Emisii de Gaze Cu Efect de Sera

14.
EMISII DE GAZE CU EFECT DE SERĂ ŞI IMPACTUL ASUPRA

SCHIMBĂRILOR CLIMATICE. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA
SCHIMBĂRILOR CLIMATICE
14.1. Schimbarile climatice ca parte a modificării mediului ambiant
Evoluţia percepţiei umane asupra fenomenului de schimbare a climei

Ideea de interacţiune dintre viaţa omului şi mediul înconjurartor a apărut spontan din
timpuri imemoriabile. Încă de la inceput, idea de mediu înconjurător a fost indisolubil
legată de condiţiile de climă. Iniţial, evenimentele din domeniul mediului înconjurător au fost
legate şi de pericolul unor cataclisme natural. Explicaţia acestor fenomene a fost la început de
natura divină sau extraterestră. Principalele fenomene de acest tip, cu impact hotărator, sunt
schimbări bruşte ale condiţiilor climatice. Modelul Potopului se regăseşte în toate scrierile
religioase sau laice ale zorilor civilizaţiei umane. Potopul are urmări decisive asupra vieţii pe
Pamânt. Exempele pot continua, dar idea centrală este modificarea profundă a condiţiilor
climatice. Evident, reacţia umană a fost de a schimba ceva în comportamentul propriu, astfel
incât să anuleze efectele, apoi şi cauza fenomenului. Soluţia adoptată de oameni a fost să
îmbuneze divinitatea, să işi arate supunerea şi devoţiunea. Cu timpul s-a infiripat şi idea
protejării naturii în vederea menţinerii condiţiilor naturale. A apărut idea infrăţirii omului cu
natura.
Clima este un sistem complex care prezintă variaţii naturale, definite în funcţie de scări de
reprezentare:
- Scara spaţială: microclimat, zonă de climat, climat la scară planetară.
- Scara temporală, măsurată în: ore (clima corelată cu detalii orare ale vremii), anotimpuri
(clima corelată cu comportarea straturilor superioare ale apelor oceanelor sau a unor largi
întinderi de uscat), decade (clima corelată cu viaţa animalelor şi plantelor din biosferă), secole
(clima corelată cu criosfera, adică referitoare la comportarea straturilor de adâncime ale apelor
oceanelor sau a întregii întinderi a uscatului), milioane de ani (clima corelată cu criosfera, adică
referitoare la ridicarea munţilor şi alunecarea continentelor).
Noţiunea de încălzire globală a apărut abea în epoca modernă, chiar în perioada anilor ’60,
în urma dezvoltării industriale masive şi a creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră care
sunt considerate în mare masură responsabile de acest fenomen.
Se ştie că efectul natural de seră reglează temperatura Pamântului, mentinând conditiile de
viata. Totusi, când cantitatile de gaze cu efect de sera se modifica, capacitatea atmosferei de a
înmagazina caldura este, si ea, afectata. Activitatile umane determina degajarea unor cantitati
semnificative de gaze cu efect de sera, care ramân în atmosfera pe termen lung.
Atmosfera înconjoară Pământul ca un strat protector, transparent care lasă să treacă lumina
soarelui şi reţine căldura. Fără el, căldura soarelui ar fi reflectată de apele de la suprafata
Pâmântului şi s-ar întoarce în spaţiu. Atmosfera este compusă din gaze şi apă în diferite forme de
agregare şi cu diferite concentraţii în funcţie de poziţia pe glob şî distanţa faţă de suprafţa
pamântului. Interesant este faptul ca aceste gaze din atmosferă pot avea efecte pozitive sau
toxice, cu influenţe negative asupra climatului. Iată exemplul ozonului (O 3 ) care în atmosfera
joasa poate fi toxic sanatăţii umane, în timp de în stratul inalt el formează “stratul de ozon” atât
1
de necesar protejării sănătăţii umane împotriva radiaţiilor ultra-violete. Dioxidul de carbon (CO 2)
şi alte gaze sunt responsabile de “efectul de sera” [4]. Acest efect este un fenomen natural care,
până la un punct, este necesar sănătăţii umane. Fără el, Pământul ar îngheţa. Creşterea
concentraţiei acestui gaz poate însă cauza efecte negative asupra mediului şi vieţii de pe Terra.
Substanţele din atmosferă provin din surse naturale sau din surse antropice (sunt produse
de activităţile umane). Surse naturale sunt, de exemplu: descompunerea radiologică a plantelor,
incendiile forestiere, erupţiile vulcanice şi emisiile provenite din sol şi apă. În ceea ce priveste
sursele antropice, acestea sunt: producerea energiei, procese industriale sau transporturi. Toate
cele de mai sus conduc la: poluarea aerului, epuizarea stratului de ozon şi schimbari climatice.
Chiar daca uneori fenomenele de poluare a atmosferei par a avea un efect local, acestea
sunt fenomene globale ce necesita o abordare legala globala [2]. Poluantii pot fi transportati la
distanta. Impactul poluarii aerului poate sa fie evident la distante de peste 1000 km de sursa care
l-a produs. De aceea poluarea aerului necesita o actiune internationala concertata si implicit
instrumente juridice internationale [1].
Temperatura ar fi mai joasă de -30°C şi totul ar fi îngheţat. Atmosfera se comportă ca sticla
unei sere, deci, din acest motiv, se vorbeste de « efect de seră”. Gazele cu efect de seră prezente
în atmosferă sunt responsabile de aparitia efectului de seră.
Incălzirea globală este fenomenul de crestere a temperaturilor medii inregistrate ale
atmosferei in imediata apropiere a solului, precum si a oceanelor.
Sistematic, protecţiea mediului, în planul istoriei natural-sociale, s-a conturat în mai
multe etape:
- Din antichitate şi până în secolele XVII-XVIII, s-au căutat soluţii de adaptare a vieţii şi
activităţii umane la condiţiile de climă. În esenţă a fost o contemplare a naturii în vederea
adaptării umane. S-au căutat locurile fertile şi având condiţii bune de climă, în special
pentru dezvoltarea agriculturii. Un bun exemplu este agricultura practicată în antichitate
în Valea Nilului. Protejarea propriu-zisă a factorilor de mediu se rezuma la menţinerea
microclimatului optim, de regulă prin lucrări asupra solului.
- De atunci şi până în secolul XIX, preocuparea societăţii umane pentru natură a evoluat
spre o contamplare sistematică, spre cercetare ştiinţifică a condiţiilor specifice naturale
din diferite locuri de pe Pamânt. Actiunea de protejare a fost spontană şi s-a concretizat
mai mult în situaţii de urgentă. Au apărut şi cercetări asupra evoluţiei climei pe perioade
mai îndelungate de timp.
- Secolele XIX si XX au fost cele ale naşterii şi conceptualizării ideii ecologice, ale
afirmării acţiunii sistematice de protejare a mediului, iar în final au marcat momentul
inţelegerii globalizării şi a impactului uman asupra factorilor de climă.
- Secolul XXI pare să fie dominat de confruntarea cu preocuparea de a soluţiona
problemele existenţial-naturale globale, în frunte cu schimbările climatice.
Situaţia actuală în domeniul factorilor globali climatici este generată de amplificarea unor
condiţii obiective care poartă “amprenta” umană. Acestea au ajuns, în evoluţia lor, la punctul
nevralgic al ruperii echilibrului şi al trecerii la o nouă stare, devastatoare pentru civilizatia
umană. Atingerea punctului de alarmă este dovedită de frecvenţa şi periculozitatea sporită a
fenomenelor meteorologice extreme, cu caracter dezastruos; dacă între 1950 şi 1959 s-au produs
13 catastrofe provocate de climă, în perioada 1990-1999 s-a ajuns la 74, iar în deceniul în curs ne
2
asteptăm ca numărul lor sa fie de ordinul sutelor. Aceste realităţi au generat la nivel mondial, mai
întâi, îngrijorarea cercurilor ştiinţifice responsabile, fapt care a condus la crearea de către ONU,
în 1988, a Grupului interguvernamental de experţi privind evoluţia climatului (IPCC), devenit
principalul centru de gestionare a problemei din perspectiva informaţional-predictivă, urmată de
o acţiune politico-diplomatică semnificativă, desfăşurată pe acest suport şi cu importante efecte
în planul cooperării internaţionale.
Ultimul raport al Comitetului Interguvernamental pentru Schimbari Climatice (IPCC), la
care 2.500 de experti au lucrat timp de 3 ani are concluzii apocaliptice: în proporţie de 90% este
sigur că activităţile umane au determinat încalzirea planetei; în ultima sută de ani, variaţia
procentuală a temperaturii globale a fost de +0,74%; 11 din ultimii 12 ani au fost cei mai calzi
din ultimii 150 de ani; temperatura medie din urmatoarea suta de ani ar putea creste cu 6,3 °C
[1].
Argumente în susţinerea opiniilor asupra schimbării climei

Disputele pe tema încălzirii globale îi împart pe oamenii de ştiinţă în doua tabere: primii, şi
cei mai numeroşi care susţin că omul este vinovat şi ,,scepticii” care scot excesele omenirii dintre
cauzele acestui fenomen. Acuzele sunt reciproce: primii afirmă că specticii susţin interesele unor
mari companii petroliere ce nu vor ca adevărul să iasă la suprafaţă, iar cei din urmă acuză că
ceilalţi vor să ascundă adevărul pentru a beneficia de fondurile destinate cercetărilor în acest
sens. Totuşi rezultatele cercetărilor par să încline balanţa în favoarea celor care consideră
schimbarea climei există şi este o urmare a acţiunii umane.
A. Schimbarea actuală a climei este un fenomen natural [2]
Argumentele ce stau la baza teoriei conform căreia procesul de încălzire globală nu este
determinat de activităţile desfăşurate de om sunt următoarele:
- Oscilaţiile de temperatură cauzează modificarea cantităţii de dioxid de carbon. CO 2
este absorbit de ocean când temperatura scade şi este emanat când aceasta înregistrează
creşteri.
- Cantitatea de CO2 şi variaţiile de temperatură nu sunt în legatură directă. De exemplu,
din 1940, cantitatea de dioxid de carbon este în continuă crestere în timp ce temperatura a
scâzut până în 1975 pentru că după aceea să înregistreze creşteri dramatice.
- Susţinerea teoriei încălzirii globale generate de om se datorează faptului că
cercetătorii profită de banii veniţi de la stat în acest sens. „Una dintre cele mai costisitoare
ironii din istorie este că s-au făcut investiţii de peste 50 de miliarde de dolari în cercetare
despre încălzirea globală din 1990 pâna acum şi tot nu au reusit să demonstreze, cu
argumente ştiinţifice, că omul poate într-adevar influenta clima în vreun fel“ .
- Activitatea solară extrem de intensă din această perioadă.
- Dimensiunile masei oceanice fac sa dureze sute de ani pâna când modificarile de
temperatura din atmosferă sa aibă impact şi în apă.
- Aportul omului şi activităţilor sale la cantitatea de dioxid de carbon din atmosferă este
de doar 1% în timp ce restul se datoreaza erupţiilor vulcanice, oceanului planetar şi plantelor.
B. Schimbarea actuală a climei este datorată activităţilor umane
Teoria ce susţine contribuţia omului şi a activităţilor umane la procesul de încălzire a

planetei se bazează pe următoarele argumente:
3
- Principala cauză a efectului de serqă este dioxidul de carbon. În 1824, Joseph Fourier
studiază pentru prima oară efectul de seră şi constată că gazele din atmosferă absorb şi emit
radiaţtii infraroşii care încălzesc atmosfera şi suprafaţa pământului.
- Oamenii de şstiinţă care neagă rolul omului în încălzirea globală sunt acuzaţi că au
primit bani de la marile companii petroliere să infirme aceste ipoteze, evitând în acest mod
un colaps financiar cauzat de măsurile ecologice.
- Oceanul planetar reuseste să absoarbă şi să contina CO 2 numai dacă acesta este
pompat la mare adâncime, unde se poate cristaliza şi depune pe fund. Cu cât temperatura
apelor creste, cu cât se topesc mai multi ghetari, cu atât mai mult îsi pierde oceanul
capacitatea lui naturala de a stoca CO2 asa cum a facut-o timp de milioane de ani.
- Caspar Ammann de la National Center for Atmospheric Research (NCAR) arata ca
activitatile umane influenteaza clima mai mult decât variatiile activitatii solare.
- Pe lânga cantitatile de dioxid de carbon provenite pe cale naturala (eruptii vulcanice,
ocean), odata cu Revolutia industriala, acestea au fost determinate în mod hotarâtor si de om.
Noţiuni asupra complexităţii efectelor schimbărilor climatice

