FINANȚAREA OPERAȚIUNILOR DE COMERȚ EXTERIOR

1. Finanţarea pe termen scurt

2. Finanţarea pe termen mediu și lung

Finanţarea reprezintă, în esenţă, procurarea fondurilor băneşti necesare pentru realizarea unei afaceri.
Aceasta se poate realiza din surse interne ale firmei (capitalul propriu) sau din surse externe (fondurile
împrumutate); în acest ultim caz, finanţarea este întemeiată pe o relaţie de creditare.

Prin finanţarea comerţului exterior (trade finance) se înţelege mobilizarea capitalurilor pentru operaţiunilor
de export şi import; într-un sens mai larg, termenul se referă la finanţarea firmelor care se implică în comerţul
internaţional, gestiunea riscurilor şi plăţile internaţionale.
Din punctul de vedere al duratei finanţării, există finanţare pe termen scurt, pe termen mediu şi pe termen lung. În
principiu, în cazul operaţiunilor de export şi import prevalează tehnicile de finanţare pe termen scurt-mediu, în timp ce
pentru investiţiile internaţionale şi acţiunile de cooperare industrială sunt specifice finanţările pe termen mediu-lung.

Dacă avem în vedere fazele operaţiunii de export-import, distingem finanţarea în perioada de prelivrare sau
prefinanţarea (pre-shipment financing) şi cea în perioada de postlivrare sau postfinanţarea (post-export finance).
Prefinanţarea înseamnă punerea la dispoziţie de fonduri pentru a acoperi perioada dintre momentul semnării
contractului şi momentul plăţii. Este vorba, de regulă, de o finanţare pe termen scurt care acoperă în general costul
transportului intern, costul aprovizionării cu factori materiali de producţie, costul prelucrării şi cheltuielile de
depozitare. Postfinanţarea, care se realizează după livrarea mărfurilor, asigură lichiditatea necesară pân ă când
exploatatorul primeşte plata. Poate fi vorba de o finanţare pe termen scurt (creanţe de încasat), dar şi de o finanţare
pe termen mediu sau lung, atunci când se acoper ă costul echipamentelor şi altor mijloace fixe.

1. Finanţarea pe termen scurt

Finanţarea pe termen scurt are ca scop asigurarea unor mijloace de plată pentru producătorul la
export sau exportatorul care a vândut m ărfuri în străinătate, urmând s ă recupereze de la importator
contravaloarea exportului într-o perioadă de pân ă la un an. Este vorba de prefinanţare sau postfinanţare,
prin utilizarea unor tehnici consacrate de creditare. Totodată, finanţarea se poate realiza prin tehnici
speciale: scontarea şi factoringul.

.1.1. Tehnici de prefinanţare a exportului

Finanţarea pe termen scurt a exportatorului în perioada de prelivrare se referă atât la activitatea de
producţie pentru export, cât şi la activitatea de prospectare; totodată, unele firme pot beneficia şi de alte
facilităţi de finanţare, credite specializate.
Creditele de prefinanţare a exporturilor sunt în principal credite pentru finanţarea producţiei de
export, pe perioada cuprinsă între primirea comenzii şi livrarea mărfii la export. Ele au ca scop
satisfacerea nevoilor curente sau excepţionale ale firmelor care au producţie de export.
Astfel, creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare, respectiv creditele pentru
capital de lucru (working capital) se acordă pentru aprovizionări cu stocuri de materii prime, materiale,
energie, combustibil, carburanţi, cheltuieli interne etc., necesare realizării şi finalizării producţiei.
Creditele se acordă de regulă pentru 180 de zile, cu posibilitatea prelungirii pân ă la 360 de zile.
Pentru produsele cu ciclu lung de fabricaţie se pot acorda credite de trezorerie care au o scadenţă
mai mare de 12 luni, dar care nu poate depăşi durata ciclului de fabricaţie prevăzută pentru procesul
tehnologic respectiv.
În categoria creditelor specifice activităţii de prefinanţare a exporturilor se includ: avansul în cont
curent, creditele în cont curent, precum şi creditele de prospectare şi cele specializate.

1
 O modalitate de finanţare de ansamblu a activităţii de comerţ exterior a firmei o reprezintă liniile de credit a
căror perioadă de acordare este de pân ă la un an. O caracteristică importantă a liniei de credit este funcţionarea sa
pe baza sistemului revolving, care permite efectuarea de trageri şi rambursări pe toată durata de valabilitate a liniei,
cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul maxim acordat.

Avansul în contul curent se acordă de bănci firmelor în cazul unor mari fluctuaţii periodice ale soldului
conturilor lor, pe perioade scurte şi foarte scurte de timp, în jur de 30 de zile. Pân ă la o limită prestabilită, firmele
pot trage cecuri asupra contului lor sau pot dispune plăţi, banca onorându-le la plat ă. Creditele în cont curent sau
descoperit de cont (overdraft loans) se bazează pe o înţelegere între o bancă şi un client prin care convine ca, în
limita unui plafon stabilit, clientul să poată utiliza din contul lui curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai sunt
disponibilităţi.
Clienţii recurg la astfel de credite pentru efectuarea unor plăţi neprevizionate. Dobânda se calculeaz ă numai
asupra sumelor efectiv utilizate şi este mai mare decât dobânda la creditele pe terme n scurt.
Creditele de prospectare au ca scop facilitarea activităţii de cercetare a noi pieţe de desfacere de către
exportatori, fiind acordate direct exportatorilor de către instituţii financiare specializate, de cele mai multe ori,
agenţii guvernamentale de creditare şi asigurare a exporturilor.
De regulă, ca urmare a politicilor guvernamentale de promovare a exporturilor, băncile comerciale acordă
facilităţi de dobând ă pentru acest tip de credit.
În Franţa aceste credite sunt asigurate de un organism specializat – COFACE. Exportatorul care subscrie un
contract de asigurare pentru prospectare la COFACE poate beneficia de un credit pentru finanţarea cheltuielilor
angajate în cadrul campaniei de prospectare în străinătate. Creditul poate acoperi valoarea integrală a bugetului de
prospectare, iar durata acestuia este de pân ă la un an.
Creditele de prefinanţare specializate se particularizează prin aceea că acordarea lor este legată de
fabricarea şi pregătirea pentru export a unui produs strict determinat. Acordarea creditului este condiţionată de
mărimea exportului, astfel încât produc ătorii-exportatori nu pot beneficia de aceste credite decât dac ă valoarea
produselor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bănci.

