EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII de Lucian Blaga

Artă poetică modernistă

1
EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -

şi nu ucid şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc nu micşorează, ci tremurătoare
în calea mea măreşte şi mai tare taina nopţii,
în flori, în ochi, pe buze ori morminte. aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
Lumina altora cu largi fiori de sfânt mister
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns şi tot ce-i neînţeles
în adâncimi de întuneric, se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
dar eu, sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

2
 ASPECTE ALE SISTEMULUI FILOZOFIC BLAGIAN:
Lucian Blaga reprezintă un caz singular în literatura română, prin faptul că este poet şi filozof,
monumentalitatea operei sale constând în îmbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care
mărturiseşte, prin bogăţia sa metaforică, viziunea sa poetică. Cunoaşterea se bazează pe două concepte
filozofice originale, definite de Blaga în „Trilogia cunoaşterii” şi în „Cunoaşterea luciferică”:
a) cunoaşterea paradisiacă, de tip logic, raţional, se revarsă asupra obiectului cunoaşterii şi nu-l
depăşeşte, vrând să lumineze misterul, de fapt, îl reduce;
b) cunoaşterea luciferică are ca scop potenţarea, adâncirea misterului şi nu lămurirea lui şi specifică
sensibilităţii poeţilor.
Alături de aceste concepte, poetul defineşte în lucrarea „Trilogia culturii” şi conceptul de metaforă,
stabilind două tipuri - metafora plasticizantă, care dă frumuseţe limbajului liric, fără a-i îmbogăţi însă
conţinutul şi metafora revelatorie, care are rolul de a potenţa misterul esenţial, de a revela conţinutul: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”.
Poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc
secund de Ion Barbu. Poezia deschide volumul de debut, Poemele luminii (1919), şi are rol
de program (manifest) literar, realizat însă, implicit, cu ajutorul mijloacelor artistice, fiind
o meditaţie filosofică cu accente lirice, o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă,
misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al intelectului, al raţiunii şi luciferică, prin care se potenţează
misterul, revelându-se prin trăirile interioare, prin imaginaţie şi stare poetică.
Aceste idei poetice le exprimase Blaga anterior în volumul „Pietre pentru templul meu” din 1919 –
„Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult,
încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”- şi ulterior în „Cunoaşterea luciferică” din 1933, volum ce
a fost apoi integrat în lucrarea „Trilogia cunoaşterii”. În esenţă, atitudinea filozofului este exprimată într-o
altă cugetare: „Veacuri de-a rândul, filozofii au sperat că vor putea odată pătrunde secretele lumii. Astăzi
filozofii n-o mai cred… Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din jurul meu,
căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles…Omul trebuie să fie un creator, de aceea renunţ
cu bucurie la cunoaşterea absolutului.”  Dar textul operei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii nu este
de ordin conceptual, deci nu conţine un şir de raţionamente de ordin filozofic, ci este un text poetic, cu limbaj
metaforic, având, ca la Eminescu, un plan filozofic secundar. Limbajul artistic este determinat de aceste
idei filozofice, în poem nu există notarea unei stări de spirit sau o descriere, ci se urmăreşte mereu revelarea
unei idei printr-o comparaţie cu lumea materială. Se asociază concretul cu abstractul, într-un discret
transfer, modalitate specifică modernismului:
„şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
3
 sporeşte şi mai tare taina nopţii
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare”.
Opera reprezintă o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric, propriile convingeri
despre rostul artei şi menirea poetului, precum şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate
propriile idei despre poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul
acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii). Este o artă poetică modernă, pentru că interesul
poetului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.
Relaţia dintre viziunea poetului asupra poeziei şi expresionism se concentrază în jurul unor aspecte relevate
în textul poetic: exacerbarea eului creator, ca factor decisiv în raportul cu cosmosul, sentimentul
absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.
TEMA OPEREI este cunoaşterea lumii, posibilă numai prin iubire. Ideea poetică exprimă
atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă la el din iubire: „Căci eu iubesc/ şi flori şi
ochi şi buze şi morminte.”, ilustrată prin metafore revelatorii, prin imagini ce reliefează diferenţa între
gândirea raţională şi gândirea poetică.
TITLUL este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice, exprimând crezul
că datoria poetului este să potenţeze misterele universului („corola de minuni a lumii”), şi nu să le
lămurească, să le reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe confesiune – „eu”, organizată în jurul unor
opoziţii ilustrate prin metaforă: „lumina mea” – „lumina altora”, pronumele personal „eu”, fiind cuvântul-
cheie al întregii poezii, exprimând conceptul de „cunoaştere”.
Pronumele personal „eu” aşezat, astfel, în fruntea primei poezii din primul volum, corespunde
influenţelor expresioniste (exacerbarea eului) şi exprimă atitudinea poetului filozof de a proteja misterele
lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip
raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine
a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc şi de floare, de întreg, semnifică misterele universale, iar
rolul poetului este adâncirea tainei.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în
mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se
evidenţează eul liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele de
prezent, persoana I singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a, dar şi cu ajutorul topicii afective/
cezura (pauza).
INCIPITUL reia titlul şi utilizează tehnica ex-abrupto. Sensul incipitului este imbogăţit prin lanţul
metaforic şi completat prin versurile finale, poezia devenind un poem-metaforă: „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii/…./căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice, prin
cunoaşterea poetică, de tip intuitiv. Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice:

4
„lumina altora” - sugrumă (vraja), ucide, nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte; „lumina
mea” - sporesc (a lumii taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid). Antiteza este
marcată şi grafic, pentru că versul liber şi ingambamentul pot reda fluxul ideatic şi afectiv. În poziţie
mediană, sunt plasate cel mai scurt vers („dar eu”), dar şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină”).