. Cheia înțelegerii modalității în care a fost realizată unirea este
strâns legată de utilizarea cuvântului ipostas, iar în doctrina lui , pot fi evidențiate
două feluri de ipostasuri, ,,prin sine subzistent”, cu unul ,,nesubzistent prin sine”,
adică Hristos este un ipostas compus prin sine subsistent, rezultat al unirii dintre un
ipostaz ,,prin sine subsistent” cu unul ,,nezubzistent prin sine”.
Pentru Sever, Întruparea reprezintă, o unire, iar termenul utilizat pentru a
descrie este henosis și corespondenții săi siriaci. Asemeni altor autori monofiziți,
Sever se va opune oricărei idei de ,,amestecare a firilor” în Hristos, preferând să
utilizeze expresia ,,unire ipostatică”, în locul celei de ,,unire a firilor”. Unirea celor
două elemente nu este un amestec, ci mai degrabă o sinteză, ele rămânând
neschimbate, necombinate și neavând o existent aparte. Umanitatea asumată nu
subzistă în sine, cin în Logos.
În concluzie în plan hristologic, Sever accentuează o singură natură, dar prin
Întrupare această natură, care mai înainte era simplă a devenit ,,o natură compusă”,
admițând că Hristos este ,,din două naturi”, în urma Întrupării, dar nu că El ar fi avut

4
,,o natură compusă”. Concepția severiană înseamnă, în alți termeni, că nu există în
Hristos umanitate ca natură distinctă, ființând concret.
Filoxen din Mabboug, este unul dintre cei mai mari teologi monofiziți,
ofrindu-ne un sistem doctrinar la fel de bine pus la punct ca cel al lui Sever, dar
diferit de acesta. Acesta respinge în mod explicit ideea că omenitatea și Dumnezeirea
și-ar pierde caracteristicile lor prin unire. De asemenea, Filoxen a recunoscut că
umanitatea lui Hristos trebuie să fie reală, nu schimbată sau asumată de către
divinitatea Sa, pentru că mântuirea omului nu poate fi realizată. Prin unirea
ipostatică, Filoxen admite că trupul aparține în mod ipostatic Cuvântului. Astfel spus,
termenul de ,,unire ipostatică”, înseamnă pentru Filoxen că sufletul uman și trupul
lui Hristos nu există separat și în afară de Cuvânt, fiind unite cu Acesta.
În plan hristologic, Filoxen respinge Calcedonul, interpretând limbajul în acest
mod: ,,două naturi”, înseamnă două ipostasuri. Filoxen a fost preocupat de a
explica ,,modul dublu de a fi al ipostasului Cuvântului”, folosindu-se de diferite
analogii, precum unirea sufletului și a trupului în om . Punctul lui deficitar constă în
faptul că, în hristologie, nu există nici o formulă radicală opusă eutihianismului.

II.3. Ce aspecte legate de încercările de refacere a unității

Bisericii descrise în acest capitol merită să fie amintite?
În partea de răsărit s-a încercat prin nuimeroase eforturi realizarea unirii
calcedonienilor cu anticalcedonienii prin discutarea termenilor de credință, însă prin
dialog nu s-a reușit unificarea lor fiind nevoie de intervenția împărațiilor Zenon și
Atanasie care au dezaprobat sinodul. Zenon prin Henotikonul său proclamă Crezul
niceean și Anatematismele lui Chiril al Alexandriei ca fiind singurele criteria ale
Ortodoxiei.

5
 Seminar, Bisericile Vechi-Orientale, temele 1-3
Citiți cu atenție capitolul ”Contribuția lui Vasile de Seleucia la
formarea învățăturii hristologice” din lucrarea lui Georgios
Martzelos, ”Sfinții Părinți și problematica teologică”, trad. de
Cristian-Emil CHIVU, Ed. Bizantină, București, 2000, p. 97-140.
Încercați să sintetizați teoria formulată de autor cu privire la
originea Dogmei de la Calcedon și contribuția lui Vasile de Seleucia la
formularea ei.

III.1. Contribuția lui Vasile de Seleucia la formarea învățăturii

hristologice.
Vasile de Seleucia, nu este numai unul dintre marii oratori bisericești,ci este și
unul dintre marii Părinți ai Bisericii, dar spre dezamăgirea tuturor atât celor din
Răsărit și Apus, nu este cinstit ca sfânt. Prin urmare acesta a participat lacele trei
Sinoade și anume: Sinodul local de la Constantinopol din 448, la Sinodul tâlhăresc
din 449 și la Sinodul de la Calcedon din 451, unde a contribuit cu anumite formule
decisive la formarea dogmei hristologice.
Este de reamintit faptul că baza dogmei hristologice a reprezentat-o Sinodul
IV de la Calcedon, stabilind preactic cadrul dezvoltării problematicii hristologice în
perioada postcalcedoniană, însă pe o perioadă de câteva decenii mai toți cercetătorii
credeau că izvorul formulei diofizite a Orosului de la Calcedon nu aparține papei
Leon al Romei, ci mai degrabă a lui Vasile de Seleucia de la Sinodul la
Constantinopol din anul 448. Prin acest Oros de la Calcedon se redă expresia
diofizită a lui Vasile: ,,ne închinăm Unuia Domnului nostu Iisus Hristos cunoscut
întru două firi”.
Trebuie remarcat faptul că Vasile de Seleucia este unicul teolog antiohean care
la cele trei sinoade amintite mai sus se prezintă ca un mare apărător și susținător al