În eventualitatea în care procesul de fabricaţie presupune şi participarea mai multor subfurnizori, aceştia, în
cadrul creditului de prefinanţare specializat acordat producătorului-exportator titular, pot solicita, la rândul lor,
credite de prefinanţare în sume proporţionale cu ponderea activităţii ce le revine.

.1.2. Tehnici de postfinanţare a exportului

Finanţarea activităţii de export-import în perioada postlivrare se face prin credite de export, respectiv acele
credite ce se acordă exportatorului pentru acoperirea nevoilor de exploatare pe perioada dintre livrarea mărfii şi
încasarea contravalorii acesteia. Valoarea creditului se determină în funcţie de valoarea creanţelor exportatorului,
atestate de documente de expediţie a mărfurilor (factura externă, documentul de transport etc.) depuse de acesta la
bancă în momentul solicitării creditului.

Creditele sunt pe termen scurt (maximum 12 luni) şi pot fi acordate sub mai multe forme: avansul
pe documente de mărfuri, avansul în valută, avansul în valută pe baza cesionării creanţelor, creditele
garantate printr-o poliţă de asigurare.
În cazul avansului pe documente de mărfuri, băncile acordă exportatorilor credite pe baza
documentelor care atestă existenţa mărfurilor pregătite pentru export. Este vorba de setul de documente
de livrare stabilit de banca finanţatoare şi care include în mod obligatoriu factura comercială externă,
conosamentul, declaraţia vamală de export şi poliţa de asigurare, care se andosează în favoarea băncii
finanţatoare.
Valoarea creditului este proporţională cu mărfurile astfel gajate, dar nu depăşeşte 80% din valoarea
lor. De regulă, astfel de credite se acordă exportatorilor care livrează partizi mari.
O formă particulară de credit este creditul pe bază de warant. Firma exportatoare, pe baza gajului asupra
mărfii dă băncii un înscris (warant) – care reprezint ă un titlu de proprietate asupra mărfurilor şi este negociabil; ca
atare, băncile comerciale pot sconta titlul la banca centrală.
2
 Avansul bancar prin cesiunea de creanţe constituie o facilitate sub formă de avans exportatorilor
pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceştia în livrări de mărfuri pe credite pe termen scurt, prin
cesionarea creanţelor deţinute asupra importatorilor străini. Cesionarea se efectuează pe baza declaraţiei de
cesionare, a documentaţiei prezentate de exportator şi a documentelor ce atestă livrarea mărfurilor la export.
În acest fel exportatorii pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt pân ă la încasarea
creanţelor de la importatori. Avansul acordat nu depăşeşte, de regulă, 70% din valoarea facturilor.

În România, aceast ă tehnică de finanţare este frecvent utilizată de bănci, în principal sub forma cesiunii
acreditivelor documentare deschise în favoarea exportatorilor români sau prin andosarea cambiilor la o rdin în
favoarea băncii creditoare, în cazul incasso-ului.

1.3. Scontarea
Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici în finanţarea pe termen scurt a exporturilor.
De regulă, vânzarea pe credit este înso ţită de emiterea unui titlu de credit – cambie, bilet l a ordin – prin care
importatorul este obligat să plătească, la scadenţă, contravaloarea mărfurilor.

Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen scurt şi constă în vânzarea unui titlu de
credit unei bănci înainte de scadenţă. Pentru a fi acceptate de bancă la scontare, cambiile trebuie neapărat să fi fost
acceptate în prealabil de importator.

Scopul scontării este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la ordin să transforme creanţa pe care o are
asupra unui terţ într-o sumă lichidă, fără să mai aştepte scadenţa.
La primirea instrumentului andosat în favoarea ei, banca de scont va plăti beneficiarului o sumă calculată cu
ajutorul relaţiei:

S = V – (V × T s × n) / 360 × 100,

în care:

V – valoarea cambiei în momentul scaden ţei, inclusiv dobânda, dac ă este cazul;
Ts – taxa de scont exprimat ă în procente pe an;
n – num ărul de zile rămase pân ă la scadenţă.

Creditul de scont care se acordă de bancă are deci o valoare calculată plecând de la valoarea
cambiei din care se scade taxa scontului; totodată, se percepe şi un comision pentru acoperirea riscurilor
băncii în astfel de operaţiuni.
Creditul de scont este utilizat de exportatorul care vinde pe credit pe termen scurt şi se finanţează prin
scontare (se numeşte credit de scont furnizor).
În acest mod, o vânzare pe credit este transformat ă într-o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând
această posibilitate, deseori exportatorii includ în preţul de ofertare o marjă suplimentară care să la
acopere costul scontării. La scadenţă, banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.
Mecanismul operaţiunii este ilustrat în figura de mai jos

3
 Figura . Mecanismul creditului de scont

Relaţia de scontare poate să apară şi între importator şi banca exportatorului. Prin scontarea cambiei direct de
importator, acesta asigură exportatorului plata mărfurilor integral pân ă la livrare, el rămânând debitor fa ţă de
banca exportatorului pân ă la scadenţa cambiei şi, bineînţeles, suportă costul scontării.

