See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/312021346

Matematica – esență și importanță (Mathematics - essence and importance)

(in Romanian)

Article · October 2016

CITATIONS READS

0 1,635

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

RESEARCH ON HOW TO ACHIEVE DATA BASES REGARDING THE AVAILABLE RESOURCES OF AN ADMINISTRATIVE STRUCTURE, RESOURCES THAT ARE ESSENTIAL PIECES
OF INFORMATION FOR THE CUSTOMER View project

Teaching and learning mathematics viewed as education from the point of view of values View project

All content following this page was uploaded by Maria Dobrițoiu on 01 January 2017.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 MATEMATICA – ESENȚĂ ȘI IMPORTANȚĂ

Maria Dobrițoiu, conf. univ. dr., Universitatea din Petroșani

Ana-Maria Dobrițoiu, absolventă, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca

Rezumat. Una dintre trăsăturile matematicii, care ȋi subliniază ȋn mod expres importanța ca
știință, este domeniul foarte vast al aplicațiilor sale, iar noi, chiar fără să conștientizăm ȋn mod
constant acest lucru, aplicăm noțiunile și concluziile matematicii peste tot ȋn viața socială,
economică etc. Astfel, aplicăm aritmetica atunci cȃnd numărăm zilele sau stabilim perioade pentru
diverse activități, aplicăm geometria atunci cȃnd calculăm suprafața unui locuințe. Deși aceste
rezultate sunt simple, ar fi incorect să nu menționăm că ele se numără printre cele mai mari
descoperiri ale antichității ȋn domeniul matematicii, ȋn perioada ei de formare.
Aproape toate științele, ȋncepȃnd cu mecanica și sfȃrșind cu științele politice, folosesc ȋntr-o
măsură mai mică sau mai mare matematica. Științele exacte, dintre care amintim: mecanica,
astronomia, fizica, chimia, ȋși exprimă legile prin formule și ȋși dezvoltă teoriile folosind pe scară
largă aparatul matematic, avȃnd astfel o influență directă și hotărȃtoare asupra dezvoltării
matematicii. Ȋn sprijinul celor menționate se pot da exemple de aplicații strălucite ale matematicii ȋn
științele exacte și ȋn tehnică, dintre care menționăm: descoperirea planetei Neptun, descoperirea
undelor electromagnetice, descoperirea radioului ș.a.m.d. Ȋn alte științe, ca de exemplu ȋn biologie,
geografie, psihologie, sociologie, istorie, literatură ș.a.m.d., matematica deși nu are un rol atȃt de
consistent, ȋși găsește totuși aplicații ȋnsemnate ȋn studiul unor fenomene din domeniul respectiv,
prin crearea și utilizarea unor modele, șabloane. Ȋn astfel de cazuri, aplicarea matematicii are sens
numai dacă este ȋmbinată cu un studiu profund al fenomenului, care va fi descris, apoi, sub forma
unui model matematic.
Articolul ȋncearcă să evidențieze ȋn mod succint, trăsăturile specifice ce dau esență și
importanță matematicii.

