CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Unitatea de învăţare nr. 1

NOŢIUNI GENERALE ŞI MĂRIMI FUNDAMENTALE

UTILIZATE ÎN CHIMIE

Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 1 6
1.1 Atomul. Structura atomului 6
1.2 Sistemul periodic al elementelor 8
1.3 Variaţia proprietăţilor fizice şi chimice în sistemul periodic 9
Test de autoevaluare nr. 1 10
1.4 Mărimi fundamentale utilizate în chimie 10
1.5 Forme de exprimare şi calcul pentru concentraţia soluţiilor 14
1.6 Aplicaţii rezolvate pentru calculul concentraţiei soluţiilor 15
Test de autoevaluare nr. 2 16
Lucrare de verificare – Unitatea de învăţare nr. 1 16
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 17
Bibliografie – Unitatea de învăţare nr. 1 19

5
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

 Cunoaşterea structurii atomului;

 Familiarizarea cu perioadele şi grupele sistemului periodic;
 Evidenţierea proprietăţilor fizice şi chimice ale elementelor care
variază în sistemul periodic;
 Înţelegerea mărimilor fundamentale utilizate în chimie
 Scrierea corectă a structurilor electronice;
 Aplicarea relaţiilor de calcul în vederea determinării concentratiilor
soluţiilor.

1.1 Atomul. Structura atomului

Atomul este cea mai mică parte dintr-un element care poate exista ca atare, nu mai
poate fi divizat, păstrează proprietăţile substanţei şi poate lua parte la reacţia chimică.
Atomul este constituit din:
- nucleu atomic;
- înveliş electronic.
Nucleul atomic
Din datele experimentale se constată că nucleul este constituit din protoni şi neutroni.
- Protonul (1+1p) este o particulă elementară, căruia i se atribuie convenţional masă 1
şi sarcină + 1.
Numărul de sarcini pozitive care se găsesc în nucleu poartă numele de număr atomic
şi se notează cu Z.
Numărul de sarcini pozitive din nucleu este neutralizat de acelaşi număr de sarcini
negative (electroni) din învelişul electronic, astfel încât Z reprezintă şi numărul de electroni ai
elementului respectiv.
Numărul atomic, Z, se găseste în căsuţa fiecărui element chimic din sistemul periodic
al elementelor. Astfel, nucleul atomului de hidrogen are o singură sarcină pozitivă care se
numeşte proton (Z = 1). Nucleele celorlalte elemente sunt mai complexe fiind formate din
mai multe sarcini pozitive, adică conţin mai mulţi protoni (exemplu – elementul potasiu, K, are
Z = 19, astfel atomul de potasiu conţine 19 protoni în nucleul atomic şi corespunzător 19
electroni în învelişul electronic).
- Neutronul (10n) este o particulă elementară fără sarcină electrică dar cu masa
apropiată de cea a protonului (aproximativ cu 10% mai mare decât masa protonului).
Numărul de neutroni care se găsesc în nucleu se notează cu N.
6
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Cu excepţia nucleului de hidrogen, nucleele celorlalte elemente includ mai mulţi protoni
şi neutroni; aceste particule se numesc nucleoni şi sunt strâns uniţi între ei prin forţe
nucleare. Acestea sunt mult mai mari decât forţele de respingere dintre protoni, astfel încât
nucleul este foarte stabil.
Din cele menţionate anterior, se constată că în nucleu este concentrată întreaga masă
a atomului, A, adică:
A=Z+N

La fel ca şi numărul atomic Z, şi masa atomică A este specificată în căsuţa fiecărui

element chimic (exemplu – elementul potasiu, K, are Z = 19 şi A = 39).

Învelişul electronic este reprezentat de electroni şi orbitalii atomici.

