CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Unitatea de învăţare nr. 3

APA TEHNICĂ.
METODE EXPERIMENTALE DE DETERMINARE A
PARAMETRILOR DE CALITATE

Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 3 35
3.1 Principalii parametri de calitate ai apei tehnice 35
3.2 Determinarea pH-ului 37
3.3 Determinarea alcalinităţii 38
3.4 Determinarea durităţii totale 42
3.5 Determinarea conţinutului ionilor de clor şi a salinităţii 45
Test de autoevaluare nr. 4 47
Lucrare de verificare – Unitatea de învăţare nr. 3 48
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare 48
Bibliografie – Unitatea de învăţare nr. 3 49

34
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare nr. 3

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare nr. 3 sunt:

 Cunoaşterea principalilor parametri de calitate (denumire, definiţie,

unităţi de măsură);
 Deprinderea abilităţilor practice de determinare experimentală a
parametrilor de calitate;
 Interpretarea valorilor obţinute;
 Aplicarea noţiunilor teoretice în rezolvarea situaţiilor practice.

3.1 Principalii parametri de calitate ai apei tehnice

Pentru a putea stabili metodele de tratare a apei tehnice trebuie cunoscuţi parametrii
de calitate care sunt în concordanţă cu principiile de funcţionare şi caracteristicile tehnice ale
instalaţiilor de la bordul navelor.
Aceşti parametri de calitate sunt consecinţa prezenţei în apă a unor substanţe
dizolvate şi se referă în principal la:
- reziduu fix;
- aciditate;
- alcalinitate;
- duritate totală;
- conţinut de ioni de clor şi salinitate.
Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor dizolvate în apă, stabile după
evaporarea apei la 105 oC. Cea mai mare parte a acestor substanţe sunt de natură
anorganică. Valoarea reziduul fix variază în funcţie de caracteristicile rocilor cu care apele vin
în contact.
Aciditatea apei. Este o măsură a cantităţii de săruri dizolvate care reacţionează cu o
bază puternică şi se determină prin titrare în prezenţă de fenolftaleină. Prezenţa în apă a CO2
şi H2S dizolvate, ca şi a unor compuşi cu fier şi aluminiu denaturează titrarea, de aceea
probele se fierb înaintea titrării.
Alcalinitatea apei reprezintă conţinutul de ioni care imprimă apei un caracter bazic.
Ea se determină faţă de doi indicatori chimici specifici:
- alcalinitatea „p” – faţă de fenolftaleină; alcalinitatea „p” se mai numeşte şi
alcalinitate permanentă.
- alcalinitatea „m” – faţă de metiloranj; alcalinitatea „m” se mai numeşte alcalinitate
totală.

35
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Când alcalinitatea de fenolftaleină depăşeşte alcalinitatea de metiloranj, este o