De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, iniţial, acceptarea de principiu a
operaţiunii de către banca exportatorului.

Băncile comerciale se refinanţează, adică îşi întregesc lichidităţile prin rescontarea cambiilor,
respectiv transmiterea acestora către banca centrală care, în schimbul unei taxe de rescont (taxa oficială a
scontului), plăteşte cambiile respective.

1.4. Factoringul
Dacă scontarea reprezintă o tehnică de finanţare cunoscută încă de la începuturile capitalismului şi avându- şi
originile în Europa, factoringul este o tehnică modernă de finanţare, ce s-a dezvoltat în mod deosebit (din a doua
jumătate a secolului XX, mai întâi în spa ţiul nord-american, de unde provine şi termenul care desemnează
operaţiunea respectivă – engl. factoring).
În literatură, factoringul este tratat ca o tehnică de finanţare pe termen scurt în faza postlivrare, ca o
modalitate de transformare a creanţelor rezultate din vân ările de bunuri şi servicii în lichidităţi, ca un produs
financiar complex, ce include o serie de servicii oferite de bănci sau instituţii financiare specializate, ori ca o formă
de cooperare internaţională în domeniul bancar.

Definiţii ale factoringului

Factoringul este, conform definiţiei date de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, operaţiunea desfăşurată pe
baza contractului încheiat între factor şi clientul său (vânz ătorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia în
proprietatea sa creanţele vânz ătorului prin plata facturilor acestuia, facturi ce poartă semnătura cumpărătorului.

Potrivit legii române (Legea nr. 469 din 9 iulie 20 02), factoringul este contractul încheiat între o parte, denumită aderent,
furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau o instituţie financiară specializată, denumită factor, prin
care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credite, iar aderentul cedează
factorului, cu titlu de vânzare, crean ţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servi cii pentru terţi.
4
 După definiţia dată în portalul factoring3x.ro, factoringul este un contract încheiat între furnizorul de mărfuri sau
prestatorul de servicii (aderent) şi factor, prin care creanţele aderentului din vânzarea de bunuri sau prest ări de servicii sunt
preluate de factor spre a fi mai apoi încasate de acesta de la debitori.

Factoringul constă deci, în esenţă, dintr-un transfer de creanţe asupra unor terţi de la aderent la factor, iar
acesta din urmă colectează şi plăteşte aderentului valoarea nominală a acestor creanţe, mai puţin comisionul (şi
cheltuielile) sale. În funcţie de momentul în care se face această plată, se distinge: factoringul clasic (engl. old line
factoring), când factorul plăteşte facturile în momentul preluării acestora; factoringul la scadenţă (engl. maturity
factoring), când factorul pl ăteşte creanţele aderentului în momentul exigibilităţii acestora
Factoringul internaţional s-a dezvoltat puternic în ultimele trei-patru decenii, în contextul globalizării pieţei
financiare şi generalizării tehnicilor moderne de finanţare.
Majoritatea operaţiunilor de factoring internaţional se derulează în prezent prin intermediul „lan ţurilor de
factoring”. Este vorba în primul rând de Factors Chain Inernational (FCI), o asociaţie de societăţi independente de
factoring cu sediul la Amsterdam. În anul 2007, reţeaua FCI cuprindea 225 de factori în 63 de ţări, realizând peste
jum ătate din volumul factoringului la scară mondială.

Un alt lanţ important este International Factors Group (IFG), cu sediul la Bruxelles. La nivelul Uniunii
Europene funcţionează EURODATAFACTORING, o asociaţie care grupează organismele profesionale naţionale
ale factorilor europeni.
O recunoaştere a importanţei factoringului pe plan internaţional este elaborarea de către Institutul pentru
Unificarea Dreptului Internaţional Privat – UNIDROIT – a Conven ţiei privind factoringul internaţional
(Convention on International Factoring) semnată la 21 mai 1988 la Ottawa şi intrată în vigoare la 1.05.1995.
Convenţia a fost ratificată pân ă la sfâr şitul anului 2006 de şapte state (Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Letonia,
Nigeria, Ucraina), având îns ă 18 state semnatare.
Convenţia stabileşte reguli menite să asigure protecţia intereselor părţilor în operaţiunile de factoring
internaţional şi respectarea bunei-credinţe în afaceri. Ea nu acoperă totalitatea problemelor legate de contractul
internaţional de factoring, pentru aspectele neacoperite trimiţând la regulile de drept interna ţional privat. Aplicarea
Convenţiei este la latitudinea părţilor, acestea putând îns ă numai fie să accepte, fie să excludă în totalitate aplicarea
Convenţiei.
În literatura juridică se arată că internaţionalitatea contractului de factoring este determinată, în principal, de
caracterul internaţional al contractului încheiat între aderent (exportatorul) şi clienţii săi (importatorii de bunuri şi
servicii). Spre deosebire de factoringul intern, în acest caz aderentul trebuie, pe lâng ă creanţa cedată factorului, să
depună toate documentele care atestă livrarea internaţională a marfă (factură, document de transport, declaraţie
vamală etc.)
Există mai multe forme de factoring, principala distincţie făcându-se între factoringul clasic ( old line
factoring) şi noile formule de factoring (new line factoring).
Factoringul clasic îmbină două aspecte distincte: plata în avans din partea factorului şi lipsa posibilităţii
acestuia de a se regresa împotriva aderentului.
În factoringul în avans (advance factoring), factorul plăteşte în momentul preluării creanţelor (receivables)
un avans de 75-85 la sută din contravaloarea acestora; diferenţa se plăteşte la încasarea creanţelor de către factor.
Practic, factorul acordă un credit aderentului pân ă în momentul scadenţei creditului furnizor acordat de acesta
cumpărătorului. Ca atare, factorul reţine o dobând ă pentru plata anticipată (un scont) a cărei mărime depinde de
nivelul dobânzilor pe pia ţă şi termenul de creditare, dar şi de standingul aderentului.
În factoringul cu regres (recourse factoring) factorul nu-şi asumă riscul de neplată al debitorului. Factorul clasic
poartă şi denumirea de full service factoring, deoarece, pe lâng ă faptul că factorul plăteşte la preluarea facturilor cea mai
mare parte din valoarea lor, acesta asigură şi toate serviciile ce pot fi furnizate de o companie de factoring.

