CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Unitatea de învăţare nr. 6

LUBRIFIANŢI

Cuprins Pagina
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6
6.1 Noţiuni generale
6.2 Lubrifianţi gazoşi
6.3 Lubrifianţi lichizi
6.4 Lubrifianţi amorfi
6.5 Lubrifianţi solizi
6.6 Caracteristicile fizico – chimice ale lubrifianţilor
6.7 Determinarea experimentală a viscozităţii cinematice a unui lubrifiant lichid
Test de autoevaluare nr. 7
Lucrare de verificare – Unitatea de învăţare nr. 6
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie – Unitatea de învăţare nr. 6

82
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare nr. 6

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 6 sunt:

 Definirea mărimilor şi parametrilor ce caracterizează un lubrifiant;

 Explicarea proprietăţilor de interes practic ale lubrifianţilor;
 Evidenţierea rolului aditivilor;
 Deprinderea abilităţilor necesare manipulării şi efectuării unor
determinări experimentale.

6.1 Noţiuni generale

Lubrifianţii sunt substanţe care se întrebuinţează în scopul micşorării frecării dintre

piesele mobile ale mecanismelor în funcţiune, pentru a evita încălzirea şi uzarea acestora.
Utilizarea în practică a lubrifianţilor este condiţionată de proprietăţile pe care le au şi de
condiţiile concrete în care vor fi folosiţi ca: tipul de motor sau utilaj, temperatura de funcţiune,
turaţia pieselor în mişcare.
Moleculele polare de lubrifiant se adsorb şi se orientează la suprafeţele solide, dând
naştere unor pelicule datorită cărora frecarea dintre suprafeţele solide este înlocuită cu
frecarea internă între straturile de lubrifianţi. Acest film trebuie să aibă o grosime suficient de
mare pentru a acoperi proeminenţele maxime ale asperităţilor celor două suprafeţe.
Cu cât suprafeţele sunt mai netede, cu atât ungerea se poate realiza cu un strat mai
subţire de lubrifiant. În cadrul acestui proces, lubrifianţii sunt supuşi solicitărilor termice,
mecanice şi chimice.
Din punct de vedere chimic, rolul lubrifianţilor constă în înlăturarea căldurii formate prin
frecare şi prin combustie, precum şi scăderea vitezelor de coroziune datorită influenţei
concomitente a umidităţii şi oxigenului din aer şi în parte de produsele de ardere.

6.2 Lubrifianţi gazoşi

Acest tip de lubrifiant are până în prezent aplicaţii limitate. Gazele, respectiv aerul,
care este cel mai folosit lubrifiant gazos, are viscozitate redusă (de circa 1000 ori mai mică
decât a unui ulei şi de aproximativ 50 ori mai mică decât cea a apei), iar acest lucru
reprezintă un avantaj important pentru maşinile cu turaţii mari şi pentru aparate de precizie.
În lagărele cu aer căldura produsă prin frecare este redusă, deci şi uzura este foarte redusă.

83
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Acest rezultat este normal deoarece în funcţionare suprafeţele nu se ating, fiind

separate de un film de gaz.
Dar lubrifierea cu gaz are şi unele dezavantaje:
- Gazele nu au proprietatea de onctuozitate, deci nu permit funcţionarea în regim limită
şi semifluid;
- Sunt necesare măsuri speciale la oprire şi pornire sau să fie utilizate materiale cu
proprietăţi bune de frecare uscată (fontă, oţel grafitat);
- Necesită prelucrări foarte precise a suprafeţelor metalice.