indicaţie a prezenţei ionilor hidroxid liberi.
Alcalinitatea se determină prin titrare directă cu soluţii diluate de acid sulfuric sau
clorhidric, în prezenţă de fenolftaleină şi metiloranj. În cazul apelor naturale, alcalinitatea este
dată doar de ionul bicarbonat (carbonat acid).
Ca unităţi de măsură, se folosesc:
- milival/ L (mval/L), sau miliechivalent-gram/L (a milioana parte dintr-un echivalent-
gram/L)
- părţi per milion (ppm) – sub formă de carbonat de calciu (CaCO3), ceea ce
reprezintă părţi carbonat de calciu care se găsesc într-un milion de părţi de apă.
Duritatea apei este dată de suma ionilor de calciu şi magneziu prezenţi în apă.
Duritatea apei este de patru tipuri:
a) Duritatea totală reprezintă conţinutul total de săruri de calciu şi magneziu dizolvate
într-un litru de apă (cloruri, azotaţi, fosfaţi, carbonaţi, bicarbonaţi).
Deoarece ionii de calciu şi magneziu se găsesc în apă în cantitate mult mai mare faţă
de ceilalţi cationi, determinarea durităţii va consta în determinarea concentraţiei ionului de
Ca2+ (duritatea de calciu) şi a ionului de Mg2+ (duritatea de magneziu). Suma celor două
durităţi formează duritatea totală.
b) Duritatea temporară reprezintă conţinutul de carbonaţi acizi (bicarbonaţi) de
calciu şi magneziu. Aceste săruri precipită la fierbere trecând în săruri insolubile.
c) Duritatea permanentă reprezintă conţinutul de ioni de calciu şi de magneziu
corespunzător sărurilor acizilor tari.
d) Duritatea reziduală reprezintă duritatea totală după aplicarea unui procedeu de
tratare a apei efectuat în vederea dedurizării.
Exprimarea durităţii se face în:
- grade de duritate: germane, engleze, franceze, americane, etc;
- milivali, mval (miliechivalent gram) de calciu şi magneziu;
- părţi per milion, ppm (adică milioane de părţi de substanţă dizolvate într-un milion părţi de
apă).
Relaţia de dependenţă între mval/L şi gradele de duritate este:
1mval/L = 2,8 og = 5 of = 3,5 oe = 50 oa = 50 ppm CaCO3
Salinitatea – caracterizează prezenţa şi conţinutul de cloruri de sodiu (NaCl), de
calciu (CaCl2) şi de magneziu (MgCl2) existente în apă. Salinitatea apei se măsoară în:
- grade Brandt (˚Br). Un litru de apă cu salinitatea de 1˚ Br conţine 10 mg de cloruri.
- mval/L
- ppm CaCO3
Salinitatea normală a apei din căldare este de 30 ˚Br pentru căldările cu p > 30 bar,
50˚ Br pentru p = 17 – 30 bar, 80˚Br pentru p < 17 bar. La căldările ignitubulare salinitatea
maximă este de 1000 ˚Br;

36
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

3.2 Determinarea pH-ului soluţiilor

Consideraţii teoretice
O soluţie în care ionii HO- sunt în exces se numeşte soluţie bazică, iar o soluţie în care
ionii H3O+ sunt în exces se numeşte soluţie acidă.
pH-ul se poate determina cu ajutorul hârtiei indicatoare de pH (role şi benzi) sau cu
pH-metrul.

Aparatură şi reactivi
- hârtie indicatoare de pH;
- pahare Berzelius;
- pH-metru;
- Soluţii de analizat: HCl 0,1N; HCl 1N; NaOH 0,1N; NaOH 1N; apă tehnică, apă potabilă,
apă de mare

Mod de lucru
a) Determinarea pH-ului cu ajutorul hârtiei indicatoare de pH (de tip role)
- Se rup bucăţi mici din rola de pH şi se introduc în soluţiile de analizat;
- Se aşteaptă 30 - 40 sec. şi apoi se compară culoarea obţinută pe hârtia indicatoare
cu paleta de culori standard pe de cutia de pH care conţine rolele;
- Se notează pH-ul în tabelul cu rezultate – metodele a şi b.

b) Determinarea pH-ului cu ajutorul benzilor de pH

- Se introduce câte o bandă de pH în fiecare soluţie timp de câteva secunde;
- Se ridică banda şi se aşteaptă câteva secunde până la stabilizarea culorii;
- Se compară culoarea obţinută cu setul de culori de pe cutia cu benzi;
- Se identifică pH-ul şi se trece în tabelul cu rezultate - metodele a şi b.

Tabel cu rezultate – metodele a şi b

Metoda a Metoda b Caracterul
Soluţia de analizat
Interval pH Interval pH soluţiei
Sol. 1: HCl 0,1N
Sol. 2: HCl 1N
Sol. 3: NaOH 0,1N
Sol. 4: NaOH 1N
Sol. 5: apă tehnică
Sol. 6: apă potabilă
Sol. 7: apă de mare

c) Determinarea pH-ului cu ajutorul pH-metrului

Determinarea exactă a pH-ului se poate efectua prin metoda electrochimică cu
electrod de sticlă. În acest caz, diferenţa de potenţial existentă între un electrod de sticlă şi
37
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

un electrod de referinţă (calomel – soluţie KCl saturată) introduşi în proba de analizat, variază
liniar cu pH-ul probei.
- Se introduc câte 10 mL din soluţiile de analizat în 7 pahare Berzelius;
- Se introduce electrodul pH-metrului în fiecare pahar;
- Se apasă tasta ON şi se aşteaptă până când pe disply-ul aparatului apare valoarea
finală a pH-ului;
- Se fac câte 3 determinări pentru fiecare probă, iar media aritmetică a pH-ului se trece
în tabelul cu rezultate – metoda c.

