CAPITOLUL I

1.1 Viața și activitatea Apostolică a Sfintei Maria Magdalena

În opinea Ieromonahului Theologul Simonopetritul, după cum măturisește și numele ei,

Sfânta Maria Magdalena s-a născut în Magdala Galileei. Cuvântul „Magdala” în ebraică
înseamă Turnul lui Dumnezeu.1 O altă sursă de informații despre Sfânta Maria Magdalena,
spune că satul Magdala este la o distanţă de patru kilometri N-V de oraşul Tiberiada şi se afla
în regiunea satului arab de astăzi, El-Megdel. Cercetorii au observat că denumirile orașelor și
satelor sunt legate de activitatea de pescuit a locuitorilor din zonă. În ebraică, Magdala
semnifică „Turnul peștilor” sau „Peștii uscați.”2

Cuvintele potrivite ale Sfântului Simeon Metafrastul (910-980 sau 989) și a lui Nichifor
Callist Xanthopol (1256-1335), că părinți ei sunt Siros și Euharistia. În opinea lui Nichifor
Callist Xanthopol (1256-1335) , Sfânta Maria Magdalena era fiica cananeencei care l-a rugat
pe Iisus să-i vindece pe fiica ei care era demonizată: „Şi iată o femeie cananeiancă, din acele
ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău
chinuită de demon”(Mt. 15, 22).3 O altă sursă de opinie, Panayiotis Trembelas, spune că din
omiile clementine rezultă că mama Sfântei Maria Magdalena se numea Iusta și fiica ei
Veronica.4 Ei erau bogați și în acelaș timp erau iubitori de săraci și nobili, dar purtau de grijă
văduvelor și orfanilor. Lucrarea lor neîncetată era „meditarea legii mozaice” 5. În tradiția
iudaică se spune că Sfânta Magdalena a avut parte de la o vârstă fragedă de întreaga educaţie
religioasă. Părinţii ei bogaţi, mai înainte de a muri s-au îngrijit ca fiica lor să fi învăţat
întreaga Lege (Tora)6.

În Sfânta Scriptură este menţionată în mai multe rânduri Maria Magdalena. Unul din
pasajele biblice, prezintă episodul prin care Iisus Hristos exorcizează şapte demoni din
sufletul Mariei: „Şi Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate... şi cei doisprezece erau cu El, şi unele

1
Ieromonahul Theologul Simonopetritul, Sfânta Maria Magdalena, editura Doxolgia, Iași, anul 2015, p. 15.
2
Ibidem, p. 16.
3
Ibidem, p. 23
4
Idem
5
Idem
6
Idem
femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria Magdalena, din care ieşiseră
şapte demoni” (Luca 8, 2).

Sfânta Maria Magdalena este prezentă şi în momentul răstignirii lui Iisus: „Şi erau şi
femei care priveau de departe; între ele Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel mic şi
al lui Iosif, şi Salomeea, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi îi slujeau”
(Marcu 15, 40-41). Aceeași femeie este văzută şi la mormântul lui Iisus: „Iar acolo era Maria
Magdalena şi cealaltă Marie şezând în faţa mormântului” (Matei 27, 61). „Iar după ce a
trecut sâmbăta, când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii , au venit Maria Magdalena
şi cealaltă Marie la mormânt” (Matei 28, 1).

Sfânta Maria Magdalena este primul om, prima femeie căruia i se arată Iisus după
Înviere şi căreia îi spune: „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl
vostru şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru. Şi a venit Maria Magdalena vestind
ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a spus ei” (Ioan 20,1. 11-18).

În Evanghelii sunt și alte pasaje care fac trimitere la femei păcătoase sau la altele având
numele de Maria. Exemplu: „Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şede la
masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui,
plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei le ştergea. Şi
săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir” (Luca 7, 37-38).

Un alt exemplu: „Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al
Martei, sora ei. Şi Maria era cea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul
capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav... Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr ”
(Ioan 11, 1-2 şi 5).

1.2 Activitatea apostolească a Sfintei Maria Magdalena la Roma

Sfânta Maria Magdalena este prima femeie chemată de Mântuitorul Iisus Hristos să
propovăduiască credința creștină și spre deosebire de Sfântul Apostol Pavel, ea este doar
caracterizată ca apostol și totuși este prima martoră a Învierii lui Iisus Hristos ca persona
istorică. În Tradițiile păstrate se măturisește că Sfânta Maria Magdalena este prima martoră a
Celui Înviat, așadar are tot cunvâtul și toată puterea Duhului Sfânt să măturisească și se învețe
toate câte a văzut și câte a auzit la mormântul gol al Învierii. Sfânta Maria Magdalena
măturisește un adevăr, face o lucrare importantă apostolică care se transmite în tot imperiul
roman.7 În Noul testament nu apare nimic despre misiunea ei sfântă de a ransmite mesajul
Învierii către ucenici.

Bisericile Ortodoxe sunt de acord cu tradiția care consideră că Sfânta Maria Magdalena,
după Învierea lui Iisus Hristos, a rămas cu Apostolii și cu Preacurata Maica Lui în Ierusalim.
O altă tradiție consideră că Sfânta Maria Magdalena a fost pe Muntele Măslinilor la Înălțarea
lui Hristos, după care și în catul de sus în ziua Cincizecimii a primit și ea lumina de la Duhul
Sfânt coborând din cer ca limbi de foc după cum spune istorisirea la Faptele Apostolilor
Evanghelistul Luca. Sfânta tradiție ne spune că după evenimentele din ziua Cincinzecimii
când a primit lumina de la Duhul Sfânt, Sfânta Maria Magdalena părăsind Ierusalimul merge
să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la Roma, dar mege întâi la împărartul Tiberiu ca
să-i binevestească acestuia mesajul Învieri.

