10.

SOLUŢII DE TRATARE A
COMPUŞILOR ORGANICI
VOLATILI (COV)

10.1. Utilizarea COV

Compuşii organici volatili sunt larg utilizaţi în industrie, având în vedere
capacitatea lor de evaporare după utilizare.
Această utilizare a compuşilor organici volatili nu este fără riscuri pentru
mediul înconjurător şi în consecinţă, trebuie luate măsuri de precauţie pentru
tratarea aerului care le conţine.
Compuşii organici volatili (COV) sunt definiţi ca substanţe organice,
excluzând metanul, conţinând carbon şi hidrogen, care este substituit parţial sau
total de alţi atomi şi care se găsesc în stare gazoasă sau de vapor, în condiţiile
funcţionale din instalaţii.
Proiectul de directivă europeană completează diferitele definiţii care se
referă la COV, adăugând că aceştia se comportă asemeni compuşilor organici,
având o tensiune a vaporilor mai mare sau egală cu 10 Pa la 273,15 K.
Un solvent organic este definit ca şi cum ar fi tot COV, utilizat singur sau
în amestec, fără alterarea naturii sale, ca agent de curăţare, dizolvant, mediu de
dispersie, ajustor de vâscozitate, plastifiant sau conservant, [62].
Principalele familii de solvenţi, asimilaţi COV, sunt:
 alifatici (heptan, hexan, pentan, benzine minerale, etc.);
 aromatici (etanol, butanol, metanol, alcool izopropionic, etc);
 esteri (acetat de etil, de butil, de izopropil, tetrahidrofuran, etc.);
 cloruri (percloretilena, tricloretilena, diclormetan, etc.);
 plastifianţi (dioctilphalat, etc.);
 cetone (cetona, metiletilcetona, metilizobutilcetona, ciclohexanona, etc);
 compuşi azotaţi (amine, nitrili, etc.);
 compuşi sulfuraţi (mercaptani, dimetilsulfura, etc.).
Compuşii organici volatili sunt utilizaţi în industrie pentru capacitatea lor de
evaporare după utilizare, la sfârşitul operaţiilor de curăţire, de amestecare, de
aplicare de pigmenţi şi altele.
2 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI
Principalele familii de COV, conform domeniului lor de aplicare, sunt
prezentate în tabelul 10.1.
Tabel 10.1.
Familia de COV şi domeniul de utilizare

Sectorul de activitate Familia de solvenţi

Tratament de suprafaţă (aeronautic, automobile şi mobilier)
degresare Solvenţi cloruraţi
pictură Alifatici, aromatici, alcooli
Tipografie
Imprimare Toluen
Imprimare pe ambalajele tuturor suprafeţelor
Imprimare Esteri, cetone, alcooli
Chimie / farmacie / petrochimie
extragere Cloruri (diclormetan)
uscare Cetone, alcooli
stocare de produse Diverse
Fabricarea vopselelor / cernelurilor / cleiurilor
Extragere şi/sau amestecare Solvenţi aromatici, esteri
Industria de cauciuc / pneumatică / garnituri
extragerea din malaxor Cloruri (tricloretilenă)
lipire, vulcanizare Alifatici
Textile
curăţare fără apă Cloruri (percloretilena)
acoperire Alifatici, aromatici,
tipărire plastifianţi
Aromatici, cetone, alcooli
Agroalimentare
uscare Cloruri (diclormetan)
amestecare de produse Alcooli
extragere Amine

10.2. Soluţii de tratare disponibile

Sunt soluţii de recuperare, care permit valorificarea solvenţilor în calitate de
materie primă şi tehnici de distrugere, care permit valorificarea solvenţilor sub
formă energetică.