- Electronul (0-1e) este o particulă subatomică cu sarcina electrică negativă
conveţional egală cu -1, şi masa electronică foarte mică (me- = 9,1 x 10-28g). În atom,
electronul efectuează în acealaşi timp două mişcări: una în jurul nucleului atomic şi una în
jurul propriei axe (numită mişcare de spin).
Orbitalii atomici sunt traiectoriile descrise de electroni în mişcarea lor în jurul
nucleului. Orbitalii atomici sunt în număr de 4 şi se notează: s, p, d, şi f. Straturile învelişului
atomic se formează prin suprapunerea orbitalilor atomici şi sunt: K, L, M, N, O, P, Q.
Caracteristicile orbitalilor:
- Orbitalii neocupaţi se numesc orbitali vacanţi;
- Cei mai stabili orbitali sunt cei ocupaţi cu câte doi electroni de spin opus;
- Simetria orbitalilor depinde de tipul orbitalului (s, p, d sau f).
Regulile care stau la baza ocupării cu electroni a orbitalilor sunt următoarele:
- Principiul lui Pauli: Un orbital atomic nu poate conţine decât maxim doi electroni iar
aceştia trebuie să aibă spin opus, adică să fie cuplaţi.
- Regula lui Hund în cazul atomilor multielectronici: Se ocupă cu electroni întâi
orbitalii cu energia mai joasă şi apoi orbitalii cu energie din ce în ce mai ridicată. În cazul
orbitalilor cu aceeaşi energie (stări degenerate) fiecare orbital primeşte câte un electron, şi
numai dacă numărul electronilor este mai mare decât a stărilor degenerate, intră un al doilea
electron pe un orbital, care trebuie însă, să respecte principiul lui Pauli.
- Principiul minimului de energie: Electronii se plasează pe substraturi în ordinea
succesivă a creşterii energiei. Această ordine este următoarea:

1s < 2s < 2p < 3s < 3p < 4s < 3d < 4p < 5s < 4d < 5p < 6s < 4f < 5d < 6p < 7s < 5f < 6d

Exemplu: Să se scrie structura electronică pentru atomul de aluminiu.

Din sistemul periodic se determina numărul atomic, Z, care reprezintă numărul de
electroni din invelişul electronic:
Al / Z = 13.
Ţinând cont de regulile de ocupare cu electroni, se obţine următoarea structură
electronică (pentru fiecare orbital atomic în parte):
1s2; 2s2, 2p6; 3s2, 3p1
7
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Stratul K conţine 2 electroni, fiind format din orbitalul 1s2

Stratul L conţine 8 electroni, fiind format din orbitalii 2s2, 2p6
Stratul M conţine 3 electroni, fiind format din orbitalii 3s2, 3p1
(Verificare: 2 + 8 + 3 = 13 electroni)

1.2 Sistemul periodic al elementelor

În anul 1869, chimistul rus Mendeleev propune sistemul periodic al elementelor, care
azi este considerat ca fiind cea mai profundă şi cea mai cuprinzătoare clasificare a
elementelor chimice. Această clasificare se bazează pe legea periodicităţii care în formularea
modernă se enunţă astfel:
Proprietăţile elementelor chimice: – substanţe simple sau compuse - depind de
structura electronică a atomului şi variază periodic cu numărul atomic, Z.
Masa atomică (A) şi numărul atomic (Z) ale unui element chimic se găsesc în căsuţa
atomului corespunzător din sistemul periodic.
Sistemul periodic este format din grupe şi perioade.

- Grupele sistemului periodic al elementelor

Elementele chimice aşezate unele sub altele în aceeaşi coloană verticală şi care
prezintă proprietăţi chimice asemănătoare formează grupa. Sistemul periodic este format din
18 grupe care se împart în grupe principale şi grupe secundare.
Hidrogenul este elementul cu numărul atomic, Z=1, ocupă primul loc deosebit de
celelalte elemente de care se deosebeşte prin proprietăţile chimice caracteristice.
Asemănător cu hidrogenul, heliul este un gaz rar întâlnit care are proprietăţi speciale, de
aceea poate fi încadrat aparte faţă de restul elementelor chimice.
Elementele din grupele principale sunt cuprinse în cele opt coloane verticale numite
grupe principale (IA, IIA….VIIIA).
Elementele din grupele secundare se numesc elemente tranziţionale Acestea sunt
în număr de 30, apar pe rânduri de câte 10, în perioadele 4, 5 şi 6. Există deci 10 subgrupe
sau grupe de tip B de la IIIB, IVB, … IB, şi IIB. Sensul acestei aranjări este justificat de
structura învelişului electronic al elementelor tranziţionale.
Lantanidele şi actinidele formează două familii de câte 14 elemente fiecare, care se
intercalează, prima după lantan (Z = 57) iar a doua după actiniu (Z = 89).
Spre deosebire de elementele din grupele principale şi cele tranziţionale, lantanidele şi
actinidele nu prezintă nici un fel de periodicitate a proprietăţilor fizice şi chimice, ci aceste
proprietăţi sunt mult asemănătoare cu ale lantanului respectiv cu ale actiniului.

