TEHNOLOGII AVANSATE DE DEPOLUARE A AERULUI

6. Măsurarea emisiilor

6.1. Colectarea mostrelor

Înainte de proiectarea sau selectarea unui echipament de control trebuie să fie

efectuată o analiză cantitativă precisă a evacuării poluanţilor dintr-un anume
proces. Cei mai mulţi poluanţi pot fi controlaţi cu succes dacă unitatea este bine
concepută, prin utilizarea datelor de emisii care intră în dispozitivul de control şi a
necesarului de reglementări, ca limitări superioare pentru efluentul maxim.
Colectarea mostrelor reprezintă partea esenţială a analizei. Metodele de
colectare a mostrelor şi instrumentele necesare variază foarte mult, în funcţie de
specificitatea poluantului şi efluentului purtător şi de aceea este necesar un grad de
cunoştinţe tehnice şi o înţelegere specifică, pentru a proiecta funcţia de colectare a
mostrelor. Colectarea mostrelor este necesară pentru a măsura cantităţile sau
concentraţiile poluanţilor din curenţii de efluenţi gazoşi, pentru a măsura eficienţa
unui dispozitiv de reducere a poluării, pentru a ghida proiectantul de dispozitive de
control a poluării şi/sau evalua contaminarea de provenită de la un proces sau
sursă. O măsurătoare completă necesită o determinare a concentraţiei şi a
caracteristicilor contaminării cât şi a debitului gazelor asociate. Majoritatea
limitărilor se referă la debitul masic al emisiilor şi de aceea sunt cerute date
referitoare la concentraţie şi debitul volumetric de curgere.
Selectarea unei zone de colectare a mostrelor şi a numărului de puncte de
recoltare a mostrelor se bazează pe încercarea de a obţine mostre reprezentative.
Pentru aceasta, locul de recoltarea trebuie să fie la cel puţin opt diametre de coş în
aval sau la două diametre de coş în amonte de orice turbulenţă a fluxului, precum
un nod, o expansiune, o contracţie, o valvă, o îmbinare sau flacără deschisă. Odată
ce locul de recoltare a fost stabilit, secţiunea traversată de gaze se împarte în arii
egale, centrul fiecăreia fiind punctul în care se face măsurarea.
Pentru coşurile rectangulare secţiunea de traversare este împărţită în
suprafeţe egale de aceeaşi formă, iar punctele de traversare sunt localizate în
centrul fiecărei suprafeţe ca în figura 6.1. În acest exemplu se prezintă secţiunea
transversală a coşului rectangular împărţită în 12 suprafeţe egale, cu un punct de
măsurare în centrul fiecăreia. Raportul între lungimea şi lăţimea fiecărui element de
arie se menţine constant.
Pentru coşuri circulare secţiunea transversală este împărţită în zone circulare
egale, iar punctele de măsurare sunt situate în centrul acelei arii. Locul acestor

1
 Măsurarea emisiilor
puncte, ca procent de diametru, de la peretele interior la punctul de măsură pentru
coşurile circulare este dat în tabelul 6.1. Numărul de puncte de măsură necesare
pentru fiecare din cele două secţiuni de măsurare (a concentraţie de particule şi
vitezei), pentru un anumit coş, poate fi estimat din figura 6.2 (în fig. 6.2 a este dat
numărul minim de puncte de măsură pentru particule, iar în fig.6.2.b numărul
minim de puncte de măsură pentru viteză).

Figura 6.1. Puncte de măsură la un coş rectangular

Tabelul 6.1.Localizarea punctelor de traversare în coşurile circulare

(Procente din diametrul coşului de la peretele interior la punctul de traversare)
Puncte de
măsurare
2 4 6 8 10 12 14 18 20 22 24
pe
diametru
1 14, 6,7 4,4 3,2 2,6 2,1 1,8 1,4 1,3 1,1 1,1
6
2 85, 25, 14, 10, 8,2 6,7 5,7 4,4 3,9 3,5 3,2
4 0 6 5
3 73, 29, 19, 14, 11, 9,9 7,5 6,7 6,0 5,5
0 6 4 6 8
4 93, 70, 32, 22, 17, 14, 10, 9,7 8,7 7,9
3 4 3 6 7 6 9
5 85, 67, 34, 25, 20, 14, 12, 11, 10,
4 7 2 0 1 6 9 6 3
6 95, 80, 65, 35, 26, 18, 16, 14, 13,
6 6 8 6 9 8 3 6 2
7 89, 77, 64, 36, 23, 20, 18, 16,
5 4 4 6 6 4 0 1
8 96, 85, 75, 63, 29, 25, 21, 19,
8 4 0 4 6 0 8 4
9 91, 82, 73, 38, 30, 26, 23,
8 3 1 2 6 2 0
10 97, 88, 79, 61, 38, 31, 27,
4 2 9 8 8 5 2