Schimbarea climei are, pe lângă efectele evidente, menţionate anterior, şi efecte are efecte
mai puţin evidente, dar cu impact major la scară planetară asupra tuturor componentelor
mediului de viaţă al omului. Unele dintre aceste efecte pot avea componente pozitive, dar
consewcinţele sunt imprevizibile. Iată câteva exemple [3]:
- Economie: Raportul Uniunii Europene privind consecinţele încălzirii globale arată că
odată cu topirea ghetarilor, ar putea fi accesibile o serie de resurse naturale, momentan blocate
sub gheaţă creând astfel o serie de divergente între Rusia, SUA, Canada, Danemarca şi Norvegia.
- Agricultură: În unele zone, efectele sunt favorabile (exemplu: cultivarea orzului în
Islanda), dar în altele sunt nefavorabile (exemplu: extinderea desertului Saharei peste Sahel).
- Asigurari: Faţă de anul 1960, numărul catastrofelor naturale s-a triplat, iar 35-40% dintre
acestea se datoreaza încalzirii globale.
- Transporturi: căile de transport şi de comunicaţii sunt afectate de încălzire prin
procesele de topire şi dilatare necesitând intervenţii sporite de reabilitare, chiar dacă ar putea fi
luată în considerare extinderea transporturilor navale, mai puţin costisitoare.
- Inundatii: ridicarea nivelului mării duce la inundarea zonelor foarte joase (exemplu:
Veneţia, Olanda şi Bangladesh) în timp ce populaţia din aceste zone nu dispune de resursele
materiale necesare asigurării proprietăţilor şi astfel pagubele nu pot fi recuperate.
- Sănatate: Creşterea temperaturilor măreşte riscul afecţiunilor cardiovasculare şi măreşte
concentraţiile de ozon troposferic (un poluant care poate produce astm bronsic). Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS) apreciază că procesul de încălzire globală este vinovat de moartea
anuală a 150 000 de persoane şi îmbolnăvirea altor 5 milioane din cauza valurilor de caldură sau
a diferitelor calamităţi naturale declansate de acest proces.
- Apărare: Implicaţiile încălzirii globale semnalate de Consiliul Consultativ Militar al
SUA sunt următoarele: acutizarea conflictelor din zonele afectate de dezastre climatice, migraţia
populaţiei din aceste zone şi problema dependenţei energetice.
4
14.2. Suportul actual al activităţilor în domeniul schimbărilor climatice
Activităţile în domeniul schimbărilor climatice se desfaşoară pe două paliere distincte:
1. activitatea tehnică de identificare a efectelor schimbării climei asupra habitaclului
uman prin colectarea de date şi elaborarea de prognoze pe bază de modele de
predicţie;
2. activitatea de reglementare în vederea canalizării acţiunilor pentru reducerea efectelor

schimbărilor climatice
3. activitatea practică de dezvoltare a unor programe şi planuri, având ca suport aplic

reglementările adoptate la nivel global, regional şi naţional, în vederea reducerii
emisiilor de gaze cu efect de seră care accelerează procesul de schimbare a climei.
Noţiuni introductive asupra prognozei efectelor incalzirii globale

Sursa actualelor schimbări climatice este reprezentată de procesul tot mai accentuat şi mai
rapid de încălzire a atmosferei. Efecte asemănătoare par să se fi resimţit cu ocazia finalizării erei
galciare, probabil tocmai in acelasi timp cand se intrezareau zorii civilizatiilor umane primitive.
Din punctul de vedre al evoluţiei climei şi a evenimentelor care au însoţit-o din punctul de
vedere al dezvoltării vieţii pe Pământ în lungul timpului se pot face două observaţii importante:
(i) ultimele milenii au fost dominate de era glaciară; (ii) evoluţia biologică este „punctată” de
„evenimente în masă” la scară planetară (aşa numite „mass extinction events”). În ultimii 14.000
de ani s-a constatat o relativă stabilitate a temperaturii (variaţii mai mici de 1 0C). În realitate,
observaţii sistematice directe ale temperaturii există abea după anul 1860 şi chiar acestea pot fi
perturbate în funcţie de condiţiile de măsurare şi locul în care se fac măsurătorile. Fig. 14.1
prezintă o estimare a evoluţiei globale a atmosferei în lungul timpului [3].
Între datele principale pe baza cărora se efectuează prognozarea evoluţiei modificării

factorilor climatici se numără date statistice din domeniul meteoreologiei şi geografiei vichi,
precum şi date recente, obţinute prin studii sistematice, dedicate scolupui urmărit. Între acestea
din urmă se pot menţiona următoarele:
- Între 1910 si 2000 temperatura medie la suprafaţa Terrei a sporit cu circa 0,7°C.
Prognozele estimează că până în 2100 creşterea se va situa între 1,4°C şi 5,8°C. Acceptând o
creştere medie de 4°C, numai în decursul unui secol se va înregistra un veritabil soc caloric
similar ca amploarea încalzirii care a pus capăt ultimei perioade glaciare şi a modificat radical
harta lumii, dar care s-a produs de-a lungul unor perioade de timp mult mai lungi.
- Nivelul mediu al mârilor şi oceanelor a crescut, în secolul XX, cu 10-20 cm. Previziunile
până în anul 2100 variază între 20 şi 88 cm. Acest fapt se va datora de topirii calotei glaciare şi
creşterii ponderei suprafeţe acoperite de apă în stare lichidă din suprafaţa Pământului. Se
estimează că sistemul climatic va fi puternic afectat.
5
7
6
5
4
3
2
1
0 Sfârşitul dinozaurilor
-1
-2
0C
100 80 60 40 20 0 milioane ani
Evenimente în masă
Fig. 14.1. Evoluţia globală a temperaturii atmosferei
Apariţia unor fenomene excepţionale singulare care au în prezent o frecvenţă sporită. Deja
se observă în ultimii ani apariţia unor fenomene nemaiîntâlnite pe continentul european, cum ar
fi: sezoane cu secetă şi caniculă excepţionale, inundaţii şi ploi diluviene. În România s-au
înregistrat de asemenea fenomene excepţionale, iar în anul 2005 s-a observat chiar apariţia unor
tornade în regiunea sud-estică, în lungul autostrăzii Bucureşti Constanţa în apropierea localităţii
Feteşti şi în zona litoralulu. În fig. 14.2 sunt prezentate fotografii de la aceste evenimente.
Previziunile indică deşertificarea unei suprafeţe de circa 300.000 de km 2 pe coasta
Mediteranei sau creşterea temperaturii medii din marile orase cu până la 7°C. Este vorba de un
fenomen inevitabil de încalzire globală a climei la nivel planetar, care a început deja şi care va
dura cel puţin un secol. Asemenea proiecţii corespund diferitelor scenarii legate de evoluţia
emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) şi estimărilor aferente ale încălzirii, plecând de la
diverse modele ale climatului. Predicţiile se fac în marile institute de cercetări de pe toate
continentele Pământului. La baza acestor studii stau atât date statistice, cât şi corelaţii dintre
nivelul dezvoltării industriale şi fenomenele emisiile de gaze.
Consecinţele directe şi indirecte asupra agriculturii, a stării generale a mediului, a cadrului
de viaţă al omului sunt şi ele deosebit de importante. Cifrele pierderilor de vieţi umane şi
cuantumul prejudiciilor cauzate (numai uraganul Katrina a provocat sute de morti şi pagube de
200 de miliarde de dolari) sunt edificatoare în acest sens. Globalitatea cauzelor şi a efectelor
presupune, în mod corespunzator, strategii mondiale de diminuare a intensităţii şi (parţial) a
posibilelor consecinţe, cu implicaţtiile aferente de ordin instituţional şi conceptual. Probabil
6
suntem martorii celui mai mare şi mai rapid efort de adaptare a speciei umane la schimbarea
bruscă a condiţiilor de mediu din istoria sa şi de al cărui succes depinde însăşi existenta omului,
ca fiinţă pe planeta noastră.
Dincolo de configuraţii predictive şi
speculaţii teoretice, o concluzie este clară: o
schimbare climatică majoră este pe cale să
se producă, printr-o încalzire amplă şi în
ritm rapid, punând sub semnul întrebării
capacitatea omului de a reacţiona correct.
Implicaţiile de ordin meteorologic se
manifestă deja prin fenomene extreme
precum: alternanta rapida între precipitaţii
abundente şi inundaţii, caniculă severă şi
secetă accentuată, alterarea semnificaţiilor
anotimpurilor tradiţionale, într-un cuvănt, un
Fig. 14.2. Tornadă pe Marea Neagră în viitor care se anunţă mai cald şi dominat de
anul 2005 evenimente naturale extreme.
Începuturile activitatilor de reglementare in domeniul schimbarilor climatic

