De-a lungul timpului, nu numai instrumentele și tehica instrumentală s-au schimbat, ci

și concepția oamenilor asupra consonanțelor și disonanțelor, deci întreaga concepție asupra

muzicii. Anumite concepții ce, pe vremuri, erau simple, în zilele noastre s-au complicat, dar și
viceversa s-a întâmplat, adică ceea ce era complicat s-a simplificat.

În primul rând, reținem următoarele citate: „Ceea ce acum 400 de ani era interpretat ca
disonanță sau consonanță imperfectă, pare desigur auzului nostru, educat printr-o experiență
seculară, a suna foarte armonios și liniștitor. Pe vremea aceea însă, sonorități bazate pe
intervale ca terța sau sexta (nu mai vorbim de septimă sau de cvarta mărită) apăreau ca
sfredelitoare pentru auz”, spunea Bălan George. „Numai urechea barbară a unui om incult
poate suporta combinațiile de terță și sextă” – Anonimi, secolul al XIII-lea. Iată, deci. Cât de
mult s-au schimbat părerile inițiaților în muzică de-a lungul vremii. Astăzi, intervalele de terță
și de sextă nu sunt absolut deloc considerate a fi „barbare” sau „sfredelitoare” pentru auz, ci
din contră, toată lumea este învățată că aceste intervale sunt consonante și sunt intervale de
bază în construcția trisonurilor majore și minore (le precizăm doar pe cele considerate
consonante). Se pare că, întorcându-ne din ce în ce mai mult în urmă pe axa timpului, aceste
intervale considerate consonante astăzi, își pierd statutul „privilegiat”, să spunem, și devin din
ce în ce mai rău privite și mai marginalizate, compozitorii din vechime preferând intervalele
de cvartă perfectă, cvintă perfectă și octavă perfectă.

În al doilea rând, în vremurile apuse, pozarea la instrument era foarte nefirească, iar
intrepreții de-a lungul secolelor au întreprins tot felul de experimente pentru a ajunge la
pozarea corectă, normală și naturală din zilele noastre. „Asemenea mâinii drepte, stânga
trebuie ținută pe vioară fără niciun fel de crispare sau sforțare. Fără a sprijini vioara cât de
puțin, ea trebuie să se miște în toată libertatea pe gâtul viorii, care urmează să se susțină
numai prin apăsarea bărbiei” – Maximilian Costin. Pozarea folosită de interpreții din Evul
Mediu și Baroc era nenaturală, ba chiar chinuitoare s-ar putea spune. Abia în epoca
Clasicismului, Leopold Mozart vine cu plasarea de astăzi a instrumentului pe claviculă și
susținut cu ajutorul umărului și abia după multe alte secole pozarea și tehnica instrumentală s-
au definitivat.

Așadar, este în natura omului să caute tehnicile și pozarea cele mai naturale. Evoluția
și schimbarea concepțiilor sunt cât se poate de benefice. Este aproape imposibil să ne
imaginăm cum ar fi arătat spațiul sonor în zilele noastre dacă nu s-ar fi schimbat concepțiile
asupra consonanțelor și disonanțelor, tehnicile instrumentale și pozările.

Lica Ana

FIM, anul II, grupa 2, chitară clasică