2
 Măsurarea emisiilor
11 93, 85, 70, 61, 39, 32,
3 4 4 2 3 3
12 97, 90, 76, 69, 60, 39,
9 1 4 4 7 8
13 94, 81, 75, 68, 60,
3 2 0 5 2
14 98, 85, 79, 73, 67,
2 4 6 8 7
15 89, 83, 78, 72,
1 5 5 8
16 92, 87, 82, 77,
5 1 0 0
17 95, 90, 85, 80,
6 3 4 8
18 98, 93, 88, 83,
6 3 4 9
19 96, 91, 86,
1 3 8
20 96, 94, 89,
7 0 5
21 96, 92,
5 1
22 98, 94,
9 5
23 96,
8
24 96,
9

3
 Măsurarea emisiilor
Figura 6.2 a. Numărul minim de puncte de măsură pentru particule

Figura 6.2 b. Numărul minim de puncte de măsură pentru viteză

Odată aceste puncte determinate, se fac măsurători a vitezei pentru a

determina debitul gazului. Viteza gazului din coş se determină uzual cu ajutorul
tubului Pitot-Prandtl şi cu manometrul diferenţial de presiune. Când vitezele sunt
foarte mici (sub 3 m/s) nu este necesară o acurateţe ridicată şi poate fi folosit un
anemometru. Pentru gazele care se deplasează în conducte mici, la viteze sau
presiuni relativ mari, pot fi folosite dispozitive de măsurare de tip diafragmă sau
Venturi. Ele sunt recomandate ca dispozitive de măsurare permanentă sau continuă.
Strategia de adunare a mostrelor este finalizată odată ce a fost stabilit profilul
de mişcare. Recoltarea de mostre poate fi simplificată şi mult redusă, în funcţie de
caracteristicile de curgere, şi este cel mai bine să se completeze măsurarea
profilului curgerii înainte de recoltarea mostrelor sau de măsurarea concentraţilor
poluanţilor.

6.2. Metodologia de colectare a datelor

În continuare, se trec în revistă metodele specifice pentru colectarea

mostrelor în cazul diverşilor poluanţi şi componente organice semivolatile şi
volatile. În toate procedeele de adunare a datelor, scopul principal este acela de a
obţine o probă reprezentativă. Sunt publicate materiale de referinţă despre
metodele de colectare a mostrelor pentru măsurarea emisiilor unor poluanţi
specifici, astfel încât să poată fi aplicate proceduri uniforme de testare şi obţinerea
unor probe reprezentative.
Metodele de testare pot fi urmărite în paragrafele următoare şi se referă la

4
 Măsurarea emisiilor
măsurarea emisiilor următorilor poluanţi, respectiv: particule, dioxid de sulf, oxizi
de azot, monoxid de carbon, cloruri hidrogenate, total compuşi organici gazoşi,
metale multiple, componente organice volatile şi semivolatile.
Fiecare metoda de selectare a probelor necesită folosirea unui echipament
complex de colectare a probelor, care trebuie calibrat şi folosit în concordanţă cu
metodele de referinţă. În plus, procesul sau sursa care este testată trebuie să
funcţioneze într-o maniera specifică, de obicei la capacitate proiectată şi în condiţii
normale.

6.3. Viteza şi debitul volumetric

Una dintre cele mai utilizate metode pentru determinarea vitezei şi debitului
volumetric de curgere a gazelor la coş se bazează pe instrumentele din figura 6 3.
Metoda constă din recoltarea probelor în câteva puncte, care reprezintă porţiuni
egale din volumul coşului, unde sunt măsurate viteza şi temperatura.
Cunoscând secţiunea de curgere a coşului şi viteza, se determină debitul
volumetric,
Dv [m3/s]= S [m2] . v [m/s],la temperatura de lucru, t [K].
Măsurătorile pentru determinarea debitului volumetric de curgere, necesită de
obicei cam 30 minute. Deoarece debitul volumetric depinde de viteza gazului la
coş, de obicei, este făcută o verificare preliminară a vitezei, înainte de testarea
poluanţilor, pentru a ajuta la selectarea echipamentului optim, şi pentru
determinarea scalei de măsurare.

Figura 6.3. Sistemul de măsurare a vitezei şi temperaturii

Debitul volumetric determinat prin această metodă este, de obicei, cu 10 %

mai mare decât valoarea reală.