Primele programe naţionale de cercetare privind schimbările climatice, generate de emisiile
de gaze poluante, datează înca din anul 1975 (SUA). Rezultatele au fost surprinzătoare, trăgând
semnalul de alarmă asupra unei corelări semnificative dintre nivelul emisiilor de gaze cu efect de
seră şi modificările de temperatură. Studiile au fost stimulate de nevoia de a se face predicţii
asupra consecinţelor unor detonări nucleare. De la început, s-a conturat opinia că schimbări
abrupte ale climei pot fi corelate cu acţiunile umane, intenţionate sau accidentale, şi în primul
rând de sfidarea nucleară, ataşată Razboiului Rece. Savanţi din rândurile marilor blocuri militare,
în confruntare la acea vreme, precum americanul Carl Sagan şi sovieticul Vladimir Alexandrov,
au avertizat că un conflict nuclear, chiar limitat, ar risca să afunde întreaga emisferă nordică şi
chiar întreaga Planetă într-o “iarnă nucleară”. Previziunile şi îngrijorările oamenilor de ştiinţă au
fost confirmate, din fericire într-un cadru relativ limitat, de accidentul de la centrala nucleară de
la Cernobil (Ucraina), din 26 aprilie 1986.
Reacţia globală a comunităţii internaţionale s-a manifestat abia între anii 1985 şi 1987. S-
au dezvoltat cercetări şi în alte ţări avansate, ca Germania, Franţa, Japonia şi Marea Britanie.
Pe langă faptul că a dat semnalul prăbuşirii imperiului sovietic, catastrofa ecologică de la
Cernobîl a conştientizat pericolul aferent utilizării, indiferent de scopuri, a energiei nucleare,
alertând şi amplificând preocupările de sporire a desfăşurarii în sigurantă a activităţilor aferente
(soldate cu încheierea unor convenţii internaţionale notabile în domeniu).
In acelaş timp, studiile asupra efectelor unor accidente nucleare au fost începutul şi
stimulentul studiilor legate de încălzirea globală şi căutarea cauzele acesteia în emisiile de gaze
cu efect de seră, aşa cum au fost denumite mai târziu. O altă peoblematică legată de emisiile de
gaze cu efect de seră a fost şi aceea a enisiilor de gaze care distrug pătura de ozon care protejează
Planeta de radiaţiile cosmice periculoase.
S-au făcut şî alte observaţii fără legătură directă cu clima, asupra dispaţiei unor specii de
plante şi animale datorită modificării habitaclurilor naturale.
7
La nivelul politicii globale, studiile ştiinţifice şi rezultatele oferite de IPCC au avut
echivalent şi urmare în adoptarea unor convenţii la nivel planetar începând cu Conventia de la
Viena (1985) si Protocolul de la Montréal (1987).
Strict în domeniuul schimbărilor climatice, s-a emis Rezoluţia 43/53 a Adunării Generale a
ONU prin care s-a declarat că prezervarea climatului mondial pentru generaţiile prezente şi
viitoare constituie interesul general al umanităţii; UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu) a creat, împreună cu OMM (Organizaţia Mondială de Meteorologie), Grupul
interguvernamental de expertti privind evoluţia climatului, însărcinat cu studierea problemei.
Aceste demersuri internaţionale au avut ca prim rezultat Convenţia-cadru privind
schimbările climatice (semnată, în iunie 1992, la Rio de Janeiro, şi ratificată în prezent de 189
state). Convenţia are ca obiectiv stabilizarea concentraţiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă
la un nivel care împiedică orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic.
Noţiuni asupra măsurilor practice pentru limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră
Principiul care stă la baza reglementărilor care guvernează măsurile practice pentru
limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră este principiul raspunderii comune şi totodată
diferenţiate a statelor. Ca urmare, efectele sunt resimţite în prezent de întreaga populaţie, dar
ţările dezvoltate au o responsabilitate sporită pentru că au datorii istorice faţă de Planetă şi
ceolalţi locuitori ai ei.
Abordarea spontană a problematicii măsurilor pentru limitarea emisiilor de gaze cu efect
de seră s-a materializat în primul rând pe teritoriul USA, unde diferite state au emis acte
normative care obligă firmele să adopte tehnologii mai prietenoase din acest punct de vedere.
La nivel global, în mod coerent, semnalul acestui tip de mâsuri a fost dat de Protocolul de
la Kyoto. În prezent, în baza protocolului se desfăşoară programe de investiţii specifice atât în
ţările dezvoltate, cât şi în ţările în curs de dezvoltare.
Ultima etapă o constitue activitatea de reglementare şi practică de perfecţionare a
transferului tehnologic în domeniul tehnologiilor cu emisii scăzute de dioxid de carbon şi a
celorlalte gaze cu efect de seră. Accentul se pune pe componenta energetică a producţiei
industriale, deopotrivă în domeniul producţiei şî eficienţei consumului. Se remarcă
angajamentele comune ale Uniunii Europene care preced, de regulă, angajamentele la nivel
global. Problemele în dispută în domeniul transferului tehnologic sunt: partajarea contribuţiilor
părţilor la cheltuielile ocazionate de transferul tehnologic şi drepturile intelectuale asupra
tehnologiilor susceptibile de a fi transferate către ţări în curs de dezvoltare.
Fiecare conferinţă a Părţilor UNFCCC a avut specificul propriu, cum ar fi cea de la Nairobi
sau cea de la Johanesburg, dar documentele specifice acestei ultime etape sunt cu adevărat
dedicate într-o măsură însemnată transferului tehnologic: Comunicatul de la Bali (iniţiat de lideri
de afaceri a peste 150 de companii la nivel mondial, propus în avans la Conferinţa Părţilor a
UNFCCCcare a avut loc la Bali, Indonezia în perioada 3-14 decembrie 2007 şi care propune o
atitudine pro-creştere economicâ în condiţiile unei acţiuni ferme în domeniul reducerii emisiilor
de gaze cu efecxt de seră); Comunicatul de la Poznan asupra schimbărilor climatice (susţinut de
către Prinţul de Wales şi formulat de asemenea la iniţiativa unui grup de lideri de afaceri de peste
140 de companii la nivel mondial, cu ocazia Conferinţei a 14-cea a Părţilor UNFCCC (COP 14)
care a avut loc la 1 decembrie 2008 12-lea la Poznan, Polonia) ca o continuare a Comunicatului
de la Bari; în sfârşit, Acordul Final al celei de a 15-cea Conferinţă a Părţilor UNFCCC de la
Copenhagen din 7-18 December 2009 (care se remarcă prin accentul apăsat pus pe necesitatea
transferului tehnologic la nivel planetar.
8
14.3. Legislaţia în domeniul schimbărilor climatice
Reglementările în domeniul schimbărilor climatice s-au conturat în mod coerent abea odată
cu Sumitul Pământului de la Rio, în anul 1992, unde s-au întâlnit leaderii a peste 200 de ţări şi
care a emanat două documente semnificative pentru protecţia mediului la nivel planetar, cu
urmări evidente şi în prezent: Declaraţia de la Rio şi Agenda 21. Cu această ocazie, s-a enunţat
prima definiţie acceptată la nivel mondial pentru conceptul de dezvoltare durabilă. Tot atunci a
fost emisă şi lansată spre semnare Convenţia Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice
(UNFCCC – United Nation Framework Convention for Climate Changes). Această convenţie stă
la baza tuturor actelor emise la nivel global şi naţional în domeniul schimbărilor climatice.
In baza documentului, statele-părţi se angajează să se întâlnească anual şi să dezbată
situaţia emisiilor de gaze cu egfect de seră şi ce măsuri ar trebui luate. Textul convenţiei poate fi
accesat pe adresa de internet:
http://www.clima.md/files/1_Cadrul_International/2_Documente/1_Conventia_si_protocol
/Conventia/conventia_cadru_rom.pdf.
Reducerea schimbărilor climatice a devenit cu adevărat concret abordată la nivel mondial

abea în anul 1997, cu ocazia celei de a 3-a Conferinţă a Păţilor (COP- Conference of Parties),
când a fost adoptat Protocolul de la Kyoto. Textul Protocolului de la Kyoto poate accesat pe
adresa de internet:
http://www.clima.md/files/1_Cadrul_International/2_Documente/1_Conventia_si_protocol
/Protocol/Protocolul_de_la_Kyoto%20rom.pdf.
Încă de la început, Uniunea Europeană (UE) a avut un rol deosebit de activ în adoptarea şi
promovarea prevederilor Protocolului. În calitate de ţară în curs de aderare, înainte de anul 2007,
precum şi ca stat menbru al UE cu drepturi depline, România s-a manifestat activ în sprijinul
adoptării măsurilor pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul conferinţelor
părţilor. În domeniul politicii interne, România a promovat acţiuni importante economice şi
politice pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate ca aprte a UNFCCC şi UE.
După adoptartea Protocolului de la Kyoto, părţile semnatare ale UNFCCC au căutat
realizarea unui acord post-Kyoto, în vederea continuării acţiunilor de reducere a emisiilor cu
gaze de efect de seră. Ca urmare, au fost redactate documente ajutătoare cu ocazia conferinţelor
părţilor de dupa Kyoto. Unele documente importante au fost comunicările de la Bali şi Poznan.
Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice [4]

În anul 1992 s-a convenit stabilirea Convenţiei-Cadru a Naţiunilor Unite asupra
Schimbărilor Climatice (UNFCCC) care să creeze cadrul general al acţiunilor inter-
guvernamentale de răspuns la provocarea prezentată de schimbările climatice. S-a recunoscut cu
acest prilej că sistemul climatic este o resursă comună a cărei stabilitate poate fi afectată de
emisiile de dioxid de carbon şi gaze cu efect de seră. Obiectivul UNFCCC este realizarea
stabilizării concentraţiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină
interferenţa antropică nocivă cu sistemul climatic. Acest nivel va trebui realizat într-un interval
de timp suficient care să permită ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările
climatice, astfel încât producţia d alimente să nu fie ameninţată şi să permită continuarea
dezvoltării economice într-o manieră durabilă.
9
Chiar dacă titlul documentului sugerează că acesta ar viza toate schimbările climatice, în
realitate el priveşte numai încălzirea climei mondiale, generată direct sau indirect de activităţi
umane. Dominată de concepţia dezvoltării durabile (în sensul definiţiei Brundtland, „o
dezvoltare care să satisfacă nevoile generaţiilor prezente, fără a compromite capacitatea de a le
îndeplini pe cele ale generaţiilor viitoare”), convenţia consacră, pentru prima dată, dar în acelaşi
spirit solidarist, principiul raspunderii comune, dar diferenţiate a statelor-parţi, stabilind, în
consecinţă, obligaţii specifice pentru cele 36 de state industrializate şi UE privind reducerea
gazelor cu efect de seră, în timp ce statele Lumii a Treia, deşi unele dintre ele puternic poluante
(China, India, Brazilia), nu-şi asumă ca îndatoriri, în acest sens, decât pe aceea de inventariere a
emisiilor.
Conform cu această lege, se pune la dispoziţia conferinţei părţilor, conform art.12,
inventarele naţionale ale emisiilor antropice, pe baza surselor acestora şi ale absorbanţilor tuturor
GES, nereglementate de Protocolul de la Montreal, recurgând la metode comparate care vor fi
aprobate de conferinţa părţilor;
În 1994, România a ratifiat UNFCCC prin Legea 24/1994. Prin semnarea UNFCCC şi
adoptarea ţintei de reducere, România şi-a manifestat în mod clar preocuparea faţă de
schimbările climatice la nivel mondial şi voinţa politică de a îndeplini angajamentele ce derivă
din această Convenţie.
Este important să se precizeze câteva noţiuni definite în convenţie:
- Schimbări climatice: schimbări de climat care sunt atribuite direct sau indirect unei
activităţi omeneşti care alterează compoziţia atmosferei la nivel global şi care se adaugă
variabilităţii naturale a climatului observat în cursul unor perioade comparabile.
- Sistem climatic: un ansamblu care înglobează atmosfera, hidrosfera, biosfera şi geosfera,
precum şi interacţiunile lor.
- Emisii: eliberarea în atmosferă de GES sau de precursori ai unor asemenea gaze dinr-o
anumită zonă şi în cursul unei perioade date.
- Gaze cu efect de seră ( GES )- constituenţi gazoşi ai atmosferei, atât naturali cât şi
antropici, care absorb şi remit radiaţia infraroşie.
- Rezervor: unul sau mai mulţi constituenţi ai sistemului climatic care reţin un GES sau un
precursor de GES.
- Absorbant: orice proces, orice activitate sau orice mecanism natural sau artificial, care conduce
la dispariţia din atmosferă a unui GES, a unui aerosol sau un precursor de GES;
- Sursă: orice proces sau activitate care eliberează în atmosferă un GES un aerosol sau un
precursor de GES.
- Conferinţa părţilor: organ suprem al prezentei convenţii ce face cu regularitate bilanţul
aplicării convenţiei şi a celorlalte instrumente juridice conexe pe care ea le poate adopta şi ia , în
limitele mandatului său, hotărârile necesare pentru a favoriza aplicarea efectivă a convenţiei.
Protocolul de la Kyoto faţă de UNFCCC [4]

