 Tematica pentru examen

    
1. OBLIGAŢIA CIVILĂ
2. CONTRACTUL
3. EFECTELE CONTRACTULUI
4. FAPTUL JURIDIC LICIT
5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE
6. RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU PREPUŞI
7. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA MINORULUI SAU A CELUI PUS SUB INTERDICŢIE
8. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE ŞI DE LUCRURI
9. RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI
10. MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR
11. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
12. PLATA
13. EXECUTAREA SILITĂ A OBLIGAŢIILOR
14. MIJLOACELE DE PROTECŢIE A DREPTURILOR CREDITORULUI
15. TRANSMISIUNEA OBLIGAŢIILOR
16. TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR
17. STINGEREA OBLIGAŢIILOR
18. GARANTIILE PERSONALE
19. PRIVILEGIILE
20. IPOTECA
21. GAJUL
22. DREPTUL DE RETENTIE

Bibliografie

1. *** Codul civil din 2009;

2. Liviu Pop, Ionuţ Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed.
Universul juridic, Bucureşti, 2012;
3. Mariana Rudăreanu, Drept civil. Teoria obligaţiilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2014.

– definirea noțiunii de obligație;

– prezentarea raportului juridic obligațional;
– identificarea obligațiilor civile în raport de diferite criterii de clasificare;
– cunoaşterea importanței juridice a clasificării obligațiilor;
– înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind obligația civilă;
– prezentarea tipurilor de obligații civile;
 – însuşirea unor cunoştinţe referitoare la identificarea obligațiilor civile în raport de drepturile corelative;
– prezntarea izvoarelor obligațiilor conform noului Cod civil.

- obligație, raport juridic obligațional, creditor, debitor, criterii de clasificare, izvoare de obligații

Obligatia civila
Noţiunea de obligaţie
   Codul civil defineşte obligaţia civilă în art.1164 ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia debitorul
este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.
Terminologie
Sub aspect terminologic, cuvântul obligaţie îşi are originea în limba latină în termenul obligare care
înseamnă a lega pe cineva în vederea obţinerii unui anumit scop. 
Elementele raportului juridic obligaţional
   În literatura de specialitate, raportul juridic este definit ca acea legătură socială, reglementată de norma
juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi, determinaţi, legătură ce este susceptibilă de
a fi apărată pe calea coerciţiunii statale.
   Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau napatrimonială,
reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social, voliţional şi poziţia de egalitate juridică a
părţilor.
   Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente structurale: subiectele, conţinutul
şi obiectul.
 
            Subiectele raportului juridic obligaţional
            Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca
titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi statul, atunci când participă
la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.
          Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri care sunt folosite, cu
caracter general, în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul obligaţiei, fiind termeni proprii teoriei
obligaţiilor. Atunci însă când ne raportăm la izvoarele concrete ale obligaţiilor, subiectele dobândesc denumiri
specifice: vânzător şi cumpărător, în cazul contractului de vânzare, donator şi donatar, în cazul contractului de
donaţie, locator şi locatar, în cazul contractului de locaţiune.
          Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai debitor. De exemplu,
în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.
 De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex, subiectele având calităţi duble. De exemplu,
în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditor al preţului şi debitor al obligaţiilor de transmitere a
dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a
lucrului şi debitorul preţului.
 
Conţinutul raportului juridic obligaţional
         Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care aparţine
creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.
          Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci când o
parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci când ambele
subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci când izvorul obligaţiei
este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei este fapta juridică ilicită cauzatoare de
prejudicii.
 
Obiectul raportului juridic obligaţional
Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta
trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.
 Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă – a da, a face – sau într-o abţinere sau inacţiune – a
nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.
 Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
 să aibă natură juridică;
 să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de către acesta;
 să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta;
 să fie posibilă;
 să fie determinată sau determinabilă;
 să fie licită.
 
     Clasificarea obligaţiei civile
Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:
- izvorul obligaţiei
- obiectul obligaţiei
- opozabilitatea obligaţiei
- sancţiunea juridică
- după cum sunt sau nu afectate de modalităţi
 
    Clasificarea obligaţiilor după izvoare
             În raport de criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică în:
      - obligaţii născute din acte juridice:
- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
- obligaţii născute din contracte
- obligaţii născute din fapte juridice:
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite.
 
Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor
         O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii de
obligaţii:
- obligaţii de a da
- obligaţii de a face
- obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real.
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de
proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da  are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da înseamnă a preda un lucru.
Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv, denumit debitor, de a
executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul contractului de
vânzare.
Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la o anumită
acţiune.
 Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau unui drept de creanţă.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală şi negativă, ce revine
celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului dreptului real, de a se abţine să facă ceva de natură a aduce
atingere exerciţiului dreptului de către titularul acestuia.
De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a celorlalte persoane, de a nu încălca dreptul de
proprietate al vecinului.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la
ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea obligaţie.
De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de proprietarul vecin, de a
nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului despărţitor.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi şi de doctrina noastră, după
obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii determinate şi obligaţii de diligenţă.
Conform art.1481 alin. 1 Cod civil, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului
rezultatul promis.
Cu alte cuvinte, obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală, sub aspectul obiectului
şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a obţine, un rezultat bine determinat, desfăşurând o
anumită activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate
asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de transport, obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o
anumită destinaţie.
Potrivit art.1481 alin.2 Cod civil, în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate
mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru
obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea acelui rezultat.
De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi pacient, prin care medicul se obligă să
acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa pentru însănătoşirea pacientului.
Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de rezultat sunt enumerate în
art.1481 alin. 3 Cod civil, respectiv:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în obligaţii pozitive – obligaţiile
de a da şi obligaţiile de a face – şi obligaţii negative – obligaţiile de a nu face -.
 
Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor
După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:
- obligaţii obişnuite
- obligaţii opozabile şi terţilor
- obligaţii reale.
                Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt
excepţii.
            Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face, sunt îndatoriri ce
revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau convenţia părţilor.
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/1991 republicată, care impune
tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia
solului, care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează dreptul asupra
terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o formalitate specială pentru
îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.
Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de rezultat sunt enumerate în
art.1481 alin. 3 Cod civil, respectiv:
a) modul în care obligaţia este stipulată în contract;
 b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
De exemplu, obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune,
reglementată în art.1812 alin.1 Cod civil conform căruia dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul
locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a
înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.
 
 Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor
După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:
- obligaţii civile perfecte
- obligaţii civile imperfecte.
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în
caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu poate fi executată silit,
dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.
De exemplu, reglementând efectele prescripţiei împlinite, art. 2506 alin. 3 Cod civil prevede că cel care a
executat de bună voie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea
prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
 
Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile
         Potrivit art.1396 Cod civil, obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de
modalităţi.
            Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi.
Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă
sau la cererea creditorului.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţiile afectate de termen sau condiţie.
 
Izvoarele obligaţiilor
         Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care
dă naştere unui raport juridic obligaţional.
Codul civil dispune în art.1165 că obligaţiile izvorăsc din:
- contract
- act unilateral
- gestiunea de afaceri
- îmbogăţirea fără justă cauză
- plata nedatorată
- fapta ilicită
- orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
Conform art. 103 din Legea nr.71/2011, obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse
dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii lor ori, după caz, a săvârşirii lor.

1. Care este definiția obligației civile conform noului Cod civil?

2. Care este structura raportului juridic obligațional?
3. Care sunt principalele criterii de clasificare a obligațiilor civile (enumerare și prezentare)?
 4. Clasificarea obligaţiilor în raport de opozabilitate.
5. Care sunt izvoarele obligațiilor conform noului Cod civil ?

1.Obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare este:
a. obligaţie de a da
b. obligaţie de a face
c. obligaţie reală
 
2. Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de rezultat sunt:
a.modul în care obligaţia este stipulată în contract
b.existenţa şi natura contraprestaţiei
c.gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului
d.influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei
 
3.Obligaţia determinată este o obligaţie:
a. strict personală
b. reală
c. opozabilă şi terţilor
 
4. Modalităţile care pot afecta o obligaţie sunt:
a. condiţia
b. termenul
c. sarcina
 
5. Obligaţiile propter rem pot fi:
a. legale
b.convenţionale
c.judiciare

–        definirea conceptului de contract civil;

–        înţelegerea rolului voinţei juridice şi a limitelor acesteia în cadrul contractului civil;
–        prezentarea teoretică a categoriilor de contracte civile în raport de diferite criterii de clasificare;
–        identificarea tipurilor de contracte civile;
–        cunoaşterea importanței juridice a clasificării contractelor civile;
         –      însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia contractelor
civile
 - acord de voinţe, principiul autonomiei de voinţă, capacitatea de a contracta, consimţământ, cauză, obiect, forma
contractului, oferta de a contracta, acceptarea ofertei, momentul şi locul încheierii contractului

CONTRACTUL (I)
 

Definiţia contractului
Codul civil defineşte în art. 1166 contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
         O definiţia a contractului este cuprinsă şi în art.1 alin.1 din Proiectul de cod
european al contractelor: contractul este acordul a două sau mai multe părţi destinat să
creeze, să reglementeze, să modifice sau să stingă un raport juridic, care poate să
conţină obligaţii sau alte efecte juridice, chiar în sarcina unei singure părţi.
      Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice şi juridice: vânzarea de bunuri,
asigurările, împrumutul, donaţia, depozitul, locaţiunea, etc. Frecvenţa acestor contracte,ca de altfel însăşi evoluţia
dreptului civil, este strâns legată de evoluţia dreptului de proprietate.
 
          Reglementarea legală
          Codul civil cuprinde dispoziţii generale, aplicabile tuturor contractelor în art.1178-1245, precum şi dispoziţii
aplicabile contractelor speciale, cum ar fi:
§ art.1650-1762, contractul de vânzare;
§ art.1763-1765, contractul de schimb;
§ art.1777-1856, locaţiunea;
§ art.1881-1954, contractul de societate;
§ art.2009-2071, contractul de mandat;
§ art.2144-2170, contractul de împrumut.

           Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil.

         După cum am arătat în definiţia contratului civil, elementul specific al acestuia este acordul de voinţă al
părţilor , adică întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce
efecte juridice.
          Voinţa definită ca „ o capacitate a omului de a propune scopuri şi de a-şi realiza idealuri pe calea
unor activităţi care implică învingerea unor obstacole... capacitatea omului de a-şi planifica, de a-şi
organiza, efectua şi controla activitatea în vederea realizării scopurilor” are un rol deosebit în materie de
contracte civile şi obligaţii contractuale .
          Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voinţa oamenilor în domeniul contractelor şi al obligaţiilor
contractuale, au consacrat, ceea ce numeşte principiul autonomiei de voinţă sau al libertăţii de voinţă în
materia contractelor. Acest principiu nu trebuie înţeles ca fiind o libertate în general ,ci ca pe o libertate pe care o
condiţionează şi o determină viaţa socială şi dispoziţiile legale.
 În acest sens sunt dispoziţiile art.1169 Cod civil care dispune că părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să
determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi bunele moravuri.
          Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:
 fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;
 orice contract, în măsura în care este rezultatul voinţei părţilor, este just şi legitim;
 contractul are putere de lege între părţile contractante;
 principiul autonomiei de voinţă afirmă deplina libertate contractuală ,în sensul unei depline libertăţi de fond
şi de formă.
 
