MINISTERUL EDUCAŢIEI

COLEGIUL TEHNIC ,, COSTIN D. NENIŢESCU” PITEŞTI

EXAMEN PENTRU
CERTIFICAREA COMPETENŢELOR PROFESIONALE
NIVEL 4

LUCRARE DE SPECIALITATE

TEMA: Determinarea densitatii relative a lubrifiantilor

Elev: Mihai Alina Andreea

Clasa: a XII-a F
Profil: Tehnic
Specializarea: Tehnician chimist de laborator

Coordonator,
Prof. Elena Dură

1
Cuprins

Argument

1.Functiile lubrifiantilor

2. Obţinerea lubrifianţilor în rafinărie

2.1.Solventarea cu furfurol

2.2. Dezasfaltarea reziduurilor cu propan

2.3.Aditivarea uleiurilor minerale

2.4. Hidrocracare si hidrodeparafinare .

3. Obţinerea uleiurilor comerciale

4. Caracteristici fizico-chimice ale lubrifianţilor

5. Masurarea densitatii

Bibliografie

2
Argument

Un lubrifiant este un material vâscos sau sub formă de praf, de obicei de natură organică,
care este utilizat pentru a reduce frecarea dintre două suprafețe care se află în contact. Acesta
înlocuiește frecarea uscată cu una fluidă, cu scopul de a împiedica uzura, încălzirea.

Fie că vorbim de aplicații care generează și transmit energie, reduc sau transmit forțe de
acționare, generează aer rece sau comprimat, aplicații de mașini-unelte sau multe alte zone de
producție, lubrifianții au o sarcină esențială de îndeplinit. Multe procese rulează lin doar cu soluții
de lubrifiere concepute special. Aici trebuie luate în considerare mai ales siguranța, utilajele,
procesele și sistemele. Lubrifianții pot avea o contribuție semnificativă la îmbunătățirea
productivității și eficienței, precum și la reducerea consumului energetic, de exemplu în sisteme
hidraulice, angrenaje și multe alte aplicații.

Utilizarea lubrefiantilor este atestata istoric cu peste 3000 de ani in urma, cand grasimile
animale sau vegetale erau utilizate la ungerea lemnului. Vechii egipteni amestecau piatra de var
cu uleiul de masline, obtinind o unsoare bruta pe baza de Calciu. Putem afirma, fara sa riscam prea
mult, ca lubrefiantii au fost descoperiti de catre om cel putin imediat dupa inventarea rotii, daca
nu cumva si inainte de aceasta. Putem merge si mai adanc in istorie, spunind ca “roata olarului”,
era lubrifiata de amestecul de apa si argila (Bentonita, o argila ce este folosita si azi la lubrifiere!).
Odata cu prelucrarea titeiului, o noua generatie de lubrifianti pe baza minerala a venit sa
inlocuiasca vechii lubrifianti.

Cu toate ca utilizarea lubrifiantilor este aproape la fel de veche precum omenirea, baza stiintifica ce se
axeaza pe tehnologia de lubrifiere este relativ noua. Tribologia este un termen care a aparut in anul 1966
si este stiinta care studiaza si ofera solutii pentru procesele de frecare, uzura si ungere. Termenul tribologie
este folosit acum la nivel global pentru a descrie aceasta activitate vasta cu caracter interdisciplinar in toate
aspectele sale si ofera o baza stiintifica pentru intelegerea modalitatilor de lubrifiere in diverse sisteme
tribologice.

3
1 Functiile lubrifiantilor
FUNCTIILE LUBRIFIANTILOR
 reducerea frictiunii si uzurii intre piesele aflate in contact ceea ce duce la economisirea
energiei;
 functionarea ca agenti de racire pentru piesele foarte fierbinti;
 neutralizarea acizilor din motor;
 indepartarea suspensiilor si depunerilor;
 prelungirea duratei de functionare a motorului;
 micsorarea consumul de carburant, etanseizare;
 inlesnirea transferului de energie si racire;
 protectia impotriva coroziunii.
Fabricarea unui lubrifiant care sa realizeze performantele mentionate mai sus in diferite sisteme
de lubrifiere reprezinta un proces complex de imbinare si echilibru al proprietatilor uleiului de
baza si performantele aditivului folosit.