Tabel cu rezultate – metoda c

Metoda electrochimică
Soluţia de analizat Caracterul soluţiei
valoare pH
Sol. 1: HCl 0,1N
Sol. 2: HCl 1N
Sol. 3: NaOH 0,1N
Sol. 4: NaOH 1N
Sol. 5: apă tehnică
Sol. 6: apă potabilă
Sol. 7: apă de mare

3.3 Determinarea alcalinităţii

Consideraţii teoretice
Alcalinitatea reprezintă conţinutul de ioni care imprimă apei un caracter bazic şi este
un parametru foarte important de care se ţine cont în tratamentele apei potabile, a apei
uzate, a apei de căldare şi de răcire. Aceşti ioni rezultă din dizolvarea în apă a hidroxizilor
precum şi a sărurilor provenite de la acizi slabi şi baze tari.
Alcalinitatea se determină faţă de doi indicatori:
- alcalinitatea p – faţă de fenolftaleină;
- alcalinitatea m – faţă de metiloranj sau albastru de bromfenol
Alcalinitatea p constă în neutralizarea probei până la pH = 8,3 cu acid clorhidric diluat.
În timpul titrării, ionii hidroxid din probă sunt transformaţi în apă, iar ionii carbonat în ioni
bicarbonat (carbonat acid), potrivit următoarelor reacţii chimice:
HO- + HCl → H2O + Cl-
CO32- + HCl → HCO3- + Cl-
Alcalinitatea m sau alcalinitatea totală se determină prin titrarea probei cu acid
clorhidric diluat până la pH = 4,5, în prezenţa indicatorului metiloranj sau albastru de
bromfenol, când are loc atât conversia ionilor hidroxid la apă, cât şi conversia totală a ionilor
carbonat, cu formare de acid carbonic:
HCO3- + HCl → H2CO3 + Cl-

38
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

În cazul apelor naturale, alcalinitatea este dată doar de ionul bicarbonat (HCO 3-)
provenit din bicarbonatul de calciu, Ca(HCO3)2 şi bicarbonatul de magneziu, Mg(HCO3)2 (ce
reprezintă duritatea temporară), dar şi din bicarbonatul de sodiu, NaHCO 3.

A. Determinarea alcalinităţii folosind reactivi de laborator

Aparatură şi reactivi
- biuretă;
- pâlnie;
- pahare Erlenmeyer
- cilindru gradat;
- pisetă;
- soluţie HCl 0,1N;
- indicator fenolftaleină;
- indicator metiloranj.

Mod de lucru
- Se spală vasele de titrare, se clătesc cu apă distilată şi se usucă;
- Se aduce la zero biureta cu soluţie de HCl 0,1N;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 50 mL apă de analizat şi se introduc în vasul de titrare
(dacă proba este tulbure, se filtrează în prealabil);
- Se adaugă 1 - 2 picături indicator fenolftaleină;
- Se titrează cu soluţie de HCl 0,1N până la virajul culorii de la roşu la incolor;
- Se citeşte volumul de HCl 0,1N folosit la titrare în prezenţă de fenolftaleină, V 1;
- Se adaugă peste probă 1 - 2 picături indicator metilorange;
- Se titrează cu soluţie de HCl 0,1N până la viraj de la galben la portocaliu;
- Se citeşte pe biuretă volumul de HCl 0,1N folosit de la începutul titrării cu
fenolftaleină până la sfârşitul titrării în prezenţă de metiloranj, V.

Exprimarea rezultatelor
Alcalinităţile p şi m se calculează cu relaţiile:

p  2  V1  F mval L 
m  2 V  F mval L 
în care:
V1 = volumul de HCl 0,1N folosit la titrare în prezenţă de fenolftaleină;
V = volumul soluţiei de HCl 0,1N folosit la titrare, de la începutul titrării cu fenolftaleină
până la virajul metilorange-ului;
F = factorul soluţiei HCl (se consideră 1,0000).