          Clasificarea contractelor civile
         Importanţa clasificării contractelor civile
       Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înţelegem că diferitele contracte existente se încadrează în
diferite tipuri ale căror caracteristici pot fi exprimate în înseşi denumirile date acestor tipuri.
          Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor
de contracte ce se subsumează fiecărui tip.
          Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o
varietate deosebită de specii de contracte.
        Între această categorie juridică generală – al cărei conţinut este concretizat în însăşi definiţia pe care am dat-o
contractului – şi diferitele specii de contracte, se interpune o anumită clasificare, întemeiată pe diferite criterii
generale, clasificare ce ne va permite o mai justă caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.
          Clasificarea ne dă posibilitatea să înţelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în
diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în înseşi denumirile date acestor
tipuri.
      Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de
contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când calificăm, de exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom
cunoaşte, fără să fie necesar să facem alte precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care
este valabil pentru toate contractele sinalagmatice, fără deosebire.
          Toate clasificările generale la care ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai pentru că reduc la un
limbaj sintetic o varietate nesfârşită de forme juridice. 
 
  Criterii de clasificare a contractelor civile.
  Principalele criterii de clasificare a contractelor civile sunt următoarele :
•&νβσπ;după modul de formare ;
•&νβσπ;după conţinutul lor;
•&νβσπ;după scopul urmărit de părţi;
•&νβσπ;după efectele produse;
•&νβσπ;după modul de executare;
•&νβσπ;după corelaţia existentă între ele;
•&νβσπ;în raport de nominalizarea în legislaţia civilă;
 
           Clasificarea contractelor după modul de formare
 După acest criteriu, consacrat în art.1174 Cod civil, contractele civile se clasifică în contracte
consensuale , contracte solemne şi contracte reale .
           Potrivit art.1174 alin.2 Cod civil, contractul este consensual atunci când se formează
prin simplul acord de voinţă al părţilor.
           Cu alte cuvinte, contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă al
părţilor (solo consensu) , fără nici o formalitate.
           Uneori, părţile înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă , dar aceasta
nu pentru valabilitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de probă privind
încheierea şi conţinutul contractului.
           În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor, manifestarea de voinţă
a părţilor, neînsoţită de nici un fel de formă, este suficientă pentru încheierea valabilă a contractului.
           Sunt contracte consensuale:
 contractul de vânzare, cu excepţiile prevăzute de lege;
 contractul de mandat;
 contractul de închiriere.
           Conform art.1174 alin.3 Cod civil, contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii
unor formalităţi prevăzute de lege.
        În cazul acestor contract pentru încheiere şi valabilitate se cere nu numai acordul de voinţe ci şi respectarea
unei anumite forme cerute de lege, care, de regulă, este forma autentică.
Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului, potrivit art.1242 alin.1
Cod civil, deoarece respectarea unei anumite forme este o condiţie de validitate a contractului (ad validitatem).
            Sunt solemne următoarele contracte:
 contractul de donaţie (art. 1011 Cod civil);
 promisiunea de donaţie (art.1014 alin.1 Cod civil);
 contractul prin care se strămută sau se constituie drepturi reale care urmează să fie înscrise în cartea
funciară (art.1244 Cod civil);
 contractul de vânzare a unei moşteniri (art.1747 Cod civil);
 contractul de întreţinere (art.2255 Cod civil);
 contractul de ipotecă imobiliară (art.2378 alin.1 Cod civil);
 contractul de ipotecă mobiliară (art.2388 Cod civil).
Potrivit art.1174 alin.4 Cod civil, contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară
remiterea bunului.
            Din definiţia dată, rezultă că în cazul formării acestor contracte, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, este
necesară şi remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia din părţi.
Sunt incluse în categoria contractelor reale:
 contractul de transport (art.1955 Cod civil);
 contractul de depozit (art.2103 Cod civil);
  contractul de împrumut de consumaţie (art.2158 Cod civil);
  contractul de gaj (art.2481 Cod civil).
Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul predării sau remiterii bunului la care se referă.
 Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar în formă autentică ), dar acest acord nu este urmat sau însoţit
şi de remiterea materială a lucrului, nu ne aflăm în prezenţa unui contract real, ci a unei convenţii nenumit , o
promisiune unilaterală de a contracta.
            Importanţa juridică a clasificării priveşte următoarele aspecte:
§ în cazul contractelor solemne, nerespectarea formei cerute de lege se sancţionează cu nulitatea absolută
(art.1242 alin.1 Cod civil);
§ modificarea unui contract solemn trebuie să fie făcută tot prin formă solemnă (art.1242 alin.2 Cod civil);
§ dacă un contract solemn se încheie prin mandatar este necesar ca şi procura să se facă tot în formă autentică
(art.2013 alin.2 Cod civil);
§ sub aspect probator, regimul juridic al celor trei tipuri de contracte este diferit.
 
Clasificarea contractelor după conţinutul lor
 În raport de conţinutul lor, potrivit art.1171 Cod civil, contractele se clasifică în
contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.
         Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente.
 Sunt contracte bilaterale:
§ contractul de vânzare;
§ contractul de închiriere;
§ contractul de transport.
         De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditorul obligaţiei
de plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul
este creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a
preţului.
            Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina unei părţi.
         Codul civil nu defineşte contractul unilateral, ci se mărgineşte în a-l prezenta ca fiind opusul contractului
sinalagmatic.În acest sens, sunt dispoziţiile art.1171 teza a II-a Cod civil: În caz contrar, contractul este
unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.
          De exemplu, sunt contacte unilaterale:
§ contractul de donaţie,
§ contractul de împrumut,
§ contractul de gaj,
§ contractul de depozit gratuit.
           Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei
unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre
părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce actul
unilateral presupune o singură manifestare de voinţă.
Importanţa clasificării contractelor în bilaterale şi unilaterale:
 din punct de vedere al efectelor, numai în cazul contractelor sinalagmatice întâlnim excepţia de
neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului;
 din punct de vedere al viciilor de consimţământ, regimul juridic ala cestora este diferit.
  