4
2. Obţinerea lubrifianţilor în rafinărie

Uleiurile minerale sunt obţinute din prelucrarea avansată a uleiurilor brute obţinute prin
distilarea în vid a păcurii . Această prelucrare a cunoscut două etape în functie de dezvoltarea
industriei de prelucrare a ţiţeiului şi anume :
Prelucrarea clasică prin procesele de : solventare cu furfurol , deparafinare prin racire şi
filtrare cu ajutorul solvenţilor , rafinare chimică cu H2SO4 şi tratare cu pământ decolorant,
dezasfaltare cu propan .
Prelucrarea modernă : prin procesele de hidrocracare şi dezasfaltare cu propan.
Dupa aceste procese pentru a face faţă solicitărilor motoarelor , maşinilor
şi utilajelor moderne , mult mai puternice , caracteristicile naturale ale uleiurilor minerale sunt
corectate prin : aditivare (care înseamnă introducerea de aditivi , substanţe chimice, care
îmbunătăţesc anumite caracteristici sau conferă caracteristici noi legate de mărirea rezistenţei la
coroziune , la detergenţă , îmbunătăţirea onctuozităţii , vâscozitatea , etc) şi prin introducerea de
diverse adaosuri (diferite uleiuri animale sau vegetale , grafit , sulfură de molibden , etc) proces
numit compoundare.
Comparând procedeele clasice cu cele moderne de obţinere a uleiurilor se evidenţiază
avantajele celor două căi de prelucrare .
Avantajele procedeelor moderne :
 Cele mai bune caracteristici ale proceselor catalitice –prin reacţiile specifice de cracare şi
hidrogenare , fracţia mai grea din uleiurile brute e la DV ( alcătuită din hidrocarburi grele ,
răşini şi asfaltene ) se transformă într-o fracţie de ulei suplimentar faţă de procesele solventare
, rafinare chimică şi tratarea cu pămant decolorant, în care aceşti componenţi erau îndepărtaţi
) , fracţiuni de gaze combustibile , benzină , petrol şi motorina , care măresc producţia de uleiuri
şi combustibili a rafinăriei .
 Caracteristicile uleiurilor obţinute sunt de calitate superioară celor obţinute prin procedeele
vechi , astfel :
 -Indicele de vâscozitate este mai mare independent de structura materiei prime folosite ( în
special în cazul uleiurilor obţinute din ţiţeiuri de calitate inferioară);
 -Culoarea , conţinutul de cocs, conţinutul de sulf sunt mai bune decât în procedeele anterioare
ca o consecinţa a reacţiilor cumulate de hidrogenare , hidrodesulfurare

5
 Exploatarea instalaţiilor clasice este greoaie , fiecare dintre acestea prezentând nenumărate
neajunsuri :
 Solventarea cu furfurol-utilizează furfurolul (aldehidă furanică) lichid foarte toxic , instalaţia
trebuia perfect dezaerată pentru că în contact cu oxigenul furfurolul se transformă în acid
piromucic , substanţă inertă pentru proces (nu are calităţi de solvent selectiv ), care se poate
polimeriza înfundând instalaţia (opriri dese pentru curăţarea ei). De asemenea , furfurolul are
o stabilitate termica redusă , la temperaturi ridicate transformându-se în acizi și alcooli care
atacă instalația (în special vasele cu soluție de furfurol ) .
 Rafinarea chimica cu H2SO4 şi tratare cu pămant decolorant (aceleaşi observaţii ca la rafinarea
produselor petroliere albe) -nu permit automatizarea instalaţiilor,gudronul acid nu poate fi
regenerat,pămantul decolorant se dezactivează după un număr de folosiri (munți de pămant
decolorant în curtea rafinăriilor vechi ), procese greoaie cu multe operații manuale, greu de
realizat practic .
 Deparafinarea prin răcire şi filtrare cu ajutorul solvenţilor -operaţii manuale şi
 mecanice dificile (întreruperea forţată a procesului din cauza înfundării filtrelor rotative şi
filtrelor presă).
Dezavantajele procedeelor moderne (hidrocracarea , hidrodeparafinarea) :
 Investiţia iniţială construcţia instalaţiilor este mult mai mare decât a instalaţiilor clasice .
 Exploatarea instalaţiilor este mai scumpă , depăşirea parametrilor (temperatura , presiunea )
ducând la distrugerea şarjei de ulei în lucru .
 Consumul de hidrogen este mare , acesta fiind de obicei deficitar şi scump .
 În final însă , pentru alegerea uneia sau alteia din căile de obţinere a uleiurilor , în afara
avantajelor şi dezavantajelor menţionate , criteriul esential este :
 Cand materiile prime (păcurile ) sunt obţinute din ţiţeiuri parafinice se va alege procedeele
clasice : solventare cu furfurol , deparafinare cu solventi ,dezasfaltare cu propan ( datorită
compoziţiei uleiurilor bogate în hidrocarburi parafinice , deci fondul natural favorabil , ştiut
fiind că principale calităţi ale uleiurilor sunt influenţate pozitiv de compoziţia parafinoasă a
materiilor prime , se vor utiliza aceste procese , care sunt de fapt procese fizice de separare ,
extractie cu solvenţi , distilare , etc ).
 Cand materiile prime (păcurile ) sunt obţinute din ţiţeiuri de natură naftenaromatică , se va
alege calea procedeelor moderne : hidrocracare , hidrodeparafinare , dezasfaltare ( prin reacţiile

