Una dintre cele mai porfunde mărturisiri ne-a fost făcută de doamna Aspazia Oţel

Petrescu, refugiată împreună cu familia din Cernăuţi, în momentul arestării (mai 1949) era
studentă la facultatea de filologie din Cluj. Datorită apartenenţei sale la mişcarea legionară
şi fiind desemnată şefă de lot, pedeapsa va fi una cât se poate de drastică, zece ani temniţă
grea, suplimentaţi apoi cu patru ani administrativ. Pe tot traseul său carceral va încerca
permanent să pună în aplicare principiile unei vieţi în Hristos, spunându-le chiar
reprezentanţilor regimului că jaloanele ei coordonatoare sunt: credinţa, speranţa dragostea.
Aspazia Oţel Petrescu este şi autoarea a trei cărţi de memorii legate tot de perioada
celor 14 ani, dar aceşti ani sunt plini de amintirile altor ani, aceia fericiţi, astfel că îi aflăm
traiectoria întregii vieţi din momentul când şi-a deschis ochii inocenţi şi calzi în familia
tradiţională a doi învăţători bucovineni şi până când, cu părul alb asemenea florilor de măr,
s-a întors acasă din pribegia prin infernul comunist. O viaţă trăită exemplar, în care Hristos
şi Sfânta Lui Maică sunt permanent prezenţi, oglindită în:
Strigat-am către Tine, Doamne
Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterii Maicii Domnului
Adusu-mi-am aminte

„La anchetă la securitatea din Cluj m-a luat în primire Şeful Siguranţei Statului,
Patriciu [...]. Mi-a dat 4-5 coli de hârtie, stilou şi mi-a spus:
-Le umpli că ai cu ce. Tu trebuie să spui tot ce ştii în legătură cu activitatea
voastră, a fetelor.
Şi mă gândeam ce să scriu. Cât se ştie, până unde se ştie, de unde să ştiu eu unde
să mă opresc ca să nu predau eu pe cineva. Şi mă rugam: Doamne ajută-mă! […] Cum
stăteam eu frământându-mă a intrat un agent de urmărire care era student al profesorului
Erast Diti Tarangul, profesor de drept administrativ cernăuţean. Soţia lui îmi fusese
directoare la liceu şi în universitate se ştia că este unchiul meu. […] Iar acest student ştiind
că eu sunt nepoata, a vrut să-şi ajute profesorul. El a venit foarte aproape de mine şi fără să
spună absolut nimic a scos din buzunarele pantalonilor două poze pe care mi le-a arătat, le-
a pus înapoi şi a plecat.
Îmi venea să cad în genunchi acolo. Mi se împlinise rugăciunea, mi s-a arătat până
unde se ştie. În poze erau ultimele două fete care intraseră în organizaţia noastră. Deci
ştiam că până la ele se ştie şi mai departe nu se mai ştie nimic. 1[...]
Noi, speţa asta de deţinuţi politici din rezistenţa legionară, am intrat din capul
locului cu gândul că ni se va cere această jertfă, chiar pentru păcatele pe care chiar
Mişcarea le făcuse, că au avut loc câteva asasinate politice, ceea ce nu era creştin şi nu
trebuia să se întâmple, nu aveam dreptul să facem, nu noi judecăm şi mai ales, nu noi
1
Era o foarte grea problemă de conştiinţă legată de necesitatea dării de declaraţii. Cei prinşi erau
puşi în ingrata postură de a deveni trădătorii fraţilor lor. A cunoaşte cât ştie în acel moment
aparatul securităţii şi a declara doar atât, deci practic a nu furniza decât numele celor arestaţi deja,
era situaţia ideală care te salva de cumplite procese de conştiinţă şi uneori chiar de torturi. Dar asta
ar fi însemnat ca cineva din interiorul aparatului să îţi spună, ori rugăciunea disperată a Aspaziei şi
prezenţa agentului binevoitor nu putea fi doar coincidenţă, Dumnezeu răspundea rugăciunii
disperate cu promtitudinea şi precizia care erau absolut necesare în acele momente.

3
ridicăm vieţile oamenilor, nu noi pedepsim. Deci pe de-o parte, erau păcate de plătit, iar pe
de altă parte neamul nostru era ticăloşit, deci era nevoie de jertfe mari ca Dumnezeu să
ierte păcatele generale ale neamului, fapt de care popoarele nu-şi dau seama dar şi ele
răspund în aceeaşi măsură în care răspunde şi individul.
Deci noi ştiam, ca popor român, că în faţa lui Dumnezeu aveam păcate mari de
răscumpărat şi ne-am oferit ca jertfă de răscumpărare, deci din capul locului nu aveam de
ce să murmurăm pentru că eram arestaţi şi torturaţi. Am avut o platformă de plecare care
ne-a ajutat. Am luat-o ca o ascultare. Mai târziu am numit această perioadă care s-a întins
pe foarte mulţi ani, noi nu ne aşteptam la atâţia, am numit-o: exerciţiu de iubire.2 Deci
Dumnezeu ne-a chemat la un exerciţiu de iubire şi noi trebuia să-i facem faţă. Era foarte
greu când erai bătut, când erai umilit, când erai scuipat, când erai călcat în picioare, totuşi
să spui, nu cum a spus Dumnezeu, că n-avem noi vrednicia asta <<Iartă-i, Doamne, că nu
ştiu ce fac>>, dar să ne străduim să nu urâm.
Ura are o forţă nemaipomenită. Nu e o blasfemie ce spun ci e un lucru pe care l-
am trăit pe propia noastră piele: ura are o forţă aproape egală cu energia pe care o are
iubirea. Pe cât este de ziditoare iubirea pe atât este de distructivă ura. Şi este foarte greu să
te abţii de la acest păcat când eşti împins acolo.
Eu, slavă Domnului, m-am confruntat cu această problemă abia după zece ani,
când mi-au mai dat patru ani de închisoare şi am trecut de la regim comunitar, unde
învăţasem ce înseamnă forţa spirituală a unei comunităţi, ce înseamnă când pe tine te
lovesc valurile deznădejdii iar cel de lângă tine îţi spune <<nu deznădăjdui că noi suntem
lângă tine>> am fost trimisă în regim unicelular, adică singură.
Numai cine a făcut zece ani de temniţă comunistă, ca vârf, că vârfurile au avut un
regim mai special, după aia să te mai pomeneşti cu încă patru ani. Gestul ăsta, al lor îţi lua
ultima speranţă. Se spune că speranţa moare ultima, şi aşa este. Ei o omorau. Era un act
abuziv, era o condamnare administrativă nu judecătorească, pe acelaşi delict şi care se
putea repeta la infinit. Îţi tăia pur şi simplu ultima sclipire de speranţă. Şi atunci a trebuit să
mă rog cu deznădejde să nu urăsc, pentru că faptele urii erau desăvârşite şi nu te puteai
eschiva, erai faţă către faţă.3
Ce să vă spun? Primul meu contact cu Dumnezeu în detenţie a fost când m-am
văzut singură în celulă la Cluj. Era o celulă 1m / 2m – un cavou, era pe un culuar, complet

