Pinta Cristina Elena

Facultatea de Ingineria Mediului şi Ştiinţa Alimentelor

Specializarea :A.M

Referat agrotehnica

Conf.Frasin Neagu Loredana Student -

Pinţă Cristina Elena

Universitatea Valahia dinTârgovişte

Anul II
Pinta Cristina Elena

DESCRIEREA BURUIENILOR PERERNE

Principalele specii de buruieni de pajisti

2
Pinta Cristina Elena

Buruienile sunt plante sălbatice fără valoare economică, care

dăunează producţiei agricole, adaptate să trăiască împreună cu plantele
cultivate, pe pajişti sau pe terenurile necultivate.

Pagubele produse de buruieni

Buruienile consumă apă şi hrana din sol în dauna plantelor cultivate. O
serie de buruieni, cum ar fi pălămida, sulfina, folosesc de două ori mai multă apă
decât grâul. Pălămida, pe un hectar consumă de trei ori mai mult azot, o dată şi
jumătate fosfor şi de cinci ori mai mult potasiu decât un lan de grâu. Reduc
spaţiul care revine plantelor cultivate, le umbresc, determină scăderea
termperaturii la suprafaţa solului cu 2-4 grade C, sărăcesc atmosfera în bioxid de
carbon de care plantele cultivate au nevoie. Într-un lan în care sunt buruieni,
plantele cresc mai firave, au rezistenţă mai mică la cădere, fructifică mai slab şi
devin sensibile la boli şi dăunători..
Anumite buruieni şi seminţe de buruieni, consumate de animale pot
provoca intoxicarea sau iritarea organelor interne ale animalelor şi pot imprima
un gust neplăcut laptelului şi untului. Exemple de burieni ar fi: laptele cucului,
brânduşa de toamnă, usturoiul sălbatic, pelinul, sulfina galbenă etc.
De asemenea buruienile îngreunează efectuarea lucrărilor agricole,
încarcă costurile de producţie. Datorită coacerii eşalonate, în seminţele plantelor
de cultură pot să rămână seminţe de buruieni cu umiditate mare, care pot
produce alterarea cerealelor înmagazinate.

Sursele de îmburuienare
Cea mai importantă sursă de îmburuienare este rezerva de seminţe de
buruieni din sol, provenite de la speciile care au invadat în anii precedenţi
culturile şi care este, de obicei, de ordinul sutelor de milioane de seminţa la
hectar. Gunoiul de grajd conţine seminţe de buruieni viabile. Seminţele folosite
la semănat pot constitui o altă sursă de îmburuienare, dacă nu sunt curăţate de
seminţe de buruieni. Transportul neatent al seminţelor şi produselor agricole pot
contribui la răspândirea seminţelor de buruieni.

Particularităţi biologice ale buruienilor

Alături de sursele de îmburuienare acestea sunt necesare a fi cunoscute
pentru o combatere eficientă. Amintim câteva particularităţi mai importante:
a. Capacitatea mare de înmulţire, atât pe cale sexuală prin seminţe, cât şi
vegetativ prin stoloni, rizomi, bulbi, lăstări etc. comparativ cu plantele cultivate;
b. Constituţia anatomică specifică, care favorizează răspândirea lor prin
intermediul vântului, apei, animalelor;
c. Germinarea seminţelor are loc eşalonat, putând dura 2 ani;
d. Seminţele de buruieni se maturează în epoci diferite;

3
Pinta Cristina Elena

e. Buruienile sunt rezistente la ger, secetă, boli etc..