6
 specifice care se produc , hidrocarburile naftenice si aromatice se transformă în hidrocarburi
parafinice ) .
2.1.Solventarea cu furfurol
Solventarea cu furfurol este procesul în care furfurolul extrage din masa de ulei compuşii
nedoriţi : răşini şi asfaltene , compuşi cu oxigen , sulf , azot , hidrocarburi aromatice policiclice .
Prin acest proces uleiurile îşi îmbunatăţesc calităţile : indicele de vâscozitate se măreşte ,
culoarea mai deschisă ,cifra de cocs mai mică.
Ca în orice proces de extracţie , instalaţia trebuie sa realizeze cele trei faze ale procesului :
a) Contactarea materiei prime (uleiul ) cu solventul fază în care solventul dizolvă şi extrage
componenţii solubili ).
b) Separarea fazelor formate : rafinatul şi extractul (faza superioară conţine hidrocarburi nedizolvate
şi o mică parte de solvent – rafinatul ; faza inferioară este formată din cea mai mare parte de solvent
şi componenţii extraşi din ulei –extractul) .
c) Recuperarea solventului din extract şi rafinat şi concentrarea lui din soluţiile diluate .
Fazele a si b se realizeză în coloane de extracţie , iar faza c se realizează în coloane de distilare
(evaporare , stripare şi concentrare ) .
Coloana de extracţie realizează amestecarea în contracurent a solventului cu materia primă ,
procesul fiind o extracţie lichid-lichid .
2.2. Dezasfaltarea reziduurilor cu propan
Dezasfaltarea este un proces de extracţie lichid-lichid , prin care din reziduurile de la DV se
separă componenţii cei mai grei – răşini şi asfaltene –în scopul obţinerii unui ulei rezidual şi a unei
asfalt , materie primă pentru obţinerea bituumului şi a combustibililor grei : păcură , combustibili
focare . Uleiul rezidual conţinut reziduul de la DV are calităţi superioare şi anume I.V. ridică şi
vascozitatea. Pe de altă parte asfaltul conţinut în reziduul de la DV nu poate fi folosit ca atare
pentru obţinerea bituumului ci trebuie eliminaţi componenţii uşori produsul respectiv fiind de
consistenţă moale .
Solventul cel mai eficient este propanul lichid . Dezasfaltarea cu propan este un proces de
extracţie lichid-lichid , solventul folosit –propanul lichid -fiind un solvent nepolar , va dizolva
compuşii de acelaşi fel – hidrocarburi parafinice , mai puţin hidrocarburi naftenice şi deloc
hidrocarburi aromatice , răşinile şi asfaltenele . Deasemenea , fiind o hidrocarbură cu greutate
moleculară mică va dizolva în primul rând hidrocarburile cu greutăţi moleculare mai mici .

