UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR"

FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE BRAŞOV

SPECIALIZAREA: FINANŢE ŞI BĂNCI

POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI,

ROLUL PIEŢEI UNICE, POLITICA INDUSTRIALĂ

Student:
Petrov ( Logigan ) Ionela

Conducător ştiinţific:
Lector univ.dr. Saon Stelian

BRAŞOV
 2010
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ "DIMITRIE CANTEMIR"
FACULTATEA DE FINANŢE, BĂNCI ŞI CONTABILITATE BRAŞOV
SPECIALIZAREA: FINANŢE ŞI BĂNCI

CUPRINSUL LUCRĂRII

CAP. 1. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

CAP. 2. ROLUL PIEŢEI UNICE
CAP. 3. POLITICA INDUSTRIALĂ

BRAŞOV
2010

2
 1. POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

Eşafodajul industrial economic şi al organismelor decizionale ale Uniunii Europene

trebuie completat (pentru întregirea viziunii holistice), în mod armonios, cu implementarea
practică a hotărârilor, deciziilor luate şi care privesc funcţionalitatea întregii structuri
economico sociale şi politice care este astăzi Uniunea Europeană. Şi, acest lucru se realizează
prin intermediul politicilor, specific pentru fiecare domeniu sau sector de activitate. Dacă
vorbim de politici, în primul rând de natură economică , acestea se prezintă ca un ansamblu de
obiective şi mijloace de acţiune a statului (a puterii publice) în viaţa economică şi socială a
unei entităţi naţionale, sau în cazul de faţă al unei structuri supranaţionale, traductibile în
planuri, strategii, linii de acţiune, agreate de toţi factorii politico-economici decidenţi.
Politicile comune reprezinta si sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate
evidentiala de exercitare a competentelor UE. In acest context, competentele nationale sunt
transferate la nivel suprastatal. Cealaltă modalitate de exercitare a atribuţiunilor UE,
armonizarea, are în vedere menţinerea competenţelor naţionale, totul pe fondul unor apropieri
legislative în domenii şi sectoare concrete ale vieţii economico sociale.
Politicile comune constituie, deci, un ansamblu de reguli, măsuri , linii de acţiune şi
conduită propuse şi adoptate de către instituţiile comunitare europene , ce susţin atât
integrarea economică, cât şi pe cea politică.
Ca tipologie , aceste politici îmbracă trei forme de prezentare:
Politici comune orizontale, numite şi generale, care afectează în mod egal modul de
manifestare a activităţilor în toate statele membre. Aici se include politica social, cea
concurenţială, în domeniul mediului ş.a.
Politici comune sectoriale, ce se focalizează pe sectoare bine delimitate ale
economiilor naţionale a statelor membre, cum ar fi cele din domeniul industrial, agricol al
transporturilor, al energiei.
Politic comune externe, care se preocupă de relaţiile Uniunii Europene cu state terţe ,
precum şi politica comercială, sau politica de sprijinire a dezvoltării multidimensional.
În final, se urmăreşte dezvoltarea competenţelor comunitare , în special a celor ce
revin Comisiei Europene, mai mult decât a celor naţionale ale statelor membre.

3
 Acest lucru este demonstrat şi de sporirea numărului de domenii asupra cărora se
exercită competenţele comunitare (deci supra cărora se aplică politicile comune) . Dacă la
origine, numai trei domenii făceau obiectul exercitării acestor competenţe – politica agricolă,
politica comercială, politica în ramura transporturilor, - prin actul unic European un număr de
cinci domenii noi se adaugă în portofoliul de competenţe European : politica monetară ,
politica social, politica ambientală, (vizând mediul înconjurător ), politica de coeziune
economic şi social, politica de cercetare - dezvoltare. Pentru ca , uniunea Europeană , deci
Tratatul de la Maastricht, să consacre alte domenii suspuse politicilor comune, cum ar fi
creşterea competitivităţii industrial , reţele de infrastructură, transeuropene, educaţie, formare,
cultură, ş.a., ajungându-se ,m astfel., la peste 20 de domenii de exercitare a competenţelor
comunitare, supranaţionale.

1.1 Politica în domeniul concurenţei

Din punctual de vedere al principiilor politicii în domeniul concurenţei şi al politicii