Hariton Duhovnicul (1836-1903) află din diferite izvoare despre călătoria Sfintei Maria
Magdalena la Roma și face mențiune despre aceste eveniment în Viața Sfintei și spune:
„Sfânta a vindecat ochii bolnavi ai împăratului deatunci, Tiberiu, prin Mântuitorul nume al
Domnului nostru Iisus Hristos. Când a văzut aceasta, împăratul s-a minunat tare. De aceea a
întrebat-o cine este ea, și cine este Iisus Hristos. Sfânta a început să-i povestească toate cele
despre Mântuitorul Hristos până la răstignirea Lui şi Înviere. Luminată fiind de Dumnezeu, a
găsit un mod minpnat vrednic de notat, nou şi foarte potrivit pentru a arăta Invierea lui Hristos
cea de viaţă dătătoare . A vopsit în roşu trei ouă spre dovedi~ea sângelui vărsat de
Mântuitorul Hristos şi pentru bucuria Invierii lui Hrstos, şi ~ oferit aceste ouă Împăratului
zicându-i: «Hristos a Inviat!» In continuare a zis împăratului că prin acele trei ouă îi arată
sângele mântuitor al lui Iisus Hristos pe care I-au vărsat iudei şi ighemonul Pilat, precllm şi
mesajul plin de bucurie al Invierii lui Hristos. Când Impăratul a auzit acestea s-a mâniat foarte
şi a trimis scrisori în Ierusalim chemându-l la judecată pe Pilat şi pe arhierei. Când aceştia au
venit la Roma nu 1-au mai găsit în viaţă pe Tiberiu (t 37), ci pe urmaşul lui, Caligula (t 41)."
Tot Hariton Duhovnicul spune că arhiereii au fost omorâţi, iar Pilat a fost exilat în Vienna
Galiei şi acolo s-a sinucis. Sfântul Simeon Metafrastul spune de aseamenea tradiției istorice
că Sfânta Maria Magdalena a părăsit Ierusalimul ca să plece la Roma cu scopul de a-i cere
împăratul Tiberiu dreptate pentru nedreapta condamnare pe care o dăduse Pilat.8

7
Ibidem, p. 69
8
Ibidem, pp. 60-61
 Iacov de la Nea Sketis (1800-1867) notează o altă istorisire despre venirea de la Roma și
vizita ei la împăratul Tiberiu, ocazie cu care Sfânta Maria Magdalena a vindecat-o pe fiica lui
oarbă, redându-i vederea. Iacov de la Nea Sketis descrie un dialog între cei doi, Sfânta Maria
Magdalena și împăratul Tiberiu: „Dacă este adevărat, zice Cezarul, că atâtea minuni
extraordinare se petrec simplu numai prin numele lui Hristos, poţi să vindeci pe fiica mea cea
una născută care este oarbă?" Drept răspuns, Maria Magdalena 1-a înştiinţat pe împărat că nu
poate ea însăşi, ci puterea lui Hristos poate să o vindece pe ea după rugăciune intensă. Astfel,
Maria Magdalena a stat în rugăciune de toată noaptea în casa în care a rămas, rugându-1 pe
Domnul să-i dea fiicei împăratului lumina ochilor ei. Si, o, minune! S-a aflat dimineat, a "cu
ochi şi văzând"fiica împăratului.9

1.3 Întoarcerea în Iudeea. Caznele şi izbăvirea Sfintei

Sfântul Simeon Metafrastul ne spune că în tradiție, Sfânta Maria Magdalena a voit să

se întoarcă în Iudeea pentru propovăduit cuvântul Mântuitolului, al Evanghelie, și iudeii au
aflat de acuzaţia adusă arhireiilor cu privire la condamnarea lui Hristos dusă de Sfânta Maria
Magdalena împăratului, după care au închis-o în închisoare și au început să o tortureze.
Sfântul Modest al Ierusalimului (t 634) descrie că trupul ei „feciorelnic și fără prihană că
strălucea precum cristalul la soare, atunci călăii au simțit frica și au încetat să o totureze . I-au
eliberat pe cei cinci care propovăduiau Evanghelia lui Hristos, Marta sora lui Lazăr, Maximin
unul dintre cei șaptezeci de Apostoli și cei doi propovăduitori ai Evangheliei i-au pus într-o
corabie care nu aveau pânze și nici vâsle, cu gândul că va fi zdrobită de vânturi și de valuri,
iar toți s-au rugat neîncetat la Dumnezeu să-i călăuzească în ce loc va rândui dragostea Lui.10

1.4 Activitatea apostolică a Sfintei Maria Magdalena în Marsilia Galliei

Corabia condusă de Hristos a ajuns în singuranță în Marsilia Galliei, după care cei cinci
străini au primit slava lui Dumnezeu pentru minunata lor de izbăvire. Au mers în piața
orașului pentru a găsit un adăpost și hrană dar oamenii i-au tratat cu dezinteres.

9
Ibidem, p.65
10
Ibidem, p.66
 Povestirea din sinaxar spune că cel ce condecea cetatea ar fi avut un vis în acea noapte,
în care o femeie, îi o poruncea să ia pe cei cinci străini chinuiţi, din piața orașului la palatul
său şi să-i găzduiască. Conducătorul orașului i-a luat la palat și le-a purtat de grijă cu
înţelepciune şi nobleţe. După câteva zile conducătorul orașului a auzit-o pe Sfânta Maria
Magdalena că propovăduia pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi povestind de minunile Lui,
iar el a zis:„ Dacă Hristos ca Dumnezeu atotputernic îmi va da un copil, pe care mi-I doresc
atât de mult, îţi făgăduiesc că voi deveni creştin şi voi nimici toţi idolii.”11

Sfânta Maria Magdalena l-a asigurat pe conducătorul cetății că Dumnezeu poate înfăptui
orice minune. După câteva zile s-a că soția conducătorului a zămislit un prunc. Conducătorul
și toți cei din cetate au trecut la creștinism și acesta de-acum voia să ajungă în Ierusalim.

Marele Sinaxar al Biserici Ortodoxă vorbește despre nașterea copilului și vizita familiei
conducătorului cetății la Ierusalim. Mai spune că la întoarcerea în cetate toți s-au botezat în
numele lui Hristos și au distrus toți idolii și au construit biserici creștine în locul lor.

Sfânta Maria Magdalena a mai rămas în cetate multă vreme după aceea și a săvârșit
multe minuni.

1.5 Întoarcerea la Ierusalim. Plecarea la Efes. Adormirea Sfintei Maria

Magdalena

Plecând din Marsilia Gallileii, Sfânta Maria Magdalena s-a îndreptat spre Egipt,
Fenicia, Siria, Pamfilia și alte locuri pentru a propovădui Evanghelia. S-a întors la Ierusalim
unde a stat alături de Maica Domnului patru ani. După Adormirea Maicii Domnului, aceasta îl
însoțește pe Evanghelistul Ioan Teologul la Efes. A luat cu ea și piatra roșie pe care a fost
așezat trupul Mântuitorului la coborârea de pe cruce.