7
 Factorii care influenţează procesul :
- temperatura – cu creşterea ei crescând selectivitatea şi micşorându-se puterea de dizolvare ,
temperatura care dictează şi presiunea din sistem necesară menţinerii propanului în fază lichidă ,
- presiunea care influenţează solubilitatea uleiului în propan ,creşterea presiunii ducând la creşterea
randamentului de ulei în dauna calităţii acestuia ,
-puritatea propanului care influenţează presiunea sistemului şi randamentul procesului ,
- raţia de solvent care determină randamentul şi calitatea produselor obţinute .
2.3.Aditivarea uleiurilor minerale
Aditivarea este operaţia de adăugare într-un produs petrolier (ulei mineral ) , a unui aditic ,
adică un ingredient chimic , care trebuie să îmbunătăţească anumite proprietăţi fizico-chimice ,
sau să confere proprietăţi noi produsului respectiv .
Aditivarea se realizează în instalaţia AFU ( aditivarea şi formularea uleiurilor ) .
Operaţiile care se realizează în instalaţie sunt : măsurarea componenţilor (atât tipurilor de
uleiuri din diferite instalaţii pentru obţinerea uleiului de bază , cât şi a cantităţilor de aditiv )
încălzirea (pentru realizarea unei amestecări mai eficiente şi obţinerea unor amestecuri omogene )
şi amestecarea .
Instalaţiile pot fi cu funcţionare discontinuă ( cand cantităţile de uleiuri sunt mici şi este un
număr mare de sortimente care se schimbă frecvent ) şi continuă (cantităţi mari de uleiuri ,
randamente mai bune).
Principalele tipuri de aditivi folosite la tratarea uleiurilor minerale sunt : anticongelanţi
(depresanţi ) , pentru îmbunătaţirea vâscozităţii şi indicelui de vâscozitate , pentru îmbunătăţirea
onctuozităţii şi rezistenţei filmului de ulei , antioxidanţi , anticorozivi , contra ruginii , detergenţi,
antispumanţi , polifuncţionali .
2.4. Hidrocracare si hidrodeparafinare .
Ambele procese sunt procese de cracare , hidrocracarea fiind un proces mai sever , iar
hidrodeparafinarea fiind tot un proces de hidrocracare , dar mai blând , deci condiţii de reacţie mai
blânde , cu rolul principal de a îmbunătăţi temperatura de congelare a uleiurilor.
Hidrocracarea este un proces dublu de cracare şi hidrogenare care se desfaşoară în prezenţa
catalizatorilor cu funcţiune dublă , suport de alumină pentru favorizarea reacţiilor de hidrogenare
.
Factorii principali ai procesului sunt :

8
- temperatura de 400 ° C si 375 ° C pentru hidrocracare , respectiv hidrodeparafinare ,
- presiune ridicată (15 at pentru hidrocracare , respectiv 60 at pentru hidrodeparafinare ) ,
-raport H2/materie primă ridicat , datorită numeroaselor reacţii şi pentru protecţia catalizatorului .
Instalaţiile de hidrocracare şi hidrodeparafinare utilizează reactoare cu catalizator în strat fix ,
cu injecţie de H2 printre straturi pentru eliminarea căldurii , cu distribuitoare pentru asigurarea
contactului intim al materiei prime cu catalizatorul , separatoare de gaze de înaltă şi joasă presiune
, coloane de absorbţie cu MEA a H2S din gazele separate , care conţin în cantitate mare H2 pentru
a putea fi reintroduse în proces , coloană de stripare folosind agent de stripare gazul metan , coloane
de distilare la presiune atmosferică şi vid ( pentru hidrocracare ) .
Produsele obţinute sunt : uşoare - gaze , benzine , petrol , motorine , şi grele - uleiuri uşoare
si medii / grele .
Din cauza transformărilor specifice procesului de hidrocracare nici un component din materia
prima ( uleiurile DV şi reziduale ) nu este eliminat , ci este transformat în produse uşoare – un
avantaj major faţă de procedeele vechi de prelucrare a uleiurilor .
Uleiurile obţinute la hidrocracare sunt , faţă de materia primă ( uleiuri DV şi dezasfaltat ) cu
caracteristici superioare , cele mai spectaculoase îmbunătaţiri fiind : % cocs , % sulf , culoare
ASTM şi I.V.
Uleiurile de la hidrodeparafinare au temperaturi de congelare mult mai scăzute (-6 …-8 ° C uleiuri
hidrodeparafinate faţă de +40…+50 ° C pentru uleiurile de la hidrocracare ) .

9
 3. Obţinerea uleiurilor comerciale

Uleiurile obţinute în instalaţiile rafinariei nu pot fi folosite ca atare ; în funcţie de domeniul