Factoringul clasic asigură aderentului disponibilităţile financiare în avans faţă de scadenţa creditelor acordate
importatorilor, dându-i posibilitatea de a da curs unor noi comenzi, şi îl pune la adăpost de riscul insolvabilităţii

5
debitorilor săi. În plus, oferă posibilitatea acordării unor facilităţi de plată, deci este pentru exportator un mijloc de
promovare a vânz ărilor.

Există şi practica reţinerii de către factor a unei sume suplimentare numită agio şi convenită ca un
procent din valoarea creanţelor preluate de la aderent, care se va restitui aderentului dacă, la scadenţă,
debitorul cedat va onora plata.
Noile formule de factoring sunt factoringul la scadenţă, factoringul cu regres (recurs) şi factoringul de agent.
În factoringul la scadenţă (maturity factoring), factorul plăteşte creanţele aderentului în momentul încasării
acestora sau la o dată garantată în viitor. În acest caz, el îşi reţine un comision pentru intermedierea operaţiunilor de
încasare.
În factoringul cu regres (recourse factoring), factorul nu-şi asumă riscul de plată al debitorului.
În factoringul fără regres (non-recourse factoring) riscul de neplată al cumpărătorului este preluat de factor.

În factoringul de agent (agency factoring), factorul cumpără creanţele aderentului, după acceptarea
acestora, le plăteşte anticipat, dar lasă gestiunea creanţelor în sarcina aderentului. El se comportă ca un agent al
factorului, încasând pe contul acestuia plata de la debitorii c edaţi.

Factorul, care este o instituţie specializată de tip financiar, dispune de lichidităţi pe care, dacă le-ar
împrumuta pe baza unui contract obişnuit de credit, ar percepe numai dobânda legal ă şi în caz de
insolvabilitate a debitorului ar fi numai creditor chirografar. De asemenea, subrogându-se pozi ţiei
aderentului faţă de debitorii cedaţi, va beneficia de toate garanţiile pe care le avea aderentul în raport cu
acei debitori.
Factoringul se aseamănă în unele privinţe cu forfetarea. Totuşi, între cele două modalităţi de
încasare a creanţelor şi finanţare există mai multe deosebiri, aşa cum rezultă din tabelul .1.

Tabelul .1

Factoring vs. forfetare

Diferenţe Factoring Forfetare

Cota de finanţare De regulă, 80% din valoarea Finanţare de 100%

facturilor pentru avans

Capacitatea financiară Factorul evaluează Instituţia de forfetare se

soliditatea financiară a bazează pe credibilitatea
aderentului în cazul băncii avalizatoare
factoringului fără recurs

Servicii oferite Gestiunea contului clienţi Nu sunt oferite servicii

etc.

Scadenţa Împrumut pe termen scurt De regulă, împrumut pe

termen mediu

Factoringul internaţional se poate realiza: fie cu implicarea numai a unui singur factor care oferă întreaga
gamă de servicii solicitate; fie, cazul cel mai frecvent, cu implicarea a doi factori, respectiv: factorul de import
(situat în ţara cumpărătorului/debitorului) al cărui rol principal este de a oferi protecţie împotriva riscului de neplată
asociat debitorului cedat şi de a colecta la scadenţă creanţele cedate; factorul de export (situat în ţara
exportatorului) al cărui rol principal este de a oferi servicii de finanţare exportatorului.
În primul caz, numit one factor system, tratarea creanţelor şi finanţarea operaţiunii se realizează de un singur
factor. Cum există trei părţi implicate – vânz ătorul-aderent, factorul şi cumpărătorul-debitor –, opera ţiunea este una
triunghiulară: factorul plăteşte creanţele aderentului şi se subrogă în drepturile acestuia de recuperare a respectivelor
creanţe de la debitor. În comerţul internaţional vorbim de factoring direct de import (direct import factoring), când
exportatorul cesionează creanţele sale unui factor din ţara importatorului, şi de factoring direct de export (direct
6
export factoring), când exportatorul apeleaz ă la un factor din ţara sa, acesta ocupându-se de toate problemele pe c
are le implică recuperarea creanţelor şi finanţarea exportatorului. Dacă prima formulă este în primul rând o
modalitate de încasare a creanţelor, fiind uzuală în cazul unor exporturi importante către o anumită ţară, cea de-a
doua este mai ales o metodă de finanţare, bazată pe comunicarea directă dintre exportator şi factor.
În al doilea caz, two factors system, avem o operaţiune cu patru părţi: este vorba de un factor din ţara de
export mandatat să recupereze creanţele exportatorului (export factor), care intră în raporturi cu un factor
corespondent din ţara importatorului (import factor) pentru îndeplinirea mandatului respectiv. Această formulă
implică existenţa a trei acorduri: contractul internaţional dintre exportator şi importator, acordul de factoring dintre
exportator şi export-factor şi convenţia dintre export-factor şi import-factor. Prin urmare, nu există un acord care să
stabilească obligaţii reciproce între import-factor şi importator, primul făcând doar opera ţiunea de încasare a
creanţelor exportatorului de la importator. De regulă, factorul de import îşi asumă riscul de credit, iar export-
factorul trebuie să accepte un eventual regres.