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi
După scopul urmărit de părţi, conform art.1172 Cod civil, contractele sunt cu titlu oneros şi cu titlu
gratuit.
Contractul cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate.
Sunt contracte cu titlu oneros:
§ contractul de vânzare
§ contractul de locaţiune
§ contractul de asigurare
Codul civil distinge, în art. 1173, între contractul comutativ şi contractul aleatoriu.
Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor
este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
De exemplu, contractul de vânzare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune.
Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi
şansa unui câştig şi o expunere totodată la riscul unei pierderi, de depind de un eveniment viitor şi incert.
De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră
Potrivit art. 1172 alin.2 Cod civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părţi
voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Sunt contracte cu titlu gratuit:
§ contractul de donaţie
§ contractul de împrumut fără dobândă
§ contractul de mandat gratuit.
Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.
Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi procură celeilalte părţi un
folos patrimonial, fără să-şi micşoreze patrimoniul.
De exemplu, contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.
Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îşi micşorează patrimoniul prin folosul
patrimonial procurat celeilalte părţi.
Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.
Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:
 în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, legea interzice
reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă şi, de asemenea, interzice minorilor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, să facă donaţii;
 sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în formă autentică;
 contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea eroarea asupra persoanei
constituie cauză de anulare a contractelor;
 moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la masa succesorală pentru
stabilirea rezervei succesorale şi pot să ceară reducţiunea lor în cazul în care depăşesc cotitatea disponibilă;
 revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de creditori, se exercită în condiţii
mult mai uşoare decât atunci când se intentează împotriva contractelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu terţe
persoane;
 în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea lor contractuală sunt reglementate cu
mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.
 
          Clasificarea contractelor după efectele produse
 În funcţie de efectele produse, contractele se clasifică în două grupe:
 *prima grupă cuprinde:
- contractele constitutive sau translative de drepturi reale;
- contractele generatoare de drepturi de creanţă.
*cea dea doua grupă cuprinde:
 - contracte constitutive sa translative de drepturi;
 - contracte declarative de drepturi. 
Contractele constitutive sau translative de drepturi reale  sunt acele contracte prin care se constituie sau
se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de
superficie).
Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt acele contracte prin care iau naştere raporturile
juridice obligaţionale.
         Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care produc efecte ex
nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor.
 De exemplu, contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de ipotecă
convenţională.
         Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect consolidarea sau definitivarea
unui drept preexistent.
         De exemplu, contractul de tranzacţie.
 
Clasificarea contractelor după modul de executare
         În funcţie de modul de executare contractele pot fi contracte cu executare imediată şi
contracte cu executare succesivă.
Contractele cu executare imediată sunt acele contracte care presupun o executare instantanee, care se
produce la un singur moment
Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare presupune mai multe prestaţii
eşalonate în timp.
Această clasificare a contractelor prezintă interes practic deoarece:
 în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancţiunea care intervine este rezoluţiunea
contractului, în cazul contractelor cu executare imediată şi rezilierea, în cazul contractelor cu executare succesivă;
 dacă se desfiinţează un contract cu executare imediată, ca efect al nulităţii ori al rezoluţiunii, efectele
desfiinţării se produc şi pentru trecut, contractul considerându-se desfiinţat din momentul încheierii sale;
 în cazul desfiinţării unui contract cu executare succesivă, efectele datorate desfiinţării se produc numai
pentru viitor, contractul considerându-se desfiinţat din momentul constatării cauzei de desfiinţare;
 suspendarea executării, din motive de forţă majoră, se aplică numai contractelor cu executare succesivă;
 calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu executare succesivă se calculează
pentru fiecare prestaţie un termen de prescripţie.
 
Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie
În raport de nominalizarea în legislaţia civilă, contractele se clasifică în contracte numite şi contracte
nenumite.
Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă şi o reglementare
proprie.
Sunt contracte numite: contractul de vânzare – cumpărare, contractul de donaţie, contractul de locaţiune,
contractul de mandat, etc.
În cazul acestor contracte, simpla calificare şi încadrare într-un anumit tip de contract este suficientă pentru a-
i cunoaşte regimul juridic.
Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire şi o reglementare proprie.
Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie prin combinarea unor elemente specifice unor contracte
numite, fie prin introducerea unor elemente noi, independent de orice contract numit.
Referitor la regulile aplicabile contractelor nenumite, art.1168 Cod civil prevede că acestor contracte
nereglementate de lege li se aplică regulile Capitolului I.Contractul, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile
privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.
 
Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele
         După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale şi contracte
accesorii.
Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde
de aceea a altor contracte încheiate între părţi.
 Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale şi depind de
soarta acestora.
 De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.
        Valabilitatea şi menţinerea contractului principal se examinează în mod de sine stătător, în timp ce soarta
contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie de elementele sale intrinseci, dar şi în funcţie de soarta
contractului principal pe care îl însoţeşte, conform regulii accesorium sequitur principale.
 
Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor
         Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte negociate, contracte de
adeziune, contracte obligatorii.
Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul cărora părţile discută, negociază, toate clauzele.
De exemplu, în cazul unui contract de vânzare părţile discută predarea lucrului, preţul, modalitatea de plată.
Codul civil introduce o nouă categorie de contracte, contractul-cadru.
Potrivit art.1176, contractul – cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau să
menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acestea.
Conform art.1175 Cod civil, contractele este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt
impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare.
Dacă acceptă clauzele, pur şi simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat.
De exemplu, contractul de transport, contractul de furnizare.
Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiţii de încheiere sunt impuse de lege.
De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, încheiat în baza Legii nr.
136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.
 