- Perioadele sistemului periodic al elementelor

Şirurile orizontale de elemente chimice ale căror proprietăţi variază succesiv, în
anumite limite se numesc perioade şi sunt în număr de 7. Poziţionarea în sistem se bazează
pe o variaţie periodică a proprietăţilor atât a elementelor chimice cât şi a compuşilor acestora.
8
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

1.3 Variaţia proprietăţilor fizice şi chimice ale elementelor în

sistemul periodic

a) Variaţia proprietăţilor fizice

 Volumul atomic variază periodic cu numărul atomic Z al elementului respectiv;
creşte în grupă de sus în jos, şi în perioadă de la stânga la dreapta.
 Razele atomice variază cu numărul de ordine al elementelor; ele cresc în perioadă
odată cu numărul grupei, iar în grupă cu masa atomică a elementului respectiv. Valori mari
ale razelor atomice prezintă elementele metalelor alcaline şi alcalino – pământoase, gazele
rare. Metalele tranziţionale au raze atomice mici.
 Razele ionice variază ca şi razele atomice. Razele cationilor sunt mai mici decât
cele ale atomilor, pentru că aceştia au pierdut o parte de electroni.
Razele anionilor sunt mai mari decât cele ale atomilor deoarece aceştia au câştigat
electroni care se dispun pe nivelele exterioare, contribuind la creşterea volumului ionului.
 Densitatea este raportul dintre masa unităţii de volum şi deci ea variază în funcţie
de numărul atomic.
 Punctele de topire şi de fierbere. Distrugerea reţelei cristaline prin topire depinde
de forţele de legătură dintre particulele care o formează. Elementele cu volum atomic mic şi
valenţă mare formează cristale în care forţele de legătură (covalentă) sunt foarte mari. În
acest sens, carbonul şi siliciul au puncte de topire şi de fierbere foarte înalte.
 Spectrele optice. Studiul fenomenelor care produc spectre optice este învelişul
electronic exterior al atomului. Din modul de construcţie al învelişului electronic al atomilor
rezultă aceeaşi configuraţie exterioară pentru elementele din aceeaşi grupă a sistemului
periodic, înseamnă că aceste elemente vor emite spectre optice asemănătoare.
 Proprietăţile magnetice ale atomilor şi ionilor depind de poziţia lor în sistem.
Magnetismul atomilor şi ionilor se explică prin structura învelişului de electroni. Proprietăţile
magnetice sunt determinate de existenţa electronilor cuplaţi sau necuplaţi. Din punct de
vedere magnetic, substanţele pot fi diamagnetice, paramagnetice şi feromagnetice.

b) Variaţia proprietăţilor chimice

 Valenţa este în funcţie de numărul de ordine al elementului, implicit de locul pe care
il ocupa acesta in grupele sistemului periodic.
 Potenţialul de ionizare reprezintă capacitatea unui atom de a trece in ioni
depanzand astfel de locul ocupat de elementul chimic in sistemul periodic
 Electropozitivitatea şi electronegativitatea prezintă periodicitate în funcţie de
numărul de ordine; în perioade acestea cresc de la stânga la dreapta, iar în grupe, de sus în
jos.. Electropozitivitatea este caracteristică metalelor, iar electronegativitatea, nemetalelor.
 Caracterul acido – bazic depinde de electropozitivitate şi electronegativitate, astfel
tăria bazelor creşte în grupe de sus în jos şi a scăde în perioade de la stânga la dreapta (în
sens invers se manifestă caracterului acid).
9
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

 Caracterul legăturii chimice variază periodic. El este puternic ionic pentru

elementele de la începutul perioadei, trece spre covalent şi devine apoi puternic covalent la
elementele de la sfârşitul perioadelor.

Proprietăţi aperiodice (care nu variază periodic): masa atomică şi spectrul de raze X.