1. Matematica - privire generală

Apărută ȋncă din antichitate, din necesități practice, matematica s-a dezvoltat devenind un
impresionant sistem de discipline ramificate și la fel cu alte științe, ea reflectă legile realității
materiale, fiind un instrument important pentru cunoașterea naturii. Prin urmare, datorită nivelului
ȋnalt de abstractizare caracteristic matematicii, ramurile ei moderne vor fi relativ puțin accesibile
nespecialiștilor.
Matematica are cȃteva trăsături specifice, observabile chiar și dintr-o cunoaștere superficială
a ei și anume: caracterul abstract, rigurozitatea logică, invariabilitatea concluziilor și domeniul de
aplicație foarte larg.
Caracterul abstract al matematicii se manifestă ȋncă de la simpla numărare cȃnd operăm cu
numere abstracte, fără a le mai lega, de fiecare dată, de anumite obiecte concrete. La școală ȋnvățăm
tabla abstractă a ȋnmulțirii și nu, de exemplu, a unui număr de pere cu prețul lor. La fel, ȋn
geometrie, considerăm linii drepte și nu fire ȋntinse, la noțiunea de linie geometrică făcȃndu-se
abstracție de toate proprietățile firului, ȋn afară de ȋntinderea ȋntr-o singură direcție. Noțiunea de
figură geometrică este, ȋn general, rezultatul unui proces de abstractizare, ȋn care, ȋn afară de forma
spațială și dimensiunile obiectelor reale, sunt neglijate toate celelalte proprietăți ale acestora.
Noțiunile de număr ȋntreg și de figură geometrică sunt doar două dintre noțiunile fundamentale ale
matematicii, iar apoi urmează o mulțime de alte noțiuni, care vor fi abstractizate, ca de exemplu:
numărul complex, funcția, diferențiala, integrala, funcționala, operatorul, spațiul cu n dimensiuni
etc. Toate aceste noțiuni conduc la un asemenea nivel de abstractizare, ȋncȃt ȋn mintea omului se
crează impresia că se pierde orice legătură cu viața, el ajungȃnd la concluzia că "nu mai poate
ȋnțelege nimic". Ȋn realitate, lucrurile nu stau chiar așa, astfel de exemplu, deși noțiunea de spațiu
este foarte abstractă, ea are totuși un conținut real, care poate fi ȋnțeles. Astfel de asbtractizări sunt
caracteristice ȋntregii matematici și se observă de la prima vedere că matematica evoluează aproape
ȋn ȋntregime ȋntr-o sferă de noțiuni și relații abstracte. Cu toate acestea, matematicianul ȋși
demonstrează riguros teoremele numai prin raționamente logice și prin calcule, iar matematica ne
cere să deducem orice rezultat din noțiunile ei fundamentale. Prin urmare, atȃt noțiunile cȃt și
metodele matematicii sunt abstracte.
Deducțiile matematice se disting printr-o mare rigurozitate logică. Raționamentul matematic
se desfășoară astfel ȋncȃt este incontestabil și convingător pentru oricine este ȋn stare să-l ȋnțeleagă.
Matematica este produsul muncii multor generații, și după cum am mai spus, primele ei
noțiuni și propoziții au apărut ȋn timpurile cele mai vechi, iar apoi au fost sintetizate ȋntr-un sistem
bine ȋnchegat. Deși matematica a trecut prin multe transformări cantitative, dar mai ales calitative,
aceste noțiuni ȋmpreună cu concluziile rezultate (descoperiri) rămȃn constante, invariabile ȋn timp,
iar noile teorii care continuă să se formuleze includ realizările precedente, dar le precizează, le
completează și le generalizează.
Una din trăsăturile specifice matematicii este domeniul foarte vast al aplicațiilor sale. Fără