Încheierea contractului 
            Conditiile de fond
            Art.1179 Cod civil enumera conditiile esentiale pentru validitatea unui contract:
 1. capacitatea de a contracta
 2. consimtamantul partilor
 3.un obiect determinat si licit
 4. o cauza licita si morala
 
            Capacitatea de a contracta
 Noul Cod civil pastreaza principiul capacitatii de a contracta, atat pentru persoanele fizice cat si pentru persoanele
juridice, care reprezinta regula, exceptiile fiind de stricta reglementare si aplicare.
 Minorii care nu au implinit 14 ani si interzisii judecatoresti nu pot contracta decat prin reprezentantii lor legali.
            Sanctiunea care intervine pentru incalcarea acestei conditii este nulitatea.
 
 Consimtamantul
Incheierea contractului se face prin negociere de catre parti sau prin acceptarea fara rezerve a unei oferte de
a contracta.
Art. 1183 Cod civil consacra principiul bunei-credinte.
Art.1204 Cod civil instituie conditiile de valabilitate: consimtamantul trebuie sa fie serios, liber si exprimat
in cunostiinta de cauza.
 
            Viciile de consimtamant
Conform art. 1206 Cod civil sunt vicii de consimtamant:
 1. eroarea
 2. dolul
 3. violenta
  4. leziunea
 
            Eroarea
Definitie: Prin eroare se intelege falsa reprezentare a unor imprejurari la incheierea unui contract.
Reglementarea legala: art.1207-1213 Cod civil
Felurile erorii:
 - eroarea esentiala
 - eroarea neesentiala
 - eroarea nescuzabila
 - eroarea asumata
 - eroarea de calcul
 - eroarea de comunicare sau de transmitere
Eroarea esentiala include eroarea obstacol si eroarea grava din vechea reglementare, iar sanctiunea este
nulitatea relativa.
Eroarea de drept poate constitui viciu de consimtamant, sub conditia ca dispozitia legala sa nu fie
previzibila si accesibila.
Eroarea asumata nu determina anularea contractului.
Art.1213 introduce o institutie noua, adaptarea contractului, prevazand ca, daca o parte este indreptatita sa
invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealalta parte declara ca doreste sa execute ori executa
contractul asa cum acesta fusese inteles de partea indreptatita sa invoce anulabilitatea, contractul se considera ca a
fost incheiat asa cum l-a inteles aceasta din urma parte.
 
 Dolul
Definitie: Dolul este acel viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei persoane, prin
mijloace viclene, pentru a o determina sa incheie un anumit contract.
Dolul este o eroare provocata.
Reglementarea legala: art.1214-1215Cod civil
In structura sa dolul are 2 elemente:
 un element obiectiv (material) – consta in utilizarea de mijloace viclene pentru a induce in eroare
 un element subiectiv (intentional) – consta in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina
sa incheie un anumit contract
Elementul obiectiv consta, in noua reglementare, atat din fapte comisive cat si din fapte omisive.
Partea al carei consimtamant a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar daca eroarea in
care s-a aflat nu a fost esentiala.
 
            Violenta
Definitie: Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau de
natura sa ii produca, fara drept, o temere ce o determina sa incheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat.
Clasificarea violentei:
 in raport de natura raului:
- violenta fizica (vis) – atunci cand amenintarea cu un rau priveste integritatea fizica a persoanei sau bunurile
acesteia
- violenta morala (metus) –  atunci cand amenintarea cu un rau priveste onoarea, cinstea, demnitatea sau
sentimentele unei persoane
 in raport de caracterul amenintarii:
- amenintare legitima (justa) – amenintarea cu exercitiul unui drept
- amenintare nelegitima (injusta)
Reglementarea legala: art. 1216-1220 Cod civil.
Potrivit art. 1217 Cod civil, constituie violenta si amenintarea cu exercitiul unui drept facuta cu scopul de a
obtine avantaje nejustificate.
Amenintarea cu un rau nu este violenta cand rezulta dintr-o stare de necesitate.
 
            Leziunea
Definitie: Prin leziune se intelege prejudiciul material suferit de una dintre parti, ca urmare a incheierii unui
contract.
 Reglementarea legala: art.1221-1224 Cod civil.
Exista leziune atunci cand una dintre parti, profitind de starea de nevoie, de lipsa de experienta ori de lipsa
de cunostinte a celeilalate parti, stipuleaza in favoarea sa ori a unei alte persoane o prestatie de o valoare
considerabil mai mare, la data incheierii contractului, decat valoarea propriei prestatii.
Leziunea se apreciaza in raport de natura si scopul contractului.
Noul Cod civil recunoaste leziunea si in cazul majorului, cu conditia ca diferenta de prestatie sa depaseasca
jumatate din valoarea pe care o avea, la momentul incheierii contractului, prestatia promisa sau executata de partea
lezata.
Nu este admisibila in cazul contractelor aleatorii, tranzactiei, precum si alte contracte anume prevazute de
lege.
Sanctiune: anularea contractului sau reducerea obligatiilor cu valoarea daunelor – interese la care ar fi
indreptatita partea al carei consimtamant a fost viciat.
 
 Obiectul contractului
Definitie: Obiectul contractului il reprezinta operatiunea juridica precum vanzarea, locatiunea, imprumutul
si altele asemenea, convenita de parti, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale.
Reglementarea legala: art.1225-1234  Cod civil.
Obiectul contractului este constituit din operatiunea juridica avuta in vedere de parti la momentul incheierii
contractului.
Operatiunea juridica este distincta de prestatia la care debitorul s-a indatorat si care reprezinta obiectul
obligatiei privita ca raport juridic.
Conditiile de validitate ale obiectului contractului sunt: sa fie determinat si licit, sub sanctiunea nulitatii
absolute.
 