Soluţii de recuperare
În principal, există trei posibilităţi de recuperare şi anume:
 condensarea, care poate fi mecanică sau criogenică;
 adsorbţia, care poate fi: pe carbon activ în picături, pe strat de carbon, pe
zeoliţi, pe gel de siliciu, pe polimeri şi alţi adsorbanţi.
Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 3
 absorbţia, ce se poate aplica soluţiilor apoase, uleiului sau altor absorbanţi.
Condensarea este un procedeu adoptat la debite mici (mai mici de 1000
m3/h), cu concentraţii mari, care permit recuperarea compuşilor fără modificarea
compoziţiei. Principalele domenii de aplicare sunt: la stocarea hidrocarburilor, în
chimie, petrochimie, farmacie şi anumite aplicaţii de degresare (pulverizare).
COV sunt larg utilizaţi datorită capacităţii lor de a se evapora în aer,
coeficientul de vaporizare fiind proporţional cu presiunea de vaporizare. În cazul
unei evaporări rapide impuse (pulverizarea vopselei), solventul utilizat va avea o
presiune de vaporizare mai mare la temperatura ambiantă.
Dacă este necesară o evaporare mai lentă (curăţarea pieselor mecanice),
solventul utilizat va avea o presiune de vaporizare mai coborâtă la temperatura
ambiantă.
În principiu, condensarea este limitată de presiunea vaporilor saturaţi ai
solvenţilor. La presiune constantă şi pentru o compoziţie globală dată, un amestec
este în totalitate gaz la o temperatură superioară temperaturii sale de rouă
(punctului de rouă), dar poate fi în totalitate lichid, la o temperatură inferioară
temperaturii sale de fierbere şi este în echilibru lichid-vapori, între aceste două
temperaturi.
Pentru un fluid pur, curba de echilibru lichid-vapori este limitată, pe de o
parte, de către presiunea şi temperatura punctului critic şi, pe de altă parte, de
punctul triplu.
Presiunea de vaporizare p, fiind o proprietate specifică corpurilor, este larg
utilizată pentru calculul practic şi, în special, este utilă pentru a caracteriza un
compus organic.
Au fost propuse diferite ecuaţii, pentru a stabili relaţia dintre presiunea de
vaporizare şi temperatură. Dintre acestea, ecuaţia lui Antoine este foarte comodă şi
foarte precisă, având forma: lg p  A 
B , unde A,B,C sunt constante
tC
empirice, determinate experimental, iar t este temperatura în grade Celsius, [62].
Ecuaţia lui Antoine este aplicabilă nu numai pentru variaţia presiunii de
vaporizare cu temperatura, dar şi pentru evaluarea efectului temperaturii asupra
celorlalte proprietăţi fizice (vâscozitate, densitate, indice de refracţie). În
apropierea punctului critic această ecuaţie nu este aplicabilă.
Variaţia concentraţiei saturate a diferiţilor compuşi în funcţie de temperatură
este redată în figura 10.1, [61].
Se disting două tehnici de condensare: condensarea mecanică propriu-zisă şi
condensarea criogenică.
Condensarea mecanică propriu-zisă, a cărei schemă de principiu este redată
în figura 10.2, este utilizată pentru scăderea concentraţiei pe baza unei tehnici de
recuperare şi detenţie, necesitând utilizarea unui compresor şi încălzitor.
Temperatura ajunge până la -30 ÷-40 0C.
Adsorbantul cel mai utilizat pentru gaze şi vapori organici este carbonul
activ, dar într-o măsură mai redusă se mai utilizează gelurile cu siliciu , sorturi de
4 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI
argile, răşină.

Fig. 10.1 Concentraţiile saturate ale diferiţilor compuşi în funcţie de temperatură.

Condensarea criogenică permite scăderea temperaturii până la -180 oC, prin
utilizarea azotului lichid ca sursă de frig.
Adsorbţia este un fenomen fizic prin care un solid fixează moleculele unui
corp pe suprafaţa sa, sub acţiunea unor forţe Van der Waals.

Fig. 10.2. Schema de principiu a recuperatorului de solvenţi prin condensare mecanică.