să conștientizăm ȋn mod constant acest fapt, noi aplicăm noțiunile și concluziile matematicii peste
tot ȋn viața socială, economică etc. Astfel, ȋn viața de zi cu zi, aplicăm aritmetica atunci cȃnd
numărăm zilele sau facem calculul cheltuielilor noastre, aplicăm geometria atunci cȃnd calculăm
suprafața unui apartament, a unei case sau a unei curți. Cu toate că aceste rezultate sunt extrem de
simple, totuși ar fi incorect să nu menționăm că ele se numără printre cele mai mari descoperiri ale
antichității ȋn domeniul matematicii, pe atunci ȋn formare.
Aproape toate stiințele folosesc ȋntr-o măsură mai mică sau mai mare matematica. Ȋn primul
rȃnd științele așa numite "exacte", dintre care amintim: mecanica, astronomia, fizica, chimia, chiar
și matematica, ȋși exprimă legile prin formule și ȋși dezvoltă teoriile folosind pe scară largă aparatul
matematic. Din acest motiv, nevoile acestor științe exacte au avut o influență directă și hotărȃtoare
asupra dezvoltării matematicii. Ȋn alte științe, ca de exemplu ȋn biologie, matematica deși nu are un
rol atȃt de important, ȋși găsește totuși aplicații ȋnsemnate ȋn studiul unor fenomene biologice; ȋn
astfel de cazuri aplicarea matematicii are sens numai dacă este ȋmbinată cu o teorie profundă a
fenomenului pe care ȋl va descrie apoi, sub forma unui model matematic. Observăm că, mai mult
sau mai puțin, matematica ȋși găsește aplicații aproape ȋn toate științele, ȋncepȃnd cu mecanica și
ajungȃnd chiar și la literatură. Pentru ca să exemplificăm cele afirmate mai sus, consider că trebuie
să amintim cȃteva exemple de aplicații deosebite ale matematicii ȋn științele exacte și ȋn tehnică și
anume:
- descoperirea planetei Neptun ȋn 1846; astronomii Adams și Leverrier, analizȃnd
neregularitățile ȋn mișcarea planetei Uranus, pe baza unor calcule matematice au ajuns la concluzia
că ele sunt determinate de atracția unei alte planete; pe baza legilor mecanicii și a legii atracției
universale, Leverrier a calculat coordonatele locului unde trebuia să se afle această planetă, iar
observatorul astronomic căruia i-au fost comunicate aceste coordonate a descoperit-o cu telescopul,
locul indicat fiind precis.
- descoperirea undelor electromagnetice; fizicianul englez Maxwell, studiind și
generalizȃnd legile fenomenelor electromagnetice, stabilite experimental, le-a exprimat sub forma
unor ecuații matematice, din care apoi pe cale pur matematică a dovedit existența undelor
electromagnetice și faptul că ele se propagă cu viteza luminii.
- descoperirea radioului are la bază rezultatele unor deducții pur matematice.
Chiar și cele mai abstracte construcții ale matematicii, apărute fără a fi cerute de celelalte
științe ale naturii sau de către tehnică, și-au găsit multe aplicații. Dintre acestea menționăm apariția
numerelor imaginare și geometria neeuclidiană. Numerele imaginare au apărut ȋn algebră, dar
semnificația lor a rămas neȋnțeleasă mult timp. La ȋnceputul secolului al XIX-lea li s-a dat o
interpretare geometrică și astfel a apărut vasta teorie a funcțiilor imaginare de o variabilă imaginară,
pe scurt teoria funcțiilor de o variabilă complexă, care s-a dovedit a fi un mijloc extrem de real și de
util ȋn rezolvarea unor probleme ale tehnicii, ca de exemplu: problema portanței aripii de avion,
problemele infiltrării apei sub baraje etc.