Sfântul Modest patriarhul Ierusalimului face referire la martiriul Sfintei Maria

Magdalena în Efes. Într-un sinaxar din secolul al XI-lea se face referire la faptul că Maria
Magdalena „era ataşată de învăţătura Sfântului Evanghelist Ioan, de caznele şi lanţurile lui, de
închisori şi toate încercările pe care le-a suferit.” 12 În sinaxarul Bisericii din Constantinopol se
menționează că Sfânta Maria Magdalena a trecut la viața veșnică după o scurtă boală.

11
Ibidem, p 69
12
Ibidem, p 69
 Nichifor Callist Xanthopol spune că după anumită perioadă petrecută alături de
Evanghelistul Ioan Teologul propovăduind Evanghelia lui Hristos, Sfânta Maria Magdalena
trece la viața veșnică și trupul ei înfășurat în giulgiu alb a fost pus într-o grotă în apropiere de
Efes, unde au adormit și cei șapte ucenici.

1.6 Cinstirea Sfintei Maria Magdalena în Biserica Ortodoxă

Cultul ortodox recunoaște participarea Sfintei Maria Magdalena la diferite evenimente

care au avut loc după răstignirea lui Iisus: Ungerea capului lui Hristos, slujirea Cuvântului
lui Dumnezeu, vederea Învierii Domnului. Sfânta Maria Magdalena este cunoscuta ca și
„evanghelista”, „binevestitoarea” şi mijlocitoarea credincioşilor pe lângă Hristos. Sunt biserici
și mănăstiri, catedralele episcopale, care au ca hram numele Sfintei, și chiar mai mult în
slujba Vecerniei şi cea a Utreniei sunt rugăciuni, stihuri ce o prezintă ca mijlocitoare în
rugăciunile noastre către Domnul Iisus Hristos.

Sfânta Maria Magdalena este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe data de 22 iulie

împreună cu femeile mironosiţe.Este prăsunuită și împreunăcu femeilede mir.

Maria Magdalena intră în rândul mironosițelor deși a fost condamnată la moarte prin
lapidare de către evrei pentru viața ei depravată Iisus o mântuiește de păcat și îi: „du-te şi nu
mai face ce ai făcut până acum.”

Mironosițele, femeile purtătoare de mir, sunt cele care nu l-au părăsit pe Iisus când cei
apropiați au făcut-o și cele care sau îngrijit de trupul lui după coborârea de pe cruce comform
tradiției iudeilor.

Biserica Ortodoxă reține evenimentele importante la care a participat Maria Magdalena

și în plus o consideră „Întocmai cu Apostolii”, și o numește „evanghelista”, „binevestitoarea”
şi mijlocitoarea credincioşilor pe lângă Hristos.

Maria Magdalena este cinstită în Biserica Ortodxă ca fiind prima persoană care L-a
văzut pe Iisus Cel Înviat și tot ea este cea care îi anunță pe Apostoli despre Învierea Fiului lui
Dumnezeu. “Întâi tu, Marie Magdalena, ai văzut învierea cea dumnezeiască a pricinii celei
dintâi a bunătăţilor, a Celui ce cu milostivire a îndumnezeit firea noastră. Întâi te-ai arătat şi
evanghelistă, strigând Apostolilor: Luaţi veselie şi veniţi de vedeţi pe Hristos, că a înviat şi dă
lumii mare milă.”13

Este alături de Maria, mama Lui Iisus, la picioarele crucii pe care era răstignit Fiul
Domnului și când a spus: Văzând pe Hristos pironit pe Cruce, Magdalena, plângeai şi strigai:
Ce lucru este acesta ce se vede? Cum moare Viaţa?”14 Ca onoare ce i se aduce mironosiței
Maria Magdalena, în slujba vecerniei se citesc stihirile compuse de imnografii Anatolie şi
Vizantie. Este o teoforă, „ purtătoare de Dumnezeu” pentru că:„ umplut de multă minte şi de
cunoştinţă adevărată”, ucenică, slujitoare devotată, ea a ştiut să recunoască Adevărul şi Viaţa
şi să aleagă Calea cea adevărată. Cea care a văzut „Lumina lumii” poate interveni pe lângă
Mântuitorul Hristos pentru păcătoşi: “Fiind împreună cu Ziditorul tău, Marie mărită, te-ai
umplut de multă minte şi de cunoştinţă adevărată şi ai propovăduit popoarelor patimile şi
smerenia Lui. Drept aceea, roagă-te, pururea pomenită, să se dăruiască sufletelor noastre pace
şi mare milă” 15.

Atât în Scriptură cât și în Sfânta Liturghie. Maria Magdalena este considerată femeia
care, este alături de mama lui Iisus, împărtăşește aceeați credință cu Sfinţii Apostolii și a fost
numită „apostolul pentru apostoli”, „prietenă” şi chiar „iubita” lui Hristos.

Maria Magdalena evoluează spiritual de la femeia plină de păcat, pâna la femeia

evlavioasă, iubitoare de Dumnezeu și a fost răsplătită pentru smerenia ei: „Dar Împăratul a
toată lumea, arătându-i-Se ei ca un păzitor al grădinii, cu roua cuvintelor Lui a stins arsura ei,
zicând către ea: Mergând către fraţii Mei, spune-le bune vestiri de bucurie; sui-Mă-voi către
Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru, ca să dau lumii mare
milă.”16

Maria Magdalena este menţionată ca prima femeie vindecată de Iisus Hristos și care l-a
urmat evlavioasiă, a fost aleasă ca mesager al Învierii lui Iisus, pentru a dovedi omenirii că
Dumnezeu este bun și iertător, iubitor de oameni și că prin credință, prin evlavie, smerenie,
bunătate, iubire, putem urca treptele spirituale, putem fi aleșii lui Dumnezeu.

13
Mineiul pe iulie, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 274;
14
Idem;
15
Laura Vasilescu, Chipul Sfintei Maria Magdalena în imnografia ortodoxă, disponibil la
http://www.cntdr.ro/sites/default/files/c2008/c2008a37.pdf consultat în data de 14 mai 2020, ora 21:50;
16
Mineiul pe iulie,,ed. cit., p. 275.
 Dacă Eva este cea care cade în păcat mâncând din fructul oprit și îl trage și pe Adam
după ea, Maria Magdalena este cea care se ridică din păcat prin puterea și iertarea lui
Dumnezeu. Aici se vede misiunea lui Iisus care spune ”N-am venit pentru cei sănătoşi, ci
pentru cei bolnavi”. Prin iertarea femei pline de păcat, o a doua Evă, Dumnezeu arată marea
iubire față de oamenii care îl ascultă cuvântul și se supun legii celei sfinte.

