Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GENERALITĂŢI
Aparatul urinar este format din rinichi şi căi urinare. Segmentele componente ale
căilor urinare sunt: bazinetul, ureterele, vezica urinară şi uretra.
Rinichii sunt organe pare dispuse extraperitoneal, în regiunea sublombară. Rinichii
sunt acoperiţi de o capsulă fibroasă, subţire, translucidă, uşor detaşabilă, ataşată la parenchim
prin fine travei conjunctive. La unele specii (rumegătoare, cabaline etc.) capsula conţine şi
fibre musculare netede. Parenchimul renal este structurat într-o zonă superficială - corticala şi
o zonă centrală – medulara, puternic întrepătrunse la nivelul unei joncţiuni cortico-medulare.
Unitatea morfofuncţională a parenchimului renal este nefronul, alcătuit din corpuscul
(glomerul) şi tubi renali. Glomerulii sunt formaţiuni sferice, cu diametrul de aproximativ 200
– 300 microni şi sunt situaţi în corticala renală. Ei sunt delimitaţi e o capsulă (capsula
Bowman) alcătuită din două foiţe – parietală şi viscerală – şi au în componenţă un ghem
vascular capilar şi un ţesut de susţinere numit mezangiu. Cele două foiţe ale capsulei
glomerulare delimitează un spaţiu (spaţiu de filtrare glomerulară) şi se continuă cu tubii
uriniferi. Foiţa parietală este căptuşită cu un strat de celule mari şi aplatizate, iar foiţa
viscerală este căptuşită de podocite. Structurile tubulare intrarenale cuprind tubii contorţi –
proximali şi distali – ansa Henle şi tubii drepţi. Tubii uriniferi sunt constituiţi dintr-un epiteliu
monostratificat dispus pe o membrană bazală. Nefronii sunt înconjuraţi de o stromă
conjunctivo-vasculară ce alcătuieşte interstiţiul renal. Acesta este foarte slab reprezentat la
nou-născuţi şi se dezvoltă odată cu înaintarea în vârstă.
În general, căile urinare (uretere, vezică urinară, uretră) au în structura lor o mucosă, o
musculoasă şi o seroasă. Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu de tip tranziţional şi un
corion ce cuprinde structuri fibroelastice, vase, nervi şi formaţiuni limfoide. Musculoasa
cuprinde fibre musculare netede dispuse pe trei straturi: longitudinal intern, circular mediu şi
longitudinal extern (vezica urinară). Seroasa este alcătuită din fibre de colagen şi fibre
elastice.
LEZIUNILE RINICHIULUI
Tulburări de dezvoltare
Tulburările de dezvoltare sunt reprezentate de anomaliile numerice,
volumetrice, de poziţie, de diferenţiere, de structură şi de formă. Cele mai
frecvente anomalii sunt:
agenezia – absenţa uni- sau bilaterală a rinichilor,
aplazia – lipsa de dezvoltare a rinichiului, dar cu prezenţa
mugurelui embrionar,
hipoplazia, hiperplazia şi hipertrofia renală,
ectopia renală – dezvoltarea rinichilor într-o poziţie anormală, cel
mai adesea pelvin sau ingvinal,
displazia – dezvoltarea dezorganizată a parenchimului renal,
datorită unor anomalii de diferenţiere tisulară,
chisturi congenitale sau rinichiul polichistic,
rinichiul în potcoavă sau inelar,
rinichiul fetal.
Rinichiul fetal este întâlnit frecvent la purcei şi se caracterizează prin
persistenţa morfologiei din timpul vieţii intrauterine. Suprafaţa organului este
străbătută de şanţuri fine sau pot avea aspect cerebriform. Această anomalie
ilustrează o imaturitate morfofuncţională a rinichiului, asociată de cele mai
multe ori cu imaturitate morfofuncţională a ficatului, pancreasului şi timusului.
Hidronefroza poate fi congenitală şi dobândită, unilaterală sau bilaterală,
şi se caracterizează prin acumularea urinei în bazinet, ca urmare a existenţei
unor obstacole pe căile e eliminare ale acesteia. În timp poate determina atrofia
de compresiune a parenchimului renal.
Procese distrofice
Denumite generic nefroze, procesele distrofice pot afecta preponderent
una dintre structurile renale, astfel încât se pot distinge glomerulonefroze,
tubulonefroze şi nefroze interstiţiale.