2. Dezvoltarea matematicii ca știință, importanța ei

Dezvoltarea matematicii cuprinde nu doar descoperirea și prin urmare acumularea de

rezultate și teoreme noi, cȃt cuprinde și transformări calitative ale teoriilor existente, ce constau ȋn
aprofundarea, extinderea și generalizarea acestora. Ȋn istoria matematicii sunt marcate patru etape
principale de astfel de transformări calitative, fără a se putea face o delimitare exactă ȋntre ele,
deoarece trăsăturile esențiale ale fiecărei etape s-au format treptat.
Prima perioadă marchează apariția matematicii ca știință autonomă și pur teoretică, ȋncepe
din timpurile cele mai străvechi și se ȋncheie cam prin secolul al V-lea ȋ.e.n., poate chiar mai
ȋnainte, cȃnd ȋn Grecia antică s-a constituit matematica pură, cu legătura ei logică ȋntre teoreme și
demonstrații. Ȋn această perioadă s-au constituit aritmetica și geometria, dar ele nu existau
independent una de cealaltă, ci erau ȋntr-o strȃnsă interdependență. Ȋn secolul al V-lea ȋ.e.n. au
apărut Elementele lui Hippocrates din Hios, ca expuneri sistematice ale geometriei. Este etapa ȋn
care matematica s-a format ca o colecție de reguli particulare, legate de practică, deduse din
experiență, reguli care nu constituiau ȋncă un sistem logic, coerent și unitar.
A doua etapă este perioada matematicii elementare, a matematicii mărimilor constante.
Rezultatele ei fundamentale, cele mai simple din această perioadă, alcătuiesc conținutul matematicii
din gimnaziu. Această perioadă a durat aproximativ două mii de ani și s-a ȋncheiat ȋn secolul al
XVII-lea, cȃnd apare matematica superioară. Perioada matematicii elementare cuprinde două etape,
care se deosebesc prin conținutul lor fundamental: etapa dezvoltării geometriei care ține pȃnă ȋn
secolul al II-lea e.n. și etapa dezvoltării algebrei, ȋn principal, care se ȋncheie ȋn secolul al XVII-lea.
Istoric vorbind, această perioadă se ȋmparte ȋn trei etape, despre care vom vorbi ȋn cele ce urmează.
Etapa elină (sec. VII ȋ.e.n. - sec. VII e.n.) atinge apogeul ȋn secolul al III-lea ȋ.e.n. ȋn timpul
marilor geometri ai antichității: Euclid, Arhimede, Apollonios. Grecii au dezvoltat și au transformat
geometria elementară ȋntr-un sistem ȋnchegat și avem ȋn acest sens Elementele lui Euclid, așa cum
se predau și astăzi ȋn școli. Ei au obținut rezultate ȋnsemnate dintre care menționăm: studiul
secțiunilor conice (elipsa, hiperbola, parabola), elaborarea geometriei pe sferă, a bazelor
trigonometriei, calculul primelor tabele cu sinusuri, determinarea ariilor și volumelor unor figuri
complicate. Ȋn domeniul aritmeticii și al algebrei grecii au pus bazele teoriei numerelor, incluzȃnd
teorema lui Euclid, de existență a unei infinități de numere prime, ciurul lui Eratostene pentru
aflarea numerelor prime, rezolvarea ecuațiilor ȋn numere ȋntregi (Diophantos, aprox. 246-330 e.n.).
Grecii cunoșteau procedeele pentru extragerea rădăcinii pătrate și cubice, precum și proprietățile
progresiilor aritmetice și geometrice și exemplele pot continua.
Etapa orientală (sec. V - sec. XV), cȃnd centrul dezvoltării matematicii se mută ȋn India, ȋn
Asia mijlocie și ȋn țările arabe. Ȋn această etapă și ȋn această parte a lumii, matematica s-a dezvoltat
mai ales pentru nevoile calculului necesar, ȋndeosebi al astronomiei. Matematicienii indieni, arabi și
cei din Asia mijlocie au obținut rezultate deosebite ȋn domeniul aritmeticii și al algebrei. Dacă ar fi
să enumerăm cȃteva, atunci putem spune că indienii au inventat actualul sistem de numerație, au
introdus numerele negative prin opoziția dintre avere și datorie sau prin cele două sensuri pe o
dreaptă, au ȋnceput să opereze cu cantitățile iraționale, aveau notații speciale pentru operațiile
algebrice, inclusiv pentru extragerea rădăcinii, au introdus algebra elementară și trigonometria.
Importanța acestor realizări este mare, cu atȃt mai mult cu cȃt observăm că ȋn Europa
matematicienii au ajuns foarte greu să recunoscă numerele negative și pe cele iraționale. Numerele