Valorile pentru alcalinitatea p şi m obţinute în mval/L se transformă în ppm CaCO3,

utilizând relaţia: 1mval/L = 50 ppm CaCO3

39
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Tabel cu rezultate
Alcalinitatea p Alcalinitatea m
Nr. Vprobă V1 V
Probă FHCl
det. (mL) (mL) (mL)
mval/L ppm CaCO3 mval/L ppm CaCO3

1. Apă potabilă 50
2. Apă tehnică 50

B. Determinarea alcalinităţii folosind kitul

Kit-ul pentru testarea alcalinităţii conţine:
- Indicator (fenolftaleină), sticluţă picurătoare (10 ml);
- Indicator (albastru de bromfenol), sticluţă picurătoare (10 ml);
- Reactiv de titrare, HI 3811-0, 1 flacon (120 ml);
- 2 vase calibrate (10 şi 50 ml);
- 1 seringă calibrată cu vârf.

Mod de lucru
Determinarea alcalinităţii p
- Se pregăteşte seringa prin împingerea şi răsucirea vârfului pipetei,
- Se scoate capacul paharului mic de plastic,
- Se clăteşte paharul de plastic cu proba de apă, se umple până la marcajul de 5 ml şi
se pune capacul,
- Se adaugă 1 picătură de indicator fenolftaleină prin orificiul capacului şi se amestecă
prin rotirea paharului cu mişcări circulare. Dacă soluţia rămâne incoloră, alcalinitatea p
este 0; dacă soluţia devine roz sau roşie, se determină alcalinitatea p,
- Se ia seringa de titrare şi se împinge pistonul complet. Se introduce vârful în soluţia de
titrare, HI 3811-0 şi se trage pistonul până când marginea inferioară a garniturii este la
0 mL,
- Se plasează vârful seringii în orificiul capacului paharului de plastic şi se adaugă încet
reactivul de titrare, picătură după picătură, rotindu-se circular paharul, până când
soluţia devine incoloră,
- Se citeşte volumul folosit la titrare, în mL (de pe seringă) şi se înmulţeşte cu 300,
- Se obţine astfel conţinutul probei în CaCO3, exprimat în mg/L (ppm).

Determinarea alcalinităţii m
- Se pregăteşte seringa prin împingerea şi răsucirea vârfului pipetei,
- Se scoate capacul paharului mic de plastic,
- Se clăteşte paharul de plastic cu proba de apă, se umple până la marcajul de 5 ml şi
se pune capacul,
- Se adaugă 1 picătură de indicator albastru de bromfenol prin orificiul capacului şi se
amestecă prin rotirea paharului cu mişcări circulare. Dacă soluţia se colorează în

40
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

galben, înseamnă că este prea acidă şi se verifică pH-ul; dacă soluţia devine albastră
sau verde, se determină alcalinitatea totală,
- Se ia seringa de titrare şi se împinge pistonul complet. Se introduce vârful în soluţia de
titrare, HI 3811-0 şi se trage pistonul până când marginea inferioară a garniturii este la
0 mL,
- Se plasează vârful seringii în orificiul capacului paharului de plastic şi se adaugă încet
reactivul de titrare, picătură după picătură, rotindu-se circular paharul, până când
soluţia se colorează în galben,
- Se citeşte volumul folosit la titrare, în mL (de pe seringă) şi se înmulţeşte cu 300,
- Se obţine astfel conţinutul probei în CaCO3, exprimat în mg/L (ppm).
Dacă rezultatul obţinut este mai mic de 100 mg/L CaCO3, precizia testului poate fi
îmbunătăţită urmând procedura de mai jos:
- Se scoate capacul de la recipientul mare de plastic,
- Se clăteşte cu proba de apă, se umple până la marcajul de 15 ml şi se pune capacul,
- Se repetă aceeaşi paşi ca la determinarea anterioară,
- Pentru obţinerea rezultatului (la ambele tipuri de alcalinităţi) se citeşte volumul folosit
la titrare, în mL (de pe seringă) şi se înmulţeşte cu 100.