Buruienile perene trăiesc mai mulţi ani şi fructifică de mai multe ori. Ele
se înmulţesc prin seminţe, iar unele şi pe cale vegetativă. Se clasifică astfel:
Buruieni perene cu rădăcină fibroasă - se înmulţesc prin seminţe: floarea
broştească (Ranunculus acer), buruiană toxică se întâlneşte în locurile joase,
umede, pătlagina mare (Plantago major) creşte mai ales pe terenurile virane ş.a.
 Buruieni perene cu rădăcină pivotantă - se înmulţesc mai mult prin
seminţe şi mai puţin vegetativ prin muguri de pe rădăcină sau din colet, mai ales
când rădăcinile sunt fragmentate. Exemple: cicoarea sălbatică (Cichorium
inthybus), tătăneasa (Simphytum officinale), răsfugul (Chondrilla juncacea),
păpădia (Taraxacum officinale), măcrişul (Rumex acetosa) ş.a.
 Buruieni perene târâtoare - au tulpini târâtoare şi din locurile de
unde nodurile tulpinii ating pământul, pornesc rădăcini şi lăstari de noi plante.
(piciorul cocoşului târâtor - Ranunculus repens).
 Buruieni perene cu bulbi - din bulbi formaţi în pământ, în anul
următor pornesc noi plante, la unele specii se formează şi bulbili (ceapa ciorii -
Gagea arvensis, usturoiul sălbatic - Allium rotundum, brânduşa de toamnă -
Colchicum autumnalle etc).
 Buruieni perene cu rizomi. Rizomii sunt tulpini subterane cu
muguri din care pornesc lăstari formând noi plante. Exemple: pirul târâtor
(Agropyrom repens), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul mare (Sorghum
halepense), bozul (Sambucus ebulus), coada calului (Equisetum arvense), trestia
sau stuful (Phragmites communis).
 Buruieni perene cu lăstari din rădăcină. Pe rădăcinile acestora se
găsesc muguri care pot da naştere la noi tulpini. Exemple: pălămida (Cirsium
arvense), rochiţa rândunicii sau volbura (Convolvulus arvensis), urda vacii
(Lepidium draba), susaiul (Sonchus arvensis) ş.a. Aceste buruieni, ca şi cele cu
rizomi, sunt extrem de periculoase şi greu de combătut.

4
Pinta Cristina Elena

REGNUL PLANTAE
SUBREGNUL CORMOBIONTA
ÎNCRENGĂTURA SPERMATOPHYTA
SUBÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOPHYTA (ANGIOSPERMAE)
CLASA MAGNOLIOPSIDA (DICOTYLEDONATAE)
SUBCLASA MAGNOLIIDAE
I. ORDINUL RANUNCULALES

FAMILIA RANUNCULACEAE
FAMILIA RANUNCULACEAE
Cuprinde peste 1.500 de specii grupate în 40 de genuri, răspândite mai
ales în emisfera nordică, în zona temperată şi rece. Sunt în general plante
erbacee anuale sau perene, rar lemnoase (Clematis).
Rădăcina prin-cipală caducă este înlocuită de rădăcini adventive, formate
mai ales pe tulpini subterane (rizomi, bulbi, tubercului).
Frunzele alterne, rar opuse (Clematis), simple, rar compuse (Clema-tis),
divizate sau întregi. La spe-ciile acvatice din genul Ranunculus se întâlneşte
dimorfismul foliar, iar la Clematis peţiolul frunzei este transfor-mat în cârcei
pentru susţinerea plantei. In structura anatomică la unele ge-nuri (Actaea,
Cimicifuga, Thalictrum) apar fascicule conducătoare disper-sate, asemănător
monocotiledonatelor.
Florile sunt solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase sau racemoase;
sunt hermafrodite, rar unisexuate, actinomorfe sau zigomorfe (Aconitum,
Consolida, Delphinium), uneori cu involucru la bază (Anemo-ne, Nigella,
Eranthis).
Învelişul floral poate fi periant sau perigon cu elemente aşezate ciclic.
Componentele florale sunt dispuse spirociclic sau hemiciclic. Între învelişul
floral şi androceu se găsesc glande nectarifere. Uneori, glandele nectarifere sunt
sub forma unor gropiţe (foveole) nectarifere acoperite cu solzi, situate la baza
petalelor (Ranunculus). Androceul este alcătuit din numeroase stamine, iar
gineceul din numeroase carpele (la Consolida gineceul are o singură carpelă).
Carpelele sunt libere, mai puţin la genul Nigella unde acestea sunt concrescute
parţial sau total. Polenizarea este entomofilă sau anemofilă.
Fructul este multiplu, de tip poliachenă sau polifoliculă, rar foliculă
(Consolida), bacă (Actaea); la Nigella, foliculele sunt unite total sau parţi-al.