lor de utilizare – uleiurile fiind sortimentul cel mai variat dintre toate produsele petroliere –
uleiurile pot avea caracteristici foarte diverse ; de aceea pentru obţinerea uleiurilor finite ,
comerciale , se vor amesteca în diferite proporţii, formând uleiul de bază , iar pentru corectarea
finală a diferitelor caracteristici va fi supus aditivării .
Pentru obţinerea diferitelor caracteristici ale uleiurilor de bază se poate face un studiu : se vor
amesteca în proporţii de 50 % si 50% două tipuri de uleiuri obţinute în instalaţiile de hidrocracare
şi hidrodeparafinare şi prin compararea acestuia cu un ulei de referinţa , se evidenţiază care sunt
neajunsurile uleiului obţinut.
Analizand principalele caracteristici ale celor doua tipuri de uleiuri (U1 şi U2 ) comparate cu
uleiuri de referinţă străine (Neutral 300 şi Neutral 500 ) se pot trage urmtoarele concluzii :
Uleiurile româneşti comparate între ele:
1. Uleiul U1 are o vâscozitate mai mică , un indice de vâzcozitate mai mare , un punct de
inflamabilitate mai mic şi o compoziţie structurală ( pe clase de hidrocarburi ) mai favorabilă decât
uleiul U2 .
Comparând uleiurile romaneşti cu cele străine :
2. Caracteristicile reologice ( vâscozitate , indice de vâscozitate şi punct de curgere ) – inferioare
uleiurilor străine .
3. Diferenţa de pierdere prin evaporare ( pierdere mai mică la uleiurile străine ) pusă în evidentă prin
volatilitatea Noack .
4. Compoziţia structurală este , de asemenea , defavorabilă uleiurilor româneşti , în special în privinţa
conţinutului în CA ( carbon legat în structuri aromatice ) .
5. Conţinutul de sulf este foarte redus ( mic în uleiurile romaneşti, pentru că acestea provin de la
instalaţiile de hidrocracare şi hidroparafinare în care s-a realizat şi hidrodesulfurarea) .Prezenţa
sulfului în ulei până la 1% conferă acestuia o rezistenţă naturală sporită la oxidare .
Concluzia finală : în uleiul românesc există o fracţie uşoară care influenţează negativ punctul
de inflamabilitate şi pierderea prin evaporare şi remediere , fracţia uşoară trebuie eliminată , iar
celelalte caracteristici îmbunătăţite prin aditivare .

10
 Aditivarea :
- Principalele tipuri de aditivi sunt : anticongelanţi ( depresanţi ) , pentru îmbunătăţirea vâscozităţii
şi indicelui de viscozitate , pentru îmbunătăţirea onctuozităţii şi rezistenţei filmului de ulei ,
antioxidanţi , anticorozivi , contra ruginirii, detergenţi , antispumanţi , polifuncţionali .
- Aditivarea se realizează în instalaţia AFU ( aditivarea şi formularea uleiurilor ) .
Operaţiile care se realizează în instalaţie sunt :
-măsurarea componenţilor ( atât a tipurilor de ulei din diferite instalaţii pentru obţinerea uleiului
de bază , cât şi a cantităţilor de aditiv) ,
- încălzirea ( pentru realizarea unei amestecări mai eficiente şi obţinerea unor amestecuri omogene)
Instalaţiile pot fi cu funcţionare discontinuă (când cantităţile de uleiuri sunt mici şi este un număr
mare de sortimente care se schimbă frecvent ) şi continuă ( cantităţi mari de uleiuri , randamente
mai bune ) .

11
 4. Caracteristici fizico-chimice ale lubrifianţilor

4.1.Vâscozitatea dă indicaţii asupra frecării interne a lichidelor ( proprietatea fluidelor de a se

opune curgerii ) .
 Vâscozitatea dinamică (η)
Produsele petroliere fiind considerate fluide newtoniene ( se supun legii lui Newton în regim de
curgere laminar ) , relaţia de definiţie a vâscozităţii dinamice este :
r= n x dv / dt în care :
- r- tensiunea tangentială în direcţia vitezei
- dv/dt – gradient de viteză
- η- vâscozitatea dinamică
Vâscozitatea dinamică are ca unitate de măsură Poise-ul* .
Un Poise reprezintă forţa de 1 dyna care se opune curgerii a două straturi
paralele de fluid , având fiecare suprafaţă de 1 cm2 , viteza relativă de 1 cm/s şi distanța între
straturi de 1 cm . Întrucât poise-ul este o unitate mare, se lucrează cu submultiplul acestuia cP-
centipoise-ul .
Vâscozitatea dinamică se măsoară cu ajutorul vâscozimetrului Hoppler .
 Vâscozitatea cinematică ( v)
Se obţine din relaţia :
V= η /ρ , în care : η =vâscozitatea dinamică , ρ- densitatea
Unitatea de măsură a vâscozităţii cinematice este Stokes (St) , relaţia între Stokes şi Poise fiind:
1st = 1 P 1g / cm3.
La fel ca şi Poise-ul este o unitate mare , lucrându-se de accea cu submultiplul acestuia Centi-
Stokes ( cSt ) .
Vâscozitatea cinematică se măsoară cu ajutorul unor vâscozimetre capilare , măsurându-se
timpul de scurgere al unui produs între două repere.
În funcţie de particularităţile lor constructive , pot fi:
- Capilare Ubbelohde
- Capilare Pinkevici
- Capilare Vogel – Ossag
- Microcapilare*