Carbonul activ este un cărbune microporos obţinut din turbă, lemn, lignit,
carbon bituminos sau nuci de cocos. Pe parcursul activării se formează pori de
dimensiuni moleculare, care sunt baza unei mari suprafeţe interne. Această
suprafaţă poate depăşi 1000 m2 pe gramul de carbon. Atomii de carbon prezenţi pe
Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 5
suprafaţa internă a carbonului activ exercită o forţă de atracţie faţă de moleculele
lichidului şi gazului ambiant. Puterea acestor forţe este, în parte, determinată de
natura moleculelor prezente în mediul înconjurător. Un anumit număr de molecule
sunt puternic atrase de carbonul activ, altele fiind mai puţin atrase. Carbonul activ
se prezintă sub formă de boabe, ţesuturi sau pâslă.
Trebuie să se facă diferenţa între adsorbţie şi absorbţie: acest ultim termen se
aplica la umplerea unui corp cu un lichid fără ca acesta sa fie reţinut prin vreo
forţă, alta decât capilaritatea (ca de exemplu, absorbţia apei de către un burete). Ea
se aplică de asemenea, la fixarea unui anumite părţi din umiditatea aerului de către
un corp higroscopic (precum clorura de calciu, acidul sulfuric, etc.) şi pentru a
descrie dizolvarea vaporilor într-un lichid, fenomen utilizat în procedeele de
spălare cu gaz.
Adsorbţia carbonului activ in granule, are o largă utilizare, astfel că, această
tehnică rămâne cea mai bună din punctul de vedere al preţului de cost, pentru
procedeele de tratare a monosolvenţilor şi solvenţilor nemiscibili în apă.
În figura 10.3 se prezintă schema de principiu pentru adsorbţia pe cărbune
activ, utilizată în special în degresare, pentru recuperarea solvenţilor cloruraţi, în
heliografurile de editare, pentru recuperarea toluenului şi în chimie / farmacie,
pentru recuperarea diclormetanului.
Pentru o funcţionare continuă, o instalaţie conţine cel puţin 2 adsorbanţi, unul
fiind în adsorbţie, în timp ce al doilea este în desorbţie sau în aşteptare.
Principiul metodei constă în a face aerul să treacă, să trateze şi să traverseze
încărcăturile de carbon activ de adsorbant în funcţiune.
Carbonul activ reţine moleculele de solvent până la saturaţie, la valorile
limită înregistrate printr-un analizor plasat la ieşire sau prin cronometrare, dacă
producerea este suficient de constantă pentru evaluarea timpului de saturaţie.
În caz că un adsorbant este saturat, se regenerează spălându-l cu vapori de
joasă presiune ( 0.5 bari).
Amestecul vapori de apă/vapori de solvent se dirijează într-un condensator,
apoi trece într-un separator de genul vaselor florentine, unde amestecul se
decantează prin diferenţă de densitate, dacă solventul este puţin miscibil în apă.
Solventul este dirijat prin gravitaţie într-o cuvă de recuperare.
Apa este dirijată prin gravitaţie într-un modul centrifugal, care permite
reducerea cantităţii solventului în apă, înainte de respingerea în canalul de
scurgere.
În cazul unui solvent miscibil în apă, amestecul solvent-apă va trebui separat
prin distilare.
După trecerea vaporilor pentru desorbţie, un ventilator independent usucă şi
apoi răceşte încărcătura de carbon activ, care va fi astfel gata pentru un nou ciclu
de adsorbţie.
Operaţia de desorbţie constă în deplasarea echilibrului sub efectul diminuării
presiunii totale (desorbţie sub vid ) sau creşterea temperaturii (vapori de apă; aer
cald sau gaz neutru cald).
6 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI

Fig. 10.3. Schema de principiu a adsorbţiei pe carbon activ.