Tabel cu rezultate

Nr. Probă de Vprobă V1 V Alcalinitatea p Alcalinitatea m

det. analizat (mL) (mL) (mL)
ppm CaCO3 ppm CaCO3
1. Apă potabilă

2. Apă tehnică

41
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

3.4 Determinarea durităţii totale

Consideraţii teoretice
Duritatea totală reprezintă conţinutul total de ioni de calciu şi magneziu dintr-un litru
de apă corespunzător (conţinutul total se săruri de calciu şi magneziu dizolvate într-un litru de
apă).
Pentru utilizarea apei în scopuri industriale sau pentru obţinerea aburului, este foarte
importantă natura chimică a reziduului fix adică a conţinutului în săruri solubile, în special a
celor care dau duritate apei. Sărurile de calciu şi de magneziu care conferă apei duritate,
sunt: CaSO4 – sulfat de calciu, CaCl2 – clorură de calciu, Ca(HCO3)2 – carbonat acid de
calciu, MgSO4 – sulfat de magneziu, MgCl2 – clorură de magneziu, Mg(HCO3)2 – carbonat
acid de magneziu.
În timpul funcţionării generatoarelor de abur, din cazan pleacă numai vaporii de apă,
iar apa se concentrează treptat in săruri. Prezenţa sărurilor ridică punctul de fierbere al
soluţiei apoase, consumul de combustibil se măreşte, iar sărurile mai greu solubile se depun
pe pereţii şi pe tuburile de încălzire formând cruste care produc supraîncălziri ale cazanului şi
uneori explozii dacă se desprind în timpul funcţionării.
Relaţia de dependenţă între mval/L şi gradele de duritate este:
1mval/L = 2,8 og = 2,8 od = 5 of = 3,5 oe = 50 oa = 50 ppm CaCO3

Principiul metodei
Duritatea totală se determină prin titrare cu sarea disodică a acidului
etilendiaminotetraacetic (EDTA, Complexon 3, Chelaton 3) în prezenţă de eriocrom negru T
la pH alcalin.
Mecanismul titrării complexonometrice se bazează pe faptul că indicatorul formează
cu ionii metalici combinaţii complexe colorate în roşu, instabile. Sfârşitul titrării este marcat de
reacţia complexonului cu combinaţiile complexe metal – indicator, cu punerea în libertate a
ionului provenit de la indicator, colorat în albastru.
Reacţiile au loc în mediu alcalin, menţinut la pH = 10 cu ajutorul unei soluţii tampon,
NH3 – NH4Cl.

A. Determinarea durităţii folosind reactivi de laborator

Aparatură şi reactivi
- pipete;
- pahare Erlenmeyer;
- pisetă;
- cilindru gradat;
- soluţie EDTA 0,01N;
- soluţie tampon amoniacală NH3 – NH4Cl;
- indicator negru eriocrom T.

42
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Mod de lucru:
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 10 mL apă de analizat şi se introduc în vasul de titrare
(pahar Erlenmeyer);
- Se adaugă 2 mL soluţie tampon NH3 – NH4Cl;
- In probă se adaugă un vârf de spatulă indicator negru eriocrom T;
- Se aduce biureta la zero;
- Se titrează cu soluţie de EDTA 0,01N până la virajul culorii de la roşu la albastru net;
- Se citeşte pe biuretă volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare.

Exprimarea rezultatelor
Duritatea totală pentru cele patru probe de apă se calculează conform relaţiei:

dT  V  F mval L 
în care:
dT = duritatea totală, în mval/L;
V = volumul de EDTA 0,01N folosit la titrare, în mL;
F = factorul soluţiei de EDTA 0,01N

Tabel cu rezultate

Nr. Vprobă VEDTA Duritatea totală (dT)

Produs FEDTA o o o o o
det. (mL) (mL) mval/L g d e f a
1. Apă distilată 10
2. Apă potabilă 10
3. Apă de mare 10

B. Determinarea durităţii totale folosind kitul

Kit-ul pentru testarea durităţii conţine:
- Soluţie tampon, sticluţă picurătoare (30 ml);
- Indicator (calmagit), sticluţă picurătoare (10 ml);
- Reactiv de titrare: soluţie EDTA, HI 3812-0, 1 flacon (120 ml);
- 1 pahar de plastic cu capac (20 ml);
- 1 pahar de plastic cu capac (50 ml);
- 1 seringă (1 ml) cu vârf.