Importanţa sistemului periodic:

 Ajută la înţelegerea proprietăţilor fizice şi chimice ale substanţelor;
 Permite caracterizarea unui element după locul pe care acesta îl ocupă în sistemul
periodic;
 Ajută la stabilirea compoziţiei şi formulelor compuşilor chimici;
 Permite corectarea maselor atomice ale câtorva elemente;
 Prevede existenţa a 6 elemente necunoscute la data redactării primei tabele
periodice care conţine multe locuri albe. Toate teoriile structurii atomului şi ale
legăturilor chimice începând cu teoria lui Bohr şi terminând cu mecanica ondulatorie
se bazează direct sau indirect pe legea periodicităţii şi pe a sistemului periodic.

Test de autoevaluare nr. 1

1. Definiţi protonul şi neutronul.
2. Care sunt structurile electronice stabile în cazul obţinerii de anioni sau
cationi prin acceptare sau cedare de electroni?
3. Enunţaţi principalele reguli care se aplică în cazul scrierii unei structuri
electronice.
4. Enumeraţi câteva proprietăţi fizice şi chimice care variază în grupe şi
perioade.
5. Scrieţi structurile electronice pentru următorii atomi: fluor (Z = 9), fosfor
(Z = 15), calciu (Z = 20).
(Răspunsurile acestui test se găsesc la pagina 17)

1.4 Mărimi fundamentale utilizate în chimie

a) Noţiuni de bază
Înainte de a trece în evidenţă principalele mărimi utilizate în calculul chimic
(stoechiometric), se reamintesc o serie de noţiuni de bază.
- Simbolul chimic este reprezentarea prescurtată, în scris, a numelui unui atom.
Exemplu:
Beriliu - Be, Fluor - F, Sodiu - Na, Aluminiu - Al
- Formula chimică este reprezentarea prescurtată, în scris, (folosind simbolurile
chimice şi valenţa), a unei molecule dintr-o substanţă simplă sau compusă. Formule brute
10
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

sunt date de natura şi raportul numeric al atomilor din moleculă, iar formulele structurale sunt
cele prin care se poate face o aproximare şi o reprezentare spaţială a modului de legare a
atomilor constituenţi în molecula respectivă.
Exemplu: În cazul moleculei de apă:

Formula brută este: H2O Formula structurala este:

Observaţie: O formulă chimică este scrisă corect dacă suma sarcinilor cationilor şi
anionilor componenţi este zero.
- Ecuaţia chimică reprezintă scrierea prescurtată a unei reacţii chimice, ţinând seama
de legile fundamentale ale chimiei, în special de legea conservării masei şi energiei.
Exemple:
2H2 + O2 = 2H2O (obţinerea apei din elemente)
4V + 5O2 = 2V2O5 (reacţia de ardere a vanadiului cu obţinerea pentaoxidului de vanadiu)
- Valenţa reprezintă capacitatea unui atom de a se combina cu alt atom si este dată de
numărul electronilor cu care atomul participă la formarea legăturilor chimice. Valenţa se
poate raporta la hidrogen sau la oxigen.
Se calculează astfel:
- pentru elementele din grupele IA, IIA, IIIA, IVA valenţa este egală cu numărul grupei.
Se obţin cationi (ioni pozitivi) cu sarcina pozitivă egală cu numărul grupei
- pentru elementele din grupele VA, VIA, VIIA valenţa se calculează conform relaţiei:
– (8 – numărul grupei), minusul din faţa valorii obţinute pentru valenţă arată că se obţin anioni
(ioni negativi).
- elementele din grupele secundare (metale tranziţionale) prezintă mai multe valenţe în
funcţie de formarea structurilor stabile (d5, d10 ).

Exemple:
- Valenţa sodiului este +1, deoarece se găseşte în grupa IA a sistemului periodic.
- Valenţa clorului este -1 deoarece se găseşte în grupa VIIA a sistemului periodic.
- Fierul face parte din grupele secundare şi poate avea valenţa +2 şi +3 (ion feros şi feric).
- Sarcinile electrice: Când se realizaeză un dezechilibru între protoni şi electroni, prin
cedare sau acceptare de noi electroni în invelişul electronic, atomii devin ioni. Aceştia pot fi:
- ioni negativi, dacă atomul acceptă electroni, deoarece se încarcă negativ, şi
- ioni pozitivi, dacă atomul cedează electroni, deoarece se încarcă pozitiv.
Când atomul cedează o parte din electronii săi, el se transformă în cation, având
sarcina pozitivă egală cu numărul de electroni cedaţi. Cationul are structura stabilă de dublet
(2 electroni pe ultimul strat) sau octet (8 electroni pe ultimul strat).
Exemple:
Cationul de sodiu, Na+1; cationul de calciu, Ca+2; cationul de aluminiu, Al+3