industrial, este esenţial să existe un răspuns la următoarele întrebări:
Se justifică, din punct de vedere economic , o intervenţie a puterii publice pentru
reglementarea concurenţei (politica în domeniul concurenţei ) şi pentru susţinerea sau
promovarea unor activităţi economice )politica industrială_
Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci trebuie dat răspuns la o a doua
întrebare : care nivel de intervenţie este mai eficient , cel la nivel naţional sau cel la nivelul
Uniunii?
Pentru a răspunde , va trebui găsit nu numai argumentul economic , dar şi justificarea
juridică.
Astfel, politica în domeniul concurenţei are ca obiectiv limitarea, controlul şi
interzicerea acţiunilor întreprinderilor care pot afecta climatul de concurenţă pură şi perfectă.
Conceptul de “ climat de concurenta pura si perfecta“ trebuie insa inteles in
coordonatele economie postmoderne care a relevant existenta asa numitelor esecuri (limite )
ale pietii (market failures) care justifică intervenţia statului atunci când regulile liberei
concurenţe nu sunt respectate de către întreprinderi. Aceste eşecuri ale pieţii pot apărea sub
forma efectelor de externalitate )activitatea de cercetare – dezvoltare realizată de către o
întreprindere poate influenţa în aşa măsură climatul antreprenorial, încât şi alte întreprinderi
pot beneficia de rezultatul cercetării , deşi nu suportă nici un cost al acesteia sau sub forma
efectelor randamentelor de scară crescătoare . În acest ultimo caz , randamentul întreprinderii
creşte odată cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul întreprinderii creşte odată

4
cu creşterea mărimii sale ceea ce face ca, pe ansamblul economiei, să nu mai fie de dorit
menţinerea stării de atomicitate (existenţa unui număr mare de mici întreprinderi ) care atestă
existenţa climatului de concurenţă pură şi perfectă.
Rezultă că aceste întreprinderi de talie mare sunt primele vizate de către politică în
domeniul concurenţei. Ele reprezintă monopoluri sau întreprinderi cu comportament
temporar/conjunctural monopoliste.
Pentru a putea controla şi limita tendinţa acestora de a încălca regulile concurenţei
perfecte, nu se mai poate acţiona doar naţional, fiind necesară acţiunea la nivelul uniunii.
Astfel, avem răspunsul şi la cea de a doua întrebare care fundamentează principiile
politicii comunitare în domeniul concurenţei.
O justificare analitică a principiului intervenţiei de la nivelul Uniunii, în scopul
menţinerii climatului de concurenţă liberă, o găsim în lucrarea lui J. D. HANSEN, H:
HEINRICH şi J. U. NIELSEN.
Autorii citaţi folosesc exemplul a două ţări , A şi B, care formează o uniune economic.
Fiecare dintre ţări are o structură de întreprinderi monopol care acţionează pe piaţa unică (se
accept ipoteza conform căreia întreprinderile de monopol din ţara A acţionează într-o ramură
de activitate, iar cele din ţara B într-o ramură de activitate diferită).
În măsura în care întreprinderile monopol din ţara A export la un preţ ridicat (de
monopol) în ţara B iar întreprinderile monopol din ţara B export tot la un preţ ridicat (de
monopol) în ţara A, nici una dintre ţări nu are interesul să aplice o politică în domeniul
concurenţei (cu obiectivul de a limita practicile monopoliste ) deoarece şi-ar diminua profitul
rezultat din export.
Mai precis , dacă ţara A ar aplica o astfel de politică în absenţa unei politici similar şi
în ţara B, atunci ţara A ar fi în pierdere. Situaţia ar putea găsi o rezolvare prin încheierea între
cele două ţări a unui “acord cooperativ”, prin care s-ar angaja reciproc să aplice politici în
domeniul concurenţei. Piaţa ar redeveni concurenţială şi preţurile ar cunoaşte o tendinţă de
scădere. Realitatea arată , însă, că un astfel de acord, este greu de realizat în absenţa unui
arbitraj. Iată de ce, este necesar ca legislaţia antitrust (politica în domeniul concurenţei) să fie
aplicată în mod central, de către instituţiile comunitare, pe ansamblul întregii uniuni.
Această politică a jucat şi joacă un rol fundamental în procesul de creare şi consolidare
a uniunii Europene. E a este expresia în plan practic a postulatului conform căruia o economie
de piaţă funcţională este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor Uniunii europene.
Politica comunitară în domeniul concurenţei a realizat şi realizează un echilibru între
dinamica pieţii interne a fiecărui stat membru şi piaţa unică . Astfel, în planul pieţii interne
politica în domeniul concurenţei are ca obiectiv

5
 Eliminarea tuturor barierelor dina cale liberei circulaţii are ca obiectiv eliminarea
acelor structuri şi comportamente care ar urmări utilizarea în scopuri monopoliste a
oportunităţii oferite de o piaţă de mari proporţii.