Mod de lucru
a. Pentru soluţii cu conţinut de CaCO3 care variază în limite mari (0 – 300 mg/L)
- Se pregăteşte seringa prin împingerea şi răsucirea vârfului pipetei,
- Se scoate capacul paharului mic de plastic,
- Se clăteşte paharul de plastic cu proba de apă, se umple până la marcajul de 5 ml şi
se pune capacul,

43
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

- Se adaugă 5 picături soluţie tampon prin orificiul capacului şi se amestecă prin rotirea
paharului cu mişcări circulare,
- Se adaugă 1 picătură de indicator calmagit prin orificiul capacului şi se amestecă cu
mişcări circulare. Soluţia capătă o culoare roşie-violet.
- Se ia seringa de titrare şi se împinge pistonul complet. Se introduce vârful în soluţia de
titrare, EDTA HI 3812-0 şi se trage pistonul până când marginea inferioară a garniturii
este la 0 mL.
- Se plasează vârful seringii în orificiul capacului paharului de plastic şi se adaugă încet
soluţia de EDTA, picătură după picătură, rotindu-se circular paharul, până când
soluţia devine purpurie
- Se amestecă timp de 15 secunde după fiecare picătură adăugată suplimentar până
când soluţia devine albastră.
- Se citeşte volumul folosit la titrare, în mL (de pe seringă) şi se înmulţeşte cu 300
- Se obţine astfel conţinutul probei în CaCO3, exprimat în mg/L (ppm)

b. Pentru soluţii cu conţinut de CaCO3 care variază în limite mici (0 – 30 mg/L)

Dacă rezultatul obţinut este mai mic de 30 mg/L, precizia testului poate fi îmbunătăţită
urmând procedura de mai jos:
- Se scoate capacul de la recipientul mare de plastic
- Se clăteşte cu proba de apă, se umple până la marcajul de 50 ml şi se pune capacul
- Se repetă aceeaşi paşi ca la punctul a.
- Pentru a obţine concentraţia CaCO3 în mg/L (ppm), se citeşte volumul folosit la titrare,
în mL (de pe seringă) şi se înmulţeşte cu 30.

Tabel cu rezultate
Vprobă VEDTA Duritatea totală (dT)
Nr. det. Probă de analizat
(mL) (mL) (ppm CaCO3)
1. Apă distilată
2. Apă potabilă
3. Apă de mare

44
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

3.4 Determinarea conţinutului ionilor de clor şi a salinităţii

Consideraţii teoretice
Salinitatea reprezintă conţinutul total de săruri dizolvate dintr-un litru de apă. Salinitatea
apei este direct proporţională cu conţinutul de ioni de clor, [Cl-].
Pentru apa de căldare, conţinutul de cloruri sau salinitatea apei foloseşte la verificarea
gradului de concentrare al apei şi la stabilirea purjei. Conţinutul de ioni de clor foloseşte şi la
aprecierea contaminării diferitelor ape tehnice cu apă de mare.
Prezenta metodă de determinarea a conţinutul de ioni clorură constă în titrarea cu o
soluţie de azotat de argint, AgNO3 cu factor cunoscut, în prezenţa cromatului de potasiu.
Reacţiile care au loc sunt:
Cl- + Ag+ AgCl↓ (pp. alb)
-2 +
CrO 4 + 2 Ag Ag2CrO4↓ (pp. brun – roşcat )
Punctul de echivalenţă se obţine la formarea precipitatului brun – roşcat; această
culoare apare datorită prezenţei cromatului de argint.
Metoda poate fi aplicată probelor care nu conţin concentraţii mari de fosfaţi

A. Determinarea ionilor clorură folosind reactivi de laborator

Aparatură şi reactivi
- biuretă;
- cilindru gradat;
- pahar Erlenmeyer;
- soluţie AgNO3 0,01N;
- indicator soluţie de cromat de potasiu.

Mod de lucru
- Se pregăteşte biureta cu soluţie de AgNO3 de concentraţie 0,01N, cu factor cunoscut
(în mod obişnuit factorul soluţiei este F = 1,000, soluţia fiind standard)
- Se spală vasele de titrare şi se clătesc cu apă distilată;
- Se măsoară cu cilindrul gradat 10mL apă de analizat şi se introduc în vasul de titrare;
- Se adaugă 2-3 picături soluţie cromat de potasiu, obţinându-se coloraţia galben;
- Se titrează cu soluţie de AgNO3 0,01N până la obţinerea unui precipitat de culoare
galben-brun;
- Se citeşte pe biureta volumul de AgNO3 0,01N in mL, folosit la titrare.