5
 Măsurarea emisiilor
6.4. Greutatea moleculară

Determinarea greutăţii moleculare a gazelor evacuate la coş se poate face

prin prelevarea intermitentă a probelor (mostrelor). Analiza probelor se poate face
local (integrat) off-line (figura 6.4), sau off-line la distanţă (într-un laborator
specializat), (figura 6.5).
Metoda off-line la distanţă se bazează pe analiza compoziţiei gazelor şi
permite, pe lângă determinarea greutăţii moleculare, determinarea concentraţiei de
O2 şi CO2. În această tehnică de recoltare a probelor prin reţinere, o sondă este
plasată în centrul coşului, şi apoi mostra este aşezată direct într-un aparat de analiză
Orsat sau într-un analizator de gaz de tip Fyrite.
Proba este analizată pentru a determina conţinutul de dioxid de carbon şi
oxigen.
Cu aceste date poate fi calculată greutatea moleculară uscată a gazului.

Figura 6.4. Configuraţia off-line integrată pentru determinarea greutăţii

moleculare

Figura 6.5. Configuraţia off-line la distanţă pentru determinarea greutăţii

moleculare

6
 Măsurarea emisiilor
Pentru sursele staţionare, concentraţiile de dioxid de carbon şi oxigen sunt
monitorizate continuu, on-line. O probă continuă integrată de gaz este extrasă din
locul de test şi o parte din ea este trimisă unuia sau mai multor aparate de analiză,
pentru determinarea concentraţiilor de CO2 şi O2 (vezi figura 6.6).
Mostra de gaz este condiţionată înainte de introducerea în analizatorul de gaz,
prin eliminarea particulelor solide şi a umezelii.
Recoltarea se realizează la un debit constant, pe întreaga durată a testului.
Pentru a asigura validitatea datelor, în metoda de analiză, se prezintă
specificaţiile de performanţă şi procedurile de testare.

Figura 6.6. Schema sistemului de măsurare continuă, on-line, a mostrelor

6.5. Conţinutul de umezeală (umiditatea)

Pentru determinarea emisiilor poluante, uneori, este necesară şi cunoaşterea

umidităţii gazelor evacuate la coş.
O mostră de gaz este preluată din câteva puncte ale coşului, care reprezintă
arii egale. Sonda poate fi plasată în fiecare punct de colectare, iar aparatul este
ajustat să ia probe la un interval de timp constant şi într-o cantitate egală.
Când gazul trece prin senzorii aparatului, un filtru colectează particulele
solide, elimină umezeala şi măsoară volumul de probă. Umezeala colectată este

7
 Măsurarea emisiilor
apoi măsurată şi permite calculul conţinutului de umezeală a fluxului de gaze
(umiditatea).
O schemă a metodei de recoltare a mostrelor este prezentată în figura 6.7.

Figura 6.7. Schema de recoltare a mostrelor de umezeală

6.6. Particule

Pentru particule, procedurile de testare a sursei sunt mult mai detailate ca

acelea folosite pentru gaze. Deoarece particulele prezintă efecte inerţiale şi nu sunt
distribuite uniform în coş, colectarea pentru obţinerea de probe reprezentative este
mult mai complexă decât la cele pentru celelalte gaze poluante. Metoda redată
schematic în figura 6.8, este cea mai larg folosită la determinarea emisiilor de
impurităţi ale unei surse staţionare.
Conform uzanţei metodelor folosite, o impuritate (excepţie făcând
generatoarele de abur care folosesc combustibil fosil, lichid sau gazos), se defineşte
ca fiind material reţinut la 121 ºC de mediul de filtrare. Aparatul de recoltare a
mostrelor trebuie să fie totuşi modificat, în conformitate cu definiţia de stare a unei
particule. De exemplu, o stare poate fi poluantă atunci când există material
colectabil în condiţiile din coş. Acest mod de definire permite ca mediul de filtrare
să fie amplasat în coş.

8
 Măsurarea emisiilor
În conformitate cu testul sursei de particule, mostrele sunt luate în câteva
puncte din coş care reprezintă arii egale. La fiecare punct al mostrei sunt măsurate
viteza, temperatura, masa moleculară şi presiunea statică a particulelor de gaz.
Sonda este aşezată la primul punct de colectare a probelor şi aparatele sunt aranjate
astfel încât să poată colecta o mostră în condiţiile de măsurare din acel punct.
Procesele se repetă continuu, de la primul punct, pană când mostrele sunt
luate din fiecare punct. Pentru a valida rezultatele în testul sursei de particule,
mostra trebuie colectată izocinetic. Măsurarea condiţiilor de la coş permite
ajustarea ratei de colectare pentru a îndeplini cerinţele.