12
 *Folosesc cantităţi de 1 ml produs în loc de 20-25 ml pentru celelalte tipuri de capilare .
 Vâscozitatea convenţională
Determinarea vâscozităţii se face prin măsurarea timpului de scurgere al unui produs printr-un
orificiu calibrat ( Redwood , Saybolt ) sau la alte aparate , se calculează raportul între timpul de
scurgere al unui produs petrolier şi timpul de scurgere al aceluiaşi volum de apă distilată (Engler
).
Unităţile de măsură sunt :
- Secunde Redwood (’’ R)
- Secunde Saybolt (’’S)
- Grade Engler (E)
Variaţia vâscozităţii cu temperatura. La lichide vâscozitatea scade cu creşterea
temperaturii.Variaţia vâscozităţii cu temperatura reprezintă un criteriu important de apreciere a
calităţii uleiurilor lubrifiante , deoarece în cursul ungerii , în regim de funcţionare a motorului ,
temperatura peliculei de ulei formată în cilindru depăşeşte 250 ° C , pe când la pornirea motorului
la rece , temperatura este cea ambiantă. Pentru asigurarea ungerii , în aceste condiţii extreme ,
sunt necesare uleiuri cu variaţie mică a vâscozităţii cu temperatura .
Una dintre metodele cele mai uzuale pentru aprecierea variaţiei vâscozităţii cu temperatura ,
este indicele de vâscozitate Dean – Davis .
Prin acestă metodă uleiul de cercetat se compară cu două uleiuri de referinţă :
-un ulei de tip parafinos (seria H) , cu o variaţie mică a vâscozităţii cu temperatura , căruia i s-a
atribuit prin convenţie indicele de vîscozitate 100( I.V.=100) –ulei de calitate superioară .
- un ulei de tip naften-aromatic ( seria L ) , cu o variaţie mare a vâscozităţii cu temperatura , căreia
i s-a atribuit prin convenţie I.V.=0-ulei de calitate inferioară .
O condiţie a metodei este ca cele trei tipuri de uleiuri trebuie să aibă la 98,9° C (210 ° F ) aceeaşi
vâscozitate .
Indicele de viscozitate DEAN-DAVIS se calculează cu relaţia :
I.V.=L-U/L-H x 100 ,
I.V- indicele de viscozitate
L- vâscozitatea la temperatura 100 ° F (37,8 °C ) a uleiului din seria L
H- vâscozitatea la temperatura 100 ° F ( 37,8 ° C ) a uleiului din seria H
U- vâscozitatea la temperatura 100 ° F ( 37,8 ° C) a uleiului din seria U .

13
 Valorile L şi H se scot din tabelul în funcţie de V , vâscozitatea comună a celor trei uleiuri la
210 ° F ( 98, 9 ° C ).
 Vâscozitatea amestecurilor
Întrucât vâscozitatea ( spre deosebire de densitate) nu este o proprietate aditivă ( nu respectă
regula proporţiilor volumetrice ) , pentru calculul vâscozităţii amestecurilor s-au elaborat relaţii
empirice de tipul :
n
η1/3=∑ηi 1/3 ⋅xi
i=1

- η - vâscozitatea dinamică medie a amestecului

- ηi- vâscozitatea dinamică medie a componentului i din amestec
Xi – fracţia molară a componentului i din amestec
Corelaţia vâscozităţii şi a indicelui de vâscozitate cu compoziţia chimică.
Hidrocarburile normale parafinice au vâscozitatea şi variaţia vâscozităţii cu temperatură mici
.
Cicloalcanii , faţă de hidrocarburile parafinice cu acelaşi număr de atomi de carbon , au cele
două caracteristici mai mari .
Lanţurile laterale fixate pe hidrocarburile cicloparafinice reduc şi vâscozitatea şi variaţia
vâscozităţii cu temperatura .
Benzenul are proprietăţi asemănătoare cu ciclohexanul , cu deosebirea că vâscozitatea e mai
mică şi variaţia vâscozităţii cu temperatura este asemănătoare cu a hidrocarburilor cicloparafinice
.
Lanţurile laterale fixate pe ciclul aromatic au acelaşi efect de reducere a vâscozităţii şi a
variaţiei vâscozităţii cu temperatura , ca şi la hidrocarburile cicloparafinice .
Vâscozitatea şi variaţia vâscozităţii cu temperatura sunt caracteristici esenţiale în cazul
uleiurilor minerale lubrifiante astfel:
- Prezenţa hidrocarburilor policiclice în moleculă măreşte vâscozitatea şi variaţia vâscozităţii cu
temperatura .
- Prin hidrogenarea ciclurilor aromatice şi trecerea la cicluri maftenice , se micşorează variaţia
vâscozităţii cu temperatura produselor respective .