            Cauza
Definitie: Cauza este motivul care determina fiecare parte sa incheie contractul.
Reglementarea legala: art.1235-1239  Cod civil.
Conditii de validitate: să existe, să fie licita si morala.
Sanctiune:
 Lipsa cauzei atrage nulitatea relativa
 Cauza ilicita sau imorala atrage nulitatea absoluta.
Existenta unei cauze valabile se prezuma pana la proba contrara.
 
           Conditii de forma
 Forma contractului
           Art.1178 Cod civil enunta principiul libertatii formei, in sensul ca incheierea contractului
se realizeaza prin simplul acord de vointa al partilor, capabile de a contracta, daca legea nu
impune o anumita formalitate
           Codul civil consacra in mod expres principiul consensualismului prin dispozitiile
art.1178 referitoare la libertatea formei si ale art.1240 privitoare la formele de exprimare
a consimtamantului
 
 Forma ad validitatem
Este conditia speciala si esentiala care presupune indeplinirea unor formalitati prevazute de lege, in absenta
carora contractul nu ar putea lua nastere in mod valabil.
Codul civil prevede anumite situatii in care forma scrisa este o conditie de validitate: contractul de arendare
(art.1838 alin.1); fideiusiunea (art.2282).
 
            Forma ad probationem
Este acea conditie impusa de lege sau de parti care consta in intocmirea unui inscris cu scopul de a proba
contractul valabil incheiat.
Conform art.1241 Cod civil, inscrisul care constata incheierea contractului poate fi sub semnatura privata
sau autentic.
 Nerespectarea formei contractului se sanctioneaza cu imposibilitatea dovedirii contractului cu alt mijloc de
proba.
 
            Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti
Reprezintă conditia necesara pentru ca un contract sa fie opozabil si persoanelor care nu au participat la
incheierea lui, in scopul ocrotirii drepturilor si intereselor lor.
Art.1244 Cod civil prevede necesitatea incheierii prin inscris autentic, sub sanctiunea nulitatii absolute, a
conventiilor care stramuta sau constituie drepturi reale care urmeaza sa fie inscrise in cartea funciara.
 
             Forma contractelor electronice
Art.1245 Cod civil prevede că acele contracte care se incheie prin mijloace electronice sunt supuse
conditiilor de forma prevazute de legea speciala.
Etapele încheierii contractului
Conform art.1182 alin.1 Cod civil, contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin
acceptarea sa fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Oferta de a contracta este reglementată în art.1188-1200 Cod civil.
 
Oferta de a contracta
Este propunerea pe care o parte o face unei persoane determinate sau publicului. Potrivit Codului civil
o  propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea
contractului si exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar
(art.1.188 alin.1).
Oferta poate fi făcută în scris sau oral, iar în legătură cu chestiunea ofertei tacite, simpla tăcere nu are
valoare juridică.
Oferta poate fi cu termen sau fără termen, adresată unei persoane determinate sau adresată publicului. Ea
trebuie să îndeplinească toate cerinţele consimţământului, să fie reală, serioasă, conştientă, făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice. De asemenea trebuie să fie fermă, neechivocă, completă si precisă. Prin simpla ei acceptare,
trebuie să se poată încheia contractul.
            Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii de condiţii:
a) condiţii generale
Fiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale de
validitate ale consimţământului:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizată;
- să nu fie afectată de vicii de consimţământ.
b) condiţii speciale:
- să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată si cu intenţia de a angaja din punct de
vedere juridic;
- să fie fermă si neechivocă, în sensul că trebuie să exprime voinţa neîndoielnică de a încheia contractul prin
simpla acceptare;
- să fie precisă si completă, respectiv să cuprindă elementele necesare pentru încheierea contractului.
 
Forţa juridică a ofertei
Din perspectiva caracterului obligatoriu al ofertei, oferta poate fi:
- ofertă irevocabilă
- ofertă revocabilă
Oferta irevocabilă este reglementată de art. 1191 Cod civil, în raport de care oferta este irevocabilă în
următoarele situaţii:
-  dacă ofertantul se obligă să o menţină un anumit termen;
- dacă a fost considerată irevocabilă în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al
negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.
 Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că oferta cu termen este întotdeauna irevocabilă.
Analiza problemei forţei obligatorii a ofertei se face diferit, după cum:
 a) oferta a ajuns la destinatar – dacă oferta este cu termen ea trebuie menţinută până la
expirarea termenului. Dacă oferta este fără termen, ea trebuie menţinută un timp rezonabil,
pentru ca destinatarul să se poată pronunţa asupra ei.
b) oferta nu a ajuns la destinatar – dacă nu a ajuns la destinatar, poate fi revocată
oricând.
Cu privire la această problemă Codul civil distinge două situaţii:
1.Oferta fără termen adresată unei persoane absente
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen
rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze si să expedieze acceptarea.
Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul
să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârsirii actului ori faptului care, potrivit prevederilor art.1.186 alin.
(2) Cod civil, determină încheierea contractului.
Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului.
2. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată
de îndată.
Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de
comunicare la distanţă. 
 
Răspunderea pentru revocarea ofertei
În cazul ofertei fără termen, în raport de dispoziţiile art.1193 alin.(1) Cod civil, se pune problema
răspunderii pentru revocarea ofertei. Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă,
trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze si să
expedieze acceptarea.
Răspunderea pentru revocarea ofertei intervine în cazul în care revocarea se face intempestiv, răspunderea
fiind reglementată în art. 1193 alin.(3) Cod civil, potrivit căruia ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin
revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin.(1).
Răspunderea pentru revocarea intempestivă a ofertei este de natură delictuală pentru că prin revocare se
creează un prejudiciu destinatarului, astfel că temeiul este delictual.
Revocarea intempestivă este un abuz de drept pentru că drepturile subiective civile trebuie exercitate în
conformitate cu scopul lor economic si social. Dacă dreptul de a exercita oferta este abuziv, atunci el va fi lipsit
de protecţie juridică. Este vorba tot despre o răspundere pe temei delictual pentru că răspunderea pentru abuzul de
drept este o formă particulară a răspunderii delictuale.
 