Sistemul cu doi factori se bazează pe existenţa lanţurilor internaţionale de factoring, structurate prin relaţii de
corespondent între factori. Acestea au rolul de a facilita cooperarea dintre factorii de export şi cei de import prin
stabilirea unor reguli de lucru şi a unor proceduri contabile comune. Unele dintre aceste reţele nu permit decât
participarea câte unui membru dintr-o anumit ă ţară, altele permit accesul mai multor factori din aceeaşi ţară (cazul
factors chain international).

În schema din figura de mai jos se prezintă o operaţiune de factoring internaţional în care este
implicată o firmă de factoring din ţara exportatorului şi mai mulţi factori de import.

7
 Figura Derularea unei operaţiuni de factoring internaţional

În practica internaţională, factoringul este, în primul rând , un mecanism de finanţare a exportului, care
implică trei participanţi principali:
 exportatorul este acela care vinde creanţele sale asupra clienţilor săi, importatorii, firmei de factoring.
 Aceste creanţe pot să fie sub formă de cambii, bilete la ordin sau chiar simple facturi;
 factorul este firma care cumpără creanţele respective; de regulă, este vorba de instituţii bancare
 specializate sau bănci;
 importatorul este firma debitoare, căreia i se adresează factorul pentru recuperarea creanţelor.
În mod obişnuit, factorul plăteşte imediat o parte din valoarea creanţelor – asupra c ăreia încasează dobând ă
– menţinând o parte, numit ă agio, pentru garantarea recuperării drepturilor sale.
În al doilea rând, factoringul presupune prestarea de servicii în favoarea aderentului, legate de
administrarea postului clienţi din registrul contabil, sprijin în gestiune, verificarea bonităţii clienţilor, oferirea de
informaţii despre piaţă, expedierea facturilor către clienţi şi urmărirea încasării contravalorii acestora.

În al treilea rând, factorul poate prelua o serie d e riscuri legate de operaţiunile comerciale ale
aderentului. Astfel, în funcţie de tipul de factoring, factorul îşi asumă integral riscul de neplată şi riscul
valutar, iar, în cazul factoringului clasic el îşi asumă şi riscul creditului. Asigurarea împotriva riscului de
insolvabilitate se realizează, implicit, prin subrogarea factorului în poziţia aderentului, astfel încât
importatorul se va elibera de obligaţia contractuală prin efectuarea plăţii către factor. Pentru riscul valutar
se adaugă, de regulă, o marjă la costul operaţiunii.
Efectele factoringului asupra părţilor contractante sunt sintetizate în tabelul de mai jos

Aderent
Avantaje Dezavantaje
Transformarea creanţelor Factoringul are costuri destul de
aderentului în lichidităţi. ridicate.
Aderentul este protejat împotriva Factoringul presupune un risc
riscului de neplată din partea indirectprivind relaţiile cu
debitorilor săi. cumpărătorii.

8
 Factoringul oferă aderentului Factoringul este un contract de
servicii de natură contabilă, adeziune, ceea ce înseamnă că
consiliere de afaceri. aderentul trebuie să accepte
condiţiile factorului.
Totodată, el îl degrevează pe
aderent de o serie de activităţi
administrative (evidenţa clienţilor,
informarea cu privire la plată).
Factor
Avantaje Dezavantaje
Factorul percepe un comision (de Factorul îşi asumă riscul
finanţare şi factoring), care variază insolvabilităţii debitorilor prin
în funcţie de cifra de afaceri. preluarea creanţelor.
Factorul percepe o dobând ă la În cazul factoringului clasic,
creditul de factoring. factorul îşi asumă şi riscul
creditului.
Factorul poate invoca acţiunile în Încasarea creanţelor presupune
regres sau în repetiţiune împotriva mobilizarea unor importante
aderentului, în cazul în care neplata resurse materiale şi umane, care
debitorilor este imputabilă uneori sunt dificil de recuperat.
aderentului sau în cazul inexistenţei
creanţei datorate.

Factoringul internaţional – sistemul cu doi factori – prezint ă avantajele eficienţei şi operativităţii. Import-
factorul are mai bune posibilităţi pentru evaluarea importatorilor şi comunicarea cu aceştia. Pe de altă parte, export-
factorul stabileşte relaţii directe cu exportatorul, evitându-se astfel, pen tru exportator, inconvenientele legate de
colaborarea cu o firmă din străinătate. Sistemul permite reducerea riscurilor legate de derularea tranzacţiilor
internaţionale, atât prin accelerarea circula ţiei fondurilor, cât şi prin partajarea riscurilor între cei implicaţi în
factoring.
Principalele avantaje pe care factoringul le oferă exportatorului-aderent sunt următoarele:

 permite sporirea vânz ătorilor pe piaţa externă prin finanţare avantajoasă; de cele mai multe ori,
exportatorul obţine finanţarea totalităţii creanţelor sale;
 exportatorul este scutit de cheltuielile legate de încasarea creanţelor; suprimă costurile gestiunii
administrative şi contabile a creanţelor transmise factorului;
 factorul preia riscul de neplată, el neavând, de regul ă, drept de regres către exportator; aderentul nu mai
 este expus la riscul valutar;
 factorul selectează clienţii în raport cu reputaţia lor şi oferă consultanţă privind logistica şi plata în
operaţiunile de export-import:
  aderentul realizează simplificarea gestiunii trezoreriei sale şi, în final, a bilanţului contabil;
 aderentul transferă factorului şi eventualele probleme contencioase legate de neplata la scadenţă a
creanţelor de către debitorii străini.
Cel mai important dezavantaj ţine de costurile relativ ridicate, determinate atât de comisioanele şi taxele
multiple, cât şi de posibilitatea unor întârzieri de plat ă, atunci când raporturile dintre p ărţi nu se derulează în mod
riguros, cu operativitate.