6.3 Lubrifianţi lichizi

Denumirea de uleiuri minerale este atribuită uzual pentru uleiurile obţinute din ţiţei,
care sunt amestecuri naturale complexe de hidrocarburi. Deosebim şi uleiuri sintetice care se
obţin din diferiţi monomeri, prin reacţii de policondensare şi polimerizare.
Obţinerea şi compoziţia lubrifianţilor lichizi (uleiuri minerale)
Materia primă de bază folosită în obţinerea uleiurilor minerale este păcura rezultată ca
reziduu la distilarea primară a ţiţeiului. Prin prelucrare la presiune scăzută, păcura este
fracţionată în motorină grea, ulei uşor, ulei mediu, ulei greu şi smoală. Uleiurile astfel obţinute
sunt supune unor operaţii de purificare (rafinare) pentru îndepărtarea unei părţi din
hidrocarburile aromatice nesaturate, a substanţelor asfalto – răşinoase şi a compuşilor cu
sulf, azot şi oxigen.
Rafinarea se face prin tratare cu acid sulfuric, cu solvenţi selectivi, prin hidrofinare, prin
cristalizare la temperaturi scăzute. Calitatea şi compoziţia uleiurilor depinde de procesul
tehnologic aplicat. Uleiurile minerale sunt constituite în principal din hidrocarburi cu masa
moleculară cuprinsă între 300 – 800. În uleiuri predomină alcanii, cicloalcanii şi hidrocarburile
aromatice, care imprimă una din caracteristicile lor.
Pentru proprietăţile lubrifiante cea mai importantă clasa de hidrocarburi este cea a
alcanilor. Uleiurile mai conţin în cantităţi mici răşini, substanţe neutre. Uleiurile minerale
rafinate obţinute din păcură nu au toate proprietăţile fizico – chimice şi funcţionale cerute de
practica industrială şi ca urmare se corectează prin adăugarea unor aditivi în proporţie de 1 –
20%. În general uleiurile astfel obţinute se împart în trei categorii, după preponderenţa unui
anumit tip de hidrocarbură: uleiuri naftenice, uleiuri mixte, uleiuri parafinice.
Clasificarea lubrifianţilor lichizi:
Uleiurile minerale există într-o mare varietate de sortimente, compoziţie, proprietăţi şi
întrebuinţări.
Clasificarea uleiurilor:
Uleiuri lubrifiante. Din această categorie fac parte următoarele tipuri de uleiuri:
- uleiuri lubrifiante pentru motoare cu ardere internă;
- uleiuri lubrifiante pentru utilaje mecanice industriale (uleiuri industriale);
- uleiuri lubrifiante pentru mecanisme speciale (angrenaje, osii, în marină);
- uleiuri lubrifiante pentru cilindrii maşinilor cu abur, turbine cu abur şi de apă;
84
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

- uleiuri lubrifiante pentru compresoare de aer, suflante de aer, maşini frigorifice

Uleirui nelubrifiante:
- uleiuri electroizolante;
- fluide hidraulice;
- fluide de amortizare;
- uleiuri cu destinaţie specială

6.4 Lubrifianţi amorfi

Lubrifianţii amorfi sunt unsorile şi vaselinele. Sunt sisteme complexe semisolide
alcătuite din două faze:
- o fază lichidă care reprezintă mediul de dispersie (ulei mineral sau sintetic) şi
- o fază solidă dispersată formată din săpunuri metalice, hidrocarburi solide şi aditivi.
Faza de dispersie reprezintă 75 – 90% din greutatea unsorii şi îi conferă acesteia
proprietăţi lubrifiante. Faza dispersă formează carcasa structurală a unsorii şi îi conferă
acesteia însuşiri specifice.
Vaselina naturală se obţine prin prelucrarea păcurii. Ea are punctul de înmuiere cuprins
între 35-40 oC. Vaselina tehnică se obţine prin amestecarea uleiului mineral cu parafină şi
cerezină. Vaselinele se utilizează pentru protecţie anticorozivă şi nu pentru ungere.
Unsorile consistente sunt lubrifianţi semilichizi, recomandaţi pentru lubrifiere în cazurile
în care dispozitivul nu poate reţine uleiul lubrifiant (angrenaje deschise).
Obţinerea unsorilor consistente
În cazul unsorilor pe bază de săpunuri se urmăreşte mai întâi obţinerea acestora într-o
concentraţie minimă de ulei mineral (20- 30%), în apă.
Stratul de ulei în care se găseşte săpunul în stare de dispersie se încălzeşte la 373 oK
pentru evaporarea urmelor de apă, după care se adaugă restul de ulei.
Produsul se încălzeşte la o temperatură superioară punctului de topire a săpunului, se
omogenizează prin amestecare şi se lasă la răcire.
După răcire, săpunul cristalizează şi formează scheletul structural, dând produsului
consistenţă.
Clasificare
Unsorile pot fi clasificare în funcţie de următoarele criterii, astfel:
1) După destinaţie:
 unsori de uz general;
 unsori pentru protejarea suprafeţelor metalice;
 unsori de etanşare;
 unsori pentru mărirea coeficientului de frecare.
2) După natura fazei solide, săpunurile pot fi săpunuri de Ca, Al, Na, Li, Pb, săpunuri
complexe, hidrocarburi solide;
3) După consistenţă, unsorile se clasifică în funcţie de indicele de consistenţă care are
valori cuprinse între 0 şi 6.
85
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