Maria Magdalena, mironosița, este cea care ca și Apostoli a propovăduit cuvântul

Domnului, și „...ai alergat pretutindeni, vestind cuvântul cel cinstit”. Vas ales, având
Cuvântul ajutor, Maria Magdalena, „cea dintâi dintre mironosiţe”, face minuni, aducând
vindecări şi după moartea ei. Ea este una dintre mijlocitoarele oamenilor, pururea rugătoare
şi pentru acesta oamenii i se adresează cu credinţă: „şi tămăduiri prea multe ai făcut şi,
după ce te-ai mutat acum în ceruri, pentru lume te rogi pururea”. „Marie, cea cu nume de
doamnă şi următoare lui Hristos [...] roagă neîncetat pe Domnul, Care S-a răstignit pentru
noi, cei ce te cinstim cu dragoste pe tine, mironosiţă.”

Leon Înţeleptul și Constantin Porfirogenetul sunt cei care aduc cinstire Mariei
Magdalena în stihurile cântate în fiecare duminică la utrenie 17, care este prezentă gradual de la
femeia mironosiță la femeia vestitoare a Învierii: „Magdalenei Mariei, care a vestit învierea
din morţi şi arătarea Mântuitorului, necrezându-i ucenicii, au fost mustraţi pentru
învârtoşarea inimii”. Lipsa de înţelegere a tainei Învierii este redată într-o remarcabilă
imagine plastică, prin asocierea întunericului dimineţii cu întunericul din mintea omenească:
„Iată întuneric şi de dimineaţă, şi ce stai la groapă, Marie, mult întuneric având în minte?”

Maria Magdalena este un exemplu că omul, cu toate defectele lui, se va ridica, prin
credinţă, evlavie. Iubire de Dumnezeu, la înţelegerea Adevărului.

O formă de slăvire a Mariei Magdalena este Acatistul dedicat ei și în care sunt o serie de
invocaţii și de îndemnuri adresate Sfintei Maria Magdalena, să se bucure de marea milostivire
a Domnului, motive reluate sub diferite forme în toate icosurile cântării.

Icosul al II-lea al Acatistului:

„Bucura-te, ca ai scăpat din cumplita robie a dracilor;

17
Catavasier sau Octoihul Mic, EIBMBOR, București, 1987, p. 374.
 Bucura-te, ca aievea ai mustrat înşelăciunea viclenilor demoni;

Bucura-te, ca pe toţi ii înveti ca in ispitele de la vrasmasul la Hristos sa alerge;

Bucura-te, ca indemni ca nimenea in scârba cea mare pentru păcate sa nu

deznadajduiasca;

Bucura-te, a tuturor pacatosilor calauzitoare pe calea sfinţeniei;

Bucura-te, ca ai cunoscut tăria cea atotputernica a darului lui Hristos;

Bucura-te, povăţuitoare buna a mulţumirii celei cuvenite lui Dumnezeu;

Bucura-te, dreapta invatatoare a laudei lui Dumnezeu celei adevarate;

Bucura-te, ca ne-ai arătat cu viata ta calea cea dreapta a vieţii pamantesti;

Bucura-te, aparatoare buna a tuturor pacatosilor înaintea lui Dumnezeu;

Bucura-te, pazitoarea sufletelor noastre de viclesugul satanei;

Bucura-te, mijlocitoarea noastra cea calda catre Hristos intru toate scarbele;

Bucura-te, Sfanta Maria-Magdalena, care cu credinta apostoleasca ai propovaduit pe

Preadulcele Iisus!”

În Acatist sunt recunoscute și mentionată și calitățile mironosiței:

„ Bucura-te, ucenica lui Hristos cea buna;

Bucura-te, invatatoarea dragostei celei adevarate catre Dumnezeu;

Bucura-te, mieluseaua inteleapta, care de la lupii cei rai catre Hristos pastorul cel bun
ai alergat;

Bucura-te, cea iubita duhovniceste de Hristos Dumnezeu ca o roaba dreapta Sa;

Bucura-te, Sfanta intocmai cu Apostolii;

Bucura-te, podoaba si lauda femeilor;

Bucura-te, adapostirea cea tare a crestinilor;

Bucura-te, mai puternica decat barbatii cei tari;

 Bucura-te, mai inteleapta decat inteleptii acestei lumi.”

Autorul Acatistului o compară cu „o stea cu mergere dumnezeiască” care îl urmează în

de aproape pe Hristos Fiului lui Dumnezeu. Este numită și „mielușaua înțeleaptă” care
reusește să smulgă din ghearele lupiilor diavolești și să-L urmeze pe „Mielușelul Domnului.”
Este cea care a biruit în întunericul nopții cu lumina Învierii. Pentru strălucirea dragostei
neprihănite pentru Hristos, acesta a ales să i se arate și ea să fie mesagerul Învierii Sale.

Sfânta Maria Magdalena este cea căreia i se adresează rugăciuni de ajutor și de mijlocire
la Dumnezeu pentru iertarea păcatelor acelor ispitiți: „O, Sfânta Mironosiţă, întocmai cu
Apostolii Maria-Magdalena! Tu, căldura dragostei tale către Hristos Dumnezeu, ai călcat sub
picioare măiestriile cele rele ale vrăşmaşului şi L-ai aflat pe Hristos, Mărgăritarul cel fără de
preţ, şi ai dobândit Împărăţia Cerului. Pentru aceasta cad către tine şi cu suflet umilit şi cu
inima înfrântă îţi strig ţie eu, nevrednicul: Caută dintru înălţimea cerului spre mine, cel ce sunt
în luptă cu ispitele păcatelor; vezi cu cât de multe păcate şi nevoi vrăşmaşul în toată ziua mă
împiedică, căutând pieirea mea.”18

CAPITOLUL III

http://www.crestinortodox.ro/acatiste/acatistul-sfintei-maria-magdalena-67090.html , accesat în data de 14

18

mai 2020, ora 22: 47

 3.1 Demersul Pratic

Lemnul

Cel mai vechi suport utilizat în pictura portabilă, este de bună seamă, lemnul. Istoria
panoului de lemn începe, din câte se ştie, cu sarcofagele egiptene, vechi de câteva mii de ani,
continuă cu pictura grecească portabilă din perioada clasică, apoi cu panourile pictate în
encaustică din perioada elenistică. În Evul Mediu, a avut o şi mai largă utilizare, icoanele
bizantine pe lemn, care apar în bazinul mediteranean cam prin secolul al IV-lea (iar tradiţia va
transforma lemnul într-un suport rămas predilect până în zilele noastre), altarele de diverse
dimensiuni, la care se adaugă o multitudine de obiecte artizanale pictate.