negative erau considerate ȋn Europa, numere absurde, deoarece fiind mai mici decȃt zero, iar zero
reprezentȃnd nimicul, ȋnsemna că ele erau mai mici decȃt nimic.
Etapa europeană corespunzătoare epocii Renașterii, este perioada ȋn care europenii au
ȋnvățat de la arabi și s-au familiarizat cu știința elină după traduceri arabe. Pentru prima dată ȋn
secolul al XII-lea, au fost traduse Cărțile lui Euclid, Ptolemeu, Al-Horezmi din arabă ȋn latină, care
era limba științifică a Europei apusene din acea vreme. Concomitent, se renunță la sistemul de
numerație provenit de la greci și de la romani și se preia numerația indiană, preluată de la arabi.
Știința europeană reușește pentru prima oară, abia la ȋnceputul secolului al XVI-lea, să depășească
realizările predecesorilor ei. Dintre rezultatele deosebite obținute, meționăm rezolvarea ȋn formă
generală a ecuației de gradul III (Tartaglia), respectiv a ecuației de gradul IV (Ferrari), elaborarea
actualelor notații algebrice, apariția primelor notații literale pentru necunoscute, dar și pentru
numerele date, reapariția ȋn Europa a fracțiilor zecimale (Stevin, suedez, 1585), aparția logaritmilor
(Neper, englez, 1614) ca un auxiliar al calculelor astronomice, calculul primelor tabele cu logaritmi
(Briggs, englez, 1624). Tot cam atunci devin cunoscute ȋn Europa analiza combinatorie și formula
generală a binomului lui Newton.
La ȋnceputul secolului al XVII-lea se ȋncheie perioada matematicii elementare compusă din
aritmetică, geometria elementară, trigonometrie, algebra elementară și ȋn continuare se trece la
matematica superioară. Cu toate acestea matematica elementară continuă să se dezvolte și să apară
ȋn mod permanent rezultate noi. Ȋn plus, tocmai dezvoltarea ulterioară a matematicii scoate ȋn
evidență esența matematicii elementare. Mai departe un rol important ȋl au noțiunile de variabilă,
funcție, limită. Unele probleme din matematica elementară sunt adesea clarificate și rezolvate cu
ajutorul noțiunilor matematicii superioare.
La ȋnceputul secolului al XVII-lea ȋncepe o perioadă a apariției și dezvoltării analizei
matematice. Noțiunile de variabilă și de funcție au fost definite abia ȋn secolul al XIX-lea, dar nu ȋn
mod absolut riguros. Urmează apoi, ȋn a doua jumătate a secolului al XVII-lea apariția calculului
diferențial și integral, datorate lui Newton și Leibniz, care au desăvȃrșit imensa muncă a numeroși
matematicieni, ale cărei ȋnceputuri se află ȋn procedeele elaborate de vechii greci pentru
determinarea ariilor și volumelor. La origine, calculul diferențial este o metodă de aflare a vitezei
unei mișcări la orice moment dat, atunci cȃnd se cunoaște dependența spațiului de timp, problemă
care este echivalentă cu problema construirii tangentei la curba dependenței spațiului de timp și care
se rezolvă prin derivare. Calculul integral este, la origine, metoda de aflare a spațiului parcurs, cȃnd
se cunoaște dependența de timp a vitezei, problemă care este inversa problemei de aflare a vitezei,
adică inversa calculului diferențial și se rezolvă prin integrare.
Ȋmpreună cu calculul diferențial și integral a apărut teoria seriilor, teoria ecuațiilor
diferențiale, teoria generală a curbelor și a suprafețelor, numită geometrie diferențială, teorii care s-
au dezvoltat pe baza problemelor din mecanică, fizică și tehnică. Teoria ecuațiilor diferențiale s-a
dezvoltat pe baza problemelor din mecanică, mecanica fluidelor, electricitate și magnetism, căldură,
elasticitate, acustică.
Analiza s-a dezvoltat impetuos, pătrunzȃnd ȋn capitolele mai vechi ale matematicii: algebra,
geometria și chiar ȋn teoria numerelor. Algebra a ȋnceput să fie concepută ȋn special ca o teorie a
funcțiilor exprimate sub forma unor polinoame de una sau mai multe variabile, iar ȋn geometrie a
devenit predominantă geometria analitică și geometria diferențială.
Prin urmare, analiza matematică a devenit centrul și partea principală a matematicii și
ȋmpreună cu toate ramurile ei, a furnizat științelor naturii și tehnicii, metode eficiente pentru
rezolvarea problemelor celor mai importante.