6.5 Lubrifianţi solizi

Aceste substanţe solide se pot introduce la un moment dat în compoziţia unui lubrifiant
atunci când datorită condiţiilor de lucru, compoziţia şi proprietăţile acestuia se pot modifica.
Clasificarea lubrifianţilor solizi:
Lubrifianţii solizi se pot clasifica în funcţie de structura acestora.
a) Lubrifianţi solizi cu structură cristalină lamelară
Lubrifiantul solid trebuie să aibă următoarele caracteristici:
- Rezistenţă la forfecare şi duritate redusă pentru a avea un coeficient de frecare mic;
- O bună aderenţă la materialul de bază;
- Elasticitate, bună conductibilitate şi stabilitate termică, densitate redusă;
- Inerţie chimică;
- Granulaţie redusă şi lipsa particulelor abrazive;
- Lipsă de corozivitate.
Acest tip de substanţe prezintă legături puternice între atomii aceluiaşi strat şi legături
slabe intre atomii straturilor vecine. Alunecarea straturilor interpuse intre suprafeţele de
contact se realizează cu uşurinţă, ceea ce determină valori scăzute ale coeficienţilor de
frecare.
Din această categorie de lubrifianţi fac parte:
- grafitul (C);
- disulfura de molibden (MoS2);
- nitrura de bor (BN)3.

- Grafitul (C) - Carbonul se găseşte în stare elementară în două forme alotrope: grafit
şi diamant. Cristalele de grafit au formă de plăci sau prisme plate cu bază hexagonală ce
clivează uşor, paralel cu baza. Forma obişnuită a grafitului este aceea a unei mase
pământoase stratificate opacă, cenuşie cu luciu metalic, şi reactivitate chimică redusă.
Grafitul prezintă o structură stratificată. Fiecare atom de carbon este legat de trei atomi
de carbon vecini, prin legături covalente ce formează între ele un unghi de 120 o. Acestea duc
la formarea unei structuri perfect plane în care atomii de carbon ocupă colţurile unui hexagon
regulat.
Straturile plane de atomi ce compun un cristal sunt menţinute prin forţe de tip van der
Waals în poziţii paralele. Fiecare atom de carbon dintr-un plan dat coincide cu centrele unor
hexagoane din cele două planuri vecine.
Structura grafitului este prezentată în figura nr. VI.1.

86
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Figura nr. VI.1. Structura grafitului

Acest tip de structură explică buna conductibilitate a electricităţii paralel cu planurile de

atomi, datorită mişcării electronilor aproape la fel de liber ca în banda de conducţie a unui
conductor. Structura explică şi buna conductibilitate termică a acestei substanţe.
De asemenea structura lamelară explică clivajul, uşor paralel cu planurile de atomi
legate numai prin legături slabe van der Waals şi uşurinţa de a intercala atomi străini între
straturile de atomi. În procesul de frecare, grafitul se organizează în pachete (role) ce
transformă mişcarea de alunecare în mişcare de rostogolire micşorând astfel frecarea.
Datorită acestei structuri, grafitul se foloseşte şi ca adaos în lubrifianţii lichizi.
- Nitrura de bor, (BN)3 - are structură hexagonală, stratificată, asemănătoare cu a
grafitului, aşa cum este prezentată în figura nr. VI.2.

Figura nr. VI.2. Structura nitrurii de bor

Această varietate, numită şi „grafit anorganic” este incoloră, moale, clivează şi este
izolator electric. Datorită acestor proprietăţi este folosită ca lubrifiant.