2
Asumarea suferinţei ca o ascultare, ca o jertfă, mai mult, ca un act de iubire schimbă radical
coordonatele evenimenţiale, proiectează întreaga perioadă de detenţie, cu tot ceea ce presupune ea,
privaţiuni de tot felul, într-o perspectivă transcendentală care anulează absurditatea şi conferă sens
unei suferinţe împinsă adesea până la limitele suportabilului. Credem că aceasta a fost marea şi
dealtfel unica şansă a acestei generaţii de sacrificiu de a aborda această perspectivă mântuitoare.
3
Ca o dovadă în plus că nu era o confruntare doar la nivel omenesc ci era un atac venit de la un
vrăjmaş mai de temut este această ispită extraordinară care ucidea speranţa şi împingea spre ură.
Era îngrozitor de greu în astfel de condiţii să mai fie păstrată perspectiva atât de senină şi
revitalizantă a suferinţei ca dovadă de iubire şi totuşi în momentele limită, la strigătul disperat
Dumnezeu a întins mâna şi a făcut lumină în sufletul care se clătina. Această tărie uimitoare de a
ierta şi a trece prin chin cu inima împăcată nu a putut izvorî decât dintr-o profundă legătură a
sufletului cu Hristos.

4
în întuneric, cimentul era încă ud. Fuseseră proaspăt zidite pentru noi. Aveam o singură
nişă, un pătrat în zid, cu două gratii puse în formă de cruce. Îţi venea să şi râzi, dacă n-ar fi
fost de plâns, că cine putea ieşi printr-un pătrat de 20 cm. Dar noi am zis că Dumnezeu a
vrut să ne dea semn că Sfânta Lui Cruce este cu noi. 4 Când îţi făceai rugăciunile de seară
aveai Sfânta Cruce, a fost ca o revelaţie nemaipomenită. Atunci prima rugăciune care mi-a
venit şi apoi am aflat că aproape toţi s-au gândit la ea a fost: Cu noi este Dumnezeu şi
Ridica-voi ochii mei la ceruri. Ştiam că era singurul loc de unde mai poate veni ajutorul şi
seara, fiind singură în celulă, fredonam acest psalm.[…]
În a patruzecea zi de când eram la securitatea din Cluj au venit Mărdărescu şi
Patriciu şi cel din urmă mi-a zis:
-Ei, acum a venit sfârşitul începutului şi începutul sfîrşitului!
Iar Mărdărescu s-a uitat la mine şi a zis:
-Vai, ce-ai albit, Aspazia!
Eu am crezut că se referă la faţă, dar eram albă la păr.
Procesul nostru a fost cu totul deosebit, mama mea a asistat la el şi a zis că se
vedea cât de colo că era satanic ce se petrecea. Toată instrucţiunea care ne-au făcut-o a fost
în Săptămâna Patimilor iar sentinţa, s-a dat în Sâmbăta Patimilor.
Ion Bohotici, student în ultimul an la drept şi şeful centrului studenţesc legionar, a
cerut voie să spună el un ultim cuvânt, în numele întregului centru. Era un Tribunal Militar,
iar preşedintele juriului era colonel şi i-a dat voie să vorbească. Bohotici a zis ceva de
genul:
-Ne-aţi acuzat că suntem progenituri burghezo-moşiereşti, nimic mai greşit, noi în
majoritate suntem fii de ţărani, eu însumi sunt fiu de ţărani din Ţara Moţilor, cunoaştem
foarte bine toate nevoile neamului sărac şi oropsit, noi ne-am ridicat cu totul pentru altceva.
Noi am vrut să înlocuim societatea asta care este „homo homini lupus” cu „homo homini
res sacra” şi nu este întâmplător că Cel care s-a ridicat primul în numele lumii întregi
pentru acest sfânt ideal a fost Însuşi Mântuitorul. Deci ne judecaţi în Săptămâna Patimilor
ca să ne arătaţi mai pregnant că Golgota pe care ne-o oferiţi este aceeaşi Golgotă pe care a
urcat El şi El va fi în pas cu noi. Şi mă mir că dumneavoastră, care aţi fost ilegalist nu ştiţi
că la capătul acestui drum vom ieşi fie martiri, fie eroi.
Noi suntem mulţumiţi că vom primi sentinţa în dangătele clopotelor care anunţă că
El a înviat! Şi că El este Calea, Adevărul şi Viaţa! Christus regnat! Christus vincit!
Christus imperat!5

4
Încercarea de a găsi peste tot în decursul traseului prin închisorile comuniste, semnele prezenţei
lui Dumnezeu şi aflarea lor, convertea acest spaţiu menit să distrugă spiritul, menit să omoare
speranţa, îl convertea într-un spaţiu care oferea posibilitatea legăturii cu Dumnezeu, astfel gratiile
de la unicul gemuleţ, prin care intra o lumină difuză, devin Sfânta Cruce, simbol al suferinţei dar şi
al mântuirii, semn al prezenţei hristice.
5
Era o privire cvasigenerală, după cum ni se relevă din discursul lui Ion Bohotici, asumarea
suferinţei ca parte integrantă din suferinţa lui Hristos şi menită, prin urmare, a aduce biruinţa.
Discursul plin de înflăcărare a lui Bohotici demonstra că tinerii înţeleseseră că îi aşteaptă un drum
al suferinţei, o Golgotă însă la capătul ei era Hristos – biruitorul răului. Dacă aceasta era starea de
spirit a studenţimii anticomuniste devine explicabilă încrâncenarea cu care sistemul ateu s-a opus