2. ROLUL PIEŢEI UNICE

Barierele fizice
În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum
şi controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliţia (brigăzi antidrog şi de luptă
împotriva criminalităţii) desfăşoară activităţi de control ori de câte ori este necesar.
Acordul Schengen, semnat in iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state membre la
acea vreme (Regatul Unit, Danemarca şi Irlanda nu au fost părţi semnatare ale acestui acord),
vizează cooperarea poliţienească şi o politică comună de azil şi de imigraţie, în scopul
eliminării totale a controalelor persoanelor la frontierele interne ale Uniunii Europene . Noile
state membre, care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază progresiv
normelor spaţiului Schengen.
Barierele tehnice
Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat
principiul recunoaşterii reciproce a reglementărilor naţionale. Oricărui produs fabricat şi
comercializat legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe piaţa oricăruia
dintre celelalte state membre.
Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită graţie recunoaşterii reciproce sau
coordonării reglementărilor naţionale în ceea ce priveşte accesul la anumite profesii
(avocatură, medicină, meserii din domeniul turismului, sectorului bancar, asigurărilor, etc.)
sau practicarea acestora. Cu toate acestea, libera circulaţie a persoanelor este un obiectiv încă
departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care doresc să se stabilească sau
să profeseze în alt stat membru.
Au fost întreprinse acţiuni în vederea favorizării mobilităţii lucrătorilor, în special în
ceea ce priveşte asigurarea recunoaşterii în toate statele membre a diplomelor sau a
calificărilor în diferite meserii (instalator, tâmplar etc.).
Datorită deschiderii pieţelor naţionale de servicii din interiorul Uniunii Europene,
preţul apelurilor telefonice naţionale a scăzut semnificativ faţă de acum 10 ani. Folosirea
Internetului pentru telefonia vocală, susţinută de noile tehnologii, este tot mai frecventă.
Presiunea concurenţei a avut drept consecinţă scăderea tarifelor companiilor aeriene din
Europa.

6
 Barierele fiscale
Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parţiale a cotelor naţionale de
TVA. Impozitele pe veniturile obţinute din investiţii au făcut obiectul unui acord încheiat
între statele membre ale Uniunii Europene şi alte ţări terţe (printre care şi Elveţia). Acest
acord a intrat în vigoare în iunie 2005.
Contractele publice
Fie că sunt sau nu încheiate de către administraţii naţionale, regionale sau locale,
contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurenţe pe tot teritoriul
Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente şi lucrări, inclusiv
în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia şi telecomunicaţiile.

3. POLITICA INDUSTRIALĂ
Politica industriala, pilon important al Strategiei de la Lisabona, este ancorata in
eforturile UE de a asigura o piata interna care sa functioneze bine, piete deschise si
competitive in lume, precum si de a raspunde provocarilor din domeniul mediului. Atat
Consiliul, cat si Parlamentul European au aprobat abordarea, solicitand Comisiei sa puna in
aplicare initiativele politice si sa prezinte in 2007 o evaluare a progresului inregistrat si sa
propuna noi nitiative.
Scopul politicii industriale este acela de a fructifica intr-o inalta masura mecanismele
pietei, inclusiv prin corectarea esecurilor acesteia. Conceptul de politica industriala acopera,
de regula, politicile si instrumentele asociate care influenteaza firmele si industriile. Comisia
Europeana a propus o definitie relevanta conform careia politica industrială se referă la
aplicarea eficientă şi coerentă a tuturor politicilor care afectează ajustarea structurală a
industriei, cu scopul de a promova competitivitatea .
Conceptul actual de politică industrială in UE este rezultatul unei evolutii in etape.
Aparitia conceptului a fost favorizata de cresterea consensului intre statele membre asupra
necesitatii unei politici industriale la nivelul UE si a tipului de actiuni de politica care sa fie
urmate in cadrul Comunitătii. Cinci etape (1958-1975, 1975-1985, 1985-1990, 1990 si 1991-
prezent) par să fi marcat in mod decisiv evolutia politicii industriale în cadrul UE de la data
semnării Tratatului de la Roma (1958).

7
 Figura 1. Compoziţia politicii industriale în Uniunea
Europeană
Actori implicaţi:
1. Statele membre, Comisia
2. Comisia, Consiliul, PE, statele membre

Obiective:
Tipul de politică
1. Restructurare
1. Verticală (sectorială)
2. Competivitate
2. Orizontală

Instrumente:
1. Protecţionism commercial, carteluri de
criză, subvenţii, achiziţii publice,
strategii sectoriale
2. Politici orizontale, cum sunt concurenţă,
cercetare, dezvoltare regional, IMM,
antreprenoriat, protecţia mediului, dar şi
subvenţii, standard/calitate, politici ale
pieţei factorilor

3.1. Prima etapă (1958-1975): dominanţa politicilor industriale naţionale

Primele elemente legate de o politica industrială la nivelul Comunitatii pot fi
identificate in prevederile Tratatului privind Comunitatea Cărbunelui si Otelului (aprilie
1951) si ale Tratatului EURATOM (martie 1957). Ambele tratate pot fi privite ca stabilind
prioritati pentru fiecare industrie. Cu toate acestea, pana in anii 1970, politica industriala a
Comunitatii a fost in mod fundamental limitata la prevederi referitoare la concurenţa si
înlăturarea barierelor comerciale intre statele membre. Deşi Tratatul de la Roma a
fundamentat viziunea unei piete comune, statele membre aveau libertatea să urmeze propriile
politici nationale industriale.