Exprimarea rezultatelor
Conţinutul de cloruri în mg/L se determină utilizând formula:

Cl 

mg L   V  35,5
în care:
V - volumul de de AgNO3 0,01N folosit la titrare;
45
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

35,5 - echivalentul-gram al clorului

Transformând valoarea [Cl-]mg/L în [Cl-]g/L se determină apoi salinitatea în g/L utilizând

relaţia empirică:
S g L  
 Cl  g L 1,8  0,03

Tabel cu rezultate
- -
Nr. Vprobă VAgNO3 [Cl ] [Cl ]
Probă S (g/L)
det. (mL) (mL) (mg/L) (g/L)
1. Apă distilată
2. Apă potabilă
3. Apă de mare

B. Determinarea salinităţii folosind kitul

Kit-ul de testare a salinităţii conţine:
- Indicator: difenil-carbazonă, sticluţă picurătoare (15 ml);
- Soluţie de acid azotic, sticluţă picurătoare (30 ml);
- Reactiv de titrare: azotat de mercur II (soluţia HI 3835-0), 1 sticuţă (120 ml);
- 1 flacon din plastic;
- 1 seringă calibrată (1 ml) cu vârf.

Concentraţia de săruri din probă, exprimată în g/kg sau ppt (părţi la mie), este
determinată prin titrare cu azotatul de mercur II, în mediu acid (pH ~ 3), obţinut cu ajutorul
acidului azotic. Ionii de mercur reacţionează cu ionii clorură din probă formând clorura de
mercur II, conform reacţiei chimice:
Hg(NO3)2 + 2Cl- → HgCl2 + 2NO3-
Când ionii de mercur sunt în exces, împreună cu indicatorul (difenil-carbazona) vor
forma un complex colorat în violet. Sfârşitul titrării cu soluţia HI 3835-0 este reprezentat de
schimbarea culorii de la galben la violet.

Mod de lucru
- Se asigură etanşeitatea seringii prin împingerea şi răsucirea vârfului pipetei (se
folosesc vârfuri diferite pentru prelevarea probei, respectiv reactivul de titrare),
- Se împinge complet pistonul în seringă,
- Se introduce vârful pipetei în probă şi se trage pistonul până cînd marginea inferioară
a garniturii pistonului este pe marcajul 0 ml al seringii,
- Se transferă proba din seringă (1 mL) în flaconul din material plastic,
- Se adaugă 1 picătură de indicator difenil-carbazonă şi se pune capacul flaconului. Se
agită soluţia, care se va colora în violet,
- Se scoate capacul. În timp ce flaconul este agitat prin mişcări circulare, se adaugă
acid azotic picătură cu picătură, până când soluţia devine galbenă,

46
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

- Se ia seringa titrare, se introduce un nou vârf de pipetă şi se împinge pistonul în

seringă
- Se introduce vârful în sticluţa ce conţine reactivul de titrare (solutia HI 3835-0) şi se
trage pistonul până când marginea inferioară a garniturii pistonului este pe gradaţia 0
ml a seringii,
- Se adaugă reactivul de titrare (prin vârful seringii) în flaconul de plastic, în picătură,
agitând continuu, până când culoarea se schimbă de la galben la violet.
- Se citeşte volumul de reactiv folosit (de pe scala seringii), în mL
- Pentru obţinerea valorii salinităţii (în g/kg sau ppt), volumul se înmulţeşte cu 40.

Tabel cu rezultate
Nr. Vprobă VHg(NO3)2 Salinitatea
Probă de analizat
det. (mL) (mL) (g/kg)
1. Apă distilată
2. Apă potabilă
3. Apă de mare

Test de autoevaluare nr. 4

1. Care sunt principalii parametri de calitate ai apei tehnice?
2. De câte tipuri este alcalinitatea şi care sunt unităţile de măsură?
3. Definiţi fiecare tip de duritate în parte.
4. Daţi exemple de săruri care conferă apei duritate.
5. Ce ion se determină experimental pentru a afla salinitatea unei probe?
6. Scrieţi reacţiile de disociere ale următoarelor substanţe: NaOH, KOH,
CaCl2, MgSO4.