Vaporii de apă sunt larg utilizaţi, pentru că amestecul vapori de apă, vapori
de solvenţi este uşor condensabil la o temperatură de 15÷20 °C (totalitatea
presiunilor parţiale a vaporilor de apă şi solvenţilor fiind inferioară presiunii
ambiante la această temperatură), în timp ce un amestec aer-vapori de solvent sau
gaz neutru–vapori de solvent implică o buclă de condensare, pusă pentru
recuperarea solventului, [63].
O metodă nouă utilizată este adsorbţia pe ţesăturile de carbon activ şi
regenerarea prin efect Joule sau inducţie electromagnetică, aplicabilă în special în
vederea recuperării compuşilor polimerizabili, asemenea stirenului.
Adsorbţia pe ţesăturile de carbon activ poate fi utilizată ca fiind drept mijloc
de recuperare cu o buclă de condensare şi reluarea necondensabilului înaintea
adsorbţiei, constituind un mijloc de condensare. Punerea în acţiune a carbonului
activ sub formă de ţesături permite utilizarea conductibilităţii sale.
Aşadar, în cazul unei desorbţii prin efect JOULE, punerea sub tensiune a
Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 7
ţesăturilor de carbon activ generează un curent electric traversând prizele, care sunt
încălzite tot prin efectul JOULE. Desorbţia poate fi dirijată sub aer sau sub gaz
inert, potrivit naturii compuşilor de desorbţie.
Bazându-se pe acelaşi concept de încălzire intrinsecă, desorbţia prin
inducţie electromagnetică poate fi realizată cu carbon activ în boabe sau ţesături.
Carbonul activ, plasat în mijlocul unui solenoid căruia i se aplică o diferenţă
de potenţial alternativă, este centrul de curent FOUCAUL, care provoacă o
încălzire prin efect JOULE.
Adsorbţia pe zeolit constă în captarea compuşilor organici pe suprafaţa unei
reţele cristaline formată din cavităţi de aceeaşi mărime, despărţite prin canale de
diametre bine definite. Reţeaua cristalină de alumino-silicaţi, tridimensională, este
constituită din tetraedre de SiO4 şi AlO4, asamblate prin punerea în comun a
atomilor de oxigen. Potrivit tipului de zeolit, dimensiunile porilor variază între
0.3÷1.3 nm.
Punerea în acţiune a zeolitului în strat fix, pentru recuperarea compuşilor
organici, este puţin răspândită. Cu siguranţă, zeoliţii sunt utilizaţi în căile de
concentraţie, în prealabil la oxidare, cu rol asemănător cu cel al carbonului activ.
Utilizarea zeoliţilor este preferată datorită proprietăţilor lor hidrofobe şi
pentru mai redusa sensibilitate la ridicarea temperaturii, în raport cu carbonul activ.
Totuşi, capacităţile lor de adsorbţie intrinsecă sunt inferioare celor ale carbonului
activ. Desorbţia este efectuată în prezenţa gazului cald, aerului sau gazului inert la
o temperatură de 150-200 ˚C.
O altă metodă utilizată pentru reducerea efectului COV este adsorbţia în
strat fluidizat de polimeri. Schema acestei metode este prezentată în figura 10.4,
[61].
Adsorbţia se bazează pe polimeri care circulă între o cameră de adsorbţie şi o
cameră de desorbţie. Această tehnică poate fi utilizată ca mijloc de recuperare, cu o
buclă de condensare şi reluarea vaporilor necondensaţi înaintea adsorbţiei sau
buclă de condensare înaintea unei operaţii de oxidare. Capacitatea adsorbţiei
intrinseci de polimeri este inferioară aceleia de carbon activ.
Sunt necesare, în cea mai mare parte a cazurilor, încercări pentru definirea
eficacităţii de funcţionare a polimerilor, la amestecarea poluanţilor trataţi. Totuşi,
s-au obţinut rezultate bune la tratarea emisiilor de stiren.
O tehnologie larg utilizată pentru depoluarea aerului, absorbţia, este puţin
răspândită pentru tratarea cu compuşi organici volatili.
Absorbţia apei, chiar pentru compuşii total nemiscibili, permite rar
respectarea valorilor limită impuse prin legislaţie.
Absorbţia cu ulei implică o separare secundară şi limitează răspândirea
acestei tehnici.
8 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI

Fig. 10.4. Adsorbţia pe straturi fluidizate de polimeri şi desorbţia prin contact indirect cu
vapori.