3.2. A doua etapă (1975-1985): dominanţa abordării intervenţioniste

Tenta intervenţionistă a politicilor industriale a fost o reacţie la conditiile economice
nefavorabile (recesiune, inflaţie si şomaj). Acţiunile de politică la nivelul Comunităţii au fost
gândite cu scopul de a potenţa eforturile naţionale orientate către realizarea creşterii

8
economice si a competitivităţii. Intervenţiile auîmbrăcat o multitudine de forme, de la
acordarea de subvenţii industriei de oţel, chimică şi construcţiilor de nave, pentru a sprijini
restructurarea si modernizarea, până la finanţarea proiectelor de C&D derulate in cooperare în
sectoarele de înaltă tehnologie şi la impunerea de bariere comerciale faţă de restul lumii.

3.3. A treia fază (1985-1990): Piaţa Unică

Proiectul Pieţei Unice poate fi privit şi ca o acţiune importantă de politica industrială.
Justificarea proiectului era una directă: permiţand fortelor pieţei să opereze la nivelul
Comunităţii, firmele europene vor fi stimulate să beneficieze de avantajele economiilor de
scară şi astfel, să devină competitive. Din perspectiva limitată a politicii industriale, intenţia
era aceea de a promova aşa numiţii “campioni europeni” si nu “campioni nationali”.

3.4. A patra fază (1990): primul document oficial de politică industrială

Raportul Comisiei Europene “Politica industriala intr-un mediu concurential: precepte
pentru o abordare la nivelul Comunitatii” [Comisia Europeana, (1990)] a pus bazele unei
politici industriale coerente la nivelul Comunităţii. Viziunea Comisiei Europene avea la baza
trei tinte operationale:
- Crearea si consolidarea unui mediu de afaceri favorizant;
- Adoptarea unei abordări pozitive in vederea ajustării, prin evitarea apelării la
politicile industriale defensive sau protecţioniste;
- Deschiderea pietelor in faţa concurenţei, atât din interiorul, cât şi din exteriorul
Comunităţii1.
Raportul menţionat a identificat elementele esenţiale, catalizatorii si acceleratorii
ajustărilor structurale. Conform acestui raport, elementele de baza care trebuie îndeplinite
pentru a stimula ajustarea industriala se refera la un mediu de afaceri favorizant, un mediu
macroeconomic stabil si previzibil, un nivel ridicat al investiţiilor in capitalul uman,
promovarea convergenţei economice si a coeziunii sociale, protecţia mediului. Catalizatorii
promovării ajustarilor structurale sunt existenta Pietei Unice si practicarea unei politici
comerciale deschise, dar precaute. Raportul considera intreprinderile mici si mijlocii, noile
tehnologii si capitalul uman, pietele deschise pentru servicii de afaceri, C&D si inovarea drept
catalizatori ai ajustărilor structurale.

1
Prisecaru I. Petre - Politici comune ale Uniunii Europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

9
3.5. A cincea etapa (1991-prezent): politica industrială coerentă în cadrul
Pieţei Unice
Tratatul de la Maastricht ofera cadrul legal al politicii industriale in UE. Articolul 157
(130) al Tratatului ilustreaza clar orientarea către piată. Articolul precizeaza patru arii ale
politicii industriale:
- Ajustarea industriei la modificarile structurale;
- Dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii;
- Cooperarea intre companii;
- Inovarea, cercetarea si dezvoltarea tehnologica.
Cât privesc instrumentele, articolul precizeaza ca ţintele de politica asumate trebuie
atinse utilizând instrumente de politică în conformitate cu celelalte prevederi ale Tratatului.
In 1993, Comisia a dat publicitatii Cartea Alba cu privire la “Crestere, Competitivitate
si Ocupare – provocarile si mijloacele de a le depasi in secolul 21”, care subliniază importanţa
C&D, inovaţiei şi dezvoltării tehnologice, educaţiei si reţelelor trans-europene [Comisia
Europeana, (1993)]. In conformitate cu viziunea Comisiei, dezvoltarea europeana trebuie sa
se bazeze pe cei doi piloni gemeni ai competitivitatii si coeziunii economice si sociale.
In 1994, raportul Comisiei “O politică industrială a competitivităţii pentru Uniunea
Europeana” a punctat patru prioritati ale politicii industriale ale UE :
- Promovarea investiţiilor imateriale;
- Dezvoltarea cooperarii industriale;
- Asigurarea concurenţei loiale;
- Modernizarea rolului autoritatilor publice.
Principiile care fundamentau aceasta viziune a Comisiei au fost subliniate si de către
Decizia Consiliului 96/413/EC cu privire la aplicarea unui program de acţiune al Comunităţii
pentru întărirea competitivitătii industriei europene, ca element fundamental de
predeterminare a cresterii economice susţinute, al creării de noi locuri de muncă, ca şi pentru
asigurarea coeziunii economice si sociale. Două rapoarte ulterioare ale Comisiei au abordat
“benchmarking”- ul de politică a competitivitatii, ca instrument esenţial al eforturilor analitice
pentru crearea şi aplicarea conceptului de politica industriala a UE.
La baza politicii industriale europene au stat urmatoarele documente:
• 1990 - COMUNICAREA “Politica industriala intr-un mediu deschis si competitiv-
Linii directoare ale unei abordari comunitare”
• martie 2000 - Strategia Lisabona si revizuirea ei in martie 2005