Figura 6.8. Colectarea mostrelor pentru determinarea conţinutului de particule

Pe măsură ce fluxul de gaz trece prin aparatele de colectare, particulele sunt

prinse în filtru, este îndepărtată umezeala şi este măsurat volumul mostrei. În
timpul finalizării colectării, materialul colectat este recuperat şi trimis spre
laborator, pentru determinarea gravimetrică sau alte analize.

6.7. Dioxidul de sulf

Metoda redată în figura 6.9 reprezintă metoda de referinţă pentru

determinarea emisiilor de dioxid de sulf (SO 2) din surse staţionare. Pe măsură ce
gazul trece prin aparatul de colectare a mostrei, sunt eliminaţi vaporii de acid
sulfuric şi trioxid de sulf, iar SO2 este eliminat printr-o reacţie chimică cu o soluţie

9
 Măsurarea emisiilor
de peroxid de hidrogen. În final, este măsurată mostra de volum de gaz. În timpul
colectării, vaporii de acid sulfuric şi trioxid de sulf sunt eliberaţi şi materialul
colectat care conţine SO2 este recuperat pentru analize de laborator. Concentraţia
de SO2 din mostre este determinată prin titrare.

Figura 6.9. Schema metodei pentru recoltarea şi determinarea dioxidului de sulf

Pentru determinarea masei totale de SO 2 emis, trebuie măsurate conţinutul de

umiditate şi debitul volumetric al fluxului de gaze evacuate.
Limita minimă detectabilă este de 3,4 mg SO 2/m3 de gaz. Deşi nu a fost bine
stabilită, concentraţia limită superioară teoretică pentru 20 de litri este de 93300
mg/cm3.
Metoda este utilizată la determinarea emisiilor de dioxid de sulf din surse
staţionare. O mostră integrală continuă de gaz este extrasă din locul de test şi este
transportată la un analizator instrumental pentru determinarea concentraţiei de SO2
gazos cu ajutorul razelor ultraviolete, infraroşii nedispersive, sau analizatorul
fluorescent. Mostra de gaz este condiţionată înainte de introducerea în analizatorul
de gaz, pentru a elimina particulele de materie şi umezeala. Colectarea are loc la o
rată constantă, pe întreaga perioadă de testare.
Calitatea elementelor de control necesitată de analizatorul instrumental
presupune: calibrarea erorii analizatorului (cu erori mai mici de  2 %), verificarea
absenţei influenţelor introduse de sistemul de colectare (cu erori de 5 %),
verificarea punctului de „0” şi marcarea perioadei de testare (cu erori sub 3%).

10
 Măsurarea emisiilor
Domeniul analizabil este determinat de proiectarea instrumentelor. Pentru
această metodă, o parte din acest domeniu este selectat pentru a determina
intervalul sistemului de monitorizare.
Intervalul sistemului de monitorizare este selectat astfel încât concentraţia de
gaz poluant echivalentă cu emisiile standard, nu este mai mică de 30 % din
interval. Dacă în timpul funcţionării, măsurarea concentraţiei de gaz depăşeşte
intervalul, testarea este considerată ca nevalabilă.
Limita minimă detectabilă depinde de domeniul analizat, interval şi de
raportul semnal/zgomot a sistemului de măsurare. Pentru un sistem bine proiectat,
limita minimă detectabilă trebuie să fie mai mică de 2 %.