Cea de-a treia Conferinţă a Părţilor ce s-a desfăşurat în 1-11 decembrie 1997 la Kyoto, în
Japonia, a reprezentat un nou pas înainte în problema schimbărilor climatice din perspective
globale. Dovezile ştiinţifice apărute au indicat necesitatea unor măsuri mai stringente de reducere
a GHG.
Cele 161 de tări participante au finalizat un acord, denumit "Protocolul de la Kyoto", care
stabileşte termenii şi regulile de punere sub control a gazelor ce determină efectul de seră al
Terrei. Protocolul de la Kyoto, exprimă dorinţa ca până înainte de prima perioadă de angajament
10
(2008-2012), cantitatea medie de gaze cu efect de seră (principalele şase gaze) să fie redusă cu
5,2% sub nivelul inregistrat in anul 1990. Conform documentelor adoptate, ţările semantare ale
UNFCCC au fost împărţite în două categorii. Ţările din anexa I sunt cele dezvoltate, ţările din
cadrul şi ţările în curs de aderare la Uniunea Europeană. Ţările din anexa II sunt ţările în curs de
dezvoltare şi alte ţări cu statut asemănător, cum ar fi unele insule. Valoarea ţintă adoptată de
Părţile cuprinse în anexa I semnatare ale Protocolului este o reducere de 8% faţă de anul de bază
1990.
Pentru a veni în întâmpinarea ţărilor dezvoltate şi a oferi modalităţi de finanţare pentru
programele ţărilor în curs de dezvoltare, Protocolul stabileşte de asemenea trei mecanisme
flexibile cunoscute sub numele de Implementare in comun (JI), Mecanismul de Dezvoltare
Curată (CDM) şi Schimbul Internaţional de Emisii (IET). Acestea mecanisme ajută Părţile din
Anexa I să reducă costurile de realizare a valorilor ţintă de emisie profitând de oportunităţile de
reducere a emisiilor, sau de creştere a eliminării de gaze cu efect de seră, care ar costa mai puţin
în alte ţări decât în ţara proprie. Acestea oferă beneficii şi ţărilor gazdă prin aceea că asigură
finanţare pentru proiectele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.
Conform Protocolului, Gazele cu efect de seră sunt :
1. Bioxid de carbon ( CO2)
2. Metan ( CH4)
3. Oxid azotos ( N2O)
4. Hidrofluorocarburi ( HFCs)
5. Perfluorocarburi ( PFCs)
6. Hexafluorură de sulf ( SF6)
Principalele măsuri ce trebuie luate pentru atingerea obiectivelor Protocolului de la Kyoto
sunt:
- industria va trebui să devină mult mai eficientă din punct de vedere al consumului de
energie, trecând de la utilizarea combustibililor fosili bogaţi în carbon (carbune), la combustibili
săraci în carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi;
- industria energetică, de la extracţie şi până la consum, trebuie restructurată astfel încât să
devină eficientă şi mai puţin poluantă;
- transportul trebuie să se orienteze spre mijloace mai puţin poluante şi cu consumuri
reduse;
- construcţiile să fie eficiente energetic şi să tindă spre utilizarea surselor de energie
regenerabilă;
- echipamentele şi produsele să fie din cele cu consum redus de energie;
- pădurile vor fi protejate şi chiar vor fi extinse.
Dezvoltarea industriei a determinat creşterea nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră, cu
aproximativ 30% în cazul COB2B, şi 15% în cazul NB2BO.
Depăşirea nivelului optim de emisie, la care se adaugă emisiile din surse antropice ale
compuşilor organici fluorocloruraţi (CFC -clorofluorocarburi), au ca efect modificări climatice:
creşterea temperaturii terestre, schimbarea regimului pluviometric şi a nivelului de radiaţie la
suprafaţa solului, fenomene care produc perturbări în funcţionarea şi dezvoltarea ecosistemelor.
Conform studiilor majorităţii institutelor importante din lume, la nivel mondial principalele
surse care emit în atmosferă oxizi de azot (NOBxB, NOB2B) sunt: centralele termice,
automobilele, centralele electrice şi o gamă variată de procese industriale (industria sticlei,
varului, cimentului, etc). Oxizii de azot contribuie la dezvoltarea fenomenelor de eutrofizare, ale
11
smogului fotochimic (fiind precursorii formării poluanţilor secundari, ca de exemplu ozonul
troposferic şi particulele fine secundare) şi ale ploilor acide.
Protocolul de la Kyoto are în vedere următoarele sectoare/categorii de surse de gaze cu
efect de seră:
Energie: arderea combustibililor în general; industriile energetice; industriile producătoare
şi construcţii; transport; alte sectoare; emisii fugitive: de tip combustibili solizi, petrol şi gaze
naturale; altele.
Procese industriale: produse minerale; industria chimică; producţia metalelor; alte
producţii; producţia de halocarburi şi hexafluorură de sulf; consumul de halocarburi şi
hexafluorura de sulf; solvenţi şi alte produse.
Agricultură: fermentaţie enterică; gestionarea îngrăşămintelor naturale; cultivarea
orezului; soluri agricole; arderea savanelor şi pădurilor; arderea reziduurilor agricole in camp;
altele.
Deşeuri: depozitarea deşeurilor solide în teren; manipularea apei uzate; incinerarea
deşeurilor; altele.
Fig. 14.3 Evoluţia emisiilor de gaze cu
efect de seră în ţările cuprinse în Anexa 1
În fig. 14.3 este prezentată evoluţia emsiilor de gaze cu efect de seră la nivel planetar, în procente
faţă de anul de bază (referinţă 1990) ca urmare a adoptării protocolului de la Kyoto. Linie albastră în
graficul de denotă modificări ale emisiilor de CO2 de emisii pentru ţările în Anexa 1 este complet
înşelătoare. Aceasta arată o creştere negativă care sugerează o reducere a emisiilor în ţările bogate.
12
Ţările bogate industrializate se ascund de fapt, în spatele acestor ţări
cu venituri reduse, cu nivel scăzut de emisie după cum se arată în Linia
verde. Imaginea devine mai clară, atunci când ne exclud aceste ţări IET şi
grafic în linia roşie arată o creştere clară pozitiv în emisie de la ţările bogate
în anexa 1. Se definesc ţările din grupul LULUFC ca ţările cu utilizare
specială a pământului.
Modalităţile prin care ţările dezvoltate pot finanţa proiecte de reducere
a emisiilor de gaze cu efect de seră pe teritoriul ţărilor în curs de dezvoltare,
primind o parte din reducerile realizate în beneficiul propriu se adresează
către două tipouri de ţări: cele cu economie în tranziţie către o economie de
piaţă (foste ţări comuniste care sunt la u moment dat în curs de aderare la
Uniunea Europeană (cărora li se adrează proiecte de tip JI) şi ţările în curs
de dezvoltare propriu-zise (cărora li se adrează proiecte de tip CSM). Aceste
priecte au acelaşi principiu dar prezintă şi diferenţe, cu precădere în formele
de distribuire a rezultatelor proiectului.
O prevedere importantă a Protocolului de la Kyoto este aceea care se
referă la comercializarea dreptului de a emite gaze cu efect de seră,
prevăzut la articolul 17 din Protocolui. Acest articol permite ţărilor care au
unităţi de emisie de schimb – emisiile/permise, dar nu de "folosit" – să le
vandă crescand capacitatea financiară a acestor ţări de a-şi îndeplini
obiectivele proprii.
Un jurnal de tranzacţii internaţionale asigură transferul sigur de unităţi
de reducere a emisiilor între ţări. Astfel, un produs nou a fost creată în
formă de reduceri de emisii sau a absorbţiilor. Deoarece dioxidul de carbon
este principalul gaz cu efect de seră, oamenii vorbesc pur şi simplu de
tranzacţionare de carbon. Tranzacţiile de carbon sunt acum urmărite şi
tranzacţionate la fel ca orice alte produse de bază. Acest lucru este cunoscut
sub numele de „piaţa de carbon ".
Permisele de emisii sunt împărţite în următoarele categorii: AAU -
unităţi ale cantităţii atribuite; RMU - unitate de ştergere, pe baza de utilizare
a terenurilor, schimbarea utilizării terenurilor şi silvicultura (LULUCF) ca
activităţi, cum ar fi de împădurire; ERU - unitate de reducere a emisiilor
generate de un proiect de punere în implementare comună; CER - reducere
de emisii certificate generate dintr-o activitate pe baza unui proiect coform
mecanismului de dezvoltare curată.
1
Emisii de gaze cu efect de seră
Transferurile şi achizitiile de unităţi de emisii sunt urmărite şi

înregistrate prin intermediul sistemelor de registru în temeiul Protocolului
de la Kyoto.
Preţul aplicării acestor prevederi nu ar fi unul exorbitant, întrucât
impactul respectării lor asupra PIB-ului ţărilor implicate nu ar trebui să ducă
la o scadere a acestuia decât cu 0,1%, în medie, pe an. Aşteptările opiniei
publice şi ale ecologiştilor au fost înşelate şi de Summit-ul G-8 de la
Gleneagles (iulie 2005), când nu s-au arătat mijloace concrete suplimentare
pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice. Participanţii s-au angajat
“să ia măsuri novatoare” pentru a promova folosirea energiilor fosile mai
puţin poluante, conform unui plan de acţiune; printre acestea, formulate mai
degrabă ca dorinţe generoase, se numără: “schimbarea manierei de a
consuma energia”, “a actiona pentru un viitor mai curat”, promovarea
cercetării şi dezvoltării, finanţarea tranziţiei către o energie mai curată,
lupta împotriva exploatărilor forestiere ilegale ş.a.
Constrângerile de ordin economic astfel determinate şi inegalităţile de
fapt care s-ar fi născut în aplicarea principiului responsabilităţii comune, dar
diferentiate (justificat etic, dar greu de acceptat practic) au generat o dispută
reflectată mai ales între SUA si UE. Venirea la Casa Alba a lui G.W. Bush,
apropiat al marilor cercuri petroliere, a accentuat reticenţele americane,
mergându-se până la refuzul ratificării Protocolului (martie 2001, după ce
administraţia Clinton, sub presiunea organizatiilor ecologiste şi cu
contribuţia vicepresedintelui Al. Gore, îl semnase).
Breşa creată în acest mod de SUA şi de aliaţii săi (în frunte cu
Australia) punea sub semnul întrebării aspecte importante ale caracterului
global al problemei, în sensul reducerii acţiunii de combatere a fenomenului
la nivel cvasiregional şi diminuării corespunzătoare a eficacităţii sale, el
păstrându-şi, desigur, dimensiunile şi efectele mondiale.
Totodată, s-au afirmat două strategii internationale, cu obiective şi
parteneri diferiţi, în realizarea scopului comun şi prioritar al reducerii
ritmului şi amplorii schimbărilor climatice. Într-adevar, încheierea la 28
iulie a.c. la Vientiane (Laos) de către 6 state ASEAN, în frunte cu SUA,
Australia, China şi India, adică ţările care produc aproape jumatate din GES,
a Acordului privind dezvoltarea curată şi climă cu o filozofie diferită de cea
2
a Protocolului de la Kyoto, în sensul că vizează ţinte liber alese de părţi şi

tactica promovării unor tehnologii mai puţin poluante (“carbunele curat”,
energia eoliană şi cea nucleară ş.a.), a oferit o alternativă.
Prin această replică, pe langă o inedită alianţă între “Binele” şi “Raul”
mondiale, se ajunge la subsistarea a două strategii internaţionale diferite în
privinţa combaterii efectului de seră şi a reducerii schimbărilor climatice: pe
de o parte, cea stabilită şi promovată prin Protocolul de la Kyoto, susţinută
de peste 132 de state, care emit mai bine de 55% din GES la nivel mondial,
având ca promotor UE, şi, pe de altă parte, noua perspectivă formulată de
Acordul de la Vientiane, promovată de SUA şi aliaţii săi, care produc
aproape 45% din GES, bazată pe ideea liberei opţiuni şi a autoreglării
acestei probleme ecologice globale.
Din păcate, cele două viziuni nu numai ca nu sunt complementare,
dar, într-o anumită măsură, se exclud reciproc, făcând din iniţiativa
americano-asiatică o replică, o contrapondere la acordul realizat în 1997 în
la Kyoto. Iar aceste evoluţii sinuoase se reflectă, în planul realităţilor, mai
ales prin faptul că emisiile de CO2 - care reprezintă 80% din GES - au
crescut de la 13,3 miliarde de tone în medie, pentru anii 1990, la peste 18,7
miliarde de tone pe an, în ultima perioadă.
Unul dintre promotorii de marcă ai politicii de reducere a emisiilor de
gaze cu efect de seră, care a şi semnat documentul Protocolului de la Kyoto
în numele admistraţiei Clinton, este fostul vice preşedinte american Al
Gore, o personalitate marcantă a politicii din USA şi din lume.
După ce a semnat Protocolului de la Kyoto, Rusia nu l-a ratificat,
părând că are o poziţie apropiată de cea americană. Totuşi în toamna anului
2004, înainte de Conferinţa Părţilor de la Buenos Aires (COP 10), Rusia a
ratificat protocolul. Actul are o însemnătate politică şi practică excepţională.
Odată cu intrarea Rusiei în clubul celor care recunosc angajamentele
protocolului, ponderea GES emise de aceştia a depăşit 50% din emisia
globală şi ponderea basculează în favoarea susţinătorilor acestuia.
În prezent, relaţia dintre ţările promotoare a Acordului de la Vientiane
şi cele promotoare ale Protocolului de la Kyoto pare să se dezgheţe, odată cu
instalarea administraţiei Obama la Casa Albă. Preşedintele american a făcut
o vizită la Copenhaga în timpul desfăşurării Conferinţei Părţilor UNFCCC
3
şi a avut întâlniri la nivel înalt cu demnitari ai ţărilor din ambele tabere. Deşi
nu s-au făcut declaraţii tranşante, adminiustraţia americană democrată pare
să se caute o cale compromis.
Alte documente importante adoptate de Părţile UNFCCC [4]