5
 În momentul când Bohotici a spus ultimele cuvinte, părinţii noştri s-au ridicat şi-au
ieşit din sală, n-au mai vrut să-i asculte pe ăştilalţi. Colonelul începuse să spună:
-Priviţi-i cât sunt de fanatici, nici acum nu-şi dau seama cât greşesc.
Noi am reţinut tot timpul că stăm acolo pentru o cauză dreaptă şi chemarea noastră
este să-L înţelegem pe Dumnezeu prin suferinţă. Asceza pe care noi am făcut-o acolo a fost
o asceză impusă şi se spune că ce faci de bunăvoie are valoare înaintea lui Dumnezeu. Dar
eu zic că asceza noastră impusă a fost mai primită decât asceza pe care ar fi făcut-o fiecare
în parte în numele aceluiaşi ideal. De ce? Pentru că era prin suferinţă. Am găsit foarte clar
explicată situaţia asta undeva. Spunea aşa: „Doamne, eu nu sunt vrednic să-ţi aduc nici una
din virtuţi, că nu le am dar îţi ofer stropul meu de suferinţă.” Deci noi asta am avut de oferit
stropul nostru de suferinţă care era un strop venit din marea suferinţă a lui Iisus; pentru că
acolo ni s-a revelat nouă adevărul ăsta mare, că nici o suferinţă nu e în afara suferinţei lui
Iisus. În suferinţa Lui au fost cuprinse toate muceniciile veacurilor şi din trecut şi din
prezent şi din viitor, pentru că El a spus: Eu sunt Cel ce a fost, este şi va fi. În felul acesta
suferinţa a devenit suportabilă şi în loc de tortură a fost asceză. Toate s-au convertit. A fost
un transfer transcendental de la suferinţă la ascultare, în acceptare, în bucuria de a avea,
cum a spus Ţuţea atât de frumos, că Dumnezeu ne-a dat un strop din marea Sa suferinţă. 6
Din momentul când am început să înţelegem acest har, nu numai mântuitor, dar, ca
să zic aşa, binecuvântător, din clipa aceea torţionarii noştri nu au mai funcţionat ca nişte
torţionari ci au fost nişte oameni nefericiţi care fac nişte păcate foarte grave şi pentru care
nu se ruga nimeni. Din momentul în care am ajuns la această înţelegere şi la acest punct de
a ierta sincer, nu conceptual, iertarea profundă, adevărată e un lucru tot de martiraj să zici:
Doamne, este ticălos, dar este fratele meu şi eu sunt obligat să îl iubesc şi să-l iubesc cu o
anumită măsură că Dumnezeu a spus: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, deci a dat şi o
măsură. Era greu într-adevăr, dar noi ca să ne putem îndeplini această datorie, adăugam „ne
rugăm pentru ......., pentru....., pentru...... şi pentru cei care nu se roagă nimeni” şi aici erau
incluşi ei. În special în comuniune simţeam concret prezenţa acestui izvor de iubire care
curge permanent printre oameni şi printre lucruri. Cum spunea Fericitul Augustin „Iubeşte
şi fă ce vrei!” pentru că atunci când iubeşti nu mai faci ce vrei, faci ceea ce-ţi impune
iubirea.7
La Mislea am fost prima dată şi aici am făcut rugăciunea în comun şi am simţit
puterea ei. Mislea era o mănăstire care păstra fortificaţiile vechi, pe zidurile ei groase se
plimbau paznicii noştri. Mislea era situată într-o livadă frumoasă. Eu spun în Strigat-am

păstrării şi manifestării trăirii religioase.

6
Prin adoptarea unei perspective de acest gen, (suferinţa asumată ca act de ascultare şi iubire faţă
de Dumnezeu), elementele realităţii sunt investite cu o valoare nouă, prin care cel ce ar avea toate
motivele unei deznădejdi şi profunde nefericiri să se simtă fericit, dar o fericire cu totul aparte,
izvorâtă din iubirea jertfelnică, astfel legătura om – Dumnezeu devine singura normatoare, în
funcţie de ea sunt evaluate evenimentele şi persoanele.
7
Apropierea de Dumnezeu, asumarea suferinţei ca exerciţiu de iubire obliga şi la adoptarea unei
atitudini cu totul diferite faţă de torţionari: torţionarul devenea frate care trebuia iubit, pentru care
trebuia făcută rugăciune, iar rugăciunea este la rândul ei un act de iubire.

6
către Tine, Doamne că era iadul într-un înveliş de rai. În centrul de lumină era bisericuţa
care s-a păstrat cât am făcut noi închisoare.
Biserica era depozit de confecţii şi noi ori de câte ori intram ne închinam la altar.
De acolo am şterpelit Biblii care erau ascunse într-o firidă exterioară de la biserică, unde
veneam şi citeam. La un moment dat, una din Bibliile mai mici a fost transformată în
fascicule şi a circulat în închisoare.
Bisericuţa aia, cu cele patru veacuri de rugăciune ne-a fost de mare ajutor şi a fost
prima instructoare a noastră ce ne-a împins mereu spre Dumnezeu. Ea fiind instructoarea
noastră. Eu am un mic imn în care spun: „Doamne, eu ştiu că şi celula asta are o inimă, o
inimă îngustă şi rece în care şi pe Tine Te-au îmbrăcat în haine cu vărgi de ură şi hulă şi
Te-au zvârlit să zaci flămând de Adevăr şi însetat de Iubire. Primeşte-mă la uşa celulei
Tale....” şi continuă aşa.
Deci noi Îl simţeam, undeva în miezul închisorii, undeva era lumina care era
8
Iisus. Şi acum voi face o afirmaţie pentru care, probabil, mă veţi judeca: Adevăratul
ecumenism se va face dar cu o suferinţă atât de cumplită, cum oamenii nici nu-şi pot
imagina, pentru că numai în suferinţa aia din închisoare noi am putut să ne rugăm unii
lângă alţii. Noi am înţeles un Hristos care nu era nici ortodox, nici catolic sau care este din
fiecare din ele. Era un Hristos care ne binecuvânta pe fiecare deopotrivă care aveam în
inimă impulsul de a veni către El. El ne primea, El era centrul, noi eram cercul şi cu cât ne
apropiam mai mult de centru, cu atât mai mult ne apropiam între noi. Cu cât eram mai
aproape de centru, cu atât mai ecumenice eram. Nu conta că era unguroaică, nemţoaică,
ortodoxă ori catolică, toţi eram binecuvântaţii lui Iisus. Şi asta numai în momentul când
eram teribil de lovite, când nu aveam altă scăpare decât să cădem în genunchi şi să spunem:
„Doamne, numai Tu ne poţi ajuta!” Deci Îl simţeam concret, nu era ceva conceptual, ci
ceva ce venea din simţire, din adânc, din inimă, era ceea ce se cheamă – o trăire. Şi de aia
spun eu că ecumenismul se va realiza într-o suferinţă care va şterge toate orgoliile, toate
erorile, toate teologiile. Noi nici nu ştim ce din fiecare din noi, iubeşte Dumnezeu şi
apreciază. Ne încăierăm în tot felul de discuţii, acolo, acestea nu au existat. Nici nu ne-a
venit în minte.
Cum să n-o iubesc pe Eugenia Indreica care este greco-catolică? Cum să n-o
iubesc, pentru faptul că e greco-catolică? Când am stat îmbrăţişate ca să ne facem cald una
alteia şapte ani de chinuri? Sufletul ei îl cunosc, este numai bunătate, generozitate, care în
închisoare a făcut tot ce-a putut ca să înfrumuseţeze viaţa celorlalte.
Eu sunt ortodoxă, îmi iubesc ortodoxia din toată fiinţa mea, dar orice om este
făptura lui Dumnezeu, chiar şi nenorocitul care m-a bătut pe mine la tălpi, negândindu-se
că bate pe fiica unui părinte, el însuşi fiind părintele altor copii.
8
Dumnezeu le-a venit în ajutor în acest proces de convertire al suferinţei lor în act de iubire şi
primul spaţiu de detenţie a fost nu întâmplător, o veche mănăstire al cărui centru, bisericuţa, se
păstra, era aşadar un spaţiu sacru şi încărcătura aceasta spirituală pe care o dobândeşte un spaţiu
consacrat timp de patru secole ca spaţiu monahal nu putea fi anulat de nici o administraţie atee.
Fusese suficientă atitudinea de asumare a acestei ascultări: închisoarea şi Dumnezeu venea cu
semne vizibile şi transforma, reconvertea detenţia într-o viaţă monahală cenobitică dintre cele mai
autentice.(Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am cătreTine, Doamne, passim.).