Încetarea valabilităţii ofertei
Încetarea valabilităţii ofertei se realizează atunci când oferta ajunge la termen, este retrasă sau devine
caducă.
Retragerea ofertei este prevăzută de art. 1199 Cod civil, conform căruia oferta sau acceptarea poate fi
retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.
Această reglementare face distincţie între noţiunile de revocare  si retragere.
Revocarea ofertei reprezintă actul juridic unilateral de revenire asupra ofertei iniţiale si care intervine după
momentul ajungerii ofertei la destinatar[1].
Revocarea   are în vedere un act juridic care s-a născut, manifestarea de voinţă a ajuns la destinatarul
ofertei, în persoana acestuia s-a născut dreptul de a încheia contractul, iar în persoana ofertantului s-a născut
obligaţia de a menţine oferta până la încheierea efectivă a contractului.
 În ceea ce păriveşte retragerea, oferta nu a ajuns la destinatar, astfel că emitentul ofertei nu are obligaţia să
menţină oferta.
 
Caducitatea ofertei
Codul civil reglementează caducitatea ofertei în art.1195, care prevede că :
(1) Oferta devine caducă dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut
la art.1.193 alin. (1);
b) destinatarul refuză.
 (2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura
afacerii sau împrejurările o impun.
 
2.2.6.2. Acceptarea ofertei
Noţiunea
Acceptarea constă în  manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei sau a unei alte persoane de a încheia un
contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată.
Cu alte cuvinte, acceptarea este răspunsul destinatarului, prin care se realizează acordul de voinţe al
părţilor.
 
Reglementarea legală
Acceptarea ofertei este reglementată de art. 1196-1200 Cod civil.
Art. 1.196 Codul civil  reglementează acceptarea ofertei, astfel: (1) Orice act sau fapt al destinatarului
constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a
fost formulată, si ajunge în termen la autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile.
(2) Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din
lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.
 
Condiţiile acceptării ofertei
Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege în materia voinţei
juridice.
În privinţa conţinutului, acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. să fie pură si simplă –  să fie în concordanţă cu oferta, ceea ce presupune ca destinatarul să accepte
oferta fără rezerve sau să formuleze modificări, deoarece în acest caz nu mai este vorba de acceptare a ofertei ci de o
contraofertă.
2. să fie neîndoielnică – adică să se facă prin orice act sau fapt al destinatarului care să constituie, în mod
clar, acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost formulată.
3.să nu fie tardivă – să ajungă la timp, la termen, la autorul ofertei. Conform art. 1196 Cod civil acceptarea
tardivă produce efecte dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 - numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului;
 - dacă a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă
ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.
4.să emane de la destinatar dacă a fost adresată unei anumite persoane.
Răspunsul destinatarului ofertei nu constituie acceptare în cazurile enumerate de art. 1197 alin.(1) Cod
civil, respectiv:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
 
Felurile acceptării
După modul de exprimare, acceptarea ofertei poate fi expresă (în scris sau verbal) sau tacită. Există
acceptare tacită în cazul în care are loc executarea obiectului ofertei de către acceptant. Acceptarea tacită nu se
confundă cu tăcerea, deoarece acceptarea presupune o manifestare de voinţă a acceptantului, în timp ce în cazul
tăcerii nu are loc nicio declaraţie de voinţă si nici nu se îndeplineşte un act care va putea să implice o acceptare
tacită.
Ca regulă, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare. Prin excepţie, conform art. 1196
alin.(2) Cod civil, tăcerea constituie acceptare atunci când rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile
stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.
 
Momentul incheierii contractului
Conform art.1.200 Cod civil, oferta, acceptarea, precum si revocarea acestora produc efecte numai din
momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile.
Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant
dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu
rezultă contrariul.
Pentru contractele încheiate între persoane prezente sau prin telefon, momentul este uşor de stabilit.
 Încheierea contractului prin corespondenţă, numită si încheierea contractului între
absenţi, a generat patru sisteme sau teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.
•&νβσπ;Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că acordul de voinţă s-a realizat în
momentul în care destinatarul ofertei si-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă
nu a comunicat acceptarea sa ofertantului;
•&νβσπ;Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este acela în
care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare, telegramă, telex,
telefax, chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului;
•&νβσπ;Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării) consideră că
încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la
ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoştinţă de conţinutul acestuia;
•&νβσπ;Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care
ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.
În sistemul nostru de drept este valabilă, potrivit Codului civil, teoria receptării.
Potrivit art. 1.185 Cod civil, contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la
ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau
un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei , al practicilor statornicite între părţi, al
uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Momentul încheierii contractului prezintă importanţă datorită consecinţelor deosebite pe
care le produce, respectiv:
•&νβσπ;din momentul încheierii contractului acesta poate să-si producă efectele, născându-se
drepturile si obligaţiile părţilor contractante;
•&νβσπ;în raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum si caducitatea
ofertei;
•&νβσπ;viciile de consimţământ se analizează în raport de momentul încheierii contractului;
•&νβσπ;în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri certe, transmiterea
dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului, iar riscul pierii
bunurilor se suportă de cumpărător;
•&νβσπ;în caz de conflict de legi în timp contractului i se va aplica legea în vigoare la momentul
încheierii sale;
•&νβσπ;determină locul încheierii contractului.
 
Locul incheierii contractului
Dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este locul în care se află ofertantul. Dacă se încheie
prin corespondenţă, operând teoria receptării, locul încheierii este locul în care se află ofertantul.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte:
§ în materia dreptului internaţional privat, pentru determinarea legii aplicabile în cazul conflictului de
legi în spaţiu;
§ în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din punct de vedere
teritorial.