5
Pinta Cristina Elena

Seminţele au endospermul de tip nuclear, bogat în ulei şi un embrion mic, drept,

cu două cotiledoane. Uneori, prin atrofierea unui cotiledon, embrionul apare de
tip monocotiledonat. La Ranunculus ficaria înmulţirea
se face şi pe cale vegetativă, prin bulbi.
Majoritatea speciilor din aceasta familie sunt toxice, din punct de vedere
biochimic conţin alcaloizi, glicozizi.
Datorită faptului că familia este neomogenă este împarţită în două familii:
Helleboroideae şi Ranunculoideae.

1. Subfamilia Helleboroideae
Cuprinde specii cu flori actinomorfe sau zigomorfe, cu învelişul floral
perigon, cu nectarii evidente. Fructul este polifoliculă, rar foliculă (Consolida),
capsulă (Nigella) sau bacă.
Specii cu flori actinomorfe:
→Nigella arvensis L. – Negruşcă
Plantă anuală, glabră, înaltă de cca. 50 cm. Frunzele sunt de 2-3 ori
penat-sectate cu segmente filiforme.
Florile cu tepale albe sau albe-
albăstrui, acuminate sunt lipsite de
involucru. Capsula 5-loculară este
formată din folicule unite pe 2/3 din
lungimea lor. Înfloreşte în VII-IX.
Seminţele sunt trimuchiate de culoare
negră. Frecventă ca buruiană segetală
în culturile de cereale sau ruderală din
zona de stepă până în etajul gorunului.
Specii cu flori zigomorfe:
→Delphinium grandiflorum L. -
Nemţişor
→Consolida regalis S.F. Gray –
Nemţişor de câmp
Plantă anuală de cca. 40 cm
înălţime. Frunzele sunt palmat-sectate cu
segmente filiforme. Florile sunt albastre
grupate în raceme. Perigonul este format
din 5 tepale, tepala superioară se
prelungeşte într-un pinten lung de cca. 2
cm cu două nectarii concres-cute.
Înfloreşte în VI-VIII. Fructul este
foliculă cu numeroase seminţe mici. Este
frecventă în culturi de cereale din zona
de stepă până în etajul gorunului.

6
Pinta Cristina Elena

Buruiană toxică în culturile de cereale, cu întrebuinţări în medicina populară,

plantă meliferă.

2. Subfamilia Ranunculoideae
Încadrează specii cu flori actinomorfe, învelişul floral poate fi periant sau
perigon, lipsit de nectarii diferenţiate. Fructul este poliachenă.
Specii cu periant:

Genul Ranunculus cuprinde plante erbacee cu petale galbene (rar albe)

care au la bază, pe partea superioară, câte o gropiţă nectariferă (foveolă)
acoperită de un solzişor. Staminele şi carpelele în număr mare sunt aşezate în
spirală pe un receptacul plan sau proeminent.n În ţara noa-stră se întâlnesc 35 de
specii.
→Ranunculus sardous Crantz – Piciorul cocoşului
→Ranunculus sceleratus L. – Boglari
Plantă anuală de 50 cm înălţime cu
tulpina fistuloasă (goală). Frunzele bazale
sunt palmat-fidate, iar cele superioare de 3-4
ori sectate. Florile sunt galbene, mici, cu
receptaculul alungit, cilindric, cu sepalele mai
mari decât petalele. Înfloreşte în V-VII. Este o
buruiană toxică, întâlnită pe soluri
mlăştinoase, din zona de stepă până în etajul
fagului.