14
- La uleiurile minerale cu număr mic de cicluri şi număr mare de atomi de carbon în catene ( carbon
parafinic ) ,variaţia vâscozităţii cu temperatură mică ( I.V. mare-cazul uleiurilor parafinice ) .
4.2. Compoziţia chimică
Metodele de analiză care stabilesc proporţia claselor de hidrocarburi dau rezultate din ce în ce
mai puţin precise pe măsura creşterii intervalului de fierbere a produsului analizat .
De asemenea , hidrocarburile medii şi superioare au un caracter mixt , nu sunt hidrocarburi
simple care să aparţină structural unei singure clase .
Ele pot conţine , în aceeaşi moleculă , cicluri naftenice asociate cu cicluri aromatice şi catene
parafinice, deci hidrocarbura respectivă este în acelaşi timp aromatică şi parafinică .
De aceea pentru exprimarea corectă a compoziţiei produselor petroliere grele , s-au introdus
noţiunile de :%Ca ,% Cn ,%Cp , care reprezintă totalitatea atomilor de carbon legaţi în structuri
aromatice , respectiv maftenice , respectiv parafinice .
Pe langa aceste valori procentuale , se mai determină : numărul mediu de cicluri aromatice ,
notat cu Ra , numarul de cicluri naftenice , notat cu Rn , şi numarul total de cicluri cu Rt.
Există două metode de determinare a compoziţiei chimice exprimate prin aceste noţiuni şi
anume :
- Metoda n-d-M , care corelează constantele fizice: indicele de refracţie , densitate , greutate
moleculară (M) , cu marimile structurale % Ca , % Cn , %Cp ,Ra , Rn, Rt .
- Metoda Vk-n-d , care calculează constantele fizice : vâscozitate cinematică (Vk ) , indice de
refractie , ρ , cu mărimile structurale % Ca , % Cn , % Cp , Ra , Rn , Rt .
- Deoarece uleiurile minerale nu sunt întodeauna fluide la 20℃ s-au determinat pentru fiecare
mărime structurală câte două ecuaţii una pentru temperaturi joase , la 20 ℃ , alta pentru temperaturi
înalte , la 70 ℃.

15
5. Masurarea densitatii

Densitatea ρ a unui corp este raportul dintre masa m si volumul sau V :

m

V

Termenul dimensional : [ρ] = L-3 ∙M.

Unitatea de masura : < ρ >SI = kg ∙ m-3.
Practic determinarea densitatii unei substante, se face comparativ cu densitatea unui corp
de referinta.
Densitatea relativa ρr reprezinta raportul dintre densitatea ρ a unui corp si densitatea ρo a
unui corp de referinta aflat intr-o stare data :

r 
o
Pentru solide si lichide, corpul de referinta este apa distilata, fara urme de gaze (distilata in
vid), la temperatura pentru care densitatea sa este maxima si la presiunea normala, iar pentru gaze
– aerul atmosferic uscat la temperatura de 273,15 K si presiunea normala.
Daca se considera un volum de apa, in conditiile de mai sus, egal cu volumul V al corpului
cercetat se obtine :
m
 V m
r   
o mo mo
V
Densitatea relativa rezulta din raportul numeric dintre masa corpului si masa unui volum
egal de apa distilata la 4o C.
Densitatea unui corp se poate determina prin masurarea directa sau indirecta, cu ajutorul
dispozitivelor si aparatelor speciale.
Densitatea sau densitatea relativa a corpurilor se poate determina prin urmatoarele metode
:
 cu ajutorul densimetrelor ;
 prin masurarea masei si volumului ;
 cu picnometrul ;
 cu balanta hidrostatica ;
 cu balanta Mohr – Westphal.