Distrofiile hidroprotidice sunt frecvent întâlnite în rinichi, cel mai adesea
ca tubulonefroze, imprimând acestuia aspect de organ fiert. Decapsularea se
face cu mare uşurinţă, iar consistenţa este scăzută. Microscopic se poate decela
aspectul granular, vacuolar sau granulo-vacuolar al citoplasmei celulelor din
tubi.
Steatonefroza se caracterizează prin acumularea intracelulară, în epiteliul
tubilor renali a trigliceridelor.
Hialinoza renală se caracterizează prin acumularea de hialin atât
intracelular, în epiteliu tubular, cât şi extracelular, în structura membranelor
bazale glomerulare şi tubulare şi în pereţii vasculari. Leziunea nu are
corespondent macroscopic, dar implicaţiile clinice sunt grave.
Amiloidoza renală se caracterizează prin depunerea de amiloid în
structurile extracelulare (membrane bazale, pereţi vasculari). Clinic se manifestă
ca insuficienţă renală. Diagnosticul de certitudine se stabileşte histopatologic
(coloraţie specială – roşu de Congo).
Dintre distrofiile pigmentare sunt de menţionat: hemosideroza,
tubulonefroza mioglobinurică şi hemoglobinurică, porfiria, icterul şi melanoza.
Hemosideroza renală este expresie a hemosiderozei generalizate, fie pe
fondul unei hemolize masive, fie a diatezei hemoragice. Histologic,
hemosiderina este pusă în evidenţă prin coloraţia electivă Perls.
Guta renală este întâlnită cu frecvenţă mare la păsări, fiind adesea punctul
de pornire al gutei viscerale. La purcei guta se manifestă sub forma unor
depozite smântânoase, uşor sidefii în bazinet şi în papilele renale.
Calcificările patologice se regăsesc în rinichi atât sub formă distrofică (se
calcifică granuloamele tuberculoase, parazitare, micotice) cât şi metastatică (are
loc calcificarea membranelor bazale din tubi şi glomeruli în condiţii de
hipercalcemie).
Tulburări circulatorii
Hiperemia şi staza renală sunt leziuni frecvent întâlnite, putând afecta
corticala, medulara, limita cortico-medulară sau rinichiul în totalitate.
Hemoragiile renale se pot manifesta ca echimoze, peteşii sufuziuni sau
hematoame subcapsulare şi în bazinet.
Rinichiul este prin excelenţă un organ de şoc, sediu frecvent al coagulării
intravasculare diseminate.
Infarctul renal este cel mai adesea consecinţa endocarditei
ulcerovegetante indusă de bacilul rujetului la porc sau de germeni piogeni şi
prezintă caracteristicile morfologice ale infarctului arterial.
Procese inflamatorii
Inflamaţiile rinichiului se numesc nefrite, dar în funcţie de structura
preponderent afectată pot fi glomerulonefrite, tubulonefrite, nefrite
interstiţiale. Indiferent de structura iniţial afectată, în timp, procesul inflamator
se extinde şi la celelalte structuri, în proporţii diferite. Inflamaţia bazinetului
renal poartă numele de pielită, dar pentru că de cele mai multe ori este implicat
şi parenchimul renal se foloseşte termenul de pielonefrită. Inflamaţia capsulei
renale se numeşte perinefrită, iar a ţesutului perirenal paranefrită.
În funcţie de calea de acces a agentului patogen nefritele sunt clasificate
în ascendente, când inecţia se face pe cale urinară şi descendente, când are loc
pe cale sanguină, hematogenă.
Dintre nefritele descenente sunt de menţionat glomerulonefrita
hemoragică, şi nefrita interstiţială hemoragică, nefrita purulentă (supurativă),
glomerulonefritele cu substrat imun (membranoasă, mezangială), tubulonefrita
toxică acută (parenchimatoasă), nefrita interstiţială limfohistiocitară. Prin
cronicizarea leziunilor menţionate se poate întâlni nefrita fibroasă şi tot ca
formă cronică putem întâlni şi nefrita granulomatoasă.
Nefritele ascendente se manifestă de regulă ca pielonefrite şi îmbracă cel
mai adesea caracter purulent. Sunt mai frecvent semnalate la femele, ca urmare
a extinderii proceselor inflamatorii ale aparatul genital.