Documentele importante post-Kyoto se referă la pregătirea unor noi
angajamente care să intre în vigoare după anul 2012, anul în care se termină
valabilitatea angajamentelor Protocolului. Între aceste documente se numără
comunicatele de la Bali şi Pozdan, precum şî acordul de la Copenhaga, din
decembrie 2009, precum şî documentele precum şi documentele finale ale
Conferinţei părţilor din anul 2010. Se remarcă în fiecare document
orientarea către adoptarea unor măsuri concrete pentru limitarea şi reducerea
schimbărilor climatice.
A. Comunicatul de la Bali [4]
Prin comunicatul de la Bali se arată:
Dovezile ştiinţifice în favoarea evidenţei schimbării climei sunt acum
copleşitoare. Schimbările climatice prezintă aspecte sociale foarte grave la
nivel mondial, riscurile de mediu şi economice şi se cere un răspuns de
urgenţă la nivel mondial.
Ca lideri de afaceri, iniţiatorii comunicatului îşi exprimă convingerea
asupra beneficiilor ce le-ar aduce o acţiune rapidă privind schimbările
climatice ar fi superioare costurilor ce ar apărea dacă aceste măsuri nu s-ar
lua.
Cheltuielile ce vor apărea în cazul lipsei acţiunii sunt urmatoarele:
• costurile economice şi geopolitice ale continuarii schimbărilor
climatice , care ar putea fi foarte severe şi la nivel global perturbate. Toate
ţările şi economiile vor fi afectate, dar ţările cele mai sarace vor avea de
suferit mai devreme, sau mai târziu.
• costurile de acţiune pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră,

pentru a evita cele mai grave efecte ale schimbărilor climatice, care sunt
uşor de gestionat, mai ales dacă sunt ghidate de o viziune comună
internaţională.
4
• În fiecare an de întârziere a măsurilor de control al emisiilor globale,

creşte riscul unor fenomene având consecinţele inevitabile. Acţionarea
rapidă ar putea conduce la reduceri de costuri în viitor, determinând un mai
mare potenţial economic, de mediu şi evitarea de perturbări sociale.
• Trecerea la un nivel redus de emisii de carbon va crea oportunităţi de
afaceri semnificative. Noi pieţe pentru tehnologii şi produse cu emisii
reduse de carbon, în valoare de miliarde de euro, vor fi create în lume în
cazul în care se acţionează, la scara necesară şi la un moment cât mai
aproape de prezent. Pe scurt, iniţiatorii comunicatului sunt de părere că lupta
împotriva schimbărilor climatice este o strategia pro-dezvoltare. Ignorarea
în cele din urmă va avea ca urmare subminarea creşterii economice.
Pentru a evita schimbări climatice periculoase, obiectivele globale de
reducere a emisiilor trebuie să fie fundamentate în primul rând de ştiinţă.
Toate ţările vor trebui să joace rolul lor, dar cel mai mare efort trebuie să fie
făcut de către ţările deja industrializate. În cadrul Conferinţei părţilor de la
Bali, ţările vor avea posibilitatea de a conveni asupra unui plan de negocieri
globale pentru a asigura un astfel de acord, care ar fi trebuit să fie semnat la
Copenhaga şi care ar intra în vigoare în 2012, când se încheie perioada de
valabilitate a angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto.
B. Comunicatul de la Poznan [4]

Principalele idei ale acestui comunicat sunt:
Schimbările climatice reprezintă o problematică prea complexe pentru
a fi abordată într-o manieră unică de acţiune. Sunt necesare considerarea
situaţiei specifice la nivel local, naţional şi la nivel regional, iar masurile şi
programele trebuie agreate de către toate părţile interesate: economisti,
investitori, societatea civilă şi consumatori. Este necesar un acord
cuprinzător, agreat la nivel internaţional şi cuprinzător din punct de vedere
juridic, având caracter obligatoriu prin decizia Naţiunilor Unite. Acordul
oferă cadrul pentru acţiunile şi politicile naţionale, pentru a facilita
cooperarea internaţională, precum şi pentru a asigura că la scară globală
angajamentele vor fi îndeplinite. Cruciala, ar fi, de asemenea, furnizarea de
siguranţă în desfăşurarea acestui tip de afaceri şi de cadrele de care are
5
nevoie orice organizaţie pentru a desfăşura corect investiţiile lor în emisii

reduse de carbon tehnologii.
Ţările dezvoltate trebuie să ia angajamente imediate şi adânci
economice de reducere a emisiilor la nivelul întregii ţări, angajamente care
sunt mult mai mari decât obiectivul global de reducere medie. Aceste ţări
trebuie să ofere un exemplu de creştere a implicării în reducerea emisiilor de
carbon şi să demonstreze că instituţiile şi cadrele poate oferi sprijinul
necesar financiar şi tehnologic pentru ţările în curs de dezvoltare.
Măsurile sunt pentru o globalizare robustă a reprezentării tuturor
emitenţilor de gaze cu efect de seră (GES) de piaţă a emisiilor, în scopul
formării unei repartiţii cât mai eficace, eficientă şi echilibrată de emisie.
Sistemul ar trebui să fie alcătuit dintr-o serie tot mai mare de nivele
naţionale sau regionale "cap-and-trade" pe pieţele legate între ele, în care
Caps sunt aduse în jos, în conformitate cu obiectivele care au fost adoptate
de reducere a emisiilor. În timp ce emisiile se repartizează pe plan mondial
la nivel de ţară, se caută şi o repartizare pe plan intern, în funcţie de
condiţiile specifice regionale. Se propune şi o piaţă flexibilă de comerţ cu
drepturi de a emite între ţările dezvoltate şi a celor în curs de dezvoltare pe
baza prevederilor Protocolului de la Kyoto. În acest fel, ţările în curs de
dezvoltare ar beneficia de fonduri pentru a transfera tehnologii avansate.
C. Acordul Final al Conferinţei de la Copenhagen [4]

Prin acest acord final:
- Se recunoaşte impactul critic al schimbărilor climatice şi efectelor
lor potenţiale asupra ţărilor cele mai vulnerabile la efectele sale adverse şi se
subliniază necesitatea de a stabili un program de adaptare cuprinzător pentru
aceste ţări, inclusiv cu sprijin internaţional.
- Se recunoaşte necesitatea coperării pentru depaşirea situaţiei
prezente, considerând că ţările dezvoltate au resursele necesare de a acţiona
în prezent, dar pentru ţările sărace intervalul de timp pentru îndeplinirea
6
obiectivelor va fi mai lung, ţinând cont de nivelul dezvoltării sociale şi

economice şi de faptul că eradicarea sărăciei este de asemenea o prioritate
stringentă în aceste ţări.
- Se precizează că ţările dezvoltate au decis să urmărească abordări
diverse, inclusiv posibilitatea de a utiliza pieţe pentru a spori eficienţa
cheltuielilor, precum şi să promoveze acţiuni de atenuare a decalajelor faţă
de ţările în curs de dezvoltare, în special cele cu un nivel scăzut al
economiilor. Ar trebui să fie oferite stimulente pentru a continua să se
dezvolte programelor în domeniul schimbărilor climatice.
- Ceea ce este cu adevărat semnificativ, este angajamentul colectiv al
ţărilor dezvoltate de a oferi noi resurse suplimentare, inclusiv silvicultură şi
investiţii prin intermediul instituţiilor internaţionale; fondul alocat se
apropie de 30 miliarde de euro pentru perioada 2010 -2012 cu alocarea
echilibrată între măsurile de adaptare şi de atenuare. Finanţarea pentru
adaptare va fi prioritizata pentru ţările în curs de dezvoltare cele mai
vulnerabile, cum ar fi ţările cel mai puţin dezvoltate, insulare mici, statele în
curs de dezvoltare, cu precădere din Africa.
- În contextul acţiunilor de atenuare semnificativă şi transparenţă se
pune accent pe punerea în aplicare a ideii ca ţările dezvoltate să se angajeze
la un obiectiv de a mobiliza în comun 100 de miliarde de dolari pe an până
în 2020 pentru a aborda nevoile ţărilor în curs de dezvoltare. Această
finanţare va veni dintr-o varietate largă de surse, publice şi private,
bilaterale şi multilaterale, inclusiv cu surse alternative de finanţare.
Resursele de finanţare multilaterale pentru adaptare vor fi livrate, prin
intermediul unor aranjamente eficiente şi eficace, de un Fond, cu o
structură de guvernare care să prevadă o reprezentare egală a ţărilor
dezvoltate şi ţărilor în curs de dezvoltare. O parte semnificativă a unei astfel
de finanţari ar trebui să se deruleze prin Fondul pentru Climă Verde de la
Copenhaga (Copenhagen Green Climate Fund).
- În scopul de a spori acţiunea privind dezvoltarea şi transferul de
tehnologie se va stabili un mecanism de tehnologie pentru a accelera
dezvoltarea şi transferul de tehnologie în sprijinul acţiunilor privind
adaptarea şi atenuarea, care va fi ghidat de fiecare ţară. Se propune o
abordare axată şi pe circumstanţele şi priorităţile naţionale.
7
14.4. Măsuri de reglementare luate la nivelul Uniunii Europene

Principalele acte normative care reglementează activitatea în domeniul
schimbărilor climatice la nivel naţional şi european sunt:
 La nivel naţional
Legea nr. 24 din 6 mai 1994 pentru ratificarea Convenţiei-cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la
5 iunie 1992 (publicata in M.O. nr. 119/12.05.1994).
Legea nr. 3 din 2 februarie 2001 pentru ratificarea Protocolului
de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice, adoptat la 11 decembrie 1997 (publicata in M.O. nr.
81/16.02.2001).
Hotărârea Guvernului nr. 645 din 7 iulie 2005 pentru aprobarea
Strategiei naţionale a României privind schimbările climatice (SNSC
2005-2007) (publicata in M.O. nr. 670/27.07.2005).
Hotărârea Guvernului nr. 1877 din 22 decembrie 2005 pentru
aprobarea Planului naţional de acţiune privind schimbările climatice
(PNASC 2005-2007) (publicata in M.O. nr. 110/6.02.2006).
Hotărârea Guvernului nr. 658/2006 privind reorganizarea
Comisiei Naţionale privind Schimbările Climatice (CNSC) (publicata in
M.O. nr. 465/30.05.2006).
Hotărârea Guvernului nr. 1570 din 19 decembrie 2007 privind
înfiinţatrea Sistemului naţional pentru estimarea nivelului emisiilor
antropice de gaze cu efect de seră rezultate din surse sau din reţinerea prin
sechestrare a dioxidului de carbon, reglementate prin Protocolul de la Kyoto
(publicata in M.O. nr. 26/14.01.2008).
Ordinul Ministrului nr. 1170 din 29.09.2008 pentru aprobarea
Ghidului privind adaptarea la efectele schimbarilor climatice – GASC
(publicata in M.O. nr. 711/20.10.2008).
Procedurile privind proiectele Implementate în comun (JI):
8
Ordinul Ministrului nr. 1122 din 17.10.2006 pentru aprobarea