3. Esența matematicii

Esența matematicii este caracterizată prin cȃteva aspecte dintre care menționăm următoarele:
1. La fel ca și toate celelalte științe, matematica s-a născut din necesitățile practice ale
oamenilor pentru măsurarea loturilor de pământ, a capacității vaselor, calcularea timpului sau din
mecanică.
Noțiunile de număr și figură sunt luate din lumea reală. Pentru a număra nu e nevoie numai
de obiecte care se pot număra, ci și de capacitatea de a face abstracție în considerarea acestor
obiecte, de toate celelalte însușiri ale lor în afară de acea de număr, iar această capacitate este
rezultatul unei îndelungate dezvoltări istorice bazate pe experiență.
Noțiunea de figură, ca și noțiunea de număr, este luată exclusiv din lumea exterioară și în
nici un caz din gândirea pură. Înainte de a se fi ajuns la noțiunea de figură, trebuie să fi existat
obiecte care să fi avut anumite forme. Matematica pură are ca obiect cercetarea formelor spațiale și
a raporturilor cantitative ale lumii reale, adică un material foarte real. Astfel, deducerea aparentă a
mărimilor matematice una din alta nu dovedește originea lor apriori, ea dovedește numai legătura
lor rațională reciprocă. Înainte de a se fi ajuns la ideea de a deduce forma unui cilindru din rotația
unui dreptunghi în jurul uneia din laturile sale, trebuie să se fi cercetat mai întâi un număr de
dreptunghiuri și cilindri reali, fie chiar și în forme nedesăvârșite. Ȋnainte de a se fi putut concepe, ca
axiomă, că prin două puncte trece ȋntotdeauna o dreaptă, oamenii au trasat de nenumărate ori linii
drepte. Și nu ȋn ultimul rȃnd, ȋnainte de a fi putut sintetiza ideea suprapunerii figurilor geometrice și
fără să fi știut să o aplice ȋn demonstrarea unor teoreme, cum ar fi de exemplu, teoremele de
congruență a triunghiurilor, oamenii au pus unul peste altul o mulțime de obiecte diferite.
2. Matematica reflectă realitatea, ea a apărut din nevoile practice ale oamenilor și apariția
primelor ei noțiuni și propoziții a fost rezultatul unei îndelungi dezvoltări istorice, bazate pe
experiență, ceea ce s-a putut urmări luȃndu-se ca exemplu aritmetica și geometria.
În particular se poate afirma că tocmai astfel s-au format noțiunile de număr, de mărime, de
figură geometrică și că ele reflectă relații cantitative și forme spațiale obiective existente în realitate.
La fel, noțiunile fundamentale ale analizei, reflectă relații cantitative reale, formate în mod treptat
pe baza generalizării unui imens material concret. Astfel, noțiunea de funcție reflectă într-o formă
abstractă, generalizată, diversele dependențe dintre mărimi reale.
În concluzie, matematica are ca obiect un material determinat și pe deplin real, pe care îl
cercetează, însă, făcând abstracție totală de conținutul concret și de particularitățile sale calitative.
3. Existența numărului ca proprietate obiectivă a unei mulțimi de obiecte, independența
relațiilor dintre numere față de particularitățile calitative ale obiectelor și bogăția acestor relații a
făcut posibilă apariția aritmeticii împreună cu trăsături caracteristice ale ei: limbajul formulelor și
vastitatea aplicațiilor. Dacă, de exemplu, considerăm noțiunea de număr fără să o legăm de
fundamentele ei concrete și considerăm numerele întregi în general, fără nici o legătură cu diverse
mulțimi de obiecte concrete, este clar că nu se pot face experimente cu astfel de numere abstracte.
Însă la acest nivel de abstracțiune se pot obține concluzii noi despre numere doar prin raționament,
utilizând ca punct de plecare chiar noțiunea de număr, lucru valabil pentru toate deducțiile
matematice. În contextul geometriei pure, considerând figuri geometrice fără conținut calitativ, se
pot obține concluzii noi numai prin raționament pornind de la noțiunile fundamentale, respectiv de
la axiomele fundamentale ale geometriei. Astfel, proprietățile cercului se deduc din noțiunea de
cerc, definit ca loc geometric al tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix, numit centrul
cercului, fără a ne mai gândi să verificăm experimental fiecare teoremă.
Prin urmare, caracterul abstract al matematicii determină dinainte faptul că teoremele
matematice se demonstrează numai prin raționament pornindu-se chiar de la noțiuni.
4. Matematica cercetează relații cantitative și forme spațiale luate din realitate, dar
cercetează și forme și relații care se definesc pe baza noțiunilor și teoriilor matematicii constituite
dinainte. Referitor la această particularitate a matematicii, atunci când vorbea despre apariția
noțiunilor de punct, linie, mărime constantă și variabilă, Engels spunea:
„. . . și abia la urmă se ajunge la creațiile și imaginațiile libere proprii intelectului și anume
la mărimile imaginare“.
Se știe că numerele imaginare nu au fost luate din realitate, așa cum s-a întâmplat cu
numerele întregi. Numerele imaginare, numite și numere complexe, au apărut din dezvoltarea
necesară a algebrei, ca rădăcini ale ecuației x2 = a, a > 0. Semnificația lor reală a rămas mult timp
neclară, motiv pentru care au fost numite imaginare. De abia când a fost descoperită interpretarea
lor geometrică, s-au găsit și numeroase aplicații ale lor. Mai apoi, au continuat să apară noțiuni și
teorii noi, care au fost constituite pe baza celor existente, deci fără a le mai lua din realitatea
înconjurătoare.
Pe cale de consecință, matematica definește și cercetează formele posibile ale realității,
aceasta fiind una dintre particularitățile de bază pentru ultima etapă a dezvoltării ei. Ea se
desfășoară printr-un șir de abstractizări, pornind de la formarea de noțiuni noi și construirea de
teorii noi, pe baza noțiunilor și a teoriilor dinainte constituite, prin considerarea nu numai a ceea ce
 este dat de experiență, dar și a ceea ce este posibil. Trecerea de la ceea ce este dat la ceea ce este
posibil se evidențiază la formarea unor noțiuni, ca de exemplu, noțiunea de număr ȋntreg oarecare
sau noțiunea de dreaptă infinită, deoarece experiența nu ne dă nici numere oricȃt de mari, dar nici
drepte infinite. După ce noțiunea de număr s-a cristalizat, din această noțiune și din legea formării
numerelor succesive prin adăugarea a cȃte unei unități, apare posibilitatea de a prelungi la infinit
șirul numerelor. La fel, din trasarea dreptelor a reieșit posibilitatea de a prelungi o dreaptă
nemărginit, lucru exprimat ȋn postulatul al doilea al lui Euclid:
"Orice dreaptă poate fi prelungită nemărginit".
Ulterior, procesul de abstractizare a condus la noțiuni ca ȋntregul șir al numerelor reale,
respectiv ȋntreaga dreaptă infinită.
Etapa următoare de dezvoltare a matematicii a fost de natură calitativă prin construirea unor
teorii care trec printr-un șir de abstractizări și formări de noțiuni noi, dar care nu conduc nicidecum
la ruperea matematicii de realitate.