7
 Acolo toate diferenţele s-au estompat prin suferinţă. Deci, cu adevărat, suferinţa
este o cale de catharsis, o cale de purificare şi este o măsură plină de binecuvântare dacă
ajungi să-i înţelegi rostul.9 A fost posibil să fim una pentru toate şi toate pentru una.
Această Eugenia îşi aduce aminte de un fapt de solidaritate pe care îl povesteşte
într-unul din numărul revistei „Rost”, care mi-a fost dedicat mie. Acest fapt nu poate fi pe
deplin înţeles decât de cineva care a trăit acolo.
Ea a primit din altă celulă, o scrisoare de la o prietenă a ei, scrisă pe o hârtie ruptă
dintr-un sac de ciment. Tocmai când a terminat-o de citit a venit percheziţia peste noi. Dacă
se găsea această scrisoare începea anchetă: legături între celule, legături nepermise, etc. Iar
în scrisoare erau date nişte veşti: cum au ajuns în închisoare? Cine le-a adus? Ieşea o
tărăşenie...., un nou proces, cu noi condamnări. Fata a luat scrisoarea şi a început s-o facă
bucăţele şi s-o mănânce dar nu avea timp s-o consume. Eu eram lângă ea, am văzut ce se
întâmplă şi i-am spus:
-Dă-mi şi mie.
Celălalte, că eram patru, nu eram mai multe, au zis:
-Despre ce-i vorba? Daţi-ne şi nouă!
Şi am înghiţit-o imediat. Fata a ţinut minte că ştia ce s-ar fi întâmplat şi m-a
întrebat pe mine şi i-am zis:
-Gigi dragă, nu-mi aduc aminte, dar acum, când mi-ai spus, îmi amintesc şi parcă
simt în gură, gustul de ciment.
Prin suferinţă toate egoismele dispar.
Mi-aduc aminte, când m-am eliberat pe linia de tramvai pe care mergeam ca să
ajung la gară, am văzut o caisă mare, probabil îi căzuse cuiva din sacoşă. M-am aplecat
fulgerător s-o iau, s-o duc la celulă. Nu realizam că sunt liberă. Apoi am lăsat-o jos că mă
gândeam că noi suntem douăzeci şi ceva şi cum împart eu o caisă.
Nu mai spun că a fost o situaţie când fete, care avuseseră doi ani de închisoare,
când s-au eliberat au început să meargă pe la rudele celor închise şi să spună şi bineînţeles,
au fost aduse iarăşi în închisoare. Când au fost readuse, fiecare venea cu o zestre care ştia
că îi este de foarte mare folos: un acatist pe dinafară, o rugăciune. Noi ştiam Paraclisul
Maicii Domnului pe dinafară. Ani de zile, seară de seară l-am recitat în numele celulei în
care mă aflam. Una dintre noi Viorica Pârnaţ Stănescu, pe care o consider cel mai înalt
simbol al bunătăţii umanitare, a scris cu acul câte o filă de paraclis şi l-a împărţit la fiecare
dintre noi, pe o bucăţică de pânză. 10 Ne rugam împreună şi niciodată nu am păţit nimic. Să
vă spun un exemplu de miracol:
9
Suferinţa asumată ca act de iubire şi trăită la cote înalte, o suferinţă de ani de zile şi foarte greu de
suportat altfel, are şi o extraordinară capacitate unificatoare, dar o astfel de experienţă în care prin
suferinţă te apropii atât de mult de Hristos, încât orice diferenţă dispare, încât reuşeşti să te rogi,
chiar pentru cel care te bate nu poate fi teoretizată ci trăită şi ea este tocmai tipul de rezistenţă
capabil să înfrângă chingile oricărei terori şi prin această experienţă, parcursă în acest fel, întregul
eşafodaj satanic al sistemului concentraţionar comunist a fost învins absolut şi irevocabil.Ei, cei
care au înţeles detenţia şi întreaga umilinţă şi suferinţă îndurată acolo în acest fel ca iubire şi
binecuvântare sunt învingătorii, reuşind să demonstreze veacurilor prezente şi viitoare că spiritul
va învinge mereu materia iar sufletul nu poate fi înlănţuit.

8
 Întotdeauna noi ne improvizam o candelă. Una dintre şefele legionare feminine,
încă de pe vremea lui Corneliu Zelea Codreanu, se numea Sofica Cristescu, noi îi spuneam
nana. Nana Sofica ne-a învăţat cum se face o candelă din nimica, într-o ceaşcă cu ulei, cu o
clamă de păr, pui un fitil din vată şi îi dai foc şi arde ca o candelă iar dacă nu ai clamă, pur
şi simplu, pui un smoc de vată într-o farfurioară cu ulei şi îl aprinzi. Noi ardeam astfel de
candele, de obicei numai cât timp se recitau rugăciunile, apoi le stingeam căci era mare
pericol. Dacă te prindea cu aşa ceva, Doamne, ce scandal ieşea.
Noi am fost obligate, la un moment dat, să facem de planton câte trei ore pe rând,
fiecare, noaptea trebuia să nu doarmă, să le păzească pe celelalte. Probabil pentru că
fuseseră încercări de sinucidere şi să ne păzim noi pe noi să nu ne sinucidem, însă la noi
care eram credincioase, nici nu se punea problema.
Geta Gheorghiu era de planton şi nu s-a îndurat să stingă candela. Ea îşi spunea
rugăciunile pe care le ştia, aveai timp să spui tot ce ştii şi să repeţi la infinit rugăciuni, cum
făceau isihaştii cu rugăciunea inimii. Ea se ruga, stătea cu zeghea pe umeri că era frig, era
iarnă şi candela ardea şi a trecut miliţianca de planton şi a văzut-o, candela era lângă ea.
Paturile erau cu etaje, ea era în cel intermediar şi se vedea de pe geam, dacă ar fi fost jos nu
s-ar fi văzut. Ea nu s-a gândit, aia a văzut-o şi a sunat paza că n-avea voie noaptea să intre
în celulă decât cu şeful de garnizoană, cu ofiţerul politic. Toţi la o alarmă erau gata să vină
să vadă ce nenorocire s-a întâmplat. Îi luase foc închisoarea pentru că a văzut arzând o
candelă. Geta, când şi-a dat seama că sună alarma şi că e din cauza ei, nu a avut timp decât
să coboare şi să pună candela la piciorul unui pat. Paturile din fier aveau picioarele din
cornieră şi aveau înăuntru un gol care nu se vedea decât dacă te aşezai pe pat, din afară nu
se vedea. Şi a pus acolo candela şi a început să se roage să nu fie descoperită şi au răsturnat
toată celula şi nu au găsit candela şi au plecat. Ofiţerul care era de serviciu avea totuşi un
suflet bun, noi îi ziceam Prostea, că era atât de înfeudat în comunism, era de-o prostie
fenomenală. Şi el a zis:
-Nu există corpul delict. Deci nu există delict. Deci nu pedepsim deţinuta. Dar să
nu dea Dumnezeu să vă prind eu, că atunci...Şi a făcut semn că ne taie gâtul la toate.
Dar câte minuni de acestea nu au fost. Noi am văzut puterea rugăciunii în
vindecare. Eu sunt un exemplu. Eu am făcut infiltrat TBC pe ambii plămâni, concomitent:
pe plămânul stâng – vârful, pe plămânul drept - baza. Habar n-am avut că am infiltrat
tuberculos. Am aflat după ce s-a vindecat, la un control de-al lor. Dar slăbeam, n-aveam
poftă de mâncare, aveam momente depresive, dar nu pentru că eram deznădăjduită, că
Dumnezeu mi-a dat întotdeauna putere în credinţa mea nevrednică şi mică, aşa cum a fost.
Dar aveam momente de cădere şi atunci fetele spuneau: „Pazi e mistică şi fără chef.” Ele s-
au rugat pentru mine, eu nu ştiam că se roagă pentru mine, participam şi eu la aceste
rugăciuni şi la sfârşitul rugăciunii se spunea de obicei motivul pentru care s-a făcut
10
Faptele de solidaritate erau dovada unei comuniuni spirituale, rod tot al suferinţei trăite în
comun. Desigur nu trebuie idealizat vor mai fi fost şi egoisme de tot felul şi mici răutăţi, printre
deţinute mai erau şi persoane care nu îşi asumaseră experienţa carcerală pe coordonatele expuse
dar faptul că în marea lor majoritate deţinutele se comportau în această manieră, a vieţuirii creştine
şi că acestea au reuşit să se salveze atât pe plan spiritual cât şi fizic este edificator pentru ceea ce a
însemnat trăire spirituală în închisorile comuniste.