În situaţia factoringului de export cu doi factori, preţul tranzacţiei se compune din:

● taxa de scont: dobânda de referin ţă corespunzătoare perioadei de creditare (perioada dintre momentul finanţării şi
scadenţa facturilor) la care se adaugă o marjă, care se deduce la momentul finanţării facturilor din suma avansată
exportatorului

9
 ● comisionul de factoring: procent aplicat direct la valoarea facturilor cesionate (fie că sunt sau nu finanţate de
factorul de export); acest comision se deduce la momentul prezentării facturilor, la el adaugându-se totodat ă şi
comisioanele şi spezele solicitate de factorul de import, în funcţie de nivelul de implicare a acestuia;

● comisionul de procesare: procent aplicat la valoarea tragerilor, plătibil la momentul fiecărei trageri, sau taxe fixe
pentru fiecare document şi alte taxe solicitate de factorul de import – pe b aza solicitării scrise a factorului de import, aceste
comisioane se plătesc la extern debitându-se contul curent al export atorului.

.2. Finanţarea pe termen mediu

.2.1. Forfetarea
Forfetarea exportului (engl. forfaiting) constă în transmiterea creanţelor provenite din operaţiunile de comerţ
exterior efectuate pe credit unei instituţii financiare specializate care le plăteşte imediat, urmând s ă se recupereze
contravaloarea acestora, la scadenţă, de la debitorul importator. Spre deosebire de scontare, această tehnică nu dă
instituţiei financiare drept de regres asupra vânz ătorului creanţei în cazul unei defecţiuni de plată a debitorului.

În dreptul român (Legea nr 464 din 9 iulie 2002), f orfetarea este contractul prin care un vânz ător sau un prestator de
servicii îşi vinde creanţele pe care le are asupra unui cumpărător sau beneficiar unei societăţi bancare sau unei instituţii
bancare specializate, contra unei taxe de forfetare.
Potrivit „Ghidului pentru forfetare” elaborat de Eu roFinance (un serviciu al firmei EUROFINANCE Mercantile LLC),
forfetarea este o formă de finanţare care implică scontarea creanţelor legate de comerţ cu o scadenţă ulterioară şi o
maturitate de pân ă la zece ani, fără regres asupra exportatorului, contra unei rate fixe.
Într-o lucrare de finanţe, se arată că forfetarea este o tehnică modernă de finanţare a operaţiunilor de export-import,
care dă posibilitatea exportatorului ce a vândut marf ă pe credit să se refinanţeze cesionând crean ţele materializate în
înscrisuri exigibile în termen de 90 de zile în favoarea unei instituţii specializate în astfel de operaţiuni. Caracteristica
esenţială a operaţiunii de forfetare este renunţarea de către forfetar la dreptul de regres asupra exportatorului.

Specific forfetării este şi faptul că se aplică nu numai creanţelor pe termen scurt, de pân ă la un an,
ci şi celor provenite din exporturile pe credit cu scadenţă mijlocie, de la un an la şapte ani. Utilizarea
acestei tehnici permite deci realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu, stimulând pe aceast ă
cale exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare ridicată.
Operaţiunile de forfetare reprezintă deci cesiuni făcute de exportatori privind creanţele lor asupra
importatorilor, în favoarea unor instituţii specializate; odată cu vânzarea titlurilor, exportatorul transfer ă instituţiei
financiare toate riscurile şi responsabilităţile privind încasarea creanţelor, aceasta urmărind încasarea lor la
scadenţă. În acelaşi timp însă, exportatorul rămâne obligat fa ţă de importator pentru toate celelalte clauze
contractuale privitoare la marfă: condiţii de livrare, calitate, garanţie tehnică, vicii ascunse etc. Din acest punct de
vedere, obligaţiile din contractul comercial internaţional sunt total independente de contractul de forfetare.
Forfetarea, ca şi scontarea, permite recuperarea sumelor înainte de scadenţă sau transformarea unei
vânz ări pe credit într-o vânzare la vedere pentru export ator. Între cele două tehnici de finanţare există
însă numeroase deosebiri (vezi tabelul )

Deosebiri între scontare şi forfetare

10
 SCONTARE FORFETARE
- banca nu preia riscurile de neplată izvorâte - instituţia de forfetare preia asupra sa toate
din reaua-credinţă sau falimentul debitorului riscurile de neplată izvorâte din reaua-
sau garantului, ultimul posesor legitim al credinţă sau falimentul debitorului
cambiei ţinând solidar la plat ă pe toţi
semnatarii cambiei

- se efectuează de bănci comerciale, pe - se realizează pe plan internaţional de un

pieţele de credit naţionale număr relativ redus de instituţii specializate
de forfetare situate, de regulă, în centrele
financiare importante