Ȋn loc de concluzii

Matematica nu este creația unei epoci istorice și nici produsul unui popor, ea este produsul
unui șir de epoci istorice, produsul muncii multor generații.
Fiind mereu supusă influențelor tuturor condițiilor sociale ȋn ansamblul lor, se poate afirma
fără echivoc, că matematica are ca obiect formele și relațiile obiective ale realității.

Bibliografie

1. Albu, Adrian C., O istorie a matematicii. Antichitatea pȃnă ȋn secolul VI (XIII), Editura
Nomina, București, 2009
2. Andonie, George Șt., Istoria matematicii ȋn Romȃnia, Editura Științifică, București, 1965
3. Cȃmpan, Florica T., A treia carte cu probleme celebre din istoria matematicii, Editura
Albatros, București, 1976
4. Iuskevici, A.P., Istoria Matematicii in Evul Mediu, Editura Științifică, București, 1963
5. Katz, Victor J., The Mathematics of Egypt, Mesopotamia, China, India, and Islam: A
Sourcebook, Princeton, NJ: Princeton University Press, ISBN 0-691-11485-4, 2007
6. Mihăileanu, N., Istoria matematicii - secolul al 18-lea. Prima jumătate a secolului al 19-lea.
Dezvoltarea ulterioară a matematicii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981
7. Wieleitner, H., Istoria matematicii de la Descartes pȃnă la mijlocul secolului al XIX-lea,
Editura Științifică, București, 1964
8. Plofker, Kim, Mathematics in India: 500 BCE–1800 CE, Princeton, NJ: Princeton
University Press, ISBN 0-691-12067-6, 2009
9. https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_mathematics

View publication stats