Ghidului privind utilizarea mecanismului "implementare în comun
(JI)" pe baza modului II (art. 6 al Protocolului de la Kyoto) (publicat in
M.O. nr. 957/28.11.2006).
Ordinul Ministrului nr. 297 din 21.03.2008 privind aprobarea
Procedurii naţionale privind utilizarea mecanismului JI pe baza
modulului I (publicat in M.O. nr. 308/21.04.2008).
Procedurile privind comerţul cu emisii (EST):
Hotărârea Guvernului nr 780/2006 privind stabilirea schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră,
(publicata in M.O. nr. 554/27.06.2006) – tranpune Directiva Consiliului nr.
2003/87/CE din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de
comercializare a certificatelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul
Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (Text cu
relevanță pentru SEE).
Hotărârea Guvernului nr. 60/2008 din 16 ianuarie 2008 pentru
aprobarea Planului național de alocare privind certificatele de emisii de
gaze cu efect de seră pentru perioadele 2007 și 2008-2012, (publicata in
M.O. nr. 126/18.02.2008) .
Ordinul Ministrului nr. 1474/2007 pentru aprobarea
Regulamentului privind gestionarea şi operarea registrului naţional al
emisiilor de gaze cu efect de seră, (publicat in M.O. nr. 680/2007).
Ordinul Ministrului nr. 1008/2006 pentru stabilirea
competenţelor şi procedurii de emitere şi revizuire a autorizaţiei
privind emisiile de gaze cu efect de seră, (publicat in M.O. nr. 845/2006).
Ordinul Ministrului nr. 1897/2007 pentru pentru aprobarea
procedurii de emitere a autorizaţiei privind emisiile de gaze cu efect de
seră pentru perioada 2008-2012, (publicat in M.O. nr. 842/2007).
Ordinul Ministrului nr. 85/2007 pentru aprobarea Metodologiei
privind elaborarea Planului Naţional de Alocare, (publicat in M.O. nr.
101/9.02.2007) .
Ordinul Ministrului nr. 254/2009 din 12 martie 2009 pentru
aprobarea Metodologiei privind alocarea certificatelor de emisii de gaze
9
cu efect de seră din Rezerva pentru instalaţiile nou-intrate pentru

perioada 2008-2012 (publicat in M.O. nr. 186/25.03.2009).
 La nivel european
Directiva 2003/87/EC a Parlamentului European şi Consiului
Europei care stabileşte o schema de alocare pentru comercializare în
cadrul Comunităţii şi amendând Directiva Consilului 96/61/EC (IPPC
Directive) .
Decizia 2004/280/CE din 11 februarie 2004 privind un mecanism
de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii
şi de punere în aplicare a Protocolului de la Kyoto.
Decizia Comisiei nr. 2007/589/CE de stabilire a ghidurilor privind
monitorizarea şi raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră în
conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului.
Directiva 2004/101/EC a Parlamentului European şi Consiului
Europei care amendează Directiva 2003/87/EC care stabileşte o schemă
de alocare pentru comercializare în cadrul Comunităţii, în accord cu
mecanismele Protocolului de la Kyoto .
Decizia Comisiei nr. 2006/780/EC pentru evitarea dublei
raportări de emisii de gaze cu effect de seră reduse conform schemei de
comerţ cu emisii a Comunităţii Europene pentru proiecte activate conform
Protocolului de la Kyoto în concordanţă Directiva 2003/87/EC a
Parlamentului European şi Consiului Europei [Official Journal L 316 of 16
November 2006] .
Reglementarea Comisiei nr 2216/2004 din 21 decembrie 2004
pentru standardizarea şi securizarea sistemului de registre în
concordanţă cu Directiva 2003/87/EC a Parlamentului European şi
Consiului Europei şi Deciziei nr 280/2004/EC a Parlamentului European şi
Consiului Europei [Official Journal L 386 of 29.12.2004].
Reglementarea Comisiei nr 916/2007 din 31 iulie 2007 amendând
Reglementarea (EC) No 2216/2004 pentru standardizarea şi securizarea
sistemului de registre în concordanţă cu Directiva 2003/87/EC a
10
Parlamentului European şi Consiului Europei şi Deciziei nr 280/2004/EC a

Parlamentului European şi Consiului Europei.
Reglementarea Comisiei nr 2007/589/EC stabilind ghidul de
monitorizare şi raport a emisiiilor de gaze cu effect de seră în concordanţă
cu Directive 2003/87/EC a Parlamentului European şi Consiului Europei.
Reglementarea Comisiei nr 2006/803/EC amendând Decizia
2005/381/EC care stabileşte un chestionar de raportare pentru aplicarea
Directivei 2003/87/EC a Parlamentului European şi Consiului Europei
stabilind o schemă de de alocare pentru comercializare în cadrul
Comunităţii şi amendând Directiva Consiliului 96/61/EC.
14.4.1. Măsuri pregătitoare de conformare a Uniunii Europene cu

reglementările în domeniul schimbărilor climatice
Uniunea Europeană a decis că principala modalitate de atingere a
obiectivului asumat conform Protocolului de la Kyoto este reprezentată de
acţiunile la nivel naţional.
Uniunea Europeană a negociat atingerea obiectivului sus-menţionat
folosindu-se de aşa-numita prevedere “balon” (‘bubble’) a Articolului 4 din
Protocol. Prevederea permite unui grup de ţări – dupa ratificarea
Protocolului – să işi redistribuie angajamentele lor de emisii într-un mod în
care să se pastreze totalul colectiv. In acest context, Uniunea Europeană şi-a
redistribuit angajamentele sale de emisii între statele membre, conform aşa-
numitului “acord de împarţire a sarcinii” (‘Burden Sharing Agreement’).
Iniţial Comunitatea Europeana a celor 15 state membre a semnat şi
ratificat Protocolul. Deşi ulterior şi-a schimbat numele în “Uniunea
Europeana” şi a acceptat noi membri, Comunitatea, conform Articolului 4,
rămâne de 15 state pentru prima perioadă de angajament a Protocolului de la
Kyoto. De aceea, extinderea Uniunea Europeană cu ţări din Europa Centrala
si de Est nu va fi folosită ca o modalitate de a respecta angajamentul Uniunii
Europeane la Protocol.
In anul 1999, Comisia Europeana a prezentat o Comunicare
Consiliului şi Parlamentului privind “Pregătirea pentru implementarea
Protocolului de la Kyoto”, care a conturat acţiunile necesare în Uniunea
Europeană pentru a permite aplicarea completă a prevederilor Kyoto. Datele
11
din Comunicare au arătat că acţiunile naţionale din cadrul UE ar putea fi

suficiente pentru atingerea obiectivului Kyoto şi că o treime din această
reducere ar putea fi realizată cu costuri reduse; două treimi au fost estimate
a fi realizabile cu costuri variind între 5 si 50 de euro pe tona de CO2.
In acelaşi an, Comunicatul Comisiei Europene “Politicile şi măsurile
Uniunii Europeane de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră: Către
un Program european în domeniul schimbărilor climatice” face propuneri
pentru avansarea politicilor printr-un astfel de program.
In 2001 a fost elaborata o propunere de directivă privind comertul cu
emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii Europene (aprobata în
2003) şi în 2002 Uniunea Europeană a ratificat Protocolul de la Kyoto în
bloc.
A. Programul european în domeniul schimbărilor climatice

(‘European Climate Change Programme’ – ECCP) reprezintă cadrul
principal pentru acţiune la nivel de politici ale Uniunii Europeane în
domeniul schimbărilor climatice. A fost stabilit în anul 2000 pentru a ajuta
în identificarea măsurilor adiţionale cele mai eficiente pentru mediu şi din
punct de vedere al costului pentru îndeplinirea obiectivului de reducere al
Uniunii Europeane. Programul este unul din instrumentele de implementare
a Programului 6 de Acţiuni de Mediu.
ECCP a fost stabilit ca un proces consultativ cu mai multe parţi

interesate, ce s-a concentrat pe energie, transport, industrie, cercetare si
agricultura si pe problema comertului cu emisii in cadrul UE.
Programul a investigat în total mai mult de 40 de măsuri, folosind
criterii de selecţie precum costuri şi limite de timp. Au fost identificate 8
măsuri ca fiind în stadii avansate de pregatire. Pentru acestea, a fost
identificat un potenţial estimat de reducere a emisiilor eficient din punct de
vedere al costului de 240 Mt CO2e, sprijinind eficient politicile şi măsurile
statelor membre. Sunt în pregătire şi alte măsuri identificate de ECCP, cu un
potenţial estimat de reducere a emisiilor eficient din punct de vedere al
costului de circa 140 Mt CO2e. In total, ECCP ar putea identifica opţiuni
12
eficiente din punct de vedere al costului cu mai puţin de 20 euro/t CO 2e

pentru 664-765 Mt CO2e.
In 2001, Comisia Europeană a adoptat o Comunicare ce conturează
primul set concret de măsuri de implementare a ECCP ce urmau să fie
abordate în următorii doi ani. Aceste măsuri intră în patru categorii:
intersectoriale, energie, transport şi industrie. Ele reprezintă un potential de
reducere eficientă din punct de vedere al costului de aproximativ 122-178
Mt CO2e.
Totuşi, ECCP a subliniat şi importanţa măsurilor ce sunt promiţătoare
indeosebi pe termen lung. In această privinţă, potenţialul de reducere a
emisiilor ar putea creşte cu încă 100 Mt CO 2e, având in vedere reflectarea
politicilor pro-active în domeniul cogenerării şi biocombustibililor.
B. Planul de acţiune al Uniunii Europene pentru îmbunătăţirea
eficienţei energetice are drept scop atingerea potenţialului economic
pentru eficienţa energetică, conform obiectivului propus de reducere a
intensităţii energetice cu 1% pe an şi peste tendinţele actuale. Estimările
arată că această va duce la evitarea unor emisii de CO 2 de aproape 200
Mt/an.
Planul de acţiune prezintă o combinaţie integrată şi coerentă de
instrumente – politici proiectate să se susţină reciproc şi să complementeze
activitatea statelor membre în acest domeniu în perioada de până în anul
2010. Sunt propuse trei tipuri de măsuri:
- măsuri proiectate să integreze dimensiunea eficienţei energetice în
politicile şi programele comunitare non-energetice;
- măsuri de intărire şi extindere a politicilor şi măsurilor de eficienţă
energetică existente, de exemplu etichetarea şi standardizarea;
- noi politici si măsuri.
Totuşi, în pofida Planului de acţiune, ritmul îmbunatăţirilor în
eficientă energetică în Uniunea Europeană a continuat sa scadă.
Implementarea mecanismelor flexibile ale Protocolului de la