16
 Determinarea densitatii lichidelor cu ajutorul densimetrelor

Densimetrele sau areometrele sunt instrumente pentru determinarea densitatii corpurilor in

stare lichida.
In mod curent denumirea de densimetre se atribuie instrumentelor cu ajutorul carora se
masoara densitatea lichidelor, exprimata in g/cm3, iar denumirea de areometre se atribuie
instrumentelor folosite pentru masurarea concentratiei solutiilor, exprimate in procente de masa
sau de volum, masurare care se bazeaza tot pe densitate.
In timp ce densimetrele masoara densitatea oricarui lichid, indiferent de natura lui chimica,
areometrele masoara concentratia solutiilor pentru care au fost construite (alcoolmetrele pentru
solutii de alcool etilic in apa, zaharometrele pentru solutiile de zahar, etc.).
Densimetrele sunt executate din sticla (Fig.1.)si se compun dintr-un corp plutitor 1 de
forma cilindrica avand partea inferioara de diferite forme (con, para, calota sferica, etc.).
extremitatea inferioara a corpului formeaza camera de lestare 2, umpluta cu alice de plumb sau
mercur in cantitate determinata.

0,900
La partea superioara a corpului
plutitor este racordata tija cilindrica 3.
In interiorul tijei se afla scara gradata a
3 aparatului, imprimata pe hartie alba
opaca, lipita pe peretele interior al tijei.
Unele densimetre (areometre) au
in corpul plutitor un termometru, pe scara
caruia se marcheaza cu o linie rosie
temperatura de etalonare.

Masurarea densitatii cu aceste

instrumente se bazeaza pe principiul lui
1,000
Arhimede.

La scufundarea intr-un lichid,

1 areometrele iau pozitia de echilibru
pentru care masele proprii sunt egale cu
masa volumului de lichid dezlocuit.

Proba de lichid se introduce intr-

un cilindru de sticla, suficient de larg si de
50 cm3
2 lung si se aduce la temperatura de
etalonare a densimetrului (cu ajutorul
unei bai); apoi se introduce densimetrul in
20o C
lichid,in pozitie verticala, tinandu-l de
varful tijei, astfel incat lasandu-l din mana
sa nu se afunde mai mult decat trebuie, sa
Fig. 2.
pluteasca fara oscilatii ver-
17
 Fig. 1. f Fi
ticale, deoarece prin udare i se mareste greutatea si rezultatul masuratorii este mai putin precis.

Determinarea densitatii cu picnometrul

Picnometrele sunt vase de sticla (Fig.2.) cu capacitate anumita (2 – 250 cm3), precis
etalonate si de forme diferite, folosite pentru determinarea prin cantarire a densitatii substantelor
solide sau lichide.
Pentru determinarea densitatii lichidelor se cantareste intai picnometrul gol, impreuna cu
dopul, apoi picnometrul umplut cu apa distilata si in final umplut cu lichidul considerat.
Densitatea relativa a lichidului ρr se calculeaza la temperatura de lucru cu ajutorul relatiei
m3  m1
r    apa
m 2  m1
:
In care : m1 - masa picnometrului gol, in g ;
m2 - masa picnometrului cu apa distilata, in g ;
m3 - masa picnometrului cu lichidul considerat, in g.
m 3  m1
a   aer
V
3
V - volumul picnometrului, cm
ρaer - 0,0012 g/cm3

DETERMINAREA DENSITATII

Tema lucrarii: Determinarea densitatii relative a produselor petroliere cu densimetrul.

Principiul determinarii : se enunta de catre elevi.

Materiale necesare :
 trusa densimetre
 cilindru gradat (0,5 sau 1 litru)
 hartie de filtru
 produse de analizat (benzina, petrol, motorina)

Mod de lucru :
 se introduc pe rand produsele de analizat in cilindrul gradat;
 se alege densimetrul corespunzator fiecarui produs petrolier;
 se citeste corect valoarea densitatii;
 dupa fiecare determinare in parte se curata foarte bine densimetrele.

Cerinte :

18
 Se cere elevilor intocmirea unui referat care sa cuprinda :
 definirea densitatii, relatii de calcul, unitati de masura;
 descrierea modului de lucru si efectuarea corecta a determinarilor;
 compararea valorilor obtinute;
 prezentarea masurilor de protectia muncii si P.S.I. specifice;
 concluzii (importanta practica a determinarilor).

19
Bibliografie

1.https://www.vipoil.ro/2020/11/09/lubrifiere-tribologie
2.https://www.zerrul.ro/
3. Vasilica Croitoru , Rodica Cismas – Chimie analitica si analize tehnice ; manual pentru
clasele IX- XI

4. C. Dumitru, S. Serban,- Tehnologia Prelucrarii Titeiului si a Petrochimiei, ,Manual

pentru licee cu profil chimie industriala, Editura Didactica Bucuresti, 1982

20