11
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Când atomul acceptă electronii pe ultimul strat pentru a forma o structură stabilă se
obţine un anion, având sarcina negativă egală cu numărul de electroni acceptaţi.
Exemple:
Anionul fluorură, F-1; anionul clorură, Cl-1; anionul sulfură, S-2.
Acizii anorganici sunt substanţe anorganice care conţin unul sau mai mulţi protoni. Ei
pot disocia formând H+ şi radicali anorganici. În tabelul I.1 sunt prezentaţi cei mai importanţi
acizi anorganici şi radicalii lor formaţi prin disociere.

Tabelul I.1. Denumirile şi formulele chimice pentru acizi şi radicalii corespunzători

Acizi anorganici Radicali anorganici
Denumire Formulă chimică Denumire Formulă chimică
-
Acid fluorhidric HF Fluorură F
-
Acidul clorhidric HCl Clorură Cl
-
Acidul bromhidric HBr Bromură Br
-
Acid iodhidric HI Iodură I
-
Acidul azotic HNO3 Azotat NO3
-
Carbonat acid HCO3
Acidul carbonic H2CO3 2-
Carbonat CO3
2-
Sulfat acid HSO4
Acidul sulfuric H2SO4 2-
Sulfat SO4
-
Fosfat diacid H2PO4
2-
Acidul fosforic H3PO4 Fosfat acid HPO4
3-
Fosfat PO4

- Bazele anorganice sunt substanţe care conţin una sau mai multe grupări hidroxil
-
(HO ), numărul acestora fiind egal cu valenţa cationului metalic care formează substanţa.
Exemple:
Hidroxid de sodiu, NaOH
Hidroxid de aluminiu, Al(OH)3
- Oxizii metalici conţin cationul metalic şi un număr corespunzător de atomi de
oxigen.
Exemple:
Oxidul de magneziu, MgO
Oxidul de potasiu, K2O
- Sărurile anorganice sunt substanţe care conţin unul sau mai mulţi cationi metalici şi
un număr corespunzător de radicali anorganic (proveniţi din disocierea acizilor anorganici).
Exemple:
Clorură de aluminiu, AlCl3
Carbonat acid de calciu, Ca(HCO3)2
Sulfat de beriliu, BeSO4

12
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

b) Principalele mărimi utilizate in chimie

- Masa atomică a unui element A este dată de de suma maselor protonilor şi
neutronilor din nucleu: A=Z+N şi reprezintă numărul care arată de câte ori masa unui atom
este mea grea decât a 12- a parte din masa izotopului de 12C
Masele reale ale atomilor sunt extrem de mici, de aceea în calculele curente se
folosesc masele atomice relative, raportate la o unitate comparabilă cu ele. O unitate de
masă atomică (u.m.a.) reprezintă a 12-a parte din masa izotopului de 12C numită şi unitate de
carbon (1 u.m.a. = 1,660 . 10-24 g) .
- Masa moleculară M a unei substanţe chimice reprezintă numărul care arată de câte
ori este mai grea molecula sa, decât a 12-a pare din masa izotopului 12C. Conform legii
conservării, masa moleculară este egală cu suma maselor atomice ale elementelor
componente.
- Molul este cantitatea de substanţă a cărei masă exprimată in grame este egală cu
masa moleculară. Termenul de mol se aplică la substanţe care formează molecule, la atomi
liberi, la compuşi ionici şi chiar la particule elementare.
Exemple:
10 moli de apă = 10 x 18 = 180 g
5 moli acid sulfuric = 5 x 98 = 490 g
- Volumul molar este volumul ocupat de un mol de substanţă în condiţii standard de
temperatură şi presiune. La T = 0K şi P = 101325 N/m 2, volumul molar are valoarea de
22,414 litri.
- Echivalent gram este cantitatea de substanţă exprimată în grame, numeric egală cu
echivalentul ei chimic. Echivalentul nu este o valoare constantă ca masa atomică sau
moleculară; ea depinde de compusul la care ne referim şi de reacţiile chimice la care aceasta
participă. Unul şi acelaşi element sau compus poate avea mai mulţi echivalenţi chimici care
sunt între ei rapoarte exprimate prin numere întregi şi mici.