Tehnici de distrugere
Tehnicile de distrugere sunt, în general, utilizate pentru tratarea amestecurilor
de compuşi sau pentru recuperarea lor, fiind complexe şi costisitoare.
Ele permit o valorificare energetică de solvenţi, prin recuperarea căldurii
degajate prin oxidare.
Cele două familii de tehnici pentru distrugere sunt, [60, 61]:
 oxidarea termică;
 tratamentul biologic.
Distrugerea prin oxidare termică constă în tratarea moleculelor sub formă
de CO2 şi H2O puţin dăunătoare pentru mediul înconjurător, prin utilizarea aerului
ca oxidant.
Reacţia chimică bazată pe oxidarea hidrocarburilor C mHn este dată prin, [62]:
 n n
Cm H n   m  O 2  mCO 2  H 2O.
 4 2
De exemplu, pentru xilen ecuaţia de oxidare este:
C6 H 5  CH3  9O 2  7CO 2  4H 2O,
15
iar pentru benzen, C 6 H 6  O 2  6CO 2  3H 2 O.
2
Totuşi, în prezenţa altor compuşi precum azot, clor şi sulf se vor forma
Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 9
poluanţi secundari ca NO, HCl, SO 2, astfel încât va fi necesar să se prevadă un
tratament complex de neutralizare.
Reacţia de oxidare este însoţită de degajare de căldură, care depinde de
natura poluantului. Această reacţie nu este instantanee şi, de asemeni, pentru
oxidarea poluanţilor, se ţine amestecul de poluanţi în aer la o anumită temperatură
şi un anumit timp, suficient pentru a avea loc reacţia ce produce oxidarea.
Se apelează, de obicei, la regula celor 3T, pentru desemnarea condiţiilor
indispensabile reacţiei de oxidare, respectiv:
 temperatura, care trebuie sa fie superioară temperaturii de autoinflamare
a poluantului oxidant (mai mare de 7500C pentru oxidarea termică);
 turbulenţa, pentru amestecul cât mai omogen posibil al poluanţilor şi
oxigenului necesar reacţiei (mai mare de 16 % );
 timpul de şedere trebuie să fie suficient ( 0.5 ÷ 1.5 secunde ).
Sistemele de oxidare termică sunt constituite dintr-o cameră de combustie
echipată cu un arzător alimentat cu gaz natural, propan sau alt combustibil, un
schimbător primar permanent de încălzire a efluenţilor, utilizându-se energia
conţinută în aerul sosit în camera de combustie. Uneori, apare şi un schimbător de
căldură secundar, dar există permanent posibilitatea de valorificare a energiei
termice de la ieşirea din instalaţie (producere de apa caldă, vapori sau de fluidul
termic).
Combustibilii sunt introduşi în camera de combustie, unde temperatura este
susţinută la peste 750 ˚C prin adăugare de combustibil, dacă concentraţia
poluanţilor nu este suficientă. Adăugarea unui catalizator permite realizarea
oxidării la o temperatură mai joasă ( între 200÷500 ˚C).
Printre tehnicile de oxidare, care sunt termice sau catalitice, distingem două
familii diferite, prin modul de recuperare a energiei:
 oxidarea termică recuperativă ;
 oxidarea termică regenerativă .
Distrugerea prin oxidare termică recuperativă se aplică pentru
concentraţii înalte ( 5÷20 g/m 3N), dar la debite ale efluenţilor inferioare, de 30.000
m3N/h, pentru limitarea dimensiunilor camerei de combustie şi încălzitoarelor.
Limita randamentului de recuperare primară a energiei este de 60÷70 %,
sistemul reţinând o parte importantă a energiei, care poate fi valorificată în cazul
recuperării de căldură, pentru nevoile continue (producerea de vapori, fluid termic
sau altceva).
Concentraţia poluanţilor necesară pentru a menţine sistemul cald (în
autotermie) este mai mare de 8 g/m3N.
Prin aplicarea în bune condiţii a distrugerii prin oxidare termică
recuperativă, după o schemă similară cu cea prezentată în figura 10.5, se pot
obţine rezultate foarte bune, permiţând eliminarea simultană a COV sub 20
mg/m3N, a CO sub 100 mg/m3N şi NOx sub 100 mg/m3N.
10 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI

Fig. 10.5. Schema de principiu a oxidării termice recuperative.

Distrugerea prin oxidare recuperativă catalitică, prezentată în figura 10.6,

implică prezenţa unui catalizator, pus într-un strat subţire pe un suport compus din
bile de aluminiu poros sau pe un suport metalo-ceramic şi permite obţinerea unor
reacţii de oxidare la joasă temperatură (200÷500 ˚C).
Se disting două mari tipuri de catalizatori:
 catalizatori bazaţi pe metale preţioase (platină, rhodium, paladiu);
 catalizatori bazaţi pe metale oxidante (Cr, Fe, Mo, W, Mn, Co, Cu, Ni).
Durata de viaţă a catalizatorilor este limitată în timp (aprox. 4 ani),
catalizatorul fiind sensibil la anumite otrăvuri (precum metale grele, fosfor, SO 2 şi
altele).
În absenţa substanţelor care atacă catalizatorii, aceste tehnici rămân
interesante pentru concentraţiile intermediare din aplicaţii industriale recuperative
şi regenerative pentru debitele cuprinse între 1000÷20.000 m 3N/h.
Concentraţia poluanţilor necesari pentru menţinerea sistemului în autotermie
este mai mare de 3 g/m3N.
Tehnica este sensibilă la mărirea concentraţiei şi temperaturii, în caz că
acestea depăşesc datele de dimensionare prevăzute.
Aplicată în bune condiţii, oxidareaa catalitică recuperativă permite obţinerea
de foarte bune rezultate, reuşind înlăturarea COV < 20 mg/m 3N.
Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 11

Fig. 10.6. Schema de principiu a oxidării catalitice recuperative.