- Disulfura de molibden, MoS2 - în figura nr. VI.3 se ilustrează structura disulfurii de

molibden, cu evidenţierea planului –S-S- , care este planul de alunecare.

87
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Figura nr. VI.3. Structura disulfurii de molibden

Substanţa este stabilă termic în intervalul – 40oC până la 350oC, are acţiune lubrifiantă
la presiuni normale dar şi în vid. Acţiunea de lubrifiant se explică prin formarea unor legături
puternice între atomii metalului şi sulf (Me-S) şi legături slabe sulf - sulf (S-S) de tip van der
Waals. Alunecarea se face în planul legăturilor S-S. În filmul de disulfură de molibden există
mai multe planuri de alunecare şi coeficientul de frecare va fi mic. Bisulfura de molibden se
utilizează ca aditiv şi sub formă de adaosuri pentru lubrifianţi plastici.

b) Substanţe organice macromoleculare:

Teflonul. Acest compus se obţine prin polimerizarea tetrafluoroetenei. Este un produs
macromolecular solid, cristalizat, de culoare alb – galben stabil termic până la 280 – 300oC.
La 370oC trece din starea cristalină în starea amorfă, cu o creştere de volum de 28%.
Efectul lubrifiant este datorat alunecării straturilor subţiri cristaline, unele pe suprafaţa
altora, atunci când este interpus între suprafeţe metalice aflate în mişcare. Teflonul poate fi
utilizat pe intervalul de temperatură – 800C şi + 2500C.

6.6 Caracteristicile fizico - chimice ale lubrifianţilor

Cei mai importanţi şi mai utilizaţi lubrifianţi sunt cei lichizi, din acest motiv in continuare
se prezintă principalele caracteristici ale acestor lubrifianţi. Proprietăţile fizico–chimice ale
uleiurilor lubrifiante depind de natura materiei prime din care s-au obţinut, de tehnologia
utilizată la fabricare, precum şi de natura aditivilor folosiţi pentru ameliorarea însuşirilor lor.

6.6.1. Caracteristici reologice (de curgere)

Utilizarea în practică a lubrifianţilor este condiţionată de proprietăţile pe care le au şi
de condiţiile concrete de lucru.
- Densitatea absolută şi relativă
Acest tip de densitate foloseşte la identificarea uleiurilor, mai ales a celor parafinice
care au densitate mai mică decât a celor naftenice. Densitatea are o mare importanţă în
stabilirea condiţiilor de centrifugare, iar volumul ocupat la un moment dat de un ulei se poate