10
 În cadrul acesteia, accentul se punea pe urmatoarele aspecte: crestere economică
bazată pe cunoastere si inovare;, Europa un loc mai atractiv pentru investiţii si pentru
ocuparea fortei de muncă; locuri de munca mai multe si mai bune.
Actiunea cheie introdusa era activitatea de C&D&I (cheltuieli publice 1% din PIB si
cheltuieli private 2% din PIB) procente pe care Romania isi propune sa le atinga in jurul
anului 2015.
Tot în cadrul acestui document erau stipulate elaborarea de Programe Nationale de
Reformă pentru Strategia Lisabona revizuită precum şi rolul politicii industriale, respectiv
crearea de condiţii favorabile dezvoltarii intreprinderilor si inovării (aport esenţial al
intreprinderilor private şi nu al sectorului public) dar şi rolul autoritatilor publice de a actiona
atunci cand este absolut necesar, adică atunci când anumite disfunctionalităţi ale pieţei
justifică intervenţia statului sau pentru a favoriza o mutaţie structurală.

• 2005/COMUNICAREA 474”Implementarea Programului comunitar Lisabona:Un

cadru politic de intarire a industriei prelucratoare europene spre o abordare
integrata a politicii industriale” (initiativele sectoriale si transectoriale)
Prin Comunicarea 474/2005 CE susţine ferm politicile orizontale, se angajează să
evite politicile intervenţioniste selective si tine cont de particularitatile fiecarui sector
sustinandu-se faptul ca politica industriala se bazează pe parteneriatul dintre UE si State
Membre si necesita o noua abordare (pe initiative politice –sectoriale si trans-sectoriale)
Tot aici era stipulata necesitatea realizarii unei evaluari detaliate a celor 27 de sectoare
ale industriei prelucratoare si construcţiilor pentru a vedea in ce măsura performanţele lor sunt
sau vor fi influenţate de instrumentele politicii industriale
Sectoarele industriale au fost impartite in 4 categorii:
- Industrii agroalimentare si ale stiintelor vietii (alimentara, bauturi, tutun; produse
cosmetice; farmaceutica;biotehnologia; dispozitive medicale)
- Industrii de sistem si constructoare de masini (ITC;inginerie mecanica; inginerie
electrica; vehicule cu motor; aerospatiale;industria de aparare;constructii navale)
- Industrii bazate pe moda si design( textile; piele si produse din piele; incaltaminte;
mobila)
- Industrii primare(de baza) si intermediare (industrii extractive non-energetice; metale
neferoase; ciment si var; ceramica; sticla; lemn si produse din lemn; celuloza, hartie si
produse din hartie; tiparituri si publicatii; otel; chimica, cauciuc si plastice; constructii)

• 2006/COMUNICAREA 502 “Politica industriala:Mai multa cercetare si inovare”

11
 Elaborarea acestui document avea drept obiectiv fundamental transformarea UE intr-
un mediu propice inovarii. In acest sens:
-educatia este considerata o conditie prealabila si abordarea ca politica fundamentala
-exploatarea potentialului pietei interne si a sectorului serviciilor reprezinta o
oportunitate de inovare subexploatata
-este introdus termenul de “clustere” – centre de dezvoltare a competentelor
-cooperare europeana transnationala trebuie sa fie mai importanta si mai eficienta
-este necesara crearea unui Institut European al Tehnologiei pana in 2009
-se propune crearea pietelor pilot orientate catre inovare(initiativa INNOVA;eco-
inovarea etc) dar si crearea unei piete europene a fortei de munca deschise, unice si
competitive pentru cercetatori
-este incurajată promovarea transferului de cunostinte dintre universităti si institute de
cercetare si industrie
-se urmăreste ca mobilizarea politicii de coeziune europene sa se faca in favoarea
inovării regionale

• 2007/COMUNICAREA “Coordonarea politicii industriale la nivel european”

Documentul evidentiaza ce s-a realizat in perioada 2005-2007, provocarile pentru
industria prelucratoare in viitor(schimbarile climatice care se vor acutiza; asigurarea si
viitorul energiei competitive, securitatea energetica, accesul la materii prime etc.),
necesitatea introducerii unui cadru legislativ simplu si prietenos, si reducerea
constrangerilor administrative, cuprinzand totodata noi initiative pentru perioada
2007-2009, respectiv:
-Anticiparea schimbarilor structurale si crearea unor conditii cadru corecte (Fondul
pentru Ajustarea Globalizarii)
-”Ecologizarea” politicii industriale sau “politica industriala ecologica”
-Interactiunea dintre industria prelucratoare si servicii
-Standardizare mai rapida (mai ales pentru C&I)
-Legaturi intre politica industriala europeana si cea a SM (recunoasterea serviciilor
suport ca parte integranta a politicii industriale)
-Importanta schimbului de best praccticesintre SM
-Necesitatea abordarii problemelor sociale in Comunicarea 2007
-Cadru legislativ simplu si prietenos si reducerea constrangerilor administative
-”lead marlets” etc