Momentul de vârf, în care panoul are cea mai largă folosinţă, este atins în sudul Europei,
între secolele XIV-XV şi în nordul european între secolele XV-XVI. Deşi va avea un
concurent redutabil - pânza, În Renaşterea italiană, rămâne suportul de bază cam până pe la
anul 1500, epoca lui Leonardo şi Rafael şi va fi încă foarte utilizat în întregul secol al XVI-
lea. În ţările nordice se foloseşte destul de constant în timpul lui Rubens, dar şi după moartea
acestora. Rembrandt de exemplu a abandonat lemnul în favoarea pânzei abia către jumătatea
secolului său.

Dacă panoul de lemn este în secolul al XVIII-le, un suport pe care Apusul aproape că 1-a
uitat, în secolele următoare îşi va redobândi parţial prestigiul. Abia în secolul al XlX-lea, se
simte o revenire a lemnului, în toată lumea creştină din Europa.

La finalul mileniului al Il-lea, lemnul continuă să fie folosit, însă în proporţie redusă faţă
de numărul enorm de tablouri pe pânză.

Speciile de lemn utilizate în vechime, variază în principal de zonele cărora le aparţin

pictorii, de exemplu, la Fayoum, în Egipt, s-a pictat pe lemn de smochin, cedru şi tei. În
Europa, se observă o coordonată stabilă, astfel, în zonele nordice sunt folosite cu predilecţie
esenţele de lemn tare, cum sunt stejarul sau nucul. În zonele sudice, sunt preferate esenţele
moi, cum sunt plopul,salcia sau unele răşinoase, respectiv pinul, bradul şi cedrul. În Italia se
folosea, de exemplu, lemnul moale, cum este plopul alb, jugastrul, teiul sau salcia. Alături de
acestea, în ţările meitareneene, mai sunt folosite palmierul, chiparosul, platanul.19

19
Liviu Lăzărescu, Pictura în ulei, Ed. Sigma Plus, Deva, 1996, pp. 25-26.
 În ţară, în perimetrul balcanic şi chiar în Rusia s-a folosit şi se foloseşte încă în principal
teiul, plopul, mesteacănul, aninul, ulmul şi bradul, iar arareori, esenţe de pomi fructiferi, cum
sunt cireşul, părul şi nucul.

Lemnul este un material dificil, care se dilată şi se contractă, motiv pentru care iconarii
spun că lemnul lucrează. Aceste procese care intervin în structura lemnului pot deteriora
straturile de grund şi culoare. Mai mult, lemul poate fi atacat chiar şi în condiţiile în care este
tăiat şi tratat, şi putem aminti aici cariul de casă sau mucegaiul.

Fără îndoială, lemnul este un organism care se modifică neîncetat. Substanţa sa lemnoasă
este compusă din fibre lungi, care sunt ţesuturi de susţinere, din fibre prin care curge seva şi
dintr-un ţesut medular, moale de rezervă. Lemnul brut conţine aproximativ 40% apă. Când
este viu, lemnul îşi modifică substanţa după anotimpuri astfel că primăvara conţine mai multă
sevă şi este mai moale, iar vara are seva mai puţină şi fibrele mai contractate. În fiecare an,
lemnul îşi adaugă câte un cerc, îngroşându-se în diametru, aceste cercuri, privite în secţiune,
apărând mai late sau mai înguste, în funcţie de cât de ploios, sau secetos a fost anul. Duritatea
lemnului variază şi ea în plan radial astfel, în centru are o zonă medulară moare, care trebuie
evitată, apoi alta mai dură. După un număr variabil de ani, între trei şi cinci la salcâm, 20 la
stejar, 35 la fag, între 50 şi 70 la frasin, în special esenţele dure dezvoltă în continuarea
măduvei o zonă dură, numită durmaen, iar spre suprafaţă, o zonă mai tânără, mai moale,
nematurizată încă şi activă fiziologic, numită alburn.20

Un arbore viu cuprinde apă sub două forme, de impregnare, în pereţii celulelor şi liberă,
în interiorul celulelor. Ultima se pierde curând după tăierea arborelui, însă apa de impregnare
se pierde lent şi este însoţită de modificări ale dimensiunilor lemnului. Un arbore, chiar dacă
este transformat în panou, mai poate conţine apă, ani de zile până la tăiere, în propoiţie de
până la 10% sau chiar mai mult. De aici rezultă efectul despre care se spune că lemnul
lucrează. Este vorba despre un fenomen de destindere şi de contractare, cauzat de absorbţia
apei din mediul ambiant şi de elimiarea ei.

Cu cât lemnul este mai vechi şi mai uscat, cu atât lucrează mai puţin, dar o face
întotdeauna, chiar dacă este foarte slab. Prin îmbătrânire, lemnul ajunge la o anumită
stabilizare, la o stare de inerţie relativă. Pentru a grăbi atingerea acestui stadiu, în ţările
nordice se recurgea la aşa numitul flotaj, un tratament în care buştenii erau câte doi sau trei

20
Ibidem, p. 27.
ani în apă, sub pietre, pentru ca apa să elimine substanţele indezirabile, seva insolubilă, răşini,
iar fibrele astfel să rămână curate.

Modul în care lemnul se deformează, trebuie să fîe cunoscute, întrucât modificările pe

care le suferă panoul duce la anumite distrugeri ale stratului pictural. Specialiştii precizează că
deformările pot fi de mai multe feluri, tangenţiale sau în lăţime, radiale şi axiale, sau în
lungime. O concluzie a specialiştilor arată că durabilitatea panourilor vechi este determinată
de factori ca selecţia, fasonarea, fierberea, îmbibarea, grunduirea, consolidarea şi protecţia
spatelui panoului.