Distrugerea prin oxidare termică regenerativă este adaptată
concentraţiilor mici, datorită includerii unui schimbător de căldură realizat sub
forma unui strat de ceramică, în formă de scoică sau cărămidă ori sub formă de
şamotă, pentru debite de efluenţi cuprinse între 1000÷300000 m 3 N / h. Schema
unei astfel de instalaţii cu un pat (strat) filtrant este prezentată în figura 10.7.

Fig. 10.7. Schema de principiu a oxidării termice regenerative cu un pat.

Principiul constă în inversarea regulată a sensului debitului de aer la sfârşitul
încărcării şi descărcării căldurii pe straturile schimbătorului.
Eficacitatea termică este cuprinsă, pentru oxidarea termică regenerativă cu
trei straturi (figura 10.8), între 90÷98 %, în timp ce în celelalte sisteme
schimbătorul primar atinge 70 %.
De asemenea, sistemele regenerative sunt autoterme, deci fără aport exterior
de energie, pentru concentraţii superioare de 1.5 g/m 3N (potrivit tipului de poluant
12 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI
şi randamentului echipamentului).

Fig. 10.8. Schema de principiu a oxidării termice regenerative in trei straturi.

Reacţia de oxidare are loc la o temperatură mai mare de 750 °C, chiar
1000°C, pentru sistemele fără flamă. Oxidarea fără flamă permite realizarea
oxidării la înaltă temperatură, fără producerea de NO x.
Aplicată în bune condiţii, purificarea termică regenerativă permite obţinerea
unor foarte bune rezultate, realizând: înlăturarea COV <20 mg/m 3N, înlăturarea
CO < 50mg/m3N, înlăturarea NOx <50mg/m3N.
Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 13
Distrugerea prin oxidare regenerativă catalitică se realizează după acelaşi
principiu cu oxidarea termică regenerativă, dar adiţia unui catalizator permite
sistemelor de a fi autoterme pentru concentraţia poluantului < 1g/m 3N.
Această tehnică poate fi utilizată pentru concentraţii foarte mici de poluanţi şi
debite mergând până la 100 000 m3N/h.
Distrugerea pe cale biologică este bazată pe degradarea COV în CO 2 şi
H2O, de către bacteriile ce trăiesc în suspensie în lichide sau depuse pe un suport
solid, constituit din turbe, aşchii de lemn.
Acest principiu este larg utilizat în tratarea efluenţilor lichizi (tratarea apei
uzate pe cale aerobică sau anaerobică ), deşeurilor solide (în special pentru tratarea
resturilor menajere), mai recent, în depoluarea solului.
În cazul tratării biologice a gazului, aceste bacterii folosesc compuşi organici
ca singură sursă de carbon pentru biosistemul lor (anabolism) şi ca sursă de energie
indispensabilă la degradarea unui substrat (catabolism).
În cazul tratării aerului intervine doar un metabolism de tip aerobic.
Distingem biofiltre cu suport biologic (turbă sau altele), filtre cu suport
mineral (zeolit, şamotă sau altele ) constituite sub forma unor biofiltre cu şuviţe,
precum cel prezentat în figura 10.9.

Fig. 10.9. Dezodorizarea prin filtre biologice cu şuviţe.