88
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

calcula pe baza unor tabele care conţin coeficienţii de corecţie ai volumului în funcţie de
temperatură.
Determinarea densităţii se realizează cu ajutorul unor densimetre la temperaturi ce fac
posibilă determinarea. Unele truse conţin un termostat în care se introduce cilindrul în care
se face determinarea ce menţine constantă temperatura la o anumită valoare. Densimetrele
vor indica direct densitatea la 15oC, fără a fi nevoie de o corecţie ulterioară. În acest caz
densimetrele sunt calibrate special la temperatura de lucru. În lipsa acestor densimetre
speciale se procedează la corecţii de temperatură.
- Viscozitatea
Aceasta reprezintă în primul rând proprietatea intrinsecă de curgere a unui lubrifiant în
special lichid ce influenţează calităţile de exploatare ale acestora. Ea determină mărimea
coeficientului de frecare, pierderile de căldură, cantitatea de căldură rezultată prin frecare,
pierderile de putere, precum şi viteza de curgere a acestuia printre suprafeţele metalice.
O viscozitate prea mică nu permite menţinerea filmului de ulei între piesele în mişcare,
iar o viscozitate prea mare scade randamentul mecanic al motorului şi îngreunează
alimentarea cu ulei a locurilor de ungere.
Creşterea temperaturii la care se utilizează uleiul intensifică reacţia de oxidare a
acestuia şi ca urmare viscozitatea lui creşte. Astfel, când motorul ajunge în regim de
funcţionare normală, temperatura motorului creşte şi viscozitatea scade, însă uleiul trebuie să
asigure şi în aceste condiţii o ungere normală.
Prin scăderea sau mărirea temperaturii cu câteva zeci de grade, viscozitatea îşi
modifică valoarea de câteva sute de ori. Această dependenţă se manifestă în special la
temperaturi joase.
Determinarea viscozităţii se poate face cu ajutorul viscozimetrelor, iar capacitatea de
ungere se determină cu ajutorul comparatorului, în cazul în care se doreşte să se stabilească
dacă un ulei uzat mai asigură ungerea. Comparatorul determină depăşirea limitelor de
admisibilitate ale viscozităţii uleiului uzat prin compararea acestuia cu uleiului proaspăt.
Comparatorul prezintă două rezervoare, unul pentru uleiul proaspăt şi unul pentru
uleiul uzat, cu capacitatea de 5 ml. Aceste mici rezervoare sunt în legătură cu două canale
de scurgere situate pe un plan înclinat. La înclinarea aparatului cele două uleiuri vor curge cu
viteze determinate de viscozităţile lor. În momentul în care uleiul proaspăt atinge un reper de
pe un comparator se opreşte curgerea şi se observă poziţia uleiului uzat în raport cu două
repere limită ce determină situarea uleiului în limitele admisibile sau în afara lor. Metoda
poate fi aplicată numai dacă nu s-a efectuat amestecarea, în sistem, a celor două tipuri de
uleiuri diferite.
- Temperatura (punctul) de curgere
Reprezintă temperatura cea mai scăzută la care, în condiţii determinate, lubrifiantul
lichid nu mai curge în conducte.
- Temperatura (punctul) de tulburare
Este temperatura cea mai ridicată la care, în condiţii determinate, apar primele cristale
de parafină (hidrocarburi saturate cu masă moleculară mare).

89
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

În cursul răcirii uleiurilor minerale, o parte din hidrocarburile componente tind să se

solidifice. Primele cristale de parafină apar la temperatura de tulburare; prin răcirea în
continuare a uleiului se poate atinge temperatura de congelare, când uleiul nu mai curge.
- Temperatura (punctul) de congelare
Este temperatura la care uleiul îşi pierde fluiditatea transformandu-se într-o masă
solidă, încât nu mai curge sub acţiunea propriei greutăţi. Congelarea are loc datorită formării
unor reţele de cristale de parafină care imobilizează hidrocarburile rămase lichide.

6.6.2. Caracteristici tensio – active

- Ungerea are drept scop micşorarea frecării dintre două suprafeţe solide.
- Adsorbţia uleiului la suprafaţa metalului are loc prin orientarea substanţelor polare
din ulei cu grupa polară spre metal, stabilindu-se între acestea interacţiuni de natură
electrostatică.
- Onctuozitatea lubrifianţilor este o proprietate de bază şi reprezintă capacitatea de a
adera la suprafeţele metalice şi de a forma pe acestea o peliculă rezistentă care să
împiedece contactul direct dintre piesele aflate în mişcare în scopul eliminării frecărilor uscate
şi asigurării ungerii la limită.
Aprecierea calităţii de ungere ale uleiurilor se face prin încercarea mecanică pe
dispozitive sau maşini care permit studierea onctuozităţii, măsurarea rezistenţei peliculei e
ulei, determinarea uzurii şi a presiunii la care se produce gripajul.
- Spumarea şi stabilirea unei spume sunt favorizate de temperatură, presiune, agitare,
prezenţa apei şi a substanţelor tensioactive. Spumarea produce oxidarea uleiului şi
îngreunează alimentarea cu ulei.
Caracteristica de spumare se determină prin suflarea, în condiţii determinate de
temperatură, a unui volum constant de aer printr-o sferă poroasă imersată în ulei şi se
exprimă prin volumul de spumă produs după 5 minute de agitare şi 10 minute de repaus.