6
teologiei lui Chiril al Alexandriei care în textele sale teologice expune dubla
desăvârșire a firilor lui Hristos după Întrupare. Vasile reușește să înțeleagă ideea
Sfântului Chiril susținând la sinodul local de la Constantinopol natura duală a
Mântuitorului adică firea dumnezeiască și firea omenească cuprinse în același
ipostaz. Făcând parte ca fiind unul dinte antiohieni, cunoaște foarte bine hristologia
și gândirea acestora și de ceea caută să facă o punte de legătură cu învățătura
hristologică a lui Chiril pentru ai fi mai ușor să combată monofizitismul lui Eutihie
dar fără să treacă prin pericolul acuzării de nestorianism.
Totuși Vasile al Seleuciei, în anumite scrieri ale sale are unele exprimări de tip
nestorian legat de ființa Mântuitorului, iar din această cauză el a fost acuzat cum că
ar fi nestorian și susținător al acestei erezii. La Sinodul de la Calcedon, Vasile își
expune învățătura hristologică folosind expresii împrumutate, însă el nua făcut
altceva decât să-și exprime opinia sa evidențiind dubla desăvârșire a Mântuitorului
ca Dumnezeu și Om, așa cum reiese din epistola lui Chiril adresată lui Ioan al
Antiohiei, unde Chiril expică dubla desăvârșire din ,,Expunerea de credință a
Împăcării”.
Formula diofizită a lui Vasile este cea mai potrivită pentru a combate cele
două erezii, adică nestorianismul și monofizitizmul, fiind ca un stâlp puternic de
susținere în cadrul Sinodului de la Calcedon. Vorbind despre Dumnezeu Fiul, afirmă
că El este alcătuit din cele două firi, această expresie se aseamănă foarte mult cu
Tomul lui Leon al Romei, reprezentanții papali acceptă această expresie deoarece
nefiind buni cunoscători ai limbi grecești, termenul li se părea a avea același înțeles
cu cel al papei Leon, însă episcopii egipteni i-au respins ideea acuzându-l de
nestorianism. Vasile folosea expresiile a cunoaște firile sau a cunoaște însușirea
fiecărei firi, pentru că simte nevoia de a sublinia neamestecarea și nedespărțirea
firilor, dar și lupta lui aprigă împotriva celor două erezii hristologice extreme și
opuse, nestorianismul ce despărțea cele două firi ale Mântuitorului și monofizitismul
care promova ideea că Logosul s-a amestecat cu ființa umană formând o singură
persoană.

7
 Precizăm că Vasile de Seleucia a fost un teolog de seamă al vremii sale, iar
comisia de revizuire a adoptat formula sa hristologică considerând că aceasta e
singura soluție de împăcare a tuturor părțiilor.
Textul Orosului calcedonian a avut la bază, formula diofizită a Mărturisirii de
credință a lui Vasile de Seleucia dar si a anumitor evenimte istorice petrecute în
cadrul dezbaterilor de la acest sinod, căci anumiți reprezentanți ai papei și câțiva
dintre antiohieni, dar și reprezentanți ai Împăratului, nu erau foarte mulțumiți de
formula diofizită ,,din două firi”, pe care o suspectau ca fiind monofizitistă, însă au
accepat modifacarea pe baza epresilor diofizite ale Tomuului lui Leon ,,două firi”,
care erau neschimbate, neîmpărțite, neamestecate. Textul final al Definiției de la
Calcedon nu a acceptat să înlocuiască expresia ,,din două firi” cu cea a lui
Leon ,,două firi”, ci cu expresia, ,,cunoscut întru două firi” pe care a folosit-o Vasile
de Seleucia în Mărturisirea lui. Prin urmare întreaga Definiție este în acord cu
învățătura lui Chiril. Așa cum ne spune și A. de Halleux, că Mărturisirea lui Vasile
nu a contribuit numai la alcătuirea formulei diofizite a Definiției de la Calcedon, ci a
reprezentat și cadrul dogmatic în care s-a realizat desăvârșirea Orosului final al
comisiei de revizuire.
Hristologia lui Vasile de Seleucia care avea un caracter chirilian, a jucat un rol
important în alcătuirea Definițiilor Sinoadelor de la Constantinopol-448, tâlhăresc-
449 și Calcedon-451, dar și în alcătuirea definițiilor din cadrul Sinoadelor Ecumenice
V (553) și VI (680-681).
Vasile a ajucat un rol important ăn alătuira dogmei hristologice în vremea sa,
iar Definițiile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice V și VI nu se dezic precum
precum este afirmat de către unii teologi occidentali, ci acestea au o unitate
dogmatică indestructibilă deoarece Definițiile au fost alăcătuite cu contribuția lui
Vasile care avea la baza învățăturii sale, hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei.
În concluzie contribuția lui Vasile de Seleucia, la cele patru sinoade ecumenice
dar și la cel tâlhăresc, are o însemnătate foarte mare pentru a ajuta la promovarea
dialogului cu necalcedonienii, care se desfășoară cu succes și în zilele noastre dar

8
nădăjduim ca în viitor sa asistăm la o unificare a întregii Biserici în Hristos sub
puterea Duhului și nu a literei. Trebuie să luăm aminte că la baza dogmatică a
hristologiei celor Trei Definiții este învățătura Sfântului Chiril al Alexandriei.