6.8. Oxizii de azot (NOx)

Metoda de referinţă pentru determinarea emisiilor oxizilor de azot din surse

staţionare se bazează pe colectarea unei mostre dintr-un anumit loc din coş.
Colectarea de NOx prin această metodă este relativ simplă, dacă se utilizează un
echipament adecvat, respectiv o sondă de colectare.
Sonda conţine o soluţie de acid sulfuric şi peroxid de hidrogen care
reacţionează cu NOx. Volumul şi conţinutul de umezeală din gazul evacuat trebuie
să fie determinate pentru calcularea debitului masic total al emisiei. Colectarea este
trimisă la un laborator unde concentraţia de oxizi de azot, exceptând oxidul azotic,
este determinată prin cromatografie. O mostră de gaz poluat este reţinută foarte
rapid (15÷30 s), astfel că sunt necesare 12 recoltări pentru a completa o serie de trei
teste. Domeniul acestei metode a fost determinat ca fiind între 2 şi 400 mg NO x /m3
(gaz uscat fără diluţie).
Schema aparatului de recoltare, în cazul testului unei surse de NO x, este
redată în figura 6.10.
Pentru surse staţionare este extrasă continuu din locul de test o mostră
integrată de gaz şi o parte din aceasta este trimisă unui analizator instrumental
chemiluminiscent, pentru determinarea concentraţiilor de NO x din gaz.
Mostra de gaz este condiţionată înainte de introducerea în analizatorul de gaz,
prin eliminarea particulelor şi umezelii.
Recoltarea are loc la o rată constantă pe întreaga perioadă a testului.
Analizorul de NOx se bazează pe principiul chemiluminiscenţei, pentru a
determina continuu concentraţiile de NO x din fluxul de gaz. El trebuie să conţină
un convertor NO2-NO. Acest convertor nu este necesar dacă din date reiese că NO 2
din gazele evacuate este mai mic decât 5 % din concentraţia totală de NO 2.
Calitatea elementelor de control necesitată de analizatorul instrumental
presupune: calibrarea erorii analizatorului (cu erori mai mici de  2 %), verificarea

11
 Măsurarea emisiilor
absenţei influenţelor introduse de sistemul de colectare (cu erori de 5 %),
verificarea punctului de „0” şi marcarea perioadei de testare (cu erori sub 3%).

Figura 6.10. Metoda de colectare a oxidului de azot

6.9. Monoxidul de carbon (CO)

În funcţie de condiţiile de operare, poate fi necesar un sistem de colectare

integrat sau continuu.
Dacă condiţiile de operare sunt uniforme şi stabile (nu există fluctuaţii în rata
de curgere sau în concentraţia CO din fluxul gazos), pot fi utilizate metodele de
recoltare continuă. Sonda de recoltare poate fi plasată în orice punct al coşului, de
preferat în apropierea centrului. Mostra este extrasă la o rată de recoltare constantă.
Pe măsură ce fluxul de gaz trece prin aparatul de colectare, sunt eliminaţi dioxidul
de carbon şi umezeala din fluxul de gaz. Concentraţia CO este apoi măsurată de un
analizator infraroşu nondispersiv, care oferă citirea directă a concentraţiilor de CO.
În figura 6.11 este prezentată o schemă a unui aparat de recoltare, asamblat
pentru determinarea prin metoda de recoltare continuă, a concentraţiilor de CO.
Pentru o mostră integrată, sonda de recoltare poate fi amplasată în apropierea
centrului coşului, iar rata de colectare este ajustată în funcţie de viteza gazelor de
coş. Pe măsură ce gazele trec prin aparatul de recoltare, umezeala este îndepărtată
şi gazul este colectat în sacul flexibil. De aceea analiza mostrei este efectuată într-
un laborator cu un analizator infraroşu nondispersiv. În figura 6.12 este prezentat
schematic un aparat asamblat pentru recoltarea integrată a CO.

12
 Măsurarea emisiilor
Pentru această metodă este necesară, în general, o perioadă de colectare de o
oră. Perioadele de colectare sunt specificate în funcţie de caracteristicile mostrelor
şi pot fi şi mai mari de o oră (de exemplu pentru rafinăriile de petrol).
Prin această metodă, concentraţia minim detectabilă de CO a fost determinată
la 20 ppm într-un domeniu de 1÷1000 ppm.

Figura 6.11. Colectarea continuă a CO

Figura 6.12. Aparatul de colectare a CO în schema integrată

6.10. Fluorurile

Fluorurile pot apărea ca particule sau fluoruri gazoase; particulele sunt

capturate de filtru, iar fluorurile gazoase sunt capturate în reacţia chimică cu apa.
Emisiile totale de fluoruri din surse staţionare pot fi determinate prin două
metodele de referinţă. Diferenţa dintre cele două metode constă în procedura
analitică de determinare a fluorurilor.
Mostrele sunt obţinute prin procedurile prezentate pentru particule.
Pe măsură ce fluxul gazos trece prin aparatul de colectare, fluorurile gazoase
sunt eliminate prin reacţia chimică cu apa, particulele sunt capturate de filtru şi se

13
 Măsurarea emisiilor
măsoară volumul mostrei. Mostra este recuperată şi trimisă la laborator pentru
analiză.
Procedurile sunt complexe şi trebuie realizate de un chimist experimentat. O
metodă este cromatografică, iar cealaltă metodă utilizează un electrod care atrage
un ion specific.
Este necesară, de obicei, o perioadă de colectare de o oră pentru ambele
metode. Metodele de colectare sunt specificate de anumite standarde; standardele
aplicate instalaţiilor de triplu-fosfat solicită o perioadă de colectare de o oră sau
mai mult. Standardul poate specifica un volum minim de colectare, care va stabili
durata minimă a perioadei de colectare.
Domeniul metodei cromatografice este 0÷1.4 g de fluoruri per mililitru, iar
domeniul cu electrod este de 0.02÷2000 g de fluoruri per mililitru.
În figura 6.13 se prezintă schema unui aparat de colectare a fluorurilor,
utilizat în cadrul ambelor metode.