12
3.6. Obiectivele politicii industriale
Rolul principal al politicii industriale la nivelul UE consta in asigurarea in mod
proactiv a conditiilor cadru adecvate pentru dezvoltarea intreprinderilor si inovare in vederea
transformarii UE intr-un loc atractiv pentru investitiile in industrie si crearea de locuri de
munca, luand in considerare faptul ca majoritatea intreprinderilor este reprezentata de
intreprinderile mici si mijlocii (IMM-uri).
O politica industriala comunitara eficienta si functionala trebuie sa se bazeze pe
eforturile coerente si coordonate la nivel national si european, dupa cum se prevede la
articolul 157 din Tratatul CE. La nivel national sunt stabilite numeroase elemente care detin
un impact major asupra competitivitatii industriei europene. Cu toate acestea, provocari
majore, precum instituirea unei piete unice deschise si competitive, dar si raspunsul politicii
industriale la agenda privind energia si schimbarile climatice nu pot sau pot intr-o masura
insuficienta sa fie rezolvate numai la nivel national. Astfel, acestea necesita, de asemenea,
luarea de actiuni la nivel european.

3.7. Principiile politicii industriale

Conceperea si aplicarea politicii industriale a Uniunii Europene sunt guvernate de sase
principii (subsidiaritate, parteneriatul public-privat, competitivitatea ca obiectiv primordial,
dominanta modelului orizontal, corectarea esecurilor pietei, compromisul dintre eficienta si
coeziunea sociala), care trebuie urmarite in mod consecvent:
Primul principiu: subsidiaritatea
Conform principiului subsidiaritatii, politica industriala a Uniunii Europene este
proiectata si aplicata intr-o stransa colaborare intre tarile membre si Uniune, aceasta din urma
fiind responsabila de solutionarea numai a acelor probleme care pot fi cel mai bine abordate la
nivel european. Justificarea acestui principiu este legata de cresterea complexitatii
problemelor economice si sociale; astfel, rezolvarea acestora survine la nivelul decizional
corespunzator.
Odata cu crearea Pietei Unice, pietele relevante economic in cadrul carora firmele
opereaza frecvent transcend frontierele nationale; in astfel de situatii, multe actiuni de politica
pot fi derulate mult mai eficient la nivel european decat la nivel national. Pentru a asigura cel
mai eficient mediu de afaceri, politicile industriale care afecteaza Uniunea trebuie gandite si
aplicate la acest nivel2.
Al doilea principiu: parteneriatul public-privat

2
www.europa.eu

13
 Responsabilitatea pentru promovarea unor politici industriale de succes apartine
deopotriva autoritatilor publice si sectorului privat. Comisia Europeana a subliniat faptul ca
noua abordare a politicii industriale implica o separare clara a responsabilitatilor intre
companii, care trebuie sa joace rolul cel mai important si autoritatile publice, a caror sarcina
este de a crea un mediu stimulativ pentru dezvoltarea industriala 3.

Al treilea principiu: competitivitatea ca scop pricipal

Politica industriala a UE incearca sa stimuleze competitivitatea, prin accelerarea
ajustarilor structurale, creand un mediu favorabil dezvoltarii initiativelor in intreaga
Comunitate si cooperarii industriale, dar si pentru valorificarea potentialului de cercetare
industriala, dezvoltare tehnologica si inovatie.
Al patrulea principiu: dominanţa modelului orizontal
Documentele de referinta care jaloneaza crearea progresiva si aplicarea politicii
industriale a UE favorizeaza o abordare de sustinere in cadrul modelului orizontal, data de
masurile si actiunile care se refera la esecurile pietei. Conform modelului orizontal, o politica
industriala eficienta trebuie sa aibă la baza masuri in mod esential neutre, precumsi actiuni
care sa vizeze:
- Crearea si consolidarea unui mediu de afaceri favorizant;
- Urmarirea unei abordari de liberalizare a pietelor;
- Evitarea politicilor defensive si protectioniste, ca si selectia “castigatorilor” sub
forma “campionilor nationali”.
Al cincilea principiu: corectarea eşecurilor pieţei
Elementul fundamental care justifica politica industriala este interventia
guvernamentala in situatiile de esec al pietei. Acestea se refera la monopoluri, bunuri publice,
externalitati (in mod deosebit poluarea), drepturile de proprietate comune si discrepanta dintre
sectorul privat si social cu privire la preferinta pentru timp. Analiza situatiilor in care pietele
genereaza esecuri este un element necesar in vederea selectarii politicilor de corectarea a
acestor masuri.
Al şaselea principiu: compromisul între eficienţa şi coeziunea socială
Politica industriala trebuie sa asigure un echilibru dinamic intre eficienta econo mica
si coeziunea sociala. Aceasta din urma asigura baza de colaborare pentru dezvoltarea
industriei europene. Fondurile structurale si conceptul de politica sociala a Uniunii Europene
contribuie la coeziunea economica si sociala. Construirea increderii sociale si a coeziunii este