Kyoto in Uniunea Europeană conform reglementărilor adoptate
13
A. Directiva 2003/87/EC care stabileşte o schemă pentru

comerţul cu credite de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul
Comunităţii şi amendează Directiva Consiliului 96/61/EC. In 2000,
Comisia Europeană a adoptat o Carte Verde privind “Comertul cu emisii de
gaze cu efect de seră în cadrul UE” pentru a lansa discuţiile asupra
comerţului cu emisii în interiorul Uniunii Europene şi asupra relaţiei dintre
comerţul cu emisii şi alte politici şi măsuri care să se adreseze schimbărilor
climatice. Răspunsurile primite au fost într-o proporţie copleşitoare în
favoarea comerţului cu emisii. In anul 2003, Directiva privind schema
Uniunii Europene de comerţ cu emisii a fost aprobată şi înaintată statelor
membre spre implementare.
Principalul obiectiv al schemei de comerţ cu emisii (‘Emission
Trading Scheme’ – ETS) este adoptarea unui sistem la nivel de instalaţii, de
tip "plafon şi comercializare" (‘cap and trade’), ce acoperă emisiile de CO2
pentru început. Ea a fost proiectată ca un instrument de conformare a UE cu
obiectivul stabilit in cadrul Protocolului de la Kyoto.
Cadrul temporal al ETS: schema va fi implementată în două
perioade, 2005-2007 şi 2008-2012. Cea de a doua perioadă a ETS a fost
proiectată intenţionat să coincidă cu prima perioadă de angajament din
cadrul Protocolului de la Kyoto. ETS va cuprinde toate statele membre ale
UE (25 de ţări). ETS va afecta initial aproximativ 12 000 de instalaţii din
următoarele cinci sectoare:
- producerea de energie electrică şi caldură (pentru instalaţii cu o
putere termică de peste 20 MW);
- rafinarii de petrol si cocserii;
- producerea şi procesarea metalelor feroase, inclusiv minereu
metalifer, fontă şi oţel;
- producerea de clincher de ciment, sticlă, ţiglă, cărămizi şi portelan;
- producerea de celuloză şi hârtie (pentru instalaţii cu capacitate de
producţie ce depăşeste 20 tone pe zi).
ETS va cuprinde iniţial doar emisiile de CO 2 ale acestor instalaţii şi
alte gaze cu efect de sera din alte sectoare – printre altele din activitatile in
domeniul aluminiului şi cel chimic – ar putea fi incluse după revizuirea
14
directivei, iar statele membre ale UE pot include individual alte instalaţii
care emit CO2. Directiva permite excluderea temporară şi limitată (în prima
perioadă a schemei de comert) a unor instalaţii, dar nu permite excluderea
unor sectoare intregi. Excluderea instalaţiilor este supusă unor condiţii
stricte, care includ aplicarea unor politici şi măsuri alternative în aceste
situaţii, ducând la reduceri echivalente de emisii şi luând în considerare
niveluri similare de monitorizare şi penalizări pentru non-conformare.
Aceasta va asigura o participare şi o lichiditate mai sporite ale schemei.
Procesul de alocare a creditelor. Statele membre Uniunii Europene
vor trebui să aloce credite instalaţiilor din toate sectoarele cuprinse în
Directiva ETS pentru a atinge obiectivele naţionale conform Protocolului de
la Kyoto şi stabilite în acordul de impărţire a sarcinii.
Statele membre trebuie să ia măsuri ca operatorii activităţilor
specificate să deţină o autorizaţie de emisii de gaze cu efect de seră şi să-şi
monitorizeze şi raporteze emisiile.
Comisia Europeană a emis linii directoare pentru alocare si termenul
limită pentru inaintarea Planurilor naţionale de alocare a fost 31 martie
2004. Pentru perioada de trei ani ce începea la data de 1 ianuarie 2005,
statele membre ale Uniunii Europene vor fi alocat cel puţin 95% din credite
gratuit. Pentru perioada de cinci ani, 2008-2012, statele membre vor trebui
sa aloce cel putin 90% din credite gratuit. Când decid asupra alocării, statele
membre trebuie să ia în considerare necesitatea de a permite şi accesul unor
noi instalaţii în schemă.
Observatie. Directiva dispune ca statele membre să nu aloce mai mult
decât este probabil să fie necesar. În unele ţări în curs de aderare sau
proaspăt primite în Uniunea Europeană, acest fapt va duce la o controversă,
întrucât li se va permite să crească mai mult decât o vor face de fapt. Cu alte
cuvinte, guvernele ar putea supraaloca credite industriilor lor, pretinzând
scenarii de “acţiune timpurie“ (‘early action’) şi de creştere economică, in
timp ce Comisia va susţine că, în anumite condiţii, supraalocarea va
constitui subventie de stat.
Penalizări. În timpul perioadei de trei ani ce a început de la data de 1
ianuarie 2005, statele membre au trebuit să aplice o penalizare de 40 euro
pentru fiecare tonă de CO2e emisă de instalaţia pentru care operatorul nu a
15
predat credite. În perioada următoare, penalizarea va fi de 100 euro pe tona

de CO2e.
Registrele. Statele membre ale Uniunii Europene vor infiinţa şi
menţine un registru pentru a asigura contabilizarea corectă a emiterii,
deţinerii, transferului şi anulării de credite. Orice persoană poate deţine
credite, iar informaţiile din registru vor fi accesibile publicului. Directiva
trebuie să fie în sinergie cu Directiva 96/61/EC (IPPC).
B. Directiva 96/61/EC (privind prevenirea şi controlul integrat
al poluării –‘Integrated Pollution Prevention and Control’ – IPPC) are
drept scop asigurarea unei abordări integrate a măsurilor necesare pentru
prevenirea, reducerea şi controlul poluării. Pentru a putea functiona,
instalatiile poluante trebuie să obţină o autorizaţie integrată de mediu de la
autoritatea competentă a statului membru. Instalaţiile existente trebuie să
utilizeze cele mai bune tehnici disponibile (‘Best Available Techniques’ –
BAT), pentru a preveni şi minimiza impactul asupra mediului.
Autorizaţii. Cele mai multe dintre instalaţiile cuprinse în ETS sunt

supuse şi Directivei IPPC. Pentru simplificarea procedurilor administrative,
Directiva ETS permite statelor membre să combine procedura de eliberare a
creditelor pentru comertul cu emisii de GES cu cea pentru Directiva IPPC.
Dacă statele membre aleg să nu combine procedurile, atunci vor trebui să
coordoneze condiţiile şi procedura pentru emiterea autorizatiţei de comert
cu emisii cu eliberarea autorizaţiei integrate de mediu conform Directivei
IPPC.
Limitele de emisie. Directiva ETS amendează Directiva IPPC în
sensul că, dacă emisiile unui gaz cu efect de seră ale unei instalaţii sunt
cuprinse în schema de comerţ cu emisii, atunci autorizaţia integrată de
mediu de sub IPPC pentru acea instalaţie nu stabileşte o limită pentru
emisiile gazului respectiv. Stabilirea unei valori a limitei de emisie ar
diminua beneficiile comerţului cu emisii; în cadrul unei scheme de comerţ
cu emisii, operatorul unei instalaţii trebuie să poată decide, pe criterii
economice, dacă este mai bine ca emisiile instalaţiei respective să crească (si
atunci operatorul va cumpăra creditele corespunzătoare) sau să descrească.
16
Corelarea ETS cu mecanismele bazate pe proiect ale Protocolului

de la Kyoto. Directiva recunoaşte importanţa permiterii importului de
credite de emisii dobândite prin proiecte de JI si CDM. Totuşi, specifică
faptul că “utilizarea acestor mecanisme va fi suplimentară acţiunilor
interne”, ceea ce sugerează că va fi stabilită o limită a cantităţii de credite
bazate pe JI si CDM ce poate fi importată în schema UE. Permiterea
introducerii creditelor din mecanismele bazate pe proiecte va ajuta la
reducerea costurilor de conformare în UE. Totuşi, condiţiile specifice pentru
corelare au rămas a fi introduse intr-o directivă ulterioară.
C. Propunerea de Directivă de conectare a mecanismelor JI si

CDM cu schemă de comerţ cu emisii a Comunitatii Europene
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate deja regulamentele de

alocare şi a modului de funcţionare a schemei de alocare în vederea
desfăşurării comerţului cu emisii în concordanţă cu litera şi în spiritul
Protocolului de la Kyoto. .
De mare importanţă sunt prevederile referitoare la importul şi
conversia creditelor de emisie rezultate din proeicte de tip JI şi CDM.
Restricţiile asupra importului de ERU si CER sunt necesare întrucât,
conform Protocolului de la Kyoto, UE trebuie să se asigure că utilizarea
mecanismelor exterioare se face suplimentar faţă de eforturile interne din
Uniune şi că reducerile interne de emisii reprezintă o “parte semnificativă”
din eforturile de reducere a emisiilor.
Acquis-ul comunitar va fi utilizat la stabilirea nivelurilor de bază
(‘baselines’) pentru proiectele de JI intreprinse în statele care au semnat
tratate de aderare la UE. Astfel, noile state membre UE nu vor putea folosi
mecanismul JI în scopul realizarii conformităţii cu prevederile acquis-ului
comunitar. ERU vor fi acordate numai in momentul depăşirii acquis-ului.
Instalaţiile care cad sub incidenţa Directivei EU ETS şi care sunt
aprobate ca proiecte JI inainte de 31 decembrie 2004 işi pot menţine statutul
17
de JI. Totuşi, nivelurile lor de bază trebuie să fie conforme cu acquis-ul

comunitar.
Directiva furnizează linii directoare pentru statele membre UE,
inclusiv pentru cele admise de curând. România şi Bulgaria nu sunt încă
supuse restricţiilor menţionate mai sus privind proiectele de JI.
Mecanismul de monitorizare
Mecanismul de monitorizare este un instrument pentru evaluarea
corectă şi regulată a progresului facut în indeplinirea angajamentelor
Comunităţii conform UNFCCC şi Protocolului de la Kyoto.
Decizia 280/2004/EC a Parlamentului şi Consiliului Europei pentru un
Mecanism de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră ale
Comunităţii şi implementarea Protocolului de la Kyoto are drept scop:
- să reflecte în mecanismul de monitorizare obligaţiile de raportare şi
liniile directoare pentru implementarea UNFCCC şi a Protocolului de la
Kyoto;
- să armonizeze şi furnizeze mai multe informaţii asupra prognozelor
de emisii la nivelul statelor membre şi la nivelul Comunităţii;
- să adreseze cerinţe legate de raportare şi impartire a sarcinii intre
Comunitate şi statele sale membre.
Decizia lărgeşte domeniul mecanismului de monitorizare anterior,
pentru a lua în considerare registrele, mecanismele flexibile şi cooperarea
sub Protocolul de la Kyoto. Rapoartele anuale vor acoperi, astfel,
inventarele de emisii de gaze cu efect de seră şi informaţiile suplimentare
definite în Protocolul de la Kyoto. In fiecare an, până la data de 15 ianuarie,
statele membre vor trebui să raporteze Comisiei asupra emisiilor şi
absorbţiilor lor de gaze cu efect de seră. Din anul 2005, acest tip de rapoarte
va deveni bianual şi va trebui de asemenea inaintat până la data de 15
ianuarie. Decizia prevede un sistem comunitar de inventariere a gazelor cu
efect de seră. Comunitatea şi statele membre trebuie să infiinţeze registre
pentru a contabiliza emiterea, deţinerea, transferul, anularea şi retragerea
unitatilor în cadrul schemei comunitare de comerţ cu credite de emisii de
gaze cu efect de seră. Informaţiile din registrele nationale vor fi disponibile
Administratorului central desemnat în cadrul schemei de comert cu emisii.
18
Politici si masuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră

în sectorul energetic în Uniunea Europeană
Sectorul energetic, şi în special sectorul de producere a energiei
electrice, este cel mai mare producator de emisii de gaze cu efect de sera
(aproximativ 30% revin sectorului de producere a energiei electrice) în UE.
Acest fapt este strâns legat şi de utilizarea eficientă a energiei electrice la
consumatori. Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în acest sector
poate avea loc în mai multe moduri, de exemplu prin dezvoltarea unor
tehnologii noi, curate, de producere a energiei, creşterea eficienţei
centralelor electrice pe combustibili fosili şi trecerea la combustibili cu
continut mai mic de carbon, precum şi prin reduceri în cererea de energie
electrică.
A. Strategia UE pentru sectorul energetic

Cartea verde asupra securităţii furnizării de energie. Ingrijorarea
cauzată de creşterea bruscă a preţului petrolului în 1999 şi 2000 a condus la
elaborarea de catre Comisia Europeană a Carţii verzi asupra securităţii
furnizării de energie (noiembrie 2000). Documentul ridică o serie de
intrebări fundamentale despre modul în care trebuie modelată politica
energetică viitoare în cadrul UE, astfel încât să se poată face faţă creşterii
prognozate a cererii de energie, reducerii producţiei interne de energie şi
constrângerilor legate de utilizarea combustibililor fosili, necesare pentru
respectarea angajamentelor viitoare în cadrul Protocolului de la Kyoto. Cele
mai importante orientări politice ale documentului care abordează reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră în sectorul energetic sunt urmatoarele:
• managementul părţii de consum (‘Demand Side Management’) –
prin economisirea energiei şi creşterea eficienţei energetice;
• utilizarea surselor regenerabile de energie din ce în ce mai mult.
Obiectivul de 12% pana in 2010 este confirmat şi se evidenţiază acţiuni
specifice în domeniul producerii de energie şi al utilizării biocombustibililor
în transporturi;
• taxe pe energie - necesitatea unor masuri la nivelul UE.
19
Multe din sugestiile din Cartea verde s-au materializat deja în

prevederi legislativ comunitare, iar altele vor urma în viitorul apropiat, pe
masură ce perioada de consultare asupra documentelor respective se incheie.
B. Politici şi masuri in sectorul energetic in Uniunea Europeana