Figura 6.13. Aparatul de colectare pentru fluoruri

6.11. Concentraţia totală a compuşilor gazoşi organici

Sunt două metode de testare de referinţă: una pentru determinarea totalului

compuşilor organici nemetanici gazoşi şi una pentru analiza instrumentală a

14
 Măsurarea emisiilor
compuşilor organici gazoşi totali.
Metoda pentru determinarea compuşilor organici nemetanici gazoşi se aplică
în cazul măsurării compuşilor organici volatili (VOC), raportaţi în carbon.
Particulele organice interferează cu analiza şi, de aceea, în unele cazuri este
necesar un filtru de particule în interiorul coşului. Metoda reclamă ca mostra de
emisii să fie extrasă la o rată constantă, printr-o capcană de condensare rece (oală
de condens), prin intermediul unui rezervor al mostrelor evacuate.
Totalul compuşilor organici nemetanici gazoşi este determinat prin
combinarea rezultatelor analitice obţinute din analizele independente ale capcanei
de condensare şi a fracţiilor din rezervorul de colectare. După realizarea colectării,
conţinutul organic reţinut în oala de condensare este oxidat în dioxid de carbon,
care este colectat cantitativ în vasul de evacuare şi apoi o parte din CO 2 este redus
la metan şi măsurat cu detectorul cu flacără ionizată.
Conţinutul organic a mostrelor recoltate în rezervorul de colectare este
măsurat cu ajutorul coloanei cromatografice, pentru a obţine separarea compuşilor
organici nemetanici de monoxidul de carbon (CO), CO 2, şi CH4. Compuşii organici
nemetanici sunt oxidaţi la CO2, reduşi la CH4, şi măsuraţi cu detectorul cu flacără
ionizată. În această manieră, sunt eliminate răspunsurile variabile ale detectorul cu
flacără ionizată, asociate cu diferitele tipuri de compuşi organici eliminaţi.
Sistemul de colectare constă dintr-o capcană de condensare, un sistem de
control a curgerii şi un rezervor de colectare (figura 6.14). Sistemul analitic este
alcătuit din două subsisteme majore: un sistem de oxidare pentru recuperarea şi
condiţionarea conţinutului oalei de condensare şi a analizatorului de compuşi
nemetanici. Analizatorul de compuşi nemetanici utilizează gazul cromatograf şi
este echipat cu un catalizator de oxidare, un catalizator de reducere şi un detector
cu flacără ionizată. Sistemul de recuperare şi condiţionare a compuşilor organici
capturaţi în oala de condensare constă într-o sursă de căldură, un catalizator de
oxidare, un analizator infraroşu nedispersiv şi un vas de colectare intermediară.
Determinarea compuşilor organici gazoşi totali utilizează o metodă de analiză
instrumentală pentru determinarea concentraţiilor totale de organice gazoase, care
foloseşte analizatorul cu flacără ionizată. Metoda se aplică măsurării concentraţiei
gazoase totale a vaporilor constituiţi în primul rând din alcani, alchene, şi/sau
arome (hidrocarburi aromatice). Concentraţiile sunt exprimate în funcţie de propan
(sau alt gaz de calibrare adecvat), sau în funcţie de carbon.
O mostră de gaz este extrasă din sursă printr-o linie de colectare încălzită, iar
dacă este necesar, se adaugă un filtru din fibră de sticlă la analizatorul cu flacără
ionizată. În figura 6.14 se prezintă o schemă a sistemului de colectare.
Rezultatele sunt prezentate ca volum al concentraţiei echivalente a gazului de
calibrare sau în echivalent carbon.