9
rugăciunea respectivă. Şi ziceau la sfârşit: „Ajută-i Doamne, dă-i sănătate şi o eliberează”,
fără să ştiu că este vorba despre mine. Erau călugăriţele greco-catolice, care conduceau
rugăciunea şi mi-am spus, ştiu ele pentru cine se roagă, mă rog şi eu dacă m-au chemat.
Se spunea de obicei o rugăciune ortodoxă şi una catolică. Se spunea un acatist sau
paraclisul şi apoi rozarul. Acesta este de trei feluri: al măririi, al pătimirii şi al învierii. În
unul se celebrează Naşterea Mântuitorului, în altul Patimile şi în celălalt Învierea. Şi o
rugăciune formată din „Bucură-te Ceea ce eşti plină de dar” care se spune în cinci secvenţe
de câte zece rugăciuni.
De ziua mea, mi-au făcut ele tortul ăla renumit, al nostru care era din pesmet de
pâine. Noi primeam o bucăţică de pâine, aia era uscată, se păstra şi se făcea pesmet, care
era apoi muiat cu un sirop inofensiv luat de pe la dispensar şi se făcea un tort şi la tortul
ăsta mie mi s-a pus „un buchet spiritual”. Asta era ceva cu totul deosebit, era un buchet de
rugăciuni care se spuneau cu ceva timp înainte chiar pentru persoana respectivă. Acest
buchet m-a vindecat pe mine de tuberculoză, în el erau mii de Tatăl nostru, mii de rozare,
mii de paraclise. M-am speriat când am văzut. Deci ani de zile s-au rugat ca eu să-mi revin.
Eram atât de slabă, aveam 38 de kilograme. Aveam un palton de acasă pe care îl încheiam
la spate. Când m-au verificat au constatat că am sechele, deci se vindecase, în nişte condiţii
care erau foarte favorabile bolii: frig, foame, stres, etc.
Dar cea mai teribilă vindecare care s-a făcut prin rugăciune a fost a doamnei Lilica
Codreanu, se presupune că ar fi fost ceva renal pentru că la ora 4°°, în fiecare zi începea să-
i urce temperatura până la 40° şi ceva. La temperatura asta, ea făcea nişte frisoane
cumplite. Puneam peste ea pături, ne aşezam noi peste ea ca s-o încălzim. A dus-o aşa ani
de zile. A fost dusă la Văcăreşti, nu le convenea să moară pentru că era un nume şi s-ar fi
făcut scandal la Europa Liberă, pentru asta ei au făcut ce-au putut ca s-o vindece şi n-au
reuşit. Nu au reuşit nici să-i pună diagnosticul şi au trimis-o îndărăt în închisoare să moară
aici, nu în spitalul lor, de la Văcăreşti. Era atât de slabă că noi făceam scăunelul şi o
duceam la dispensar să-i dea ceva. Un întăritor, că nu putea mânca nimica. Cu o astfel de
febră o inimă rezistă maximum douăsprezece zile. Ea a rezistat luni de zile pentru că ea se
ruga.
Şi atunci noi ne-am gândit s-o ajutăm iar una din călugăriţe a spus că o putem
ajuta dar e nevoie de douăsprezece fete foarte sigure că nu sunt „ciripitoare”. Pentru că
puterea adevărată a comuniştilor era în informatori, datorită lor, comuniştii au putut să aibă
în orice moment o privire reală asupra populaţiei, ei au fost una din marile forţe.
Era vorba despre o rugăciune continuă, se alegea o rugăciune şi o persoană spunea
rugăciunea şi de acolo o prelua alta şi aşa, în lanţ, cât era nevoie. S-a spus că pentru un
lucru aşa de grav e nevoie de cel puţin 40 de zile. Eu mi-am luat sarcina să găsesc cele 12
persoane de încredere, pentru care să pot da girul că nu sunt informatoare. Am nimerit
bine, că puteam să greşesc şi din asta ar fi ieşit: organizaţie mistic – legionară, doar era
vorba de Lilica Codreanu. Şi un proces drăguţ cu toate consecinţele. Unele dintre fete erau
greco-catolice.
În timpul ăsta i-am spus şi doamnei Lilica să se roage, căci dimineaţa ea redevenea
lucidă, dar era sleită din pricina febrei. Problema era noaptea căci s-a ales un rozar cel al
Naşterii, că era cunoscut de toată lumea, fiecare spunea câte o decadă şi fetele nu se ştiau