Metode de calcul a echivalentului-gram:

- Echivalentul gram al unui element:

A Ex: Echivalentul-gram pentru aluminiu:

Eg element =
valenta
Eg Al = 27/3 = 9 g
(A = masa atomică a atomului respectiv)

- Echivalentul gram al unui oxid metalic:

Ex: Echivalentul-gram pentru oxidul de fier (III):

Moxid
Eg oxid =
Valenta metal  Nratomi metal Eg Fe2O3 =
159,7
= 26,6g
3 2
13
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

- Echivalentul gram al unui acid, HmA:

Ex: Echivalentul-gram pentru acidul clorhidric:
M acid
Eg acid = Eg HCl = 36,5/ 1=36,5 g
Nr. protoni

- Echivalentul gram al unei baze, Me(OH)n:

Ex: Echivalentul-gram pentru hidroxidul de sodiu:
M baza
Eg bază = Eg NaOH = 40/1 = 40 g
Nr.grupari OH 

Echivalentul gram al unei sări într-o reacţie de dublu schimb:

Ex: Echivalentul-gram pentru clorura de sodiu:
M sare
Eg sare = Eg NaCl = 58,45/1 = 58,45 g
Nr.atomimetal  Valenta metal

1.5 Forme de exprimare şi calcul pentru compoziţia soluţiilor

Soluţia reprezintă un amestec omogen de două sau mai multe substanţe ale căror
particule sunt divizate molecular unele în altele; componenta aflată în cantitatea cea mai
mare se numeşte dizolvant (solvent), iar celelalte componente se numesc dizolvat (solvit) sau
substanţă dizolvată.

- Concentraţia procentuală de masă (% sau c)

Definiţie Formule de calcul
Reprezintă masa de substanţă, în grame, md
dizolvată în 100 g soluţie. c . 100
ms
Masa de dizolvat se notează cu m d, iar masa
md
soluţiei se noteaza cu m s. c=  100
ms = md+mH2O md  mH 2O

Exemplu:
O soluţie 40% clorură de magneziu conţine 40 g clorură de magneziu dizolvate în 60 g apă.

- Concentraţia molară (m sau M) - respectiv molaritate

Definiţie Formulă de calcul

Reprezintă numărul de moli de substanţa Nr. moli substanţă dizolvată

dizolvată într-un litru de soluţie (1000 mL soluţie). M = ------------------------------------------
1000 mL soluţie

14
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Exemplu:
O soluţie de clorură de magneziu de concentratie 0,1M înseamnă 0,1 moli de clorură de
magneziu dizolvaţi în 1000 mL solutie, adică: 0,1M = 0,1 . MMgCl2 = 0,1 . 95 g clorură de
magneziu dizolvaţi în 1000 mL soluţie.

- Concentraţia normală (n sau N) – respectiv normalitatea

Definiţie Formulă de calcul

Reprezintă numărul de echivalenţi gram de

Nr. Eg substanţă dizolvată
substanţă dizolvaţi într-un litru de soluţie (1000 mL
N = ------------------------------------------
solutie).
1000 mL soluţie

Exemplu:
O soluţie de clorură de magneziu de concentraţie 0,1N înseamnă 0,1 echivalenţi-gram de
clorură de magneziu dizolvaţi în 1000 mL soluţie, adică:
0,1N = 0,1 . EgMgCl2 = 0,1 .95/2 g clorura de magneziu dizolvaţi în 1000 mL soluţie.

1.6 Aplicaţii rezolvate pentru calcul concentraţiei soluţiilor

1. Aplicaţie de calcul pentru concentraţia procentuală:

Calculaţi concentraţia procentuală a unei soluţii care conţine 50 g hidroxid de potasiu
în 200 g apă.
Rezolvare:
md = 50 g
ms = md + mapa = 50 + 200 = 250 g
Se aplică formula de calcul şi rezultă:
50
c=  100 = 20%
250

