Un instrumentist nu se poate numi muzician atâta vreme cât îi lipsește expresivitatea.

Atunci când un instrumentist doar înșiruie notele scrise în partitură, fără a simți, fără a le da
un sens, fără a emoționa publicul căruia i se adresează, se poate spune că acuesta nu face
muzică, ci pur și simplu redă niște înălțimi sonore, dar nu le redă și încărcătura emoțională,
sensul lor. Acest fel de instrumentist, cel care nu simte și nu redă, cel lipsit de orice fel de
expresivitate, nu ar trebui să aibă îndrăzneala de a se numi artist.

Pe de o parte, expresivitatea este una dintre cele mai importante aspecte ale muzicii,
aspect de care instrumentistul trebuie să țină cont întotdeauna. Muzica trebuie să „ducă”, să
„meargă” undeva și spre ceva. În muzică niciodată nu poate fi vorba despre liniaritate, ci este
vorba despre curbe, despre puncte de maximum și de minimum. Prin aceste linii curbe de care
trebuie să țină cont, un instrumentist poate exprima sentimentele puse în acea partitură.
Reținem următorul citat din cartea domnului profesor Dan Dediu, „Cei 9 „i” sau cum
compunem”: „Fii în primul rând conștient de faptul că muzica trebuie să aibă o direcție clară,
că trebuie permanent să tindă spre ceva, spre un punct nodal care trebuie să cumuleze o
energie psihică și spirituală imensă. ... Esența evoluției muzicale într-o direcție anume trebuie
să țină cont de mecanismele gemene ale tensiunii și relacării, acumulării și rarefierii, creșterii
și descreșterii”.

Pe de altă parte, un bun interpret va ști să dozeze această expresivitate de care este
atâta nevoie, dar care, folosită prea mult, duce la dezechilibrări de prost-gust. Dacă am asculta
un instrumentist interpretând muzica lui Bach ca și cum ar interpreta o muzică de factură
romantică, am spune despre respectivul instrumentist că nu își cunoaște prea bine meseria și
am rămâne cu un gust mai mult decât amar după reprezentația lui. La polul opus, dacă am
asculta o muzică de factură romantică interpretată ca și cum ar fi de fapt de factură barocă sau
clasică, din nou am avea parte de rescțiile mai sus menționate. Interpreții trebuie să fie
conștienți de contextul istoric al pieselor pe care doresc să le interpreteze și trebuie să aibă
posibilitatea muzicală și tehnică să redea piesa în maniera în care a fost scrisă. Pentru a
susține acest argument, voi reda următorul citat din Oxford Companion of Music: Expression:
„Astăzi, ideea noastră despre expresie este cumva mai plină decât a predecesorilor noștri. S-a
sugerat că noi cântăm astăzi Bach cu o emoționalitate a expresiei care i-ar fi fost respingătoare
lui Bach. Poate că astăzi întreaga noastră idee despre expresie este supra-colorată de
influențele perioadei romantice”.

Așadar, un instrumentist ce dorește să se numească muzician și dorește să merite acest

titlu pe deplin, trebuie să fie capabil să transmită, să se folosească de expresivitate, dar doar
atât cât este necesar. Un muzician adevărat cunoaște contextul istoric și formal al pieselor pe
care le interpretează și le aduce la viață conform acelui context, exagerând acolo unde este
nevoie și fiind lipsit de afecte acolo unde compozitorul specifică acest lucru sau în piesele de
așa natură (cum ar fi Fugile din epoca Barocă, piese ce erau considerate a fi apropiate de
divinitate. Dacă în Preludii afectele dominau, în Fugi acestea lipseau aproape cu desăvârșire).

Lica Ana

FIM, an II, grupa 2, chitară clasică