10
între ele decât de la cine preluau şi cui predau. Numai maica şi cu mine cunoşteam tot
lanţul. Pericolul era noaptea pentru că fiind o rugăciune monotonă, repetată, o decadă era
de zece ori „Născătoare de Dumnezeu”.Cum noi nu aveam voie să dormim decât strict de
la 10º° seara la 5 º° dimineaţa somnul era foarte preţios şi pericolul era ca una să adoarmă
în timpul rugăciunii. Şi maica îmi spusese:
-Dacă cumva rugăciunea cade, cineva adoarme şi după o bucată se trezeşte, aia să
spună pentru că trebuie să schimbăm intenţia rugăciunii, nu să cerem vindecare, ci să
spunem <<Fie Doamne, voia Ta!>>. Asta înseamnă că ceva nu a fost în regulă.
Eram în aşa fel aşezate încât ne puteam atinge cu mâna una pe cealaltă ca să ne
predăm rugăciunea. Iar ziua era foarte uşor pentru că eram mereu împreună. Am mers aşa
cam până la jumătatea perioadei când, într-o noapte am auzit-o pe doamna Lelica spunând
tare:
-Rugăciunea mea!
Una dintre fete era pe punctul de a adormi. De unde a ştiut doamna Lilica că e în
primejdie rugăciunea ei? Era în starea aceea de după febră, epuizată. Îngerul păzitor i-a
spus „Strigă!”. Aia s-a dezmeticit şi a continuat rugăciunea. Şi pe urmă a cerut canon de
ispăşire că era pe punctul de a pierde rugăciunea. Şi eu eram în situaţia asta şi mă pişcam
permanent să nu adorm.
Exact în a patruzecea zi doamna Lilica n-a mai făcut febră şi a cerut de mâncare.
Şi peste două săptămâni căra cu mine paturi de fier la etaj.
A venit în inspecţie medicul şef pe penitenciare care era directorul spitalului
Văcăreşti. La asemenea inspecţii ne înşirau şi şefa camerei trebuia să dea raportul:
„Camera... cu atâtea deţinute, gata pentru raport, domnule...”şefa camerei trebuia să ştie
gradele. În această împrejurare eu eram şefa camerei. Eu fiind la capătul rândului am putut
auzi discuţia între medicul şef de la Văcăreşti şi medicul închisorii noastre. Asta se
întâmpla la Arad, de fapt la Gai. Şi medicul şef spune:
-Cum ai făcut-o pe asta sănătoasă, pe Codreanca, că noi am trimis-o să moară la
voi? Medicul s-a uitat lung, fix la mine şi a spus:
-Întrebaţi-le pe ele, aşa cum nu ştiu ce a avut, aşa nu ştiu cum s-a vindecat. Fiindcă
s-a vindecat în această cameră, şefa de cameră v-ar putea lămuri.
Nu m-a întrebat.
Atunci am văzut puterea rugăciunii şi puterea lui Dumnezeu şi cum primeşte
nevoinţele oamenilor.
Pe noapte venea destul de des rândul, cam cinci minute dura de fiecare, aproape nu
dormeai. Noi am făcut o jertfă atuncea dar ne-am considerat alintatele Maicii Domnului că
ne ascultă rugăciunea.11

11
Rugăciune neîncetată, zi şi noapte fără întrerupere, nimic mai monahal şi totodată nimic mai
subversiv faţă de regimul comunist. Mănăstirea Mislea, rămânea în continuare mănăstire, între
zidurile ei dialogul cu cerul şi miracolul erau cotidiene. În astfel de împrejurări cuvintele Sfântului
Siluan Athonitul erau mai pregnante ca oriunde în altă parte: „A te ruga pentru aproapele înseamnă
să-ţi verşi sângele pentru el!” Minunile nu pot fi explicate, ele se constată şi vorbesc prin existenţa
lor, că Dumnezeu aşteaptă, ascultă şi primeşte orice crâmpei de suferinţă jertfitoare.

11
 De multe ori am avut viziunea asta că Maica Domnului umbla printre noi şi aduna
în năframa ei rugăciunile şi lacrimile noastre.
La Mislea au fost şi ateliere: confecţii, covoare. Era epuizant dar era mai bine;
atunci am înţeles cât adevăr era în versurile lui Nichifor Crainic:
„Un rob eram şi m-ai făcut titan / Din ziua când mi-ai turnat în trup / Osânda
muncii – soartă şi liman”
Ora et labora – mâinile lucrau dar mintea se ruga şi parcă era mai lesnicioasă
rugăciunea.12 Erau de obicei câte patru la covoare, două lucrau după model şi dictau ca în
oglindă celorlalte două. Deci era un vacarm în tot atelierul de ţesut covoare: doi roşu, trei
albastru, cinci galben şi fiecare cunoştea vocea care i se adresează şi punea exact punctele
care i se dictau, dar toate aceste cifre care zburau erau de fapt rugăciuni, le spuneau cu
pietate ca şi cum s-ar fi rugat. Şi unele făceau şi jertfe. Aveam normă şi erau fete tinere
care reuşeau să facă norma şi o depăşeau iar depăşirea o ofereau bătrânelor care nu puteau
să o îndeplinească. Iar eu modificam carnetele de normă că nu se cunoaştea […] În timpul
atelierelor alimentaţia era mai bună, era de muncitor şi nouă ne-a părut rău când ne-au
ridicat atelierele şi ne-am zis că Dumnezeu potenţează exerciţiul nostru de iubire şi ne mai
strâmtorează puţin.
[…]
Îmi amintesc un Crăciun la Miercurea Ciuc, eram patru vârfuri într-o celulă. Trei
aveam voci deosebite, una nu prea, dar printre noi mergea şi ea. Consideram că muzica este
ultimul cuvânt pe care îl spune omul Tatălui Ceresc. Într-o iarnă, era foarte frig iar temniţa
de la Miercurea Ciuc era stil Maria Tereza, cu un frig pătrunzător şi eram toate patru
zgribulite şi atunci una dintre noi a zis:
Vă daţi seama cum o fi fost Sfânta Fecioară, înainte de a-L naşte pe Mântuitorul.
Un drum obositor cu o aglomeraţie nemaipomenită, cu disperarea că nu găseşte un loc. Vă
daţi seama că singura sursă de căldură a fost răsufletul dobitoacelor. Uite noi putem, în
situaţia în care suntem, putem percepe cel mai bine cu adevărat starea în care era. Numai
noi ne putem da seama cât de cumplit a fost drumul ei până la Naştere şi era doar o copilă
de şaisprezece ani. Hai să-i colindăm!
Şi ca să ne treacă urâtul am început să colindăm şi toate colindele pe care le-am
ştiut, le-am cântat. Ce era în capul nostru nu ştiu, că ne-am dat drumul la voci aşa cum
trebuie, fapt interzis în închisoare şi pentru care luai cel puţin şapte zile de izolator. La un
moment dat zdrang uşa la celulă şi intră toată paza.
Ajutorul de director era un ungur cu o oarecare jenă de a fi prea sălbatic pe care
directorul n-o avea, însă nu era prezent atunci.
Ne-am aliniat, eu am dat raportul şi el a zis:
-Şefa, ce ai de raportat.

12
Fixându-şi coordonatele existenţei pe această dimensiune a vieţuirii creştine, deţinutele nu au
simţit apăsarea istovitoare, descurajantă a unei munci normate ci gândindu-se la vechiul dicton
monahal ora et labora au convertit o activitate pe care în mod normal, oricine o resimţea ca
impusă şi menită să epuizeze, într-o libertate, într-o posibilitate de manifestare a capacităţii
creatoare şi un adjuvant în rugăciune.