2. Aplicaţie de calcul pentru concentraţia molară:

Să se calculeze cantitatea de substanţă necesară pentru a prepara 100 mL soluţie de
clorură de sodiu de concentraţie 2M. Se dau ANa = 23 g, ACl = 35,5 g
Rezolvare:
- Se calculează masa molară a clorurii de sodiu:
MNaCl = 23 + 35,5 = 58,5
- Se calculează cantitatea de substanţă corespunzătoare numărului de moli:
2M = 2 moli = 2·MNaCl = 2·58,5 = 117g
- Se aplică definiţia concentraţie molare:
117 g .............. 1000 mL soluţie
X g ................. 100 mL
X = 11,7 g NaCl

15
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

3. Aplicaţie de calcul pentru concentraţia normală:

Calculaţi cantitatea de substanţă necesară pentru a prepara 100 mL soluţie azotat de
calciu de concentraţie 10N.
Rezolvare:
- Se calculează masa moleculară a substanţei:
M Ca(NO3)2 = 164
- Se determină echivalentul-gram al substanţei (este o sare)
Eg Ca(NO3)2 = 164/2 = 82 g
- Se aplică definiţia concentraţiei normale pentru cazul 10N:
10N = 10 x 82 g ........................... 1000 mL
y ................................................. 100 mL
y = 82 g Ca(NO3)2

Test de autoevaluare nr. 2

1. Câte grame de substanţă se găsesc în:
- 3 moli sulfat acid de magneziu
- 4 moli de acid sulfuric
- 5 moli de carbonat de potasiu
2. Calculaţi echivalentul – gram pentru:
- acidul azotic
- hidroxidul de calciu
- fosfatul de sodiu
3. O soluţie conţine 8,9 g clorura de aluminiu în 200 cm 3 soluţie. Care este
normalitatea soluţiei? Se dau AAl = 27g, ACl= 35,5g
4. Câtă substanţă dizolvată conţin 0,1 dm 3 soluţie acid clorhidric de
concentraţie 0,1M? Se dau AC l= 35,5g, AH=1g
5. Calculaţi concentraţia procentuală a unei soluţii care conţine 50 g
clorură de sodiu în 500 g apă.
(Răspunsurile acestui test se găsesc la pagina 18)

De reţinut:
- Caracteristicile particulelor din nucleu şi învelişul electronic.
- Definiţiile mărimilor fundamentale utilizate în chimie.
- Expresiile matematice de calcul pentru echivalenţii-gram.
- Modul de calcul al concentraţiilor soluţiilor.

Lucrare de verificare la Unitatea de învăţare nr. 1

1. Care sunt caracteristicile electronului?
2. Denumiţi şi enunţaţi legea care stă la baza aşezării elemenetelor
chimice în sistemul periodic.

16
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

3. Definiţi masa atomică a unui element chimic şi masa moleculară a unei

substanţe chimice.
4. Utilizând informaţiile din sistemul periodic, calculaţi masele moleculare
pentru următoarele substanţe:
a) azotat de argint
b) azotat feros
c) azotat feric
d) azotat de magneziu
R: a) 170g/mol; b) 180 g/mol; c) 242 g/mol; d) 148 g/mol
5. Calculaţi echivalentul - gram al următoarelor substanţe:
a) calciu
b) hidroxid de magneziu
c) acid fosforic
d) sulfat de bariu
e) oxid de aluminiu
R: a) 20g; b) 29g; c) 32,67g; d) 116,5g; e) 17g.
6. Calculaţi cantitatea de sulfat de cupru necesară pentru a prepara 200 g
soluţie de concentraţia 20%.
R: 40g
7. Calculaţi cantitatea de clorură de calciu necesară pentru a prepara 500
mL soluţie de concentraţie 0,05M. Se dau: ACa = 40g, ACl = 35,5g
R: 2,775g
8. Calculaţi cantitatea de azotat de aluminiu necesară pentru a prepara
200 mL soluţie de concentraţie 0,2N. Se dau: AN=14g, AO=16g, AAl=27g
R: 2,84g

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele

de autoevaluare:

Testul de autoevaluare nr.1

1. Protonul (1+1p) este o particulă de masă 1 (conveţional) şi sarcină
electrică + 1. Neutronul (10n) este o particulă elementară fără sarcină
electrică dar cu masa apropiată de cea a protonului.
2. Dublet (2 electroni de ultimul strat) şi octet (8 electroni pe ultimul strat).
3. Principiul lui Pauli: Un orbital atomic nu poate conţine decât maxim doi
electroni iar aceştia trebuie să aibă spin opus, adică să fie cuplaţi.
Regula lui Hund: Se ocupă cu electroni întâi orbitalii cu energia mai
joasă şi apoi orbitalii cu energie din ce în ce mai ridicată.
Principiul minimului de energie: Electronii se plasează pe substraturi în
ordinea succesivă a creşterii energiei.