- scadenţa efectelor de comerţ acceptate - se negociază titluri de creanţă pe termen

poate fi, în principiu, de maximum 90 zile mediu

- se realizează prin fonduri mobilizate de - are ca sursă de finanţare fondurile atrase de

băncile comerciale pe piaţa naţională şi apoi instituţiile de forfetare, prin mobilizarea lor
refinanţate de la banca centrală pe plan internaţional, pe piaţa eurovalutelor

- costul este stabilit în funcţie de condiţiile - costul are ca bază de formare nivelul
pieţei naţionale a creditului al cărei regulator dobânzii la eurova luta de referinţă în care
este taxa oficială a scontului sau taxa de este exprimată creanţa
rescont

- băncile comerciale,de regulă, scontează - instituţiile de forfetare primesc titluri de

titluri de credit exprimate în moneda lor credit exprimate în orice monedă acceptată
naţională ca eurovalută

- taxa de forfetare este mai mare decât taxa

scontului datorită riscurilor preluate de
instituţia de forfetare

Utilizarea pe scară largă a acestei tehnici de finanţare a condus la structurarea şi dezvoltarea a două pieţe specifice
acestor operaţiuni: piaţa primară şi piaţa secundară. Piaţa primară este mecanismul prin care operaţiunile de vânzare-
cump ărare a creanţelor se efectuează între exportator şi finanţator (bancă sau instituţie specializată în operaţiuni de
forfetare). Piaţa secundară este mecanismul prin care operaţiunile de vânzare-cump ărare a creanţelor, se efectuează
numai între finanţatori (bănci sau instituţii specializate în operaţiuni de forfetare). Dacă primul

11
cumpărător al unei creanţe nu doreşte să o păstreze în portofoliul său pân ă la scadenţă, el o va vinde altor
cumpărători care, la rândul lor o vor tranzac ţiona pe piaţa secundară pân ă la scadenţă.
Pentru a iniţia o operaţiune de forfetare, exportatorii trebuie să cunoască elementele specifice fiecărei instituţii de
forfetare, cum sunt: titlurile de creanţă acceptate ca documente pentru forfetare (cambii, bilete la ordin, acreditive, alte
documente comerciale); instrumente de garantare solicitate de instituţia de forfetare (avalizarea titlurilor de credit,
scrisoarea de garanţie bancară, acreditive irevocabile netransferabile); alte documente suplimentare (declaraţia
exportatorului privind cesiunea sau, după caz, transferul drepturilor de încasare a creanţelor).

Deşi cele mai utilizate documente pentru forfetare sunt cambia şi biletul la ordin, în ultimii ani s-a impus tot
mai mult şi acreditivul, în special acreditivul cu plata diferată în operaţiunile de forfetare pe termen scurt – 180-360
de zile. Casele de forfetare acceptă astfel de acreditive în următoarele condiţii: să nu poarte clauza „transferabil”; s
ă nu existe o cambie trasă asupra băncii emitente; banca emitentă să fie de prim rang; acreditivul să poarte
menţiunea că este supus Publicaţiei 600.
În comerţul internaţional, operaţiunea de forfetare este iniţiată de exportator, care poate să contacteze pe
finanţator (instituţia de finanţare) înainte de încheierea contractului comercial sau după semnarea acestuia.
Exportatorul poate solicita din partea instituţiei de finanţare:
a) o ofertă de finanţare fără obligo, finanţatorul arătând cu titlu indicativ costul forfet ării într-o perioadă
determinată, fără să fie obligat să menţină nivelul respectiv de taxare;
b) o ofertă de finanţare sub formă de opţiune, valabilă pe o perioadă mai lungă de timp (de la o săptămân ă la
câteva luni), pentru care exportatorul va pl ăti un comision de opţiune, iar dacă el optează pentru forfetare (în
urma încheierii contractului comercial), oferta de finanţare se transformă automat în ofertă fermă;
c) oferta fermă (commitment letter) este emisă de finanţator atunci când î şi asumă angajamentul ferm de a
efectua forfetarea într-o anumită perioadă de timp (6-12 luni) în urma acceptării operaţiunii propuse
de exportator; exportatorul plăteşte în acest caz un comision de angajament pentru ţinerea fondurilor
băneşti la dispoziţia lui.
După ce exportatorului i-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile impuse de finanţator – costuri, documente,
garanţii – acesta poate semna contractul comercial sau, d upă caz, poate trece la executarea lui.

Creanţele rezultate din livrare vor fi transferate instituţiei de forfetare. Astfel, în cazul titlurilor de credit,
acestea vor fi andosate de exportator în favoarea finanţatorului, ca nou beneficiar al acestora, iar în cazul
acreditivelor, acestea vor fi cesionate către finanţator.

Operaţiunea de forfetare se încheie, din punctul de vedere al exportatorului, atunci când crean ţele sale au
fost plătite de finanţator. În schimb, pentru instituţia de forfetare, operaţiunea se încheie atunci când aceasta reu
şeşte să încaseze creanţele de la debitorii cedaţi (importatorii din contractele comerciale).

Mecanismul forfetării este prezentat în schema din figura de mai jos.

12
 Suma de bani pe care posesorul unor creanţe o obţine prin forfetarea acestora se determină pe baza
următoarei formule:

Vf = Vn - (Vn × Nz × Tf)/(360 ×
100), în care:

Vf-valoarea/suma pe care o obţine beneficiarul creanţei în urma forfetării;

Vn-valoarea nominală a creanţelor;

Nz-numărul de zile dintre data forfetării şi scadenţa creanţei;

Tf-taxa de forfetare.

Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scont ării şi constă într-o rată fixă de dobând ă, la care se
adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de bonitatea debitorului, de măsura în care
cambia (creanţa) este sau nu avalizată, de riscul estimat al operaţiunii, de modalitatea de plată etc. Exprimată în
valoare absolută, taxa de forfetare este dată de diferenţa dintre valoarea nominală a titlului de creanţă şi creditul
efectiv acordat vânz ătorului acesteia.

Costul relativ ridicat al operaţiunilor de forfetare îşi găseşte explicaţia în riscurile luate în considerare şi preluate de
banca ce efectuează forfetarea, şi anume:

- riscul de ţară presupune analiza economică, politică şi financiară a ţării de unde provine importatorul şi capacitatea
sistemului bancar de a face faţă unor plăţi în viitor;

- riscul de transfer este legat de eventualitatea ca ţara debitorului, în viitor, să adopte anumite reglementări cu privire
la transferul valutar al fondurilor în străinătate, în anumite valute, ţări etc., măsuri sub incidenţa cărora ar putea intra şi
debitele importatorului.

De regulă, se solicită ca documentul să conţină o clauză specifică: „plata titlurilor de credit se va face efectiv”;
„transferul valutar în moneda (se indic ă moneda) în care sunt denominate titlurile este în totalitate acceptat”;

13
 - riscul valutar este unul dintre cel mai mari, ca urmare, pe de o parte, a intervalului de timp legat de încasarea creanţelor
(în medie cinci ani), iar pe de altă parte, ca o consecinţă a cursurilor fluctuante. Acoperirea acestui risc se realizează prin moneda
în care se refinanţează banca de pe piaţa eurovalutelor, care este aceeaşi cu cea din contractele de forfetare;

- riscul comercial, respectiv cel legat de posibilitatea neîndeplinirii obligaţiei de plată asumate de importator, garant
sau avalist, este preîntâmpinat de b ăncile care efectuează operaţiuni de forfetare prin selecţia riguroasă a importatorilor şi a
instituţiilor garante;

- riscul de dobând ă se referă la diferenţa dintre taxa de forfetare – stabilit ă la începutul operaţiunii şi care rămâne
fix ă pân ă la încasarea tuturor creanţelor – şi dobânda de pe pia ţa eurovalutelor.

Marja globală de risc se poate situa între ½ şi 5 procente anuale.

În funcţie de costul de bază dat de nivelul dobânzii pe pia ţa eurovalutelor şi de marja globală de risc, se
stabileşte costul total al operaţiunii de forfetare, care îmbracă forma taxei de forfetare sau discountul.
În plus faţă de taxa de forfetare, pentru derularea, administrarea operaţiunii şi alte cheltuieli se
percepe un comision de ½ % p.a. La costurile forfetării, în funcţie de condiţiile derulării operaţiunilor, se
mai adaugă comisionul de opţiune dacă, în prealabil, a existat o cerere opţională, şi comisionul de
angajament. Comisionul de angajament se plăteşte pe intervalul de la data încheierii contractului de
forfetare pân ă la forfetarea creanţelor şi se situează între ¾% şi ½% p.a., deducându-se din valoarea
finanţată. Comisionul de angajament se plăteşte de exportator pentru serviciul de ţinere a fondurilor la
dispoziţia sa pân ă la prezentarea creanţelor.
Forfetarea prezintă pentru exportator o serie de avantaje: se efectuează fără regres asupra exportatorului/vânz
ătorul creanţelor (instituţia de forfetare preia în totalitate asupra sa riscul de neplată al debitorului principal şi/sau al
garantului revine acesteia); permite finanţarea atât a exporturilor de bunuri de capital, cât şi a celor de bunuri de
consum sau servicii, cu o scadenţă ce poate fi cuprinsă între 90 de zile şi şapte ani; exportatorul îşi mobilizează
imediat resursele financiare plasate în bunurile/serviciile exportate pe credit, putând astfel s ă reînceapă producţia
în conformitate cu noile cerinţe ale pieţei; finalizarea unei operaţiuni de forfetare este relativ uşoară şi accesibilă,
condiţia principală fiind ca finanţatorul să accepte garantul plăţii, iar valoarea operaţiunii să nu depăşească nivelul
plafonului valoric pe ţară sau zonă geografică şi limita de expunere alocată garantului.

În ceea ce priveşte importatorul, avantajele acestuia sunt următoarele: primeşte de la exportator un credit cu
dobând ă fixă, obligaţiile sale de plată nefiind influenţate de modificările ratei dobânzii la valuta de contract; poate
solicita exportatorului să prezinte şi o garanţie de bună execuţie, care să-i ofere certitudinea executării întocmai a
obligaţiilor contractuale de către exportator; garanţia este, de regulă, dată de o bancă din ţara importatorului, dându-
i posibilitatea să negocieze cu banca, emiterea scrisorii de garanţie în forma impusă de finanţator;
Dezavantajele operaţiunii, din perspectiva exportatorului sunt: costul forfetării este, de regulă, mai ridicat
comparativ cu alte tehnici de finanţare; exportatorul poate întâmpina dificult ăţi în procesul de negociere cu
importatorul în obţinerea condiţiilor impuse de instituţia de forfetare pentru: forma titlurilor de credit, modalitatea
de plată asiguratorie, garantul etc.

Pentru importator există următoarele dezavantaje: comisioanele bancare pentru obţinerea avalului, emiterea
garanţiei şi acreditivului sunt în sarcina sa; taxa de forfetare şi celelalte comisioane sunt suportate de importator
prin includerea lor în preţul bunurilor/serviciilor achiziţionate; angajamentul de plată al importatorului este
irevocabil şi abstract, indiferent dacă exportatorul îşi respectă sau nu obligaţiile contractuale.

14