Genul Adonis cuprinde specii erbacee

anuale sau perene cu frunze de 2-3 ori penat-sectate şi segmente filiforme.
Petalele sunt viu colorate şi nu prezintă foveole nectarifere la bază.
→Adonis aestivalis L. – Cocoşei de câmp
Plantă anuală de cca. 50 cm înălţime, florile au 6-8 petale roşii-cărămizii, ele au
la bază câte o pată neagră; sepalele sunt alipite de petale. Înfloreşte în V-VII.
Achenele sunt glabre. Buruiană segetală în culturi de cereale, dar şi în locuri
ruderale, calcifilă, întâlnită în zona de câmpie şi colinară.

II. ORDINUL PAPAVERALES

A. FAMILIA PAPAVERACEAE
Cuprinde plante erbacee cu laticifere articulate în structura internă; latexul
poate fi alb, galben, portocaliu, roşu sau cu suc apos şi conţine di-feriţi alcaloizi.
Frunzele sunt simple sau compuse, dispuse altern, lipsite de stipele. Florile sunt
solitare sau grupate în inflorescenţe variate, sunt her-mafrodite, actinomorfe,
având elementele învelişului floral libere; caliciul este alcătuit din 2 sepale, de
regulă repede căzătoare, iar corola din 4 pe-tale aşezate pe două cercuri
(prefloraţie alterna). Androceul are nume-roase stamine libere. Gineceul este

7
Pinta Cristina Elena

format din 2-20 carpele unite; ovarul are poziţie superioară, placentaţie parietală.
Fructul este o capsulă. Semin-ţele au endospermul bine dezvoltat, oleaginos şi
embrionul mic. Speciile sunt răspândite în emisfera nordică, în zona temperată,
dar sunt întâlnite şi în Africa de Sud sau Australia.

Genul Papaver cuprinde specii de mac cu latex alb; sepalele sunt libere la
bază; fruct este o capsulă poricidă, subcilindrică până la globu-loasă având
terminal stigmatul florii sesil, disciform, persistent.
→Papaver rhoeas L. – Macul roşu, Macul de câmp
Este o plantă erbacee anuală cu rădăcina
pivotantă, tulpina este înaltă de cca. 90 cm,
acoperită cu peri orientaţi perpendicular.
Frunzele sunt alterne, cu limbul variat ca formă,
penat-partit până la penat-sectat; frunzele
bazale sunt peţiolate iar cele superioare sesile.
Florile sunt solitare, actinomorfe, cu înveliş
floral dublu; caliciul este format din două
sepale păroase care cad după deschiderea flori;
corola este formată din patru petale mari, roşii
cu o pată neagră la bază. Androceul prezintă
numeroase stamine; gineceul este
gamocarpelar, ovarul are poziţie superioară.
Înfloreşte în V-VII. Fructul este de tip capsulă
poricidă cu stigmatul stelat, sesil, persistent;
seminţele sunt reniforme de culoare brună, au
tegumentul seminal reticulat. Este specie
mezoxerofilă, subtermofilă, calcifilă; întâlnită frecvent din zona de stepă până în
etajul gorunului. Buruiană toxică întâlnită în culturile de cereale păioase, dar şi
în locuri ruderale.
Genul Glaucium cuprinde plante perene cu latex galben; florile sunt solitare,
fructul este de tip capsulă liniar-valvicidă.
→Glaucium corniculatum (L.) Rudolph –
Mac cornut roşu

Plantă anuală de cca. 50 cm înălţime.

Frunzele sunt penat-lobate până la
partite, păroase. Florile sunt solitare,
portocalii-roşietice. Înfloreşte în VI-VIII.
Capsulele sunt lungi, 10-25 cm, biloculare,
setos-păroase. Este întâlnită ca buruiană în
culturi şi locuri ruderale.

8
Pinta Cristina Elena

Genul Chelidonium cuprinde plante perene cu latex galben-portocaliu.

Florile sunt grupate în inflorescenţă umbeliforme; fructul este de tip capsulă
uniloculară, au 3-5 cm lungime.
→ Chelidonium majus L. – Rostopască, Iarbă de negi

B. FAMILIA FUMARIACEAE
Cuprinde plante erbacee cu suc apos. Frunzele pot fi simple sau compuse,
dispuse altern. Florile sunt hermafrodite, puternic zigomorfă; caliciul este
dialisepal alcătuit din 2 sepale libere; iar corola din 4 petale, este dialipetală,
cele două petale externe sunt dilatate la bază saciform sau petala superioară este
pintenată. Androceul este format din 2 stamine cu filamente trifurcate. Gineceul
este bicarpelar, gamocarpelar, ovarul are poziţie superioară. Fructul este capsulă
sau achenă.
Genul Fumaria prezintă plante mici, cenuşii-verzui, având petala
superioară pintenată şi fructul achenă, indehiscentă.
→Fumaria schleicheri Soy. – Willem. Fumăriţă
Plantă anuală de cca. 30 cm înălţime.
Frunzele sunt penat-sectate cu segmente
filiforme. Florile au 5-6 cm lungime, au
culoare roşii-roze, grupate în raceme. La
baza florilor se află o bractee de 2-3 ori
mai mică decăt pedicelii florali. Înfloreşte
în V-IX. Fructul este sferic, scurt,
mucronat la vârf. Specie frecventă în zona
de stepă până în etajul fagului. Buruiană
întâlnită în culturi şi în zone ruderale.

III. ORDINUL ARISTOLOCHIALES

FAMILIA ARISTOLOCHIACEAE
Cuprinde cca. 400 de specii, de plante erbacee perene sau liane. Frunzele
sunt alterne, simple, cordiforme sau reniforme, nestipelate. Florile sunt
hermafrodite, zigomorfe sau actinomorfe, pe tipul 3, cu înveliş floral de tip
perigon petaloid, gamotepal (cu tepale unite). Androceul este
format din 6 sau 12 stamine libere sau concrescute cu stilul într-o coloană
numită ginostemium, iar gineceul este format din 6 carpele unite, este gamocarp,
ovarul are poziţie inferioră. Florile au miros greoi, foetid, polenizarea fiind
asigurată de unele diptere. Fructul este de tip capsulă. Speciile sunt răspândite
în regiuni tropicale şi temperate.
Genul Aristolochia prezintă plante cu flori zigomorfe, cu perigon caduc.
Androceul este format din 6 stamine, unite cu stilul.
→Aristolochia clematitis L.– Cucurbeţică, Mărul lupului

9
Pinta Cristina Elena

Plantă erbacee perenă cu rizom

gros, ramificat; tulpina este
neramificată, striată, înaltă de cca. 70
cm. Frunzele sunt simple, ovat-cordate,
cu marginea întreagă, dispuse altern.
Florile sunt gamotepale, zigomorfe, de
culoare galbenă, solitare sau grupate
câte 2-8 în cime axilare. Pe partea
internă o tubului perigonal se găsesc
numeroşi perişori îndreptaţi în jos, care
reţin dipterele pătrunse în interior până
când se realizează polenizarea,
polenizarea este entomofilă. Androceul
este format din 6 stamine unite cu
stilele, rezultând o formaţiune numită
ginostemiu. Înfloreşte în V-VI. Fructul este o capsulă piriformă. Răspândită pe
marginea pădurilor, prin tufişuri, vii sau culturi de prăşitoare, locuri ruderale,
pajişti pe soluri reavene, profunde, fiind o buruiană greu de combătut datorită
rizomului. Este urât mirositoare, toxică datorită alcaloidului aristolochina, atât în
stare verde, cât şi uscată, provocând intoxicaţii, mai ales la cai, atunci când se
află în componenţa fânului; folosită în medicina umană şi în cea veterinară.
Genul Asarum cuprinde plante cu flori actinomorfe cu perigon persistent;
Androceul este format din 6 stamine, libere.
→Asarum europaeum – Piperul lupului, Pochivnic

Pălămida (Cirsium arvense) este o plantă erbacee ce face parte din Fam.

Asteraceae. Este o buruiană dicotiledonată perenă, cu rădăcină pivotantă adâncă
și drajoni profunzi. Este una dintre cele mai comune buruieni care afectează
culturile de câmp , dar și printre cele mai greu de eliminat.

La fel ca și alte buruieni, pălămida este dăunătoare deoarece concurează

cu plantele de cultura pentru hrană, lumină și apă. Astfel absoarbe din sol
substanțe nutritive precum azot, fosfor sau potasiu, care sunt necesare pentru
dezvoltarea plantelor din cultură. Practic, buruienile preiau într-o cantitate mai
mare și într-un ritm mai alert nutrienții din sol, astfel încât plantele din cultură
sunt private de substanțele necesare dezvoltării.

10
Pinta Cristina Elena

Palamida
Foarte bine adaptată la condițiile de climă și sol, pălămida are o creștere
accelerată și rădăcini adânci, astfel încât preia rapid apa și minerale importante
din sol. Totodată, pălămida poate să sufoce plantele din cultură și să împiedice
lumina să ajungă la ele, afectându-le dramatic capacitatea de creștere. Un alt
aspect demn de luat în seamă este și faptul că pălămida, precum și alte buruieni,
pot contribui la transmiterea bolilor și dăunătorilor, atrăgând în cultură insecte
capabile de pagube importante.

Alături de costrei și pirul târâtor, pălămida este una dintre cele mai
păgubitoare buruieni pentru că, pe lângă efectele negative enumerate deja, poate
chiar să întârzie și să îngreuneze activitățile agricole, ducând astfel la pierderi de
producție semnificative.

Aspectul pălămidei

Pălămida formează colonii datorită sistemului radicular pivotant, care se

ramifică pe orizontală și formează tulpini în fiecare primăvară. Tulpinile ajung și
până la 1,5 metru înălțime, sunt fine și striate. Frunzele au ghimpi pe suprafața
lor, ajung până la 15-20 cm lungime și 6-7 cm lățime, sunt lipsite de pețiol și
sunt mai mici în partea superioară a tulpinii florale.

Planta înflorește vara, inflorescența are 10-20 cm diametru, iar florile au o

culoare intens violacee, cu organele mascule și femele separate pe indivizi
11
Pinta Cristina Elena

diferiți. Denumirea științifică a pălămidei este Cirsium arvense. Semințele au 4-

5 mm lungime, cu un smoc de perișori așezați de o parte și de alta, ca firele unei
pene, fapt care ajută la diseminarea lor cu ajutorul vântului.

Fiecare plantă produce între 1.000 și 5.000 de semințe, însă apte de

germinare sunt foarte puține dintre acestea. Semințele sunt verzi oliv, fine, cu
coroană de păr mătăsoasă moale și penată și ȋși păstrează în sol facultatea
germinativă până la 20 de ani. În limbaj popular, semințele pălămidei sunt
cunoscute sub denumirea de „norocei”.

12
Pinta Cristina Elena

Volbura, sau rochița-rândunicii, (Convolvulus arvensis) este o specie de

plante, nativă Europei și Asiei. Este o plantă perenă, erbacee, cățărătoare sau
târâtoare, care poate crește până la 2 m. Frunzele sunt dispuse în spirală, de
formă variată, lungi de 2–5 cm, cu un pețiol de 1–3 cm. Florile au formă de
trompetă, cu diametrul de 1-2,5 cm, albe sau roz pal, cu cinci dungi radiale mai
închise la culoare.

Floare cu acarieni roşii

Convolvulus arvensis
Există două varietăți:

 Convolvulus arvensis var. arvensis - frunze late.