17
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

4. Proprietăţi fizice care variază în grupe şi perioade: volumul atomic, raza

atomică, raza ionică, densitatea, punctele de topire şi fierbere, spectrele
optice, proprietăţile magnetice.
Proprietăţi chimice care variază în grupe si perioade: valenţa,
potenţialul de ionizare, electropozitivitatea şi electronegativitatea,
caracterul acido-bazic, caracterul legăturilor chimice.
5. F; Z = 9 // 1s2; 2s2,2p5
P; Z = 15 // 1s2; 2s2,2p6; 3s2, 3p3
Ca; Z = 20 // 1s2; 2s2,2p6; 3s2, 3p6; 4s2

Testul de autoevaluare nr.2

1. 654g Mg(HSO4)2; 392g H2SO4; 690g K2CO3
2. EgHNO3 = 63g; EgCa(OH)2 = 37g; EgNa3PO4 = 49,33g
3. Rezolvare:
- Se calculează mai întâi echivalentul-gram (Eg) al clorurii de aluminiu
(care este o sare):
EgAlCl3 = MAlCl3/3 = 44,5 g
- Se calculează numărul de echivalenţi-gram corespunzător celor 8,9 g:
Nr. Eg AlCl3 = 8,9/44,5 = 0,2
- Se determină concentraţia normală a soluţiei (din definiţie):
0,2 Eg ............................ 200 cm3
x ................................ 1000 cm3
x = 0,2x1000/200 = 1 → N = 1
4. Rezolvare:
- Se calculează masa moleculară a substanţei:
MHCl = 1+ 35,5 = 36,5
- Se aplică definiţia concentraţiei molare:
3,65g HCl ................................. 1 dm3
x ........................................ 0,1dm3
x = 3,65x0,1 = 0,365 g HCl
5. Rezolvare:
- Se calculează masa de soluţie:
ms = 50 + 500 = 550g
- Se aplică formula de calcul a concentraţiei procentuale:
50
c 100  9,1%
550

Recapitulare:
 Atomul este format din nucleu (neutroni şi protoni) şi inveliş electronic
(orbitali atomici şi electroni).
18
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

 Sistemul periodic este format din grupe (principale şi secundare) şi

perioade, în funcţie de variaţia caracteristicilor fizico – chimice ale fiecărui
element chimic.
 Principalele mărimi utilizate în rezolvarea aplicaţiilor practice sunt: masa
atomică şi moleculară, molul şi echivalentul-gram.
 Concentraţia procentuală de masă reprezintă masa de substanţă, în
grame, dizolvată în 100 g soluţie.
 Concentraţia molară reprezintă numărul de moli de substanţa dizolvată
într-un litru de soluţie.
 Concentraţia normală reprezintă numărul de echivalenţi-gram de
substanţă dizolvaţi într-un litru de soluţie.

Concluzii:
- Fiecare atom este caracterizat de:
Z - numărul atomic - indică numărul protonilor şi este egal cu
numărul de electroni din invelişul electronic
A – număr de masă - indică numărul total de nucleoni.
- Mărimile fundamentale utilizate în chimie sunt: masa atomică, masa
moleculară, molul, echivalentul-gram
- Principalele tipuri de concentraţii utilizate în practică sunt: concentraţia
procentuală, concentraţia molară şi concentraţia normală.

Bibliografie:
[1]. Guran C., Chimie anorganică, Ed. ASAB, Bucureşti, 2008
[2]. Nacea V., Boscencu R., Chimie Anorganică - vol.II, Ed. Tehnoplast,
2001
[3]. Naum N., Zagan S., Chimie - Curs pentru ingineri, Ed. Ovidius
University Press, Constanţa, 2004;
[4]. Popa N., Chimie generală, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000
[5]. Rosca I., Sutiman D., Sibiescu D., Doncescu Gh., Introducere în
chimia anorganică modernă: atom, moleculă, substanţă, Ed.
Performantica, Iaşi, 2000

19