6.6.3. Caracteristici termice

- Punctul de inflamabilitate al uleiurilor se determină cu aparatul Pensky – Martens
sau Marcuson. Punctul de inflamabilitate este o indicaţie a volatilităţii uleiului care prezintă
utilitate atât în legătură cu consumul de ulei cât şi privind pericolul de incendiu, de ardere, de
autoaprindere.
- Punctul de autoaprindere este temperatura la care uleiul se aprinde în contact cu
aerul sau oxigenul, în absenţa unei flăcări. Punctul de autoaprindere scade când creşte
viscozitatea sau masa moleculară.
- Temperatura de ardere a uleiului este cu 30 – 50oC mai mare decât punctul de
inflamabilitate.
- Solicitarea termică are loc la temperaturi de 400 – 600K când sunt favorizate
reacţiile de oxidare puternică în prezenţa aerului atmosferic. Acţiunea chimică oxidantă a
aerului este determinată ca intensitate, de compoziţia lubrifiantului, de temperatură, presiune,
de acţiunea catalitică a produselor metalice de uzare, de intensitatea agitării uleiului.
Ameliorarea stabilităţii chimice a uleiurilor se face prin adăugarea de inhibitori de oxidare.

90
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

6.6.4. Caracteristici de stabilitate şi puritate

- Aciditatea uleiurilor minerale
Aciditatea unui ulei lubrifiant poate fi de natură minerală şi organică.
Aciditatea minerală se întâlneşte în special la uleiurile rafinate cu ajutorul acidului
sulfuric, care a fost incomplet neutralizat şi spălat cu apă. Uleiurile minerale bine rafinate au
o aciditate minerală mică.
Aciditatea organică provine din acizii naftenici care se găsesc în uleiurile minerale,
precum şi din acizii sulfonici, diverşi acizi graşi, etc. În timpul utilizării lor, aciditatea creşte
datorită contactului cu aerul.
Prezenţa acizilor minerali sau organici în uleiurile minerale folosite ca lubrifianţi este
nedorită, deoarece acest component determină coroziunea pieselor unse.
- Cifra de aciditate a uleiurilor minerale
Aciditatea unui ulei se exprimă cu ajutorul cifrei (indice) de aciditate care reprezintă
cantitatea de KOH exprimată în mg necesară pentru a neutraliza aciditatea totală (organică şi
minerală), dintr-un gram de ulei.
Cifra de aciditate se poate determina experimental prin titrare cu o soluţie alcoolică de
KOH n/10, în prezenţa indicatorului fenolftaleină pentru uleiuri deschise la culoare sau
timolftaleină pentru uleiurile de culoare inchisă.
Uleiurile foarte slab acide, cum este uleiul de transformator sau pentru turbinele cu
vapori, se titrează cu o soluţie alcoolică n/20, iar cele cu aciditate mare cu o soluţie alcoolică
de KOH n/5.
Uleiurile minerale utilizate ca lubrifianţi trebuie să fie lipsite de aciditate (organică sau
minerală), deoarece aceasta determină coroziunea pieselor unse. Aciditatea este mică dacă
uleiurile au fost bine rafinate, însă creşte în timpul utilizării datorită tendinţei de oxidare a
hidrocarburilor în contact cu aerul.
- Bazicitatea şi cifra de bazicitate totală (TBN).
Bazicitatea unui ulei mineral apare datorită prezenţei substanţelor cu caracter bazic,
prezente la un moment dat în compoziţia uleiului.
Pentru determinarea cifrei de bazicitate se foloseşte un aparat special care măsoară
presiunea determinată de degajarea CO2 în timpul reacţiei dintre uleiul mineral bazic şi un
acid tare care reacţionează cu aditivii bazici din ulei. Presiunea determinată prin degajarea
CO2 este direct proporţională cu concentraţia aditivului, exprimată ca TBN (Total Base
Number).
- Conţinutul de apă
Determinarea conţinutului de apă se realizează pe baza reacţiei dintre apă şi hidrura
de calciu în urma căreia rezultă degajare de hidrogen gazos. Reacţia are loc într-un vas de
reacţie închis etanş şi prevăzut cu un manometru. Presiunea determinată de hidrogen va fi
proporţională cu cantitatea de apă existentă în acel moment în ulei.