 
 1.      Care este elementul specific al contractului civil?
2.      Cum se clasifică contractele după modul de formare?
3.      Cum se clasifică contractele după conţinutul lor?
4.      Ce importanţă juridică prezintă clasificarea contractelor după modul de formare?
5.      Cum se clasifică contractele după scopul urmărit de părţi?
6.      Cum se clasifică contractele după modul în care se exprimî voinţa părţilor?
7.      Care sunt condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract?
8.      Care sunt viciile de consimţământ ?
9.      Ce prevede noul Cod civil în materie de leziune?
10. Ce presupune încheierea contractului?

1.
Voinţa juridică este guvernată de:
1. principiul autonomiei de voinţă
2. principiul voinţei interne
3. principiul voinţei externe
 
2. Sancţiunea care intervine în cazul încheierii contractului cu încălcarea limitelor principiului autonomiei de
voinţă este:
1. nulitatea absolută
2. nulitatea relativă
3. nulitatea absolută sau relativă a contractului respectiv
 
3. În legătură cu elementul obiectiv din structura violenţei, ameninţarea:
1. trebuie să privească un rău de natură patrimonială
2. trebuie să privească un rău de natură morală
3. poate să privească atât un rău de natură patrimonială cât şi un rău de natură morală
 
4. Ca şi în cazul dolului, în materia violenţei:
1. există un element obiectiv
2. se poate cere numai anularea contractului
3. se poate exercita şi o acţiune în răspundere civilă delictuală
 
5. Cauza contractului este ilicită:
1. când este contrară legii şi ordinii publice
2. şi în ipoteza fraudei la lege
3. când este contrară bunelor moravuri

– cunoașterea regulilor de interpretare a contractului civil;

– prezentarea principiilor care guvernează efectele generale ale contractulu;
– identificarea excepţiilor de la principiile generale ale efectelor contractului;
– cunoaşterea efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice;
 forţa obligatorie a contractului, relativitatea contractului, opozabilitatea contractului, excepţia de
neexecutare a contractului, rezoluţiunea contractului, rezilierea contractului, riscul contractului

CONTRACTUL (II)

            Consideraţii generale privind efectele contractului

Noţiunea de efecte a contractului desemnează drepturile si obligaţiile care se nasc din contract si raporturile
juridice care îsi au izvorul în contract.
Pentru a stabili care sunt efectele contractului este necesară interpretarea contractului.
 
Interpretarea contractului
Reguli generale de interpretare a contractului
Regulile comune de interpretare a contractului sunt reglementate în Codul civil în Secţiunea a 5-
a ,,Interpretarea contractului, din  Capitolul 1 (Contractul), Titlul II (Izvoarele abligaţiilor), Cartea a V-a
(Despre Obligaţii).
Părţilor contractante le revine sarcina de a face dovada existenţei contractului. În lipsa contractului, este
lipsită de obiect însăsi operaţiunea de interpretare. În astfel de situaţii, mai ales în ipoteza unui acord progresiv,
judecătorul este chemat să determine existenţa unui acord suficient de voinţe sau a unui acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului (art. 1182 alin. (2) Cod civil), pentru ca apoi să procedeze la o stabilire a
conţinutului obligaţional primar, determinând funcţie de ofertă - acceptare care sunt clauzele din contract, ţinând
seama de prevederile art. 1201-1203 Cod civil.
După ce se constată existenţa contractului, următorul pas este calificarea acestuia. Această etapă are o
importanţă deosebită, deoarece calificarea contractului, adică încadrarea sa într-o anumită categorie, determină un
anumit regim juridic prin care îl deosebim de contractele din alte categorii.
Regulile care se aplică în vederea stabilirii regimului juridic al contractului se regăsesc în art. 1167-1168
Cod civil şi de cele deduse din clasificarea contractelor cuprinse în art. 1171-1177 Cod civil.
Stabilirea conţinutului contractului este o operaţiune mai mult sau mai puţin complicată, în raport de gradul
de precizie şi claritate în care părţile şi-au exprimat voinţa.
Prin interpretarea contractului se înţelege operaţiunea de determinare şi clarificare a conţinutului
contractului, a clauzelor sale, cu scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute din acesta.
Regulile de interpretare, cu caracter supletiv, sau de recomandare, instituite de Codul civil sunt stabilite în
art. 1266-1269. Ele pot fi grupate în trei categorii:
§ reguli pentru stabilirea voinţei reale a părţilor;
§ reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice;
§ reguli subsidiare de interpretare.
 
Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor
Regulile generale de interpretare a contractului sunt: actul juridic se interpretează după voinţa internă
(reală), iar nu după sensul literal al cuvintelor întrebuinţate.
Art.1266 alin. (1) Cod civil stabileşte prioritatea voinţei reale si concordante a părţilor.
Părţii interesate îi revine sarcina dovedirii că voinţa reală nu concordă cu voinţa declarată, conform art.
1266 alin. (2) Cod civil care adaugă o serie de criterii subsidiare pentru a simplifica identificarea voinţei reale a
părţilor contractante.
 Printre altele, la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama de scopul contractului, de negocierile
purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea si de comportamentul lor ulterior încheierii contractului,
deci voinţa reală trebuie dovedită.
Acest procedeu este necesar să aibă loc într-o manieră sistematică, clauzele interpretându-se unele prin
altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului (art. 1267 Cod civil).
 Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice
Când o clauză este primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul care se potriveşte cel mai bine
cu natura si obiectul contractului conform art. 1268 alin.(1) Cod civil. În alin. 2 al aceluiasi articol legiuitorul
completează regula stabilită cu prevederi care indică criterii complementare de interpretare a clauzelor îndoielnice:
- împrejurările în care s-a încheiat contractul;
- interpretarea dată anterