Facultatea de Ingineria Mediului şi Ştiinţa Alimentelor

Specializarea :A.M

Anul :II

Activitatea motrica

Profesor: Dumitru Cristea

Student :Pinta Cristina Elena

      Conceptul de motricitate este definit ca exprimand o insusire a fiintei umane innascuta si
dobandita de a reactiona cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi si interni si externi, sub
forma unei miscari.

        Motricitatea reuneste totalitatea actelor motrice efectuate pentru intretinarea relatiilor cu

mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este
vorba de actele motrice realizate prin contractia muschilor scheletici.

            Conceptul de activitate motrica

        Putem considera in sinteza ca activitatea se prezinta ca un sistem complex, constituit din

subsisteme (actiuni) reglate in mod sinergic in scopul realizarii unei activitati eficienta.

        Activitatea reprezinta o succesiune de actiuni, cu o arhitectura specifica, organizata ierarhic in

operatii si acte sau gesturi.

        Activitatea motrica este unitara, constienta, bazata pe anticipare si sustinuta de o motivatie

consistenta. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care in cele mai dese situatii poarta
“marca” personalitatii individului.

        “Secventa motorie a finalitatii este pregatita si cu ajutorul a numeroase componente intelectuale

ce tin de organizarea perceptiei, dirijarea prin limbaj sau rezolvare algoritmica si curistica a sarcinilor
motrice”.

        În sinteza, definim activitatea motrica drept proces al satisfacerii unei necesitati (cerinta
functionala) sau, din perspectiva structurala, o multime de actiuni, operatii, acte sau gesturi orientate
in vederea implinirii unui anumit obiectiv.Prin urmare, teoria activitatilor motrice corespunde un
sistem de cunostinte referitoare la originea, esenta si legile efectuarii miscarilor, evidentiate in
teoriile biologice, psihologice, fizice si sociale care au studiat si studiaza omul in miscare din
perspective particulare, specifice lor.

  Motricitatea-familie de termeni

                            Datorita complexitatii continutului si formelor motricitzatii, analiya acesteia se poate

realiza in special , in scop didactic numai prin intermediul substructurilor sale: actul, actiunea si
activitatea motrica. Aceste componente reprezinta micro-, mezo si macrostructura miscarii, nivelurio
de structurare si integrare ce alcatuiesc un sistem functional ierarhic.

                          Descompunerea miscarilor in aceste secvente este realizata cu doua intentii : prima, de a

elimina notional si actional componentele miscarilor si a doua, pentru a oferi posibilitatea practica de
constructie efective a acestora.

                            In sinteza, studiul motricitatii in literatura de specialitate se realizeaza din perspectiva

structurala si din perspectiva functionala care priveste motricitatea ca pe o necesitate, care face ca
sistemul sa fie viabil, sa se dezvolte, sa se regleze.. 

2
        Activitatea de viteza mare si deruta scurta este responsabila pentru micile modificari adaptive la
nivelul enzimelor si cresterile fosfocreatinei.  Cu cat activitatea este mai intensa, cu atat este mai
mare activitatea enzimatica, la fel si metabolismul glicolitic oxidativ. Cu cat este mai mare hipertrofia,
cu atat este mai intensa activitatea oxidativa a enzimelor. Efortul aerob este ineficient in modificarea
proceselor glicolitice; de aceea, cu cat un sportiv se antreneaza un timp mai indelungat, cu atat se
hipertrofiaza mai mult fibrele sale musculare lente.

Surse de energie

        Energia necesara pentru contractia musculara este eliberata prin transformarea ATP bogat in
energie in ADP + P. Cand o legatura de fosfat se descompune in ADP + P, se elibereaza energie. In
celulele musculare nu este inmagazinata decat o cantitate limitata de ATP si, de aceea, noi trebuie sa
ne refacem continuu rezervele de ATP, pentru a facilita activitatea fizica in desfasurare. Organismul
poate reface rezervele de ATP prin oricare din cele trei sisteme energetice de mai jos, in functie de
tipul de activitate fizica: sistemul ATP-PC, sistemul acidului lactic si sistemul oxogenului (O2).

              a)    Sisteme anaerobe

        Sistemul anaerob se refera la sistemul ATP-PC, denumit si anaerob alactacid, deoarece in timpul
functionarii lui nu se produce acid lactic, la sistemul fosfagen si la sistemul acidului lactic

              b) Sistemul ATP-PC

        Pentru ca muschii pot inmagazina numai o cantitate mica de ATP, depozitele energetice se
golesc rapid cand incepe o activitate solicitanta. Drept raspuns, fosfocreatina (PC), inmagazinata si ea
in celula musculara se descompune in creatina (C) si fosfat (P).

                c) Sistemul acidului lactic

        Din cauza absentei O2 in timpul descompunerii glicogenului se formeaza si un subprodus

denumit acid lactic(LA). Cand efortul de mare intensitate continua un timp mai lung, se acumuleaza
in muschi cantitati mari de acid lactic, cauzand oboseala si in cele din urma incetarea activitatii fizice.

              d) Sistemul aerob

        Sistemul aerob are nevoie de 60 pana la 80 de secunde pentru a produce energia necesara in
resinteza ATP din ADP+P. Frecventele cardiaca si respiratorie trebuie sa creasca suficient pentru a
transporta o cantitate corespunzatoare de O2, la celulele musculare, permitand glicogenului sa se
descompuna in prezenta oxigenului. Glicogenul este sursa de energie folosita pentru resinteza ATP in
sistemele atat lactacid cat si aerob. Sistemul aerob insa descompune glicogenul in prezenta
oxigenului, producand putin acid lactic sau deloc, ceea ce permite sportivului sa continue efortul.

       Sistemul aerob este sursa energetica primara in probe care dureaza intre 2 minute si 2 pana la 3
ore. Efortul prelungit dincolo de 2-3 ore poate duce la antrenarea lipidelor si proteinelor in procesul
de refacere a rezervelor de ATP, pe masura ce se golesc rezervele de glicogen din organism. In oricare
dintre aceste cazuri, de pe urma descompunerii glicogenului, lipidelor sau proteinelor rezulta, ca

3
produsele secundare, dioxidul de carbon (CO2) si apa (H2O), ambele eliminate din organism prin
respiratie si transpiratie.

        Rata la care sportivii pot reface ATP este limitata de capacitatea lor aerobica sau de rata maxima
la care pot consuma oxigen . ( Tudor O.Bomba, pag.12-19, 2003).

                Capacitatea aeroba

                Potentialul aerob, sau capacitatea organismului de a produce energie in prezenta oxigenului

determina capacitatea de rezistenta a jucatorului. Puterea aeroba este limitata de capacitatea de
transportare a oxigenului in interiorul corpului.Totusi capacitatea aeroba se bazeaza pe dezvoltarea
sistemului respirator si de respiratia corecta. Fara o expiratie corecta, concentratia de oxigen din
aerul proaspat inhalat va fi diluata, ceea ce va afecta negativ performanta.

        O capacitate aeroba inalta inseamna un transfer pozitiv spre capacitatea anaeroba.

                Capacitatea anaeroba

        In absenta oxigenului, energia este produsa de sistemul anaerob.    Capacitatea anaeroba a

corpului este afectata de procesele SNC, ceea ce faciliteaza efortul intensiv continuu sau efortul in
conditii de epuizare.

        Antrenarea sistemelor energetice pentru sporturile de echipa

        Energia folosita de un jucator pe durata unui joc deriva din descompunerea unui compus chimic
numit adenozin trifosfat ATP), care este transformat in energia mecanica, pentru ca jucatorul sa
poata sa efectueze actiuni fizice, tehnice si tactice. ATP este produs printr-o reactie chimica in conditii
anaerobe sau aerobe. Anaerob sau neoxidativ semnifica faptul ca reactia are loc in  absenta
oxigenului (O2), pe cand aerob sau oxidativ se refera la faptul ca aerul inhalat a avut timp sa ajunga la
muschii efectori si a luat parte la procesul de ardere a materiilor alimentare si, drept rezultat, s-a
produs energie.

        Sursele neoxidative de energie sunt importante deoarece ele pot fi activate imediat pentru a
determina contractia musculara. Sistemul anaerob se imparte, in continuare, in alactacid si lactacid.
Prin sistem (alactacid) produce energie pentru activitati foarte rapide, puternice, dar de scurta durata
si fara sa rezulte acid lactic. Al doilea sistem (lactacid), asigura energia pentru actiuni la fel de rapide
si de puternice, dar de durata ceva mai mare, 20-90 secunde, eliberand in acelasi timp un produs
secundar de uzura denumit acid lactic.

        Energia foarte exploziva, necesara pentru tipul de actiuni specifice sporturilor de echipa, rapide,
in viteza maxima, dar si cu manifestari notabile de putere si schimbari bruste de directie, este
produsa de sistemul anaerob, neoxidativ, intrucat acest sistem este singurul capabil sa asigure
cantitatea maxima de energie pentru o perioada scurta de timp.

       

4
Capacitatea motrica cuprinde:

  – componente stabile: aptitudini, calitati motrice, deprinderi motrice, structuri operationale,
cunostinte, experienta;

        – componentele de stare: motivatie, stari emotionale, care pot favoriza, reduce sau bloca
exprimarea capacitatii motrice.

        Analizele intreprinse au dat o intelegere foarte larga termenul de “aptitudine” totala, care ar
cuprinde urmatoarele parti:

       a) capacitatea psihica

       b) capacitatea perfecta

       c) efectuarea eficienta a miscarilor corpului, incepand cu statul in picioare, mersul, alergare, pana
la cele implicate de practicarea unei ramuri de sport

       d) atitudine corecta a corpului ca rezultat al unui bun tonus muscular si capacitate de control.

        Capacitatea motrica, reprezinta un complex de manifestari preponderent motrice, conditionat

de nivelul de dezvoltare a calitatilor motrice, indicii morfo-functionali, procesele psihice si procesele
biochimice metabolice, toate insumate, corelate si reciproc conditionate, avand ca rezultat
efectuarea eficienta a actiunilor si actelor solicitate de conditiile specifice in care se practica motrice.

        Calitatea motrica este definita ca “aptitudine a individului de a executa miscari cu indici de

viteza, forta, rezistenta, indemanare, etc”.

        Performanta motrica desemneaza rezultatul efectuarii unui anumit act motric ce poate fi evaluat
dupa anumite criterii, norme stabilita.

        Parlebas (1967) defineste sociomotricitatea ca pe un concept ce reuneste interactiunile sociale si

motrice in cadrul sporturilor colective.

        V.Horghidan afirma ca prin educarea psihomotrica se urmareste atat   dezvoltarea schemei

corporale, cat si organizarea Eu-lui fata de lume.

        Prin componentele de baza ale psihomotricitatii devin posibile:

       – adaptarea pragmatica

       – adaptarea sociala

       – adaptarea estetica

       – adaptarea educativa

        Analogie cu lucrul static –– limită timp – limită pusă în evidenţă pentru contracţia dinamică este
regăsită în acest caz în contracţia izometrică. Lucrul static realizat se exprimă ca produs între forţa şi
timpul menţinerii.

5
    Alte aspecte ale evaluării puterii maximale

a)                     „Pulsul oxigenului” – a fost definit ca raport între consumul energetic şi frecvenţa

cardiacă. Un raport ridicat arată că un acelaşi consum energetic poate fi acoperit cu o slabă mărire a
frecvenţei cardiace, ceea ce presupune o rezervă cardiacă importantă şi o putere maximală ridicată.

b)                    Capacitatea aerobică maximală. Fără să fie vorba despre un test în mod precis codificat,
determinarea capacităţii aerobice maximale o completează în mod util pe aceea a volumului de
oxigen maxim. Îi cerem subiectului să urmărească pentru cât mai mult timp un exerciţiu sub-
maximal, al cărui nivel energetic corespunde unui procentaj dat (90, 85, 80%, …) al consumului
maxim de oxigen.

c)                     Testul „STT” – în cursul testului de tip Astrand, frecvenţa cardiacă (Fc) şi presiunea
sistolică (Ps) sunt măsurate imediat la încetarea exerciţiului. STT-ul (timpul tensiunii sistolice) este
definit ca produs între cele două variabile:

STT=Fc (min-1) · Ps (Torr)

STT-ul, martor al puterii miocardului, este cuprins între 15000 şi 25000; valorile ridicate denotă o
proastă adaptare cardiacă la exerciţiu. Ca urmare, un exerciţiu calibrat este realizat cu o solicitare
cardiacă tot atât de ridicată ca nivelul energetic al acestui exerciţiu şi mai aproape de puterea
aerobică maximală a subiectului testat. (Hugues Manod,pag. 14-50, 2002) .

                    Mecanismele fiziologice ale motricitatii

        In acest ansamblu un rol esential ii revine axului cerebrospital cu sistemul sau de conducere
periferica senzitivo-motorie atasat pe de o parte structurilor receptoare si, pe de alta parte,
structurilor efectoare.

        Unul din reflexele importante care asigura pozitia ortostatica, mentinerea tonusului postural
este reflexul miotatic, prin componenta sa statica; fusurile neuromusculare sunt stimulate de forta
gravitationala prin intinderea lor si trimit impulsuri segmentului medular de unde, prin neuronii alfa,
declanseaza comenzi ce determina o activitate motorie permanenta a muschilor extensori. Spre
deosebire de celelalte reflexe, acesta nu reprezinta fenomenul de adaptare si, in consecinta, mentine
neschimbata lungimea muschiului si pozitia normala a segmentelor.  Adaptarea la intindere ar fi
urmata de scaderea tonusului muscular si de tulburarea profunda a functiei motorii. Datorita
structurii bineuronale si monosinaptice, reflexul miotatic are latenta scurta, nu iradiaza si este lipsit
de postdescarcare, sumatie si ocluzie. Astfel se explica si rezistenta sa mare la oboseala.

        Reactii de echilibrare si reechilibrare. Baza a motricitatii, reflexele spinale nu sunt suficiente

pentru a explica ajustarile motorii ale posturii sau diversele redresari de pozitie. Reflexari statice si
statokinetice intervin in urma schimbarilor accidentale ale pozitiei corpului, restabilirea echilibrului.
Informatiile pentru aceste ajustari provin fie din sfera somestezica generala, fie din zona labirintului
membranos, sensibil la pozitiile capului, la accelerarile lineare sau circulare. Aceste reflexe complexe,

6
inlantuite, au structurile responsabile in trunchiul cerebral, respectiv in substanta reticulata si nucleul
rosu; acestea elaboreaza comenzi care conduc la variatii de tonus si miscari adecvate de rechilibrare.

        Reflexele de redresare optica asigura repozitionarea capului pe baza controlului vizual ce

detecteaza pozitia anormala a acestuia in spatiu. Ele intervin in timpul caderii libere a corpului pe
baza activitatii centrilor vizuali corticali si a celor oculocefalogiri.

        In cazul in care corpul se deplaseaza activ sau pasiv, stabilizarea acestuia in miscare se realizeaza
prin reflexe statokinetice, de anticipare a pierderii posturii si de repozitionare segmentara. Rezumand
se poate considera ca miscarea se produce pornind de la procesarea informatiei in etapa identificarii
stimulilor, este ales un program motor general in etapa de selectie a raspunsului, din memoria de
lunga durata; in etapa de programare a raspunsului programul este pregatit pentru “start”. Acesta
include o serie de parametri definitorii pentru executia miscarii: viteza miscarii, amplitudinea sa,
directia de deplasare a segmentului, gradul de incordare musculara.

        Succesul deprinderilor performante depinde deseori de modul in care subiectul detecteaza,

percepe si utilizeaza informatia senzoriala relevanta. Aceasta informare post-factum este esenta
controlului in “bucla inchisa”.

        Adolescentul din punct de vedere functional, structurile de coordonare ale sistemului neuro-
endocrin se maturizeaza, fapt semnificativ in echilibrarea efectuarii actelor si actiunilor motrice si in
reglarea superioara a acestora. Reactiile mimice, gestuale se controleaza voluntar din ce in ce mai
bine, capacitatea de stapanire a acestora devenind activa.

        Raspunsurile motrice devin complexe si nuantele pe fondul dezvoltarii abilitatilor de  a sesiza
elementele semnificative pentru o conduita motrica eficienta.

        Adolescentul isi evalueaza sansele de reusita si face predictii plauzibile in ceea ce priveste
performantele motrice proprii. (Dragnea, pag. 33-130, 1999).

                                                              

        La Blume, citat de R. Manno (1992), gasim urmatoarea clasificare a componentelor capacitatilor
coordinative (de coordonare):

       1.capacitatea de combinare si inlantuire (acuplare) a miscarilor;

       2. capacitatea de orientare spatio-temporala;

       3.capacitatea de diferentiere kinestezica;

       4.capacitatea de echilibru;

       5.capacitatea de reactie motrica;

       6.capacitatea de transformare a miscarilor;

       7.capacitatea ritmica.

7
                              CAPACITĂŢIILE COORDONATIVE SI INTERMEDIARE

        Capacitatea de coordonare poate fi definita ca o calitate psihomotrica, care are la baza corelatia
intre sistemul nervos central si musculatura scheletica in timpul efectuarii unei miscari.

       1.Capacitatea de formare motorie;

       2.Capacitatea de ghidare motorie;

       3.Capacitatea de adaptare si readaptare motorie;

       4.Capacitatea de coordonare-viteza;

       5.Capacitatea de coordonare-rezistenta;

       6.Capacitatea de reactie;

       7. Capacitatea de ritm (simtul ritmului);

       8. Capacitatea de echilibru;

       9.Capacitatea de orientare spatiala;

       10. Capacitatea de diferentiere kinestezica.

        Invers, capacitatile coordinative sunt indispensabile la nivelul si la dezvoltarea capacitatilor fizice,

caci ele permit achizitionarea de abilitati sportive necesare proceselor de educare si de formare
corporala (Groper si Thiess, 1975, citati de J.Weinneck, 1994).

        Analizatorul statico-dinamic. Acest analizator aduce informatii asupra pozitiei si miscarii corpului
in spatiu si in raport cu forta de gravitatie, precum si asupra directiei si acceleratiei in raport cu capul.
Senzatiile specifice sunt cele de verticalitate si inclionare a corpului, de miscare rectilinie si de rotatie.
Toate acestea conditioneaza simtul echilibrului si de orientare a miscarilor corpului in spatiul si
conditioneaza, in consecinta, invatarea tuturor exercitiilor care se desfasoara in conditii de
echilibru  precar, pozitii si miscari mai putin obisnuite. Stimularea aparatului vestibular provoaca
reflexe tonice sau de relaxare.

    Calitati motrice

         Consideratii generale

–            cunostinte teoretice de specialitate

–            indicii somatici / morfologici si functionali / fiziologici ai organismului;

–            calitati motrice

–            deprinderile si priceperile motrice (de baza, utilitar-aplicative si specifice sporturilor)

–            elementele de continut ale altor laturi din educatia generala.

8
        Informatii teoretice de specialitate

         Cunostintele teoretice de specialitate se transmit pe cale verbala sau pe cale intuitiva –

concomitent cu procesul de practicare a exercitiilor fizice.Aceste cunostinte nu se refera doar la
reflectarea realitatii, ci si la – sau mai ales la – unele aspecte ideale, adica la cele care exprima pe
“cum ar trebui sa fie” fenomenul real respectiv. Ele au rol primordial in constientizarea practicarii
exercitiilor fizice. Nivelul de insusire a acestor cunostinte se verifica prin conversatie cu subiectii sau
prin unele chestionare scrise sau aplicate pe acestia.

        Categoriile de cunostinte sunt:

       – pozitiile si directiile miscarilor, realizate prin contractia muschilor scheletici;

       – principalele segmente ale corpului omenesc si cele mai importante acte si actiuni motrice
efectuate de aceste segmente;

       – regulile de baza privind practicarea exercitiilor fizice din punct de vedere igienic, fiziologic,
metodic, psihopedagogic etc;

       – prevederile unor regulamente oficiale, care vizeaza practicarea unor ramuri sau probe sportive
pe plan competitional;

       – continutul si organizarea educatiei fizice si sportului in tara noastra, inclusiv rolul si locul
institutiilor de invatamant superior de profil in formarea specialistilor din domeniu;

       – recordurile sau performantele maxime pe plan national la unele ramuri sau probe sportive;

       – metodologia folosirii exercitiilor fizice in scopuri preventive si corective;

       – mecanismul fundamental de executie a unor acte si actiuni motrice;

       – rolul practicarii exercitiilor, in mod sistematic, asupra organismului uman.

        Indicii somatici / morfologici si functionali / fiziologici ai organismului reprezinta una dintre cele
mai importante componente din domeniu, avand legatura directa cu un obiectiv prioritar:
perfectionarea dezvoltarii umane. Se urmareste, pe acest plan, obtinerea unor indici superiori si
armoniosi, in corelatie optima cu varsta subiectilor.         

        Oamenii se nasc cu anumiti indici ai calitatilor motrice. Acesti indici se dezvolta in ontogeneza de
la sine, datorita vietii, pana la o anumita varsta si apoi incep sa scada intr-un ritm diferentiat
determinat de multe variabile. Prin practicarea speciala a exercitiilor fizice sub forma de proces
bilateral sau ca activitate independenta, se poate accelera dezvoltarea indicilor calitatilor motrice.,
fenomen denumit “educarea calitatilor motrice”. Asa se si explica folosirea frecventa si in publicatie a
expresiei “dezvoltarea / educarea” calitatilor motrice.

      

9
  Calitatile motrice sunt de doua feluri:

–            de baza: viteza, indemanarea, rezistenta, forta, mobilitatea si supletea;

–            specifice: cele implicate prioritar in practicarea ramurilor si probelor sportive.

        Orice act motric sau actiune motrica implica in efectuarea lor toate calitatile motrice, dar cu
pondere diferita.

Calitatile motrice sunt in stransa legatura cu deprinderile si priceperile motrice. Intelegerea corecta a
acestei legaturi este foarte importanta pentru a fi eliminate unele mari confuzii, care – prin frecventa
lor – pot deveni chiar suparatoare. (Carstea,  2000, pag 61)    

                Particularitatile somatice                                 

        Dupa pubertate, caracterizata de mari si rapide transformari somato-functionale si psiho-

motrice, urmeaza etapa de crestere si dezvoltare denumita perioada post pubertara, care se
caracterizeaza prin ritmuri lente si adausuri reduse in cresterea dimensiunilor transversale. Structura
oaselor se apropie de cea a adultului. Musculatura inregistreaza de asemenea o crestere cantitativa
si calitativa, ceea ce reprezinta 44,2% la fete. Greutatea corpului creste atat la fete cat si la baieti.

       Particularitatile functionale

        Echilibrul ce se constata pe plan somatic se manifesta si pe plan functional. Cresterea

dimensiunilor parenchimului pulmonar, simultan cu cresterea cordului si vaselor, favorizeaza
imbunatatirea indicilor functionali cardio-respiratori. Astfel capacitatea vitala este cuprinsa intre
3200-4000 cm3. Volumul sistonic si debitul cardiac, ca si consumul de oxigen, se apropie de cele ale
adultului. In acest fel, oxigenarea tesuturilor se imbunatateste gratie echilibrului dintre dimensiunile
inimii si vaselor.   Capacitatile functionale ale acestora au drept consecinta o mai buna adaptare la
efort si asigura premiza pentru cresterea capacitatii de efort a organismului.

        Se dezvolta functiile coordonatoare ale sistemului endocrin inregistrandu-se o maturizare a

glandelor cu secretie interna si dezvoltarea completa a caracterelor sexuale.

            Particularitatile psihice

        In aceasta etapa de crestere si dezvoltare se inregistreaza o intensa evolutie a proceselor

cognitive, volitive si afective. Se dezvolta gandirea si operativitatea ei; se formeaza rationamentul
logic, se dezvolta capacitatea de analiza, sinteza si diferentiere; se cristalizeaza, sub influenta
educatiei, conceptia-stiintifica despre lume si viata. Se manifesta puternic spiritul de intiativa, de
afirmare. Pe planul motivatiei apar noi interese si inclinatii care se mentin si tind sa se finalizeze.

        Datorita dezvoltarii capacitatii sistemului nervos central si al centrilor motorii din scoarta se
inregistreaza o imbunatatire simtitoare a capacitatii de coordonare motrica si in consecinta cresterea

10
nivelului indemanarii, mai evident la baieti decat la fete. Acestea permit efectuarea unor miscari cu
un grad superior de coordonare si favorizeaza totodata perfectionarea executiei actelor motrice
insusite. Singura calitate care diminua este mobilitatea articulara, fenomen mai pregnant la baieti
decat la fete. ( Firea, pag 56-60, 1984).

        Timpul efector necesar pregatirii si realizarii actului motric comandat are o durata de 25-35 ms.
Acest interval de timp este compus din urmatoarele momente neurofiziologice: excitarea placii
neuromusculare; generalizarea excitatiei in muschi, prin intermediul asa-numitelor “triade” descrise
relativ recent si aparitia raspunsului motor simplu.

        Spre deosebire de actul motor standardizat si simplu, un act motor complex, caracteristic
deprinderilor motrice specifice diferitelor ramuri si probe sportive, reclama un timp de executie
motorie mult mai mare asa cum vom vedea la analiza vitezei de executie.

        Este interesant de remarcat ca acelasi G.Lehmann a determinat si timpii partiali ai latentei

reactiei motrice simple, in cazul aplicarii unui stimul vizual, gasind urmatoarele valori:

–            receptia la nivelul retinei 15 ms

–            intarzierea sinaptica la nivelul retino-optic, 2 ms;

–            conducerea aferenta prin nervul optic, 1 ms;

–            conducerea aferenta in creier, 30 ms;

–            timpul de prelucrare central, 95 ms;

–            conducerea eferenta pana la punctul terminal al maduvei spinarii, 6 ms;

–            conducerea eferenta pe motoneuronul alfa, 8 ms;

–            excitarea placii neuromusculare, 2 ms;

–            generalizarea excitatiei in muschi si aparitia raspunsului, 30 ms.

        Totalul de 189 ms ar corespunde si azi unei valori foarte bune pentru sportivi. Latenta reactiei
motrice sau timpul de reactie simplu, ca raspuns la un excitant dinainte stabilit printr-un act motric
elementar, este diferit, si depinde de natura excitantului aplicat si de particularitatile individuale ale
sistemului nervos al fiecarui individ, determinat genetic. In cazul contractiilor izometrice “timpul de
utilizare” practic este egal cu durata totala a contractiei.

        Mentinerea tensiunii interne a fibrelor musculare pe toata durata contractiei izometrice

constituie elementul functional fundamental de la care pleaca eficienta deosebita a acestui gen de
contractie, in comparatie cu metodele clasice, bazate pe activitatea dinamica a fibrelor musculare
angrenate in efort. Pe plan local, in timpul contractiilor izometrice in muschi se creeaza o datorie de
oxigen considerabila, deoarece tensiunea maxima dezvoltata in timpul contractiei izometrice
ingreuneaza circulatia locala a singelui, prin comprimarea vaselor mijlocii si mici, mai ales a
capilarelor si venelor. In aceste conditii, aprovizionarea muschilor cu oxigen este deficitare si

11
muschiul lucreaza in conditii de datorie de oxigen accentuata. Dupa datele lui J. Lindhard, in timpul
unei contractii izometrice consumul de oxigen, in 48 s, este de aproape 1 l/min.

        La nivelul sistemului nervos central, ca urmare a exercitarii unui efort volitiv sustinut, se
imbunatateste capacitatea sportivului de a angrena simultan in activitate un numar tot mai mare de
celule corticale, obtinand iradierea si persistenta procesului de excitatie corticala, cu efecte periferice
corespunzatoare mobilizarii unui numar crescut de unitati motorii in contractie.

12
Bibloiografie: https://mariananu.wordpress.com

13