15
 Măsurarea emisiilor

Figura 6.14. Sistemul de colectare pentru determinarea totalului compuşilor

organici nemetanici gazoşi

Figura 6.15. Schema sistemului de măsurare pentru colectarea continuă a

mostrelor din emisiile compuşilor organici totali

Limita superioară a aparatelor de măsurare a concentraţiei au, de obicei,

domeniul de 1.5÷2 ori mai8 mare decât maximul emisiilor uzuale. Dacă nu se
furnizează o valoare a intervalului, se utilizează una echivalentă, de 1.5÷2.5 ori mai
mare decât concentraţia aşteptată. Pentru conformitate, valoarea intervalului trebuie

16
 Măsurarea emisiilor
să aibă 100 de procente de scară de înregistrare.

6.12. Acidul clorhidric(HCl)

Metoda de referinţă, utilizată la măsurarea emisiilor de acid clorhidric din

surse staţionare permite determinarea emisiilor de halide hidrogenate (HX) precum
cele ale acidului clorhidric (HCl), bromura hirogenată (HBr), fluorurile hidrogenate
(HF), şi halogenii (X2), cât şi a clorului (Cl2) şi a bromului (Br2) molecular.
O mostră integrată este extrasă din sursă şi trecută printr-o sondă încălzită şi
filtrată în acid sulfuric diluat şi soluţii diluate de hidroxid de sodiu, care recoltează
halidele hidrogenate gazoase şi halogenii. Filtrul colectează şi alte particule, printre
care şi sărurile halide.
Halidele hidrogenate sunt solubilizate în soluţie acidă, pentru a forma ioni de
clor (Cl), brom (Br-) şi fluor (F-). Halogenii au o solubilitate foarte scăzută în
soluţii acide, aceştia trec prin soluţiile alcaline, unde sunt hidrolizate, formând
protonul (H+), ionul halidelor şi acidul hipohalos (HClO sau HBrO).
Tiosulfatul de sodiu este adăugat în exces la soluţia alcalină, pentru a asigura
reacţia cu acidul hipohalos, formând astfel un al doilea ion al halidelor pentru
fiecare moleculă de halogen gazos. În soluţiile separate, ionii halidelor sunt
măsuraţi de cromatograful de ioni.
Materialele volatile, precum dioxidul de clor (ClO 2) şi cloratul de amoniac
(NH4Cl), care produc ionii halidelor în disoluţia din timpul colectării, sunt
potenţiali interferenţi. Interferenţele măsurătorilor halidelor sunt determinate de
halogenii gazoşi, care se disproporţionează în halid hidrogenat şi acid hidrohalos în
timpul disoluţiei în apă. Totuşi, utilizarea acidului şi nu a soluţiilor bazice sau
neutre pentru colectarea halidelor hidrogenate, reduce puternic disoluţia
halogenilor prin această soluţie.
Prezenţa simultană a HBr şi Cl2, pot determina o influenţă pozitivă în
produşii HCl şi o influenţă negativă a produşilor Cl2, afectând separarea HBr/Br2.
Concentraţiile înalte de oxizi de azot (NOx) pot produce o cantitate suficientă
de nitrat (NO3-), care să interfereze cu măsurarea nivelelor scăzute de Br -.
Mostrele colectate de Cl- pot fi stocate pe mai mult de 4 săptămâni. Limita de
detecţie analitică pentru Cl- este de 0.1 g/ml. Limitele de detecţie pentru alte
analize ar trebui să fie similare.

6.13. Testarea prezenţei multimetalelor

Metoda de colectare utilizată, în mod normal, pentru măsurarea emisiilor de

17
 Măsurarea emisiilor
metale din surse staţionare este cunoscută sub denumirea de ”Metodologie de
determinare a emisiilor metalice din gazele de evacuare provenite de la
incinerarea deşeurilor periculoase şi procese de combustie similare”.
Această metodă, este utilizată pentru determinarea, în emisiile la coş, a
surselor staţionare, ale: cromului (Cr), cadmiului (Cd), arsenicului (As), cuprului
(As), nichelului (Ni), magneziului (Mn), beriliului (Be) cuprului (Cu), zincului
(Zn), plumbului (Pb), seleniului (Se), fosforului (P), thaliului (Tl), argintului (Ag),
stibiului (Sb), bariului (Ba) şi mercurului (Hg). Modificările recuperării mostrelor
şi a procedurilor de analiză descrise în metodă, în scopul determinării emisiilor de
particule, pot avea un impact semnificativ asupra determinării mercurului.
Mostra de la coş este extrasă izocinetic, cu colectarea emisiilor de particule
de către o sondă şi de un filtru încălzit, iar emisiile gazoase sunt colectate într-o
serie de tuburi care conţin soluţii apoase de acid nitric diluat, combinat cu peroxid
de hidrogen, diluat la fiecare două tuburi şi o soluţie acidă de permanganat de
potasiu la fiecare două tuburi (vezi figura 6.16).