 Convolvulus arvensis var. linearifolius - frunze înguste
Deși produce flori atractive, deseori este considerată a fi o buruiană din cauza
creșterii rapide și sufocării plantelor cultivate. A fost introdusă în America de
Nord, unde, pe alocuri, este o specie invazivă. Covoarele formate invadează
culturile și scad recolta; se estimează că pierderile cauzate de această plantă
în SUA depășesc 377 milioane de dolari doar în 1998e.[2]

13
Pinta Cristina Elena

Urda vacii (Cardaria draba)(Pfeilkresse)

Este o buruiana perena, cu o radacina pivotanta foarte ramificata in partea

superioara.  Prefera soluri scheletice, lutoase, bogate in calciu, in zone cu
temperaturi moderate.

Cotiledoanele sunt ovale, cu marginea intreaga, rotunjite la varf.

Frunzele adevarate sunt alungite, eliptice pana la lanceolate, nu sunt lucioase,

iar limbul se termina brusc in petiol.  Primele 3-4 frunze sunt intregi si glabre,
urmatoarele sunt sinuat-dintate si scurt paroase,  inainte de inflorit devin galbui.

14
Pinta Cristina Elena

Tulpina este verticala, ramificata in partea superioara, putin muchiata, cu peri

gri, inalta de pana la 60 cm.

Floarea este mica, de culoare alba, raspandeste un miros placut, este grupat in

numeroase cime cu petalele de doua ori mai lungi decat sepalele de culoare
verde-galbui. 

15
Pinta Cristina Elena

Perioada de inflorire este primavara tarziu sau in plina vara (la jumatatea verii).

Planta este nativă din Europa și Asia de Vest. Ca planta medicinala, nu este
foarte cunoscuta, dar asemanatoare cu mustarul are seminte picante, care pot fi
folosite ca un condiment, pentru a stimula digestia.

Frunzele tinere pot fi consumate într-o salată.  Deoarece conțin o mulțime de

vitamina C, poate ajuta la oboseala de primăvară.

Aplicații principale: deficitul de vitamina C.

Are efect: de stimulare, de încălzire.

Aplicatii: balonare, astenia de primavara, intoxicație alimentară, meteorism,

reumatism, scorbut, indigestie.

Se folosesc, frunzele, in aprilie-iunie, tulpinile si semintele, in iulie-septembrie.

Contine: ulei de muștar.

Planta, nu este de obicei folosita ca planta medicinala, cu toate acestea, poate fi

folosita ca înlocuitor de creson la salată sau ca înlocuitor mustar în alte feluri de
mâncare și, astfel, beneficiază de un anumit efect de vindecare. Frunzele picante
stimulează digestia și metabolismul insa, cu toate acestea, frunzele și lăstarii ar

16
Pinta Cristina Elena

trebui folosiți numai în cantități mici, ca parte a unei salate deoarece

ingredientele frunzelor nu sunt bine cunoscute.

Semințele au fost folosite anterior ca înlocuitor al piperului pentru a aroma

mâncarea. Puteți folosi semințele similar semințelor de mustar.

Uleiul picant de muștar intareste digestia și astfel ajută împotriva flatulenței.

Metabolismul este de asemenea activat.

Semintele se pot folosi extern, sub forma de comprese, pentru a irita pielea și
pentru a stimula circulația sângelui. Cu toate acestea, acest tip de aplicație nu
este prea obisnuit. In trecut,  când piperul era încă un articol scump de lux,
semințele plantei erau adesea folosite ca un înlocuitor de piper. De asemenea, ca
remediu pentru intoxicația cu peste.  Această utilizare poate fi explicată prin
uleiurile de mustar picante care stimulează formarea sucurilor digestive.

BIBLIOGRAFIE
→ Elena Săvulescu, 2007, Botanică sistematică, Editura Printech, Bucureşti.
→ www.referat.ro – Buruienile şi combaterea lor.
→ http://mybiosis.org - Imagini

17