Pentru că opţiunile pentru diversele esenţe lemnoase sunt împărţite, alegerea lemnului
este o altă operaţiune care trebuie abordată cu seriozitate. Alegerea suportului şi prelucrarea
lui. Lemnul pentru icoană se prepară din câteva specii lemnoase, precum sunt teiul, pinul,
bradul, arinul, zada (în regiunile de nord ale Rusiei), bradul alb, chiparosul, fagul (în regiunile
sudice). Este de preferat chiparosul, teiul şi arinul. Lemnul de chiparos nu se curbează sub
acţiunea modificărilor atmosferice şi în el nu se dezvoltă cariul (datorită mirosului specifîc al
chiparosului). Esenţele de lemn de tei şi arin fiind uşoare, sunt îndemânatice, deoarece
iconografia necesită o poziţie orizontalâ a lemnului (spre deosebire de pictura de şevalet) şi
permite iconarului să schimbe poziţia icoanei în diferite direcţii. Lemnul de mesteacăn,
îndeosebi de plop tremurător, molid şi alte esenţe puţin valoroase, nu este practic (deşi este
folosit adeseori); acestea fie că au multă răşină (răşina iese din lemn şi după uscare, uneori
chiar prin suprafaţa de lucru), fie că sunt foarte poroase (mesteacănul, plopul) şi sunt sensibile
(şi receptive) la schimbările de temperatură şi umiditate a aerului, din care pricină se curbează
puternic şi crapă. Cu totul nepotrivit este lemnul de stejar care, datorită structurii sale speciale,
poate crăpa sub grund.21

Pentru panourile care necesită o suprafaţă mai mare, se realizează îmbinarea plăcilor de
lemn. Operaţiunea poate fi efectuată în mai multe feluri. Una dintre acestea, este îmbinarea
prin simpla alăturarea a canturilor, sau prin suprapunerea parţială, după ce grosimea
scândurilor la locurile de întâlnire a fost înjumătăţită pe o porţiune de 1-2 centimetri. La aşa
numita îmbinare prin langhetă, sau prin cep şi scobitură, marginea unei scânduri este tăiată în
forma literei U, iar a celelilalte este subţiată, până intră în cavitatea primei. Există şi o
îmbinare prin cep ascuns, în care se recurge la scobirea în canturile fiecărei scânduri a unor
cavităţi de forma literei U, unde sunt introduse stinghii subţiri, pe măsura respectivelor

21
Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed.Sophia, Bucureşti, 2001, p. 68
cavităţi. Ar mai fi de amintit, în sfarşit, îmbinările în aşa zisa coadă de rândunică şi cea prin
cepuri normale, sau false.

Lipirea scândurilor se făcea, în Evul Mediu, cu clei din caseină, obţinut din brânză şi var,
cu clei animal şi chiar cu pap amestecat cu ipsos sau cretă. Putem reţine din experienţa
generaţilor trecute faptul că primul clei este cel mai rezistent, iar dacă apelăm la cleiurile
animale acestea trebuie să fie de cea mai bună calitate, pentru a dura cât mai mult.

0 altă caracteristică importantă în ansamblul panoului este dispunerea cercurilor anuale.

Există tendinţa firească a cercurilor de a se dezdoi, de a-şi anula curba naturală, ceea ce va
avea însă ca rezultantă previzibilă anularea planităţii panoului.22

Din cauza naturii lemnului, panourile se încovoaie, iar de cele mai multe ori, asimetric, şi
lucrează necontenit, pe măsură ce absorb şi elimină umiditatea atmosferică sau de altă
provenineţă. În practica seculară au fost elaborate diverse sisteme de consolidare şi de
prevenire a acestor efecte, traversele, cadrul fix de lemn, şasiul cadru, parchetajul. Primele ţin
doar de competenţa pictorului, ultima de cea a restauratorului.

Confecţionate dintr-o esenţă lemnoasă mai moale decât a panoului, traversele, se pot
opune dezmembrării şi a tendinţei spre curbură a acestuia, dar cu măsură, fără strangulări ce s-
ar putea solda cu fisuri. Forma şi numărul lor variază. Dacă în secolul al XIV-lea aveau profil
dreptunghiular şi se aplicau fie câte una în centru, fie câte două în părţi, cu ajutorul cleiului şi
a cuielor de lemn sau de fier. Mai târziu sistemul se modifică şi încep a fi încastrate parţial în
masa panoului. Aceasta se produce aproximativ în secolele XV-XVI, când încep să culiseze
printr-un şanţ scobit de-a curmezişul fibrelor lemnului, în care sunt apoi lipite solid. Din
stinghii lungi cu forme rectangulare devin apoi uşor conice în lungime, cu secţiune
trapezoidală şi sunt semi-încastrate în şanţuri făcute pe măsura lor. Astfel nu se mai lipesc ci
se fixează prin simpla înţepenire, pentru a nu crăpa. De regulă există două traverse la fiecare
panou, aşezate simetric şi relativ apropiate de marginea de sus şi de jos, fiecare având dispusă
conicitatea în sens invers, una faţă de alta.

Un alt mijloc care contribuie la consolidarea panoului este sipetul integrat, destul de mult
folosit în pictura de tradiţie bizantină. Din grosimea iniţială a panoului se degroşează cu dalta
şi se nivelează cu unelte corespunzătoare oglinda tabloului, astfel ca, spre extremităţi să
rămână neatinsă un fel de ramă fixă. Cadrul integrat poate avea aceeaşi lăţime de jur împrejur,

22
Liviu Lăzărescu,, op. cit., pp. 36-37
poate fî mai lat în partea de jos, iar alteori poate fî mai lat sus şi jos şi respectiv la fel de îngust
în stânga şi dreapta, modificând ca atare proporţiile şi aşezarea scenei principale. Cum astăzi
se utilizează destul de frecvent suporturi placate, aceste cadre pot fi adosate ulterior cu
ajutorul cleiului. Panourile trebuie să fie bine protejate împotriva insectelor xilofage şi a
microvegetaţiilor, acele fluorescenţe putrede care îl ruinează lent, dar sigur. Pentru acestea,
tratamentul se face fie prin vopsiri sau grunduiri. Astfel, după o spălare cu benzină, reversul
panoului se poate vopsi cu 1-2 straturi de culoare de ulei şi apoi peliculiza cu vernis sau ceară.
De asemenea, se poate recurge şi numai la acoperirea cu un vernis bun, astfel încât fibrele
lemnului să rămână vizibile. Se mai poate proceda şi prin peliculizarea cu ulei de in curat sau
dublat cu venis de retuş, iar după uscare se poate aplica un vernis de tablou.