Figura 6.16. Colectarea mostrelor pentru determinarea multimetalelor

Materiile colectate sunt amestecate cu soluţii acide care dizolvă compuşii şi

constituenţii organici şi care pot crea interferenţe analitice. Amestecarea acidă
(denumită digerare) este realizată cu ajutorul microundelor sau bombardării.
Soluţiile de acid nitric, peroxid hidrogenat, permanganat de potasiu acid, acid
clorhidric, şi de filtru digerat sunt analizate în vederea detectării mercurului, cu
ajutorul spectroscopiei cu absorbţie atomică a vaporilor reci.

18
 Măsurarea emisiilor
Soluţia de acid nitric şi peroxid de hidrogen, de spălare a probei şi cea de
filtru digerat sunt analizate pentru depistarea; Cr, Cd, Ni, Mn, Be, Cu, Zn, Pb, Se,
P, Tl, Ag, Sb, Ba şi As prin spectroscopie cu emisie de plasmă argon cuplată
inductiv.
Spectroscopia cu absorbţie atomică a grafitului este utilizată la analiza
antimonului, arsenicului, cadmiului, plumbului, seleniului şi thaliului, dacă aceste
elemente reclamă o mai mare senzitivitate analitică.

6.14. Colectarea compuşilor organici volatili

Metoda este utilizată pentru a măsura emisiile compuşilor organici volatili

care au puncte de fierbere mai mici de 100 ºC. Metoda este proiectată pentru a
determina eficienţa de îndepărtare sau distrugere a principalilor constituenţi
organici periculoşi din efluentul care iese pe coşul incineratoarelor de deşeuri
periculoase.
Datorită punctului inferior de fierbere a principalilor constituenţi organici
periculoşi (mai mic de 30ºC) pot trece de solvent în condiţiile procedurii de
colectare.
Procedura solicită extragerea a 20 l de mostră din gazul efluent al sursei, la o
rată de curgere de 1 l/min, utilizând o sondă căptuşită cu sticlă şi un sistem de
colectare a compuşilor volatili. În figura 5.38 se prezintă schema de colectare a
compuşilor volatili.
Mostra de gaz este răcită la 20ºC la trecerea printr-un condensator răcit cu
apă, iar principalii constituenţi organici periculoşi sunt colectaţi de o pereche de
capcane cu sorbent.
Condensatul lichid este colectat într-un tub plasat între cele două capcane.
Prima capcană conţine aproximativ un gram de Tenax şi charcoal pe bază de petrol,
în proporţia 3:1 din volum.
Prima capcană reţine majoritatea analiţilor care fierb la temperaturi înalte.
Cei cu puncte de fierbere mai scăzute şi o parte din cei cu puncte de fierbere mari
trec de primul cartuş şi sunt reţinuţi de a doua capcană.
Analiţii colectaţi în capcana cu condensare sunt împinşi spre a două capcană
şi spre unităţile de condensare.
Cartuşele sorbente ale principalilor constituenţi organici periculoşi sunt
desorbate termic şi analizate cu un gaz cromatograf cu spectroscopie de masă.

19
 Măsurarea emisiilor

Figura 6.17. Colectarea compuşilor organici volatili

6.15. Colectarea compuşilor organici semivolatili

Metoda este proiectată pentru a determina eficienţa de eliminare şi distrugere

a principalilor constituenţi organici periculoşi din sistemele incineratoare. Această
metodă poate fi utilizată pentru a determina ratele de emisie a particulelor din
sursele staţionare. Metoda este aplicată pentru compuşii semivolatili, inclusiv
bifenilii policlorinaţi (PCB), dibenzodioxini şi dibenzofurani clorinaţi, materia
organică policiclică şi alţi compuşi organici semivolatili.
Poluanţii gazoşi şi particulele sunt extraşi izocinetic de la sursa de emisie şi
colectaţi de un dispozitiv multicomponent. Principalii componenţi ai acestuia sunt:
un pat filtrant din sticlă sau cuarţ-fibră, cu eficienţă mare şi un pat împachetat de
absorbent polimeric poros (de obicei XAD-2 sau spumă poliuretanică pentru PCB).
Filtrul utilizat la colectarea particulelor organice este un polimeric poros, care
absoarbe speciile organice semivolatile (compuşi cu un punct de fierbere mai mare
de 100 ºC). În figura 6.18 se prezintă o reprezentare a dispozitivului de colectare.
Se utilizează o varietate de metode analitice, pentru a determina identitatea şi
concentrarea substanţelor organice.

20
 Măsurarea emisiilor

Figura 6.18. Colectarea compuşilor organici semivolatili

21