În primul caz, suportul organic aduce sistemului elemente nutritive şi
umiditatea este menţinută printr-o pulverizare cu apă şi elemente nutritive
complementare, dacă este cazul.
14 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI
În al doilea caz, suportul mineral este însămânţat cu bacterii şi un dispozitiv
de stropire continuă distribuie apa şi compuşii nutritivi necesari.
Dezvoltarea bacteriilor în acest caz, poate genera o colmatare sau pierderi de
încărcare importante, care sunt reţinute prin epurare. În schimb, această tehnică
realizează o dispunere mai aerisită a echipamentului, în raport cu biofiltrele clasice.
Microorganismele nu se pot dezvolta decât în prezenţa umidităţii, aerului şi
căldurii (7÷35 °C).
Buna funcţionare a procedeelor de biofiltrare presupune că sunt reunite
următoarele 3 condiţii, [63, 64]:
 suprafaţa biofilmului de transfer trebuie să fie maximă pentru
favorizarea absorbţiei COV conţinuţi în aer;
 temperatura trebuie să fie menţinută astfel încât să nu îngheţe;
 gazul trebuie să conţină suficient oxigen pentru menţinerea
procedeelor aerobice.
Tratamentele pe cale biologică sunt limitate pentru concentraţiile joase (< 1,5
g/m3), pentru un randament de degradare ajungând până la 90 %. Limitele de debit
sunt legate de aglomeraţie (aprox. 1m 3 de material filtrant pentru 100 m3/h de aer
tratat). Utilizarea biofiltrelor nu este recentă, ea datând din anul 1950. Cu
adaptările particulare ale tratamentului gazelor, încercările sunt făcute pentru
confirmarea facilităţilor acestei tehnici şi performanţelor în tratarea COV.

10.3. Criterii de alegere a tehnicii de tratare

Primul demers constă în determinarea naturii COV, a debitului de aer de
tratare şi concentraţiei minime, medii şi maxime a COV în aerul de tratat.
Acest demers implică o serie de măsurători, care vor preciza totodată
temperatura, umiditatea relativă şi ceilalţi poluanţi, în fiecare fază de extracţie din
procedeele care utilizează produşi ce conduc la apariţia COV.

Tipul sau tipurile de poluanţi organici

Dacă este vorba de un procedeu utilizând monosolvenţi şi suntem interesaţi
din punct de vedere economic de recuperarea solventului pentru reutilizare sau
pentru vânzare, este natural de a ne orienta asupra unei tehnici de recuperare a
rezervelor în limitele tehnice ale aplicării (debit, concentraţie).
Dacă este vorba de un tratament a amestecului COV, este de luat în
considerare o tehnică de recuperare; totuşi, reutilizarea lor va implica fără îndoială
o tehnică complementară de separare.
Dacă vor fi mai mult de trei solvenţi, separarea devine complexă şi
costisitoare şi, în acest caz, este de preferat de a ne orienta spre o tehnică de
distrugere.
Costul investiţiilor tehnicii de recuperare este de 2÷3 ori mai mare decât a
tehnicii de distrugere, dar el poate fi amortizat în câţiva ani, prin utilizarea
Soluţii de tratare a compuşilor organici volatili (COV) 15
solvenţilor recuperaţi.

Debitul de aer de tratat

Tot echipamentul de tratament este dimensionat pentru trecerea debitului de
aer de tratat. Deci, este importantă limitarea debitului şi a investiţiilor, printr-o
optimizare a funcţionării maşinilor sau printr-o recirculare a aerului încărcat în
poluanţi, pentru a nu exista decât un debit minim.
Investiţiile pentru optimizarea aerului costă cu jumătate mai puţin decât
investiţiile în tratamentul unui m3/h.
Limitele aplicaţiei principalelor tehnici de tratament, privind debitele de aer,
sunt specificate orientativ în schema logică redată în figura 10.10.

Concentraţia compuşilor organici volatili în debitul de aer

Concentraţia COV în debitul de aer de tratat este unul dintre factorii
determinanţi în alegerea unei tehnici de tratament. Schema logică din figura 10.10
stabileşte o logică de alegere plecând de la concentraţia COV. Este vorba de
concentraţia, printre altele, care ne dă calea de urmat.
De fapt, nu există o soluţie prestabilită, totul fiind orientativ, iar soluţiile sunt
luate de către proiectanţi în fiuncţie de situaţia concretă.
Criteriile de alegere a soluţiilor de tratare a COV pot fi diferite de la o
industrie la alta, în funcţie de constrângerile activităţii, de evoluţia viitoare a
producţiei, timpul de producţie, a bugetului şi personalului disponibil, pentru a
asigura conducerea instalaţiilor (de exemplu în cazul unei tehnici de recuperare
urmată de o distilare fracţionată sau efectuarea unei prelevări regulate).
16 SOLUŢII MODERNE DE DEPOLUARE A AERULUI

Fig. 10.10. Algoritmul pentru alegerea unei tehnici de tratament.