Impregnarea feţei posterioare a panoului este bine să fie însoţită şi de un tratament similar
al marginilor lui. Un argument convingător pentru necesitatea protecţiei spatelui tabloului pe
lemn îl constituie unele tripticuri vechi, la care panoul central s-a deteriorat, în vreme ce
părţile laterale s-au conservat bine deoarece fuseseră grunduite şi pictate pe ambele părţi, ba
mai mult, au curbura mai redusă. Din fericire, un număr de panouri anterioare secolului al
XVI-lea sunt pictate pe ambele părţi. De aici se poate trage concluzia că trebuie grunduită, pe
cât se poate cu acelaşi fel de grund, atât faţa cât şi reversul, fară a neglija nici marginile
panoului. Se poate recurge Ia prepararea reversului cu un grund de caseină, peste care se poate
aşterne sau nu o culoare de ulei. Aceasta este o soluţie bună, cunscută fiind aversiunea cariilor
faţă de caseină. ca şi impermeabilitatea ei la apă. Utilizarea exclusivă a caseinei constituie o
altă posibilitate.

Dacă panoul este de dimensiuni reduse, este bine ca grosimea scândurilor să fie mai mică,
pentru ca încovoierile posibile să poată fi contracarate de stinghiile transversale aşezate pe
spate, ori de ramă. Panourile medii pot fi ceva mai groase, întrucât rezistă mai bine la
variaţiile de temperatură şi de umiditate, iar cele mai mari de un metru este de dorit să fie
parchetate. Pictorii de origine bizantină, inclusiv vechii iconari români, lucrau pe panouri
groase de 2 până la 3,5 centimetri. Mai rar se întâlnesc în iconografia română panouri groase
de până la 5-6 centimetri.

Culoarea

Fiecare culoare utilizată în icoană are un simbolism bine stabilit de mai înainte, după cum
cere subiectul. Astfel, în iconografia ortodoxă, culorile au limbajul lor propriu. Subiectul
icoanei este lumina, dar icoana nu poate fi iluminată, după cum nu se iluminează soarele.
Lumina nu cade din afară pe icoană, ci iradiază din interiorul ei pentru ca fondul icoanei este
soarele dreptăţii nu cel astronomic. Ţesută din lumina dumnezeiască, icoana nesocoteşte
umbrele, astfel încât fiecare fragment nu este luminat, ci-şi emite propria lumină care ţâşneşte
din izvoare tainice. Pe plan religios, jocul de lumini şi umbre simbolizează o forţă
ascensională.

Prin calitatea sa de lumină pură, spre deosebire de culorile ce nu fac altceva decât să
reflecte lumina, aurul simbolizează dumnezeirea, care, ca un metal topit, curge prin trupurile
transfigurate ale sfinţilor. În icoana ortodoxă, prin aur este reprezentat numai ceea ce are
legătură direct cu puterea lui Dumnezeu şi cu manifestarea harului dumnezeiesc.

De altfel, aurul nu este o culoare întâlnită în natură, astfel că, fondul aurit al icoanei
creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor de peisaj sau de
arhitectură. Eliberate de ceea ce este pământesc, ele sunt spiritualizate. Dacă strălucirea
metalică a aurului reflectă, pe de o parte, lumina soarelui şi flacăra lumânărilor, pe de altă
parte, ea intensifică culorile diverse prin jocul unui contrast, care produce o armonie sublimă.

La fel ca aureola Mântuitorului, şi aureolele sfinţilor sunt tot din aur, ceea ce ne arată că
ei participă la sfinţenia lui Dumnezeu. Întrucât, în afara Bisericii nu există harul sfinţeniei, în
iconografia ortodoxă, sfinţii apostoli au aureole numai după pogorârea Sfăntului Duh, când se
întiinţează de fapt Biserica.23

Între modelul ales pentru a picta o icoana și icoana propriu zisă nu trebuie să fie o
diferență mare, deoarece trebuie ținut cont de modelele icoanelor vechi ceau fost aprobate de
biserică, aceasta având valoare teologică și fiind corectă.

Sfântul Teodor Studitul ține să precizeze că ei sunt datori să picteze icoanele: nu după
imagini proaste (de slabă calitate) ci după cele care sunt frumoase și remarcabile prin
vechimea lor.

3.2 Alegerea modelului şi studii pregătitoare

23
Petroniu Florea, Icoana ortodoxă, Ed. Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, Oradea,
2002, p. 155.
 Între modelul ales pentru a picta o icoana și icoana propriu zisă nu trebuie să fie o
diferență mare, deoarece trebuie ținut cont de modelele icoanelor vechi ceau fost aprobate de
biserică, aceasta având valoare teologică și fiind corectă.
Sfântul Teodor Studitul ține să precizeze că ei sunt datori să picteze icoanele: nu după
imagini proaste(de slabă calitate) ci după cele care sunt frumoase și remarcabile prin
vechimea lor24.
Tot în acest fel în deciziile testament ale Sinodului de la Moscova 1551 se afirmă că
pictorii de icoane sunt datori cu minuțiozitate extrem de mare să scrie chipul Domnului
Nostru Iisus Hristos și al Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu și a Sfinților, după chipul și
după asemănarea și după ființă și după cele mai bune modele ale iconarilor din vechime; iar
din gândirea de la sine și după ale sale presupuneri să nu picteze cele ale dumnezeirii25.

3.3 Prepararea suportului

Dintre esenţele lemnoase cele mai potrivite ca suport pentru icoane, după cum am
menţionat mai sus, datorită proprietăţilor, se număra teiul, pinul, chiparosul, fagul şi bradul.
Eu am ales lemnul de tei în realizarea icoanei alese.

Odată procurat suportul, acesta trebuie preparat. Înainte de toate suportului i se aplică o
soluţie de clei de oase de concentraţie 10 % pentru a-1 proteja de umezeală şi a satura
suportul, astfel încât la aplicarea grundului acesta să nu absoarbă cleiul din compoziţia sa.
Acest procedeu se numeşte baia lemnului, cleiul aplicându-se fierbinte pe toate părţile
suportului. Cleiul se lasă să se usuce bine, aproximativ o zi, după care urmează lipirea pânzei
sau a tifonulni. Acesta este un strat ce asigură o aderenţă mai bună a grundului la suport. În
prealabil tifonul 1-am înmuiat în apă ca să iasă apretul din acesta. Lipirea tifonului se face
când acesta este uscat aplicând cu pensula un strat de clei de concentraţie 12-15 % .