3
Prisecaru I. Petre – Politici comune ale Uniunii Europene, Ed. Economică, Bucureşti, 2004

14
un element fundamental pentru promovarea ajustarilor structurale, promovarea schimbarilor si
stimularea mobilitatii fortei de munca.
In interiorul cadrului politicii industriale a UE, fiecare stat membru dispune, in
principiu,de suficient spatiu pentru a-si stabili propria politica industriala in conformitate cu
obiectivele sale specifice. Danemarca, Olanda si Marea Britanie par sa urmeze in mod
consecvent politici orientate spre piata. Franta, Italia si Spania par sa accepte un grad ceva
mai ridicat de interventie guvernamentala in cadrul economiei. Germania este un exemplu de
economie de piata coordonata, care practica o politica industriala activa. Cu toate acestea,
merita mentionat faptul ca libertatea statelor membre de a stabili propriile politici industriale
este in mod semnificativ constransa de legislatia Pietei Unice.

3.8. Instituţii cu atribuţii in domeniul politicii industriale

Baza legală pentru realizarea unei politici industriale comune a fost oferită prin
Articolul 157 (130) al Tratatului de la Maastricht. Acesta permitea Comisiei să propună
măsuri de îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene. Cu toate acestea, Comisia
trebuia să beneficieze de susţinerea unanimă a Consiliului pentru a putea desfăşura activităţi
ce ţin de politica industrială.
În acest sens, Comisia Europeana este responsabilă cu monitorizarea concurenţei în
sectoarele industriei, asigurând prin analizele efectuate un echilibru între politicile care
influenţează concurenţa: politică în domeniul concurenţei, piaţa internă, cercetarea şi
dezvoltarea, educaţia, comerţul şi dezvoltarea durabilă, ea prezentând şi o analiză a impactului
extinderii asupra industriei.
Tot Comisia este instituţia care, pornind de la faptul că politica industrială nu este
realizată în cea mai mare parte a sa la nivelul UE ci de către statele membre, invită statele
membre să-şi analizeze propria politică industrială în lumina acestei Comunicări4.
Metoda deschisă a coordonării, stabilită de către Consiliul European de la Lisabona,
oferă un context în care performanţa politicii naţionale poate fi discutată, dezvoltată şi
îmbunătăţită.
Un rol esenţial în politica industrială este deţinut de întreprinderile mici şi mijlocii.
Referitor la acestea, Uniunea Europeana a creat cadrul legal şi mecanismele de sprijinire a
cooperării între firme din diferitele sale state membre. O atenţie deosebită se acordă
întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante în realizarea unor activităţi de
cooperare care să depăşească graniţele statului unde sunt înregistrate. Ele reprezintă însă 99%
din numărul firmelor înregistrate in UE, oferind 70% din locurile de muncă existente în

4
www.europa.eu

15
sectorul particular. Pentru a impulsiona şi a încuraja cooperarea au fost create un şir de
instituţii specializate, cele mai importante fiind cele prezentate mai jos.
Gruparea Europeană a Interesului Economic este o structură legală, creată în iulie
1989 şi recunoscută de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte,
a partenerilor din mai multe state membre, în domenii precum cercetarea-dezvoltarea,
aprovizionarea, producerea şi desfacerea produselor de diferite tipuri. La această grupare se
poate afilia orice firmă publică sau privată, ce doreşte să beneficieze de avantajele punerii şi
folosirii în comun a resurselor umane şi financiare.
Centrul de Cooperare în Afaceri este o altă structură ce se ocupă de difuzarea
informaţiilor privind propunerile de cooperare înaintate de firme mici din mai toate ramurile
industriale.
Reţeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanţii pe probleme de
cooperare din statele membre. Sute de oferte şi cereri de cooperare se întâlnesc şi îşi găsesc
soluţionare prin intermediul acestei reţele.
Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe între
conducători de firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea şi de a promova
înţelegeri de afaceri între IMM-uri din regiuni mai puţin dezvoltate ale UE şi firme din alte
ţări europene sau mediteraneene.
Tot din iniţiativa Comisiei Europene, în anul 1995 a fost fondat Grupul Consultativ
al Competitivităţii format din industriaşi, savanţi şi foşti lideri politici având drept principala
responsabilitate elaborarea unor rapoarte la fiecare 6 luni privind situaţia curentă a
competitivităţii.