91
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

- Continutul de impurităţi mecanice

Impurităţile din lubrifianţi pot fi solide (praf, nisip, particule metalice, cenuşă) şi lichide
(apă, combustibil lichid). Acestea intensifică uzura, favorizează catalitic oxidarea uleiului,
favorizează ruginirea şi acţiunea corozivă a acizilor şi bazelor.
Determinarea impurităţilor se face prin metoda petei de ulei care permite aprecierea
gradului de impurificare a uleiului cu produse de oxidare şi a eficienţei aditivilor dispersaţi.
Metoda constă în examinarea aspectului petei pe care o lasă o picătură de ulei pe o
hârtie de filtru specială. Examinarea se face după o perioadă de 24 de ore. În acest timp
uleiul difuzează prin porii hârtiei de filtru formând o pată caracterizată de următoarele zone
concentrice:
- o zonă centrală care este închisă la culoare şi în care sunt concentrate substanţele
insolubile;
- o aureolă care desparte zona centrală de zona de difuziune;
- o zonă exterioară de difuziune;
- o zonă translucidă lăsată de uleiul filtrat.
După intensitatea culorilor zonelor centrală şi exterioară de difuziune se apreciază
gradul de contaminare, iar după lăţimea zonei de difuziune se apreciază eficacitatea
dispersantului.
- Stabilitatea la oxidare reprezintă capacitatea lubrifianţilor de a-şi păstra
nemodificate însuşirile iniţiale timp cât mai îndelungat, în decursul depozitării sau utilizării lor.

6.7 Determinarea viscozităţii cinematice

a unui lubrifiant lichid

Consideraţii teoretice
Calitatea unui ulei lubrifiant este unul din factorii care determină durabilitatea unui
motor şi este pusă în evidenţă de valorile obţinute experimental pentru viscozitate.
Viscozitatea cinematică se determină cu ajutorul viscozimetrelor capilare, măsurându-se
timpul de scurgere a unui anumit volum de produs printr-un tub capilar calibrat.

Aparatură şi reactivi
- baie ultratermostat (cu mediu de încălzire apă sau ulei);
- vâscozimetru Ubbelohde
- termometru (50 – 105 oC);
- cronometru;
- produşi de analizat;
- solvenţi pentru curăţarea viscozimetrului.

92
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Părţile componenete ale viscozimetrului

Ubbelohde:
1, 2, 3 – tuburi (braţe) de sticlă;
4 – rezervor produs petrolier;
5 – rezervor inferior;
6 – tub capilar;
7- rezervor calibrat de volum constant;
8 – rezervor suspendat;
M – reper până la care se introduce
produsul petrolier;
M1 – reper superior;
M2 – reper inferior
Fig. nr. VI.1. Viscozimetrul Ubbelohde

Mod de lucru
- Se curăţă viscozimetrul cu solvenţi şi se usucă prin suflare cu aer; la începerea
determinării acesta trebuie să fie perfect curat şi uscat, fără impurităţi;
- Se introduce produsul în capilară, prin braţul 3 până la reperul M de pe rezervorul
inferior 5;
- Se aduce baia la temperatura de lucru (40 – 45 oC);
- Se aşează capilara în baia termostat;
- Se introduce termometrul în braţul 3;
- Când temperatura băii şi temperatura produsului au ajuns la valoarea de lucru şi se
menţin constante timp de 5 minute, se aspiră produsul printr-un tub de cauciuc montat la
capătul tubului 2, până când acesta depăşeşte reperul superior M 1 (tubul 1 se obturează în
timpul aspiraţiei) al balonului Ubbelohde de volum constant;
- Se lasă produsul să curgă (destupând tubul 1) şi se porneşte cronometrul în
momentul când meniscul inferior al lichidului atinge reperul M1;
- Se opreşte cronometrul când meniscul lichidului atinge reperul M2 al balonului
Ubbelohde de volum constant şi se notează timpul în secunde, t.

Exprimarea rezultatelor
Viscozitatea cinematică se calculează cu formula:

  k  t cSt 
în care:
ν = viscozitatea cinematică, în cSt;
t = timpul, în secunde;
k = constanta aparatului (k = 1 cSt/s)

93
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Tabel cu rezultate

Viscozitatea determinată cu
Nr.
Produs petrolier viscozimetrul Ubbelohde
det. o
temperatura ( C) timp (s) k (cSt/s) ν (cSt)
1.
2.
3.