După această etapă urmează prepararea şi aplicarea grundului. El se prepară din clei de
ierure de concentraţie 10%. În cleiul cald se adaugă praful de cretă de munte, fără a amesteca,
până când soluţia ajunge la saturaţie. Compoziţia amestecată va avea consistenţa unei
smântâni lichide. În cazul în care creta de munte nu este de o calitate superioară, conţinând şi
nisip şi particule insolubile, compoziţia obţinută se strecoară printr-o pânză fină. Primul strat
de grund se aplică cu mâna, astfel încât să intre în textura tifonului. Concomitent cu
24
Leonid Uspensky Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed Sophia, București, 2003, p. 271.
25
Monahia Iuliania, op. cit., pp. 56-57.
grunduirea suprafeţei de lucru se realizează în acelaş mod grunduirea marginilor. Restul
straturilor se pot aplica cu ajutorul pensulei, dar la final ele se nivelează cu ajutorul unei
cartele Repetând acest procedeu am aplicat 13-14 straturi pe suportul icoanei cu un interval de
uscare de aproximativ o zi.

3.4 Desenul şi transpunerea

De la început trebuie menţionat că desenul este un moment de o mare importanţă. Prima

dată am realitzat desenul pe o coală de hârtie în creion. După terminarea acestuia am aplicat
pe dosul hârtiei pigment roşu englez şi 1-am întins cu mâna. Lipind apoi desenul pe panou,
am revenit pe liniile desenate imprimând astfel liniile importante pe grund. După această
etapă, cu puţin ocru am refacut desenul, cu pensula pentru a-i oferi plasticitate. Apoi, cu un ac
am incizat suprafaţa marcată de liniile desenului, etapă ce ajută la păstrarea desenului şi după
aplicarea foiţei şi a proplasmelor.

3.5 Aplicarea foiţei

Mai întâi este necesară, în zonele unde se va aplica foiţa, crearea unei pelicule protectoare
ce împiedică grundul să absoarbă liantul. În acest scop am aplicat mai multe straturi de şelac
în zonele ce urmau a fi aurite. Apoi, pentru lipitrea foiţei este necesară folosirea unui liant - eu
am folosit mixtionul cu uscare după 15 minute. Astfel, după aplicarea atentă cu mâna a
mixtionului, timp de 15 minute icoana a trebuit să fie plasată într-o zonă lipsită de praf şi
impurităţi.

Pentru aurire am ales foiţă de șlatmetal. Aplicarea foiţei se face cu multă grijă. La finalul
acestei operaţiuni, cu vată se finisează suprafaţa poleită, astfel încât îmbinarea foiţelor să nu
fie vizibilă. Acest proces se poate însă preveni prin aplicare ulterioară a 2-3 straturi de şelac,
ce este oricum strict necesar pentru a izola stratul de aur, cunoscută fiind sensibilitatea
acestuia la acţiuni mecanice.Pentru început trebuie precizate materialele ce mi-au folosit drept
culori. Acestea constau în pigmenţi sub formă de pulbere, ce se dizolvă în emulsia de ou care
este folosită ca liant, iar pensulele folosite sunt cele cu păr natural, bune în special pentru
aplicarea culorilor şi realizarea finisărilor, dar şi cele din păr sintetic, fiind folositoare pentru
trasarea liniilor.

3.6 Stratul pictural

 Am început pictarea icoanei prin aplicarea fondurilor sau a proplasmelor, cum se
numesc în iconografie. Aplicarea petelor mari de culoare m-a ajutat în stabilirea unui
echilibru cromatic al întregii compoziţii. Apoi a urmat realizarea desenului şi luminarea cu
lame de culoare a clădirilor şi a veşmintelor. Veșmântul a fost cea dintâi parte pe care am
colorat-o. De aceea, am folosit ocru galben, negru și puțin verde pentru proplasmă. Straturile
următoare au constat în luminarea cu ajutorul ocrului și a albului a stratului de proplasmă. Am
finalizat tunica Sfântului Ioan prin aplicarea luminilor sau a așa ziselor lame.
Pentru pictarea chipului și a mâinilor am pregătit o prolasmă din ocru galben, negru de
ivoriu şi puţin roşu cadmiu, realizând astfel o nuanţă de verde plăcută. După aplicarea
acestuia am redesenat chipurile cu atenţie folosind ca şi culoare sienna arsă în combinaţie cu o
cantitate mai mică de proplasmă şi am aplicat primul strat – semicarnaţia, manit să realizeze
structura anatomică. Stratul de glicasmo trebuie să fie aplicat mai gros în zonele mai luminate
ale feţei şi pierdut în zonele mai închise, astfel încât să se contopească cu proplasma.
Următorul strat - carnaţia – accentuează şi mai mult părţile luminate, contopindu-se în cele
mai puţin luminoase cu semicamaţia. Astfel se realizează o uşoară iluzie de
tridimensionalitate a feţei. Urmează apoi accentuarea cu negru pur în zonele foarte întunecate:
pupila ochilor, sub nas, la colţurile gurii, pleoapele ochilor.
O etapă importantă o constituie punerea rumenelilor, culoare realizată din ocru galben
în combinaţie cu roşu kinavar. Aceasta se aplică în obraji, pe pleoape, la gură, pe mâini,
însufleţind personajul. Etapa finală o constituie aplicarea blicurilor. Acestea sunt accente sub
forma unor linii sau haşuri în nuanţe de alb,pentru realizarea modelajului figurilor precum şi
pentru redarea faldurilor la veşminte, fiind un mod de subliniere a reliefului. Lucrarea este
gata, totuşi ea nu poate fi denumită icoană decât în momentul în care este inscripţionat, pentru
a denumi sfântul sau sărbătoarea reprezentată. De asemenea, în dreptul fiecărei figuri trebuie
să se poată citi şi numele, care se poate scrie prescurtat.

3.7 Vernisarea

Icoana, ternimată, executată în tempera cu ou este extrem de sensibilă în special la

soluţiile apoase, de aceea ea trebuie protejată cu o peliculă de verni. Există o multitudine de
reţete şi verniuri pentru protejarea icoanei, fapt ce demonstrează că încă nu s-a ajuns la o
soluţie unanim acceptată ca fiind bună. Reţetele vechi, pe bază de ulei, aveau un oarecare risc
în sensul că uleiul pătrunzând în profunzimea stratului pictural, îl putea afecta, reacţionând cu
unii pigmenţi, iar dezavantajul prim era acela al uscării prea lente. Pentru lucrarea mea am
ales să aplica mai întâi un strat de sandarac, şi apoi damar. Sandaracul are menirea de a
accelera procesul de uscare al stratului de damar, care în condiţii normale poate ajunge o
perioadă de până la câteva luni.