12
 Eu mi-am dat seama că am fost auzite, m-am şi mirat cum de ne-au lăsat, că o
jumătate de oră cred că am tot cântat:
-Am colindat.
-Păi de ce aţi colindat, nu ştiţi că nu e voie?
-Ba da, ştim, dar aşa am simţit, ne era frig, am cântat.
S-a uitat el aşa la noi, eram patru rebegite acolo.
-Cum îţi explici toată situaţia asta?
-Nu e nici o explicaţie. Pur şi simplu s-a întâmplat.
-Altă dată să nu se mai întâmple!
După ce au plecat, am auzit paza, care şi ei ar fi trebuit să sune alarma:
-Gata măi, s-au închis microfoanele!
Aşadar regretau că se terminase colinda. Şi atunci am zis, cu adevărat Maica
Domnului a primit colindul şi a aranjat ca să nu fim pedepsite. A fost cutremurător: s-a
făcut un Crăciun cu colinde.13
După ce ni s-au citit sentinţele a fost un alt moment impresionant. Băieţii veneau
pe culuar prin faţa celulei noastre la program, cum se zicea, unde se lua apa, vărsai tineta şi
unde te spălai, dacă mai aveai timp. În ultima celulă erau greco-catolicii – optzeci de preoţi
condamnaţi pentru faptul că au refuzat să treacă la ortodoxie. Când a trecut ultima celulă
aud o voce bărbătească joasă, prin crăpătura uşii:
-Pazi, vino la uşă.
Cine m-o fi cunoscând de la greco-catolici, mi-am zis şi am mers.
-Eu sunt preot şi am luat cu mine Sfinte, deci vreau să vă împărtăşesc ca să duceţi
mai uşor sarcina anilor pe care i-aţi primit. Sunt obligat să vă întreb dacă vreţi cu adevărat
să-l primiţi pe Iisus?
Şi eu am spus:
-Cum să nu, părinte.
Nu m-am gândit atuncea că este o Împărtăşanie făcută într-o biserică greco-
catolică, m-am gândit că este Iisus, că este trupul şi sângele Domnului.
-Da, părinte, ce trebuie să facem?
-Îngenunchiaţi şi spuneţi pe scurt păcatele mari pe care le-aţi făcut iar eu de aici,
de dincolo de uşă, după un sfert de oră, vin şi vă dau deslegarea.
Noi am îngenunchiat toate şi ne-am spus în gând păcatele de care ne-am adus
aminte şi am auzit de dincolo de uşă:
-Iar eu nevrednicul, cu harul care-mi este dat, vă iert şi vă desleg...
Şi prin crăpătură mi-a dat douăsprezece părticele, ştia că suntem douăsprezece. Şi
le-am spus fetelor:
-Preotul mi-a spus că este greco-catolic, voi primiţi împărtăşania?
-Da Pazi, dacă tu zici, noi chiar suntem fericite că Iisus ne cercetează în celulă.
13
Modul în care a reacţionat administraţia şi paznicii suportă o interpretare bivalentă, pe de-o parte
omoforul protector al Maicii Domnului le-a acoperit pe deţinutele care vroiau să-i aducă singurul
dar ce puteau să-l facă: colindul lor; pe de altă parte, este evident că în ciuda eforturilor regimului
ateu comunist de a pune la punct un aparat represiv perfect, oamenii care intrau în acest aparat
păstrau în suflet amprenta unei simţiri creştine; destul de vagi, destul de şterse însă exista.

13
 Şi în foiţa în care erau cele douăsprezece părticele uscate, cum sunt şi la noi cele
pentru bolnavi, era un cântec de încurajare:
„De vrei să cunoşti adevărul
De vrei să-ntâlneşti fericirea
În inimă poartă-nflorite
Credinţa, speranţa, iubirea.

Şi-atuncea când toate-mpreună

În tânărul tău piept vor creşte
Din ele făcând o cunună
Lui Christ, Dumnezeu mulţumeşte.

Credinţa-n puterea divină

Speranţa în zile mai bune
Iubire curată, creştină,
Frumoşii tăi ani sunt cunună.”
Noi ştiam o priceasnă care se potrivea foarte bine pe cuvintele astea şi l-am cântat
multă vreme. A fost un moment zguduitor pentru noi. Am zis că Dumnezeu primeşte jertfa
noastră de vreme ce Dumnezeu a venit cu adevărat în celulă, cum spunea Radu Gyr.
Altă dată, o fată a vrut să ne aducă Sfintele Taine şi i Le-a găsit la percheziţia de
intrare în închisoare. Trecuse prin anchete, reuşise să scape Sfânta Împărtăşanie de anchete,
dar la percheziţia care se făcea foarte amănunţit la intrare în penitenciar, i-a găsit-o o
miliţiancă care a priceput ce este acolo. A aruncat-o jos şi a călcat-o în picioare.
Fiinţa asta a fost deznădăjduită, a făcut şaisprezece ani de închisoare. Ea a căpătat
şase ani peste cei zece. Ea mi-a spus:
-N-ai să fii binecuvântată dacă după ce te eliberezi, nu ai să mergi la un preot
duhovnic şi nu ai să-i spui ce mi s-a întâmplat şi să facă rugăciuni.
Ea avea Sfânta Împărtăşanie de la soţul ei care era preot.
Şi la primul preot la care i-am spus a zis:
-Nu înţeleg de ce e aşa deznădăjduită?
-Ea s-a considerat nevrednică să o poarte cu ea dacă nu a fost în stare să o
ocrotească până la sfârşit.
-Spune-i din partea mea aşa: că Dumnezeu nu suportă ca sfinţenia să fie călcată în
picioare. Deci când Sfânta Împărtăşanie este aruncată pe jos cu rea intenţie vine îngerul
Domnului şi ridică harul sfinţitor. Aşa că aia a călcat în picioare doar pâine.
Am întrebat apoi şi pe părintele Cleopa dacă aşa este şi mi-a spus la fel. 14
Fata asta a fost chinuită toţi anii ei de închisoare de gândul acesta, când a văzut cu
ochii ei cum aia călca în picioare Sfânta Împărtăşanie.
14
Dacă cineva ar ridica fie şi numai un semn de îndoială asupra faptului că întregul eşafodaj
comunist a fost un plan satanic, acest cutremurător eveniment al profanării Sfintelor Taine este
cred că un argument forte. Gestul miliţiencei n-a venit din ignoranţă, incultură sau răutate
înnăscută, ci din educaţie în ură, aşa fusese învăţată să procedeze căci credinţa era una dintre
formele de manifestare în faţa căreia comunismul se simţea învins.