Test de autoevaluare 7
1. Care este efectul produs de acizii aflaţi în compoziţia uleiurilor minerale
folosite ca lubrifianţi?
2. Cum se determină cantitatea de apă din compoziţia unui lubrifiant?
Scrieţi ecuaţia reacţiei chimice care are loc.
3. Definiţi viscozitatea cinematică a unui combustibil.
4. Enumeraţi caracteristicile tensio-active ale lubrifianţilor
5. Care sunt lubrifianţii solizi cu structură cristalină lamelară?
(Răspunsurile acestui test se găsesc la pagina 95)

De reţinut:
- Definiţia lubrifianţilor.
- Structura lubrifianţilor solizi.
- Definiţiile caracteristicilor fizico–chimice ale lubrifianţilor.
- Formulele de calcul şi unităţile de măsură ale caracteristicilor cinematice
pentru lubrifianţi.

Lucrare de verificare la Unitatea de învăţare nr. 6

1. Definiţi noţiunea de lubrifiant.
2. Ce diferenţă există între compoziţia uleiurilor minerale şi a celor
sintetice?
3. Enumeraţi câteva caracteristici ale lubrifianţilor solizi.
4. Care sunt principalele caracteristici reologice ale lubrifianţilor lichizi?
5. Definiţi următoarele noţiuni: cifra de aciditate, cifra de bazicitate,
onctuozitatea şi spumarea.
6. Care sunt asemănările şi deosebirile între vaseline şi unsori? Sunt
interschimbabile cele două categorii de substanţe?

94
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de

autoevaluare

Test de autoevaluare nr. 7

1. Prezenţa acizilor (minerali sau organici) în uleiurile minerale folosite ca
lubrifianţi conduce la coroziunea pieselor unse (fenomen nedorit).
2. Determinarea conţinutului de apă din compoziţia unui lubrifiant are la bază
reacţia dintre apă şi hidrura de calciu, în urma căreia rezultă hidrogen,
presiunea determinată de acesta fiind proporţională cu cantitatea de apă.
Ecuaţia reacţiei chimice este: H2O + CaH2 = Ca(OH)2 + H2
3. Viscozitatea cinematică reprezintă raportul dintre viscozitatea dinamică şi
densitatea absolută, la aceeaşi temperatură.
4. Caracteristicile tensio–active ale lubrifianţilor sunt: ungerea, adsorbţia,
onctuozitatea şi spumarea.
5. Din categoria lubrifianţilor solizi cu structură cristalină lamelară, fac parte:
grafitul (C), disulfura de molibden (MoS2) şi nitrura de bor (BN)3.

Recapitulare:
 Lubrifianţii sunt substanţe sau amestecuri de substanţe care au
proprietatea de a micşora forţele de frecare între două suprafeţe metalice
aflate în contact, diminuând uzura acestora.
 Lubrifianţii pot fi: gazoşi, lichizi, amorfi şi solizi, cei mai utilizaţi fiind cei
aflaţi în stare de agregare lichidă.
 Proprietăţile fizico-chimice ale uleiurilor lubrifiante depind de natura
materiei prime din care s-au obţinut, de tehnologia de fabricare şi de natura
aditivilor folosiţi.

Concluzii:
- Pentru îmbunătăţirea calităţii lubrifianţilor se folosesc aditivi.
- Determinarea experimentală a caracteristicilor lubrifianţilor se face pentru a
vedea dacă lubrifiantul mai asigură ungerea corespunzătoare sau dacă
trebuie schimbat.

95
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Bibliografie:
[1]. Nica A. ş.a., Alegerea şi utilizarea lubrifianţilor şi combustibililor pentru
motoare termice, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1978
[2]. Nica G. ş.a., Chimie pentru ingineri, vol. I şi II , Ed. UT Press, Cluj
Napoca, 2000
[3]. Radulescu G.A., Combustibili, uleiuri şi exploatarea autovehiculelor, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1986
[4]. Sajin T., Combustibili şi lubrifianţi – manual pentru uzul studenţilor,
Universitatea din Bacău, 2002

96