Dezvoltarea pieţei interne. Definitivarea pieţei energetice interne
este o prioritate pentru politica energetica comunitară. Obiectivul este de a
îmbunatăţi competitivitatea industriilor europene şi de a impulsiona
creşterea economică şi crearea de locuri de muncă în Europa. In paralel,
politica energetică va trebui să contribuie la atingerea celorlalte obiective ale
Comunitatii în scopul protecţiei mediului, în particular la reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi la securitatea aprovizionării cu
energie.
Directiva 96/92/EC privind regulile comune pentru piaţa internă
de energie electrică. Adoptarea Directivei 96/92/EC în 1997 a activat şi
mai mult procesul de creare a unor pieţe competitive de energie electrică în
Comunitatea Europeană. In prezent, două treimi din consumul de energie
electrică din UE sunt în mod teoretic deschise competiţiei. Piaţa a înregistrat
o scădere a preţului energiei electrice în aproape toate statele membre şi
pentru toate grupurile de consumatori. Totuşi, competiţia este limitată, în
practică, de constrangeri legate de transmisia energiei electrice în unele
regiuni, precum şi de o varietate de obstacole de reglementare ce nu au fost
încă indepartate.
Directiva 98/30/EC privind regulile comune pentru piaţa internă
de gaze naturale. Marea majoritate a statelor membre au implementat
aceasta directivă în 2000, aproape toate mergând mai departe decât
stipulările legale în ceea ce priveste deschiderea pieţei.
Prin deschiderea spre competiţie a pieţelor nationale şi prin integrarea
pieţelor naţionale de gaze naturale într-una singură va fi creat un domeniu
larg pentru competiţie, cu realizarea unor servicii mai bune şi a unor preţuri
mai mici.
C. Pachetul energie climă al Uniunii Europene
20
Ultima realizare a Uniunii Europene în domeniul schimbărilor

climatice este corelată tot cu mamagementul producerii şi consumul de
energie. Este vorba despre Pachetul european energie-climă, adoptat la
sfârşitul anului 2009, după o serie lungă de negocieri şi consultări. Acesta
va ajuta Europa să devină o economie cu emisii scăzute de carbon şi să îşi
creşască securitatea energetică. În deplină conformitate cu propunerile
Comisiei, în ianuarie 2008, s-a ajuns la un acord privind obiectivele
obligatorii din punctul de vedere al producerii şi consumului energetic,
precum şi al emisiilor de gaze cu efect de seră. S-au propus: revizii la
sistemul de comercializare a emisiilor, de distribuţie din efortul de reducere
în afara sistemului de comercializare a emisiilor, un cadru juridic pentru
captarea şi stocarea în condiţii de siguranţă pentru mediu (CSC), precum şi
cu privire la propunerile referitoare la emisiile de CO2 provenind de la
autovehicule precum şi privind calitatea combustibilului. UE este prima
regiune din lume care să se angajeze la astfel de schimbări profunde în
dezvoltarea sa economică, fiind un lider mondial în doemniul schimbărilor
climatice.
Acordul menţine arhitectura din propunerile înaintate de Comisie la
23 ianuarie 2008. În centrul său sunt de trei angajamentele ce trebuie să fie
realizate până în 2020: de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel
puţin 20%, pentru a se asigura că 20% din consumul final de energie este sa
întâlnit cu surse regenerabile, şi pentru a creşte eficienţa energetică cu 20%.
Pachetul conţine, de asemenea, o ofertă clară de a merge mai departe şi să se
angajeze la o reducere de 30% în cazul unui acord internaţional satisfăcător
a fi atins. Acordul UE menţine deschise porţile pentru noi angajamente
ulterioare datei de 2020.
În domeniul energiilor regenerabile, nu se creează mecanisme de
cooperare, astfel încât să putem atinge obiectivele într-un mod eficient de
cost. Se îndepărtează însă barierele administrative şi alte sarcini,
Angajamentul este confirm obiectivul de 10% pentru energiile regenerabile
în transporturi.
Măsuri pregătitoare de conformare a României cu reglementările

în domeniul schimbărilor climatice
21
După 1989, emisiile de gaze cu efect de sera au scăzut în principal

datorită reducerii activităţii economice, dar şi prin demararea unor programe
de reducere a emisiilor.
Obligaţiile şi participarea benevolă a României în cadrul
mecanismelor flexibile stabilite prin Protocolul de la Kyoto ca Parte din
Anexa I sunt:
- Cantitatea maximă de emisii de GHG pe care România le poate
emite în perioada de angajament 2008-2012 în vederea conformării la
valoarea ţintă de emisie este cunoscută sub numele de cantitate desemnată
Părţii. Valoarea ţintă este egală cu de cinci ori emisiile din anul de bază
înmulţit cu 92%.
- România îşi poate în mod benevol compensa emisiile prin creşterea
cantităţii de gaze cu efect de seră pe care reuşeşte să le elimine din
atmosferă cu ajutorul aşa numitelor „bazine de absorbţie” a carbonului în
sectorul de utilizare a terenurilor, schimbarea utilitatii terenurilor şi
silviculturii (LULUCF). Totuşi numai unele dintre activităţile din acest
sector sunt eligibile.
- Protocolul stabileşte de asemenea trei mecanisme flexibile (JI),
Mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM), şi IET). Acestea au ca scop să
ajute Părţile din Anexa I să reducă costurile de realizare a valorilor ţintă ale
emisiilor proprii profitând de oportunităţile de reducere a emisiilor sau de
creştere a cantităţilor de gaze cu efect de seră îndepărtate din atmosferă cu
costuri mai mici în alte ţări decât în ţara proprie.
- România trebuie să prezinte un inventar naţional anual al emisiilor
de GHG şi la intervale regulate, comunicări naţionale conform UNFCCC şi
Protocolului de la Kyoto, ambele rapoarte fiind depuse spre analiză.
- România trebuie de asemenea să stabilească şi să menţină un registru
naţional de urmărire şi înregistrare a tranzacţiilor în cadrul mecanismelor
flexibile şi să demonstreze conformarea cu angajamentele de la Kyoto.
- România trebuie să raporteze progrese demonstrabile în îndeplinirea
valorii ţintă conform Kyoto până în ianuarie 2006. UE a elaborat un format
recomandat pentru acest raport.
- România a semnat Protocolul de la Kyoto în 1997 şi l-a ratificat în
ianuarie 2001 ca Parte la Anexa I.
22
Ca urmare deşi indirect, impactul documentelor referitoare la

schimbările climatice asupra vieţii economice şi politice este excepţional şi
se constitue o componentă a afacerilor interne şi externe ale României. Prin
promovarea proiectelor de implementare în comun (JI – joint
implementation) a măsurilor de reducere a emisiilor de GHGs în diferite
regiuni ale ţării, odată cu efectele ecologice, apar efecte economice, de
ocupare şi restructurare a calităţii forţei de muncă, efecte politice, toate cu
impact şi a vieţii comuniutătilor. Angajamentele luate la nivelul UE, între
care “Pachetul Energie Mediu”, au efecte şi mai importante asupra vieţii
economice şi politice a întregii ţări, ca şi la nivelul comunităţilor locale.
Toate aceste efecte se constitue în componente ale afacerilor interne ale unei
ţări, deci şi a României. Cunoaşterea şi aprofundarea acestei problematici de
către compartimente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI),
precum şi informarea generală a întregului personal al ministerului asupra
unor aspecte în domeniul schimbărilor climatice şi efectelor adiacente este
necesară. Este de subliniat lipsa de specialişti în domeniu în toate structurile
administraţiei centrale şi locale, deşi este cunoscut că problematica
schimbărilor climatice este una de competenţa guvernului ţării şi nu una
transferabilă cătr entităţ locale saui private. Situaţia este generată chiar de
alocarea drepturilor de emisie către ţări ca entităţi teritoriale.
23

Emisii de Gaze Cu Efect de Sera

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Emisii de Gaze Cu Efect de Sera

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

14.

EMISII DE GAZE CU EFECT DE SERĂ ŞI IMPACTUL ASUPRA

14.1. Schimbarile climatice ca parte a modificării mediului ambiant

Evoluţia percepţiei umane asupra fenomenului de schimbare a climei

Argumente în susţinerea opiniilor asupra schimbării climei

Teoria ce susţine contribuţia omului şi a activităţilor umane la procesul de încălzire a

Noţiuni asupra complexităţii efectelor schimbărilor climatice

2. activitatea de reglementare în vederea canalizării acţiunilor pentru reducerea efectelor

3. activitatea practică de dezvoltare a unor programe şi planuri, având ca suport aplic

Noţiuni introductive asupra prognozei efectelor incalzirii globale

Între datele principale pe baza cărora se efectuează prognozarea evoluţiei modificării

100 80 60 40 20 0 milioane ani

Fig. 14.1. Evoluţia globală a temperaturii atmosferei

Începuturile activitatilor de reglementare in domeniul schimbarilor climatic

Reducerea schimbărilor climatice a devenit cu adevărat concret abordată la nivel mondial

Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice [4]

Protocolul de la Kyoto faţă de UNFCCC [4]

Transferurile şi achizitiile de unităţi de emisii sunt urmărite şi

a Protocolului de la Kyoto, în sensul că vizează ţinte liber alese de părţi şi

Alte documente importante adoptate de Părţile UNFCCC [4]

• costurile de acţiune pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră,

• În fiecare an de întârziere a măsurilor de control al emisiilor globale,

B. Comunicatul de la Poznan [4]

nevoie orice organizaţie pentru a desfăşura corect investiţiile lor în emisii

C. Acordul Final al Conferinţei de la Copenhagen [4]

obiectivelor va fi mai lung, ţinând cont de nivelul dezvoltării sociale şi

14.4. Măsuri de reglementare luate la nivelul Uniunii Europene

Ordinul Ministrului nr. 1122 din 17.10.2006 pentru aprobarea

cu efect de seră din Rezerva pentru instalaţiile nou-intrate pentru

Parlamentului European şi Consiului Europei şi Deciziei nr 280/2004/EC a

14.4.1. Măsuri pregătitoare de conformare a Uniunii Europene cu

din Comunicare au arătat că acţiunile naţionale din cadrul UE ar putea fi

A. Programul european în domeniul schimbărilor climatice

ECCP a fost stabilit ca un proces consultativ cu mai multe parţi

eficiente din punct de vedere al costului cu mai puţin de 20 euro/t CO 2e

Implementarea mecanismelor flexibile ale Protocolului de la

A. Directiva 2003/87/EC care stabileşte o schemă pentru

predat credite. În perioada următoare, penalizarea va fi de 100 euro pe tona

Autorizaţii. Cele mai multe dintre instalaţiile cuprinse în ETS sunt

Corelarea ETS cu mecanismele bazate pe proiect ale Protocolului

C. Propunerea de Directivă de conectare a mecanismelor JI si

La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate deja regulamentele de

de JI. Totuşi, nivelurile lor de bază trebuie să fie conforme cu acquis-ul

Politici si masuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră

A. Strategia UE pentru sectorul energetic

Multe din sugestiile din Cartea verde s-au materializat deja în

B. Politici şi masuri in sectorul energetic in Uniunea Europeana

C. Pachetul energie climă al Uniunii Europene

Ultima realizare a Uniunii Europene în domeniul schimbărilor

Măsuri pregătitoare de conformare a României cu reglementările

După 1989, emisiile de gaze cu efect de sera au scăzut în principal

Ca urmare deşi indirect, impactul documentelor referitoare la

S-ar putea să vă placă și