3.9. Instrumentele politicii industriale

Obiectivul general al politicii industriale îl constituie creşterea competitivităţii şi în
general a performanţelor industriei în vederea întăririi capacităţii de adaptare a economiei la
cerinţele pieţei internaţionale, în condiţiile globalizării economiei mondiale.
Transformarea economiei şi orientarea ei spre o dezvoltare durabilă, în concordanţă cu
interesele naţionale, având ca obiectiv integrarea în Uniunea Europeană, necesită, elaborarea
unui document distinct şi global de politică industrială.
Instrumentele tradiţionale ale politicii industriale combină în sine politici
macroeconomice şi fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru
C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire a instruirii şi a
infrastructurii, regim antitrust favorabil, susţinerea exporturilor, precum şi dezvoltarea
politicilor de promovare a produselor industriale pe pieţele externe şi bineînţeles atragerea
investiţiilor.
16
 Creşterea competitivităţii industriei, ca obiectiv general, se bazează pe utilizarea unui
ansamblu de instrumente considerate ca eficiente de Uniunea Europeana şi folosite aici, cum
ar fi5:
 îmbunătăţirea cadrului regulatoriu;
 asigurarea unei concurenţe eficiente;
 promovarea investiţiilor intangibile;
 dezvoltarea cooperării industriale.
De asemenea sunt utilizate şi instrumentele tradiţionale ale politicii industriale care
combină în sine politici macroeconomice şi fiscale, subsidii, programe guvernamentale de
achiziţii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de
îmbunătăţire al instruirii şi al infrastructurii, regim antitrust favorabil, promovarea
exporturilor, precum şi legat de exporturi, dezvoltarea politicilor de promovare a produselor
industriale pe pieţele externe şi bineînţeles atragerea investiţiilor.
În funcţie de evoluţiile externe şi interne utilizarea acestor instrumente poate fi extinsă
sau redusă, dar toate trebuie să fie utilizate cât mai eficient pentru realizarea obiectivului
final, competitivitatea industriei.

Politici industriale sectoriale (verticale)

Prin Comunicarea din 2005, sub titlul „Punerea în aplicare a programului comunitar de
la Lisabona: un cadru politic de consolidare a producţiei UE – spre o abordare mai integrată a
politicii industriale”, s-a anunţat o serie de iniţiative orizontale şi sectoriale, dintre care multe
au cunoscut deja progrese importante. Acest lucru a fost confirmat de o revizuire a politicii
industriale, realizată de Comisie în iulie 2007. Această comunicare aprofundează şi
completează cadrul comunitar al politicii industriale , punând accentul pe aplicabilitatea
practică în diferite sectoare .
Comunicarea din 2005 s-a bazat, pentru prima dată, pe o abordare integrată, luând în
considerare atât aspectele sectoriale specifice, cât şi pe cele orizontale. Bazându-se pe o
analiză detaliată a 27 de sectoare industriale separate, comunicarea subliniază caracterul
orizontal al politicii industriale şi nevoia de a integra diversele sale aspecte, refuzând
categoric orice întoarcere la vechile metode, precum protecţionismul, subvenţiile şi
intervenţia selectiva.
Astfel, sectoarele sunt grupate în patru categorii principale, în funcţie de
caracteristicile lor: produse alimentare şi ştiinţele vieţii, echipamente şi sisteme, moda şi
design, produse de bază şi intermediare. O sinteză tehnică actualizată a celor 27 de sectoare
5
www.europa.eu

17
industriale, disponibilă din septembrie 2006, vine în completarea setului de documente
publicate în 2005. Grupurile de lucru ale Comisiei au realizat o evaluare detaliata a 27
sectoare industriale ale industriei prelucrătoare şi a construcţiilor pentru a vedea în ce măsură
performanţele lor sunt sau vor fi influenţate de instrumentele politicii industriale6.
Evaluarea politicilor industriale (în funcţie de influenţele acestora asupra creşterii
productivităţii sectoarelor şi asupra competitivităţii internaţionale)7:
 dezvoltarea cunostintelor, precum cercetarea, inovarea si abilitatile
(competentele);
 asigurarea unei Piete Unice deschise si competitive, incluzand
concurenta;
 better regulation;
 asigurarea linkurilor (legaturilor) intre competitivitate, politici
energetice si de mediu;
 asigurarea unei participari corecte si totale pe pietele internationale;
 facilitarea coeziunii economice si sociale.

6
www.infoeuropa.ro
7
www.euractiv.com

18
 BIBLIOGRAFIE :

1. Cociuban Aristide – Racordarea economiei României la Piaţa Unică Europeană,

Ed. Apimondia, Bucureşti, 2002;
2. Prisecaru I. Petre – Politici comune ale uniunii Europene, Ed. Economică,
Bucureşti, 2004;
3. Marin Dinu, Cristian Socol – O perspectivă istorică asupra globalizării, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003;
4. Ulrich Beck – Ce este globalizarea?, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
5. Gheorghe H Popescu, Economie Europeană, Editura Economică 2007;
6. Dreptul Concurentei, curs Facultatea de Drept, specializarea Drept Privat
7. De la monopol la UE, articol “Saptamana Financiara” nr. 45, 23 ianuarie 2006
8. A. Iancu - “Dezvoltarea economica a României - Competitivitatea si integrarea in
Uniunea Europeana”, Ed. Expert, 2003

19