14
 După eliberare am simţit o enormă diferenţă la rugăciune. Nu am mai găsit
niciodată intensitatea aia şi n-am mai simţit comuniunea. Aici eşti în biserică, vezi că toată
lumea se roagă, unii sunt mai cufundaţi în rugăciune, unii mai indiferenţi, îţi fug ochii, îţi
fuge mintea. Acolo eram toate adâncite în rugăciune, era „o baie de mister”. Simţeai cum
sufletul plonjează în ceva extrem de sfânt, extrem de profund şi de care cu totul nu eşti
vrednic. Era un dar care ţi se făcea, harul rugăciunii. Este un dar al rugăciunii în
comuniune, când sufletele sunt pe aceiaşi lungime de undă. În biserică harul rugăciunii e
sinusoid, pe când acolo era linear şi era ascendent. Deci era un zbor în înalt, direct. Şi
sufletul pleca pe această săgeată.
Am văzut în închisoare prăbuşiri, persoanele care nu au putut să realizeze sensul
transcendent al suferinţei, una dintre noi chiar şi-a pierdut minţile. N-am putut face nimic
pentru ea, s-a demonizat complet. Nu s-a gândit la ea însăşi căci zicea: „Eu poate am făcut
păcate” dar spre exemplu s-a gândit la un fapt care pe noi ne-a zguduit pur şi simplu:
Băiatul sculptorului Ladea, din Cernăuţi, a fost condamnat cu frăţiorii de cruce, el având
doisprezece ani. Şi ea a zis:„Ce Dumnezeu poate să fie ăla care aruncă în asemenea condiţii
un copil la doisprezece ani”. Deci ea nu a înţeles şi s-a rătăcit. Tot timpul cât noi ne rugam
ea râdea, avea un râs aşa demonic. Şi noi ne rugam pentru ea mult dar Dumnezeu n-a
ajutat-o, nu ştiu de ce.
Mie atunci când mi-au dat cei patru ani am simţit că mă clatin, de aceea am alergat
cu disperare la îngerul păzitor.15 Asta este o poveste de iubire. Eu am fost pur şi simplu
obraznică în deznădejdea mea. I-am cerut semne că într-adevăr există şi că ajută şi că mă
poate ajuta. Şi povestesc în carte toate semnele pe care mi le-a dat. Am fost atunci în foarte
mare pericol. Nu pentru că mă îndoiam de intenţiile pe care le are Dumnezeu cu mine, ci
pentru că am zis că eu sunt nevrednică de această chemare şi ca atare, nu voi reuşi să-i fac
faţă. Şi cu adevărat am descoperit foarte multe greşeli. Pentru că să nu credeţi că viaţa
noastră era lipsită de greşeli: egoisme, neînţelegeri, inimă împietrită, judecăţi aspre. Spre
exemplu doamna Lelica Codreanu a fost foarte aspru judecată pentru că s-a recăsătorit.[…]
În iulie 1962 m-am eliberat.
Să vă mai spun o minune care a fost rodul rugăciunii şi al postului în comuniune.
[…]
Diri a făcut actul nebunesc să ne ofere economia de lână rezultată de la covoare ca
să ne facem şosete sau căciuliţe, asta după ce ne-a cunoscut mai bine. După un an de zile a
venit o evreică: Yvonne Weiss se numea, anchetatoare, nu numai informatoare. Asta, nu
ştiu ce le greşise că o pedepsiseră astfel: „Te duci la Mislea, stai două săptămâni acolo şi
vezi ce-i cu directoarea.”
Începuse să se zvonească despre ea că trădează cauza comunistă şi ajută deţinutele.
Ea ne ajutase mult; de exemplu fusese o avocată care avusese tuberculoză în ultima fază şi
Diri a scris soţului acestei doamne personal şi acela i-a trimis antibiotice şi ea le-a primit
când nu era voie să le primească şi doamna a fost salvată.
Un alt exemplu: nouă celor născute pe teritoriul sovietic, ne-au cerut ruşii lista să
ne verifice dacă ne încadrăm în articolul cinci din armistiţiu sau nu. Şi atunci ea a scris la
fiecare din noi să ne trimită părinţii propusca aia că nu aparţinem repatrierii. Ea ştia situaţia
15
Edificatoare în acest sens este Adusu-mi-am aminte, Aspazia Oţel Petrescu, Roman, 2007.

15
cum este căci spunea: „Dacă pun ruşii mâna pe voi, nu vă mai verifică, dar în locul vostru
eu dau actele voastre că altfel vă mănâncă Siberia.”
Noi n-aveam voie la corespondenţă şi a scris ea. Eu am fost chemată la birou şi mi
s-a spus:
-Domnişoară Oţel, aţi scăpat de comisia sovietică, v-a venit de acasă propusca.
Şi eu mi-am bătut capul cum de au ştiut ai mei. Abia după ce m-am eliberat mi-a
spus mama că a primit o carte poştală ciudată în care spunea: „Fiica dumneavoastră este
ameninţată, trimiteţi cu prima poştă dovada că nu aparţine repatrierii.”
Ei, Yvonne a aflat toate lucrurile astea. Ea ni s-a prezentat nouă ca austriacă etc....
La un moment dat mă cheamă directoarea la birou şi-mi spune:
-Tu ştii ce-am păţit eu azi? Trecând prin birourile MAI am văzut-o la un birou, cu
trese militare pe Yvonne Weiss.
-Poate vi s-a părut. Cum să fie şi în închisoare şi acolo?
Ea pleca din când în când în anchete. Şi directoarea zice:
-Am avut aşa un sentiment neplăcut când am văzut-o şi te-am chemat pe tine să vă
spun să aveţi grijă pentru că ea este ceea ce am văzut eu că este.
Însă dosarul lui Diri ca favorizatoare de infractoare era deja făcut şi primul punct
era chestiunea cu lâna. Şi asta m-a costat pe mine şi pe Viorica un izolator ţinut până la
limita îngheţului.
Toată închisoarea, bineînţeles, cele care nu erau informatoare, au ţinut post trei
zile, aşa zisul „ post evreiesc”, trei zile numai cu pâine şi apă, în condiţiile alea, sute de
femei, vă daţi seama? Şi procesul s-a încheiat înainte de a începe. Pe mine m-a confruntat
cu una din informatoare care a venit cu căciuliţa din lâna primită, în mână.
Dar procesul s-a închis pentru că atunci a căzut toată linia de conducere din MAI,
a plecat Teohari Georgescu şi echipa lui, Iosif Chisinevski şi Liuba Chisinevski.
Atunci Diri a făcut unul din careurile ei memorabile şi a zis:
-Eu nu am parte de duşmani, să vă intre bine în urechi, informatoare infecte ce
sunteţi, viermi ai societăţii!
Singura pedeapsă pe care a primit-o a fost destituirea din postul de directoare şi
mutarea undeva în Bucureşti, însă dacă ar fi avut loc procesul, sfârşitul ar fi fost tragic.
Sfatul meu după toţi aceşti ani de detenţie pentru generaţia de azi este să vă ţineţi
cu toată puterea de credinţă, nimic nu e mai salvator decât să fii mereu în comuniune cu
Hristos şi cu Sfânta Lui Maică. Ea este Maica îndurărilor. Ea ne înţelege şi e grabnic
ajutătoare.16

16
În acest ultim fragment al mărturisirii sale, Aspazia Oţel Petrescu a pus, în fond, rodul întreg,
deplin al celor paisprezece ani de detenţie, aceasta a învăţat-o pe ea suferinţa.

16
Bibliografie:
Oţel Petrescu Aspazia, Adusu-mi-am aminte,
Ed. Rovimed Publishers, Roman, 2007

Idem, Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterii Maicii Domnului,

Ed. Scara, Bucureşti, 2001

Idem, Strigat-am către Tine, Doamne,

Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000

17