(Răspunsurile acestui test se găsesc la pagina 48)

47
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

De reţinut:
- Definiţiile fiecărui parametru chimic;
- Modalitatea experimentală de determinare;
- Formulele de calcul şi unităţile de măsură pentru fiecare parametru
chimic determinat.

Lucrare de verificare la Unitatea de învăţare nr. 3

1. Cu ce se poate determina pH-ul unei soluţii?
2. Care sunt unităţile de măsură pentru duritate?
3. Scrieţi relaţia de dependenţă dintre mval/L şi grade de duritate
germane.
4. Ce reprezintă salinitatea unei ape?
5. Scrieţi reacţiile de disociere ale principalelor cloruri din apă.

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de

autoevaluare:

Test de autoevaluare nr. 4

1. Principalii parametri de calitate ai apei tehnice sunt: aciditatea, reziduul
fix, alcalinitatea, duritatea totală, conţinutul de ioni de clor şi salinitatea.
2. Alcalinitatea este de două tipuri: p şi m, iar unităţile de măsură folosite
sunt: mval/L şi ppm CaCO3.
3. Duritatea totală reprezintă conţinutul total de săruri de calciu şi
magneziu (cloruri, azotaţi, fosfaţi, carbonaţi, bicarbonaţi) dizolvate într-un
litru de apă.
Duritatea temporară reprezintă conţinutul de ioni de calciu şi magneziu
corespunzător conţinutului de carbonaţi acizi (bicarbonaţi) de calciu şi de
magneziu.
Duritatea permanentă reprezintă conţinutul de ioni de calciu şi de
magneziu corespunzător sărurilor acizilor tari.
Duritatea reziduală reprezintă duritatea totală după aplicarea unui
procedeu de tratare a apei efectuat în vederea dedurizării.
4. Sărurile de calciu şi de magneziu care conferă apei duritate, sunt:
CaSO4, CaCl2, Ca(HCO3)2, MgSO4, MgCl2, Mg(HCO3)2.
5. Pentru a afla salinitatea unei probe, se determină experimental ionul
clorură.
6. NaOH ↔ Na+ + OH-
KOH ↔ K+ + OH-
CaCl2 ↔ Ca+2 + 2Cl-
MgSO4 ↔ Mg+2 + SO4-

48
 CHIMIE – Curs, aplicaţii şi lucrări practice

Recapitulare:
 Aciditatea apei reprezintă cantitatea de săruri dizolvate care reacţionează
cu o bază puternică şi se determină prin titrare în prezentă de fenolftaleină.
Se exprimă în mval/L.
 Reziduul fix reprezintă totalitatea substanţelor anorganice dizolvate în apă,
stabile după evaporarea apei la 105 oC. Se exprimă in mg/L.
 Alcalinitatea apei reprezintă conţinutul de ioni care imprimă apei un
caracter bazic. Este de două tipuri: p şi m şi se exprimă în mval/L sau ppm
CaCO3.
 Duritatea totală reprezintă conţinutul total de săruri de calciu şi magneziu
dizolvate într-un litru de apă. Durităţile se exprimă în: o d, mval/L, ppm.
 Salinitatea reprezintă conţinutul total de săruri dizolvate dintr-un litru de
apă. Se exprimă în g/L.

Concluzii:
- Determinarea experimentală a parametrilor de calitate ai unei ape tehnice
este importantă pentru menţinerea funcţionalităţii şi exploatării instalaţiilor în
condiţii de siguranţă.
- Valorile pentru parametrii determinaţi trebuie menţinuţi în anumite limite,
conform instrucţiunilor primite de la producător.

Bibliografie:
[1]. Fagadar G., Chimie. Lucrări de laborator, Ed. Eurostampa, Timişoara,
2004
[2]. Miron N. D., Dospinescu A. M., Chimie anorganică. Tehnici de laborator,
Ed. Alma Mater, 2007
[3]. Mindroiu M., Pirvu C., Popescu R., Chimie generală experimentală, Ed.
Politehnica, Bucureşti, 2009
[4]. Oprea G., Roatis C., Lucrări practice de chimie anorganică I, Ed.
Risoprint, Cluj Napoca, 2002
[5]. Zagan S., Enache I., Chimie generală. Indrumar de laborator, Ed.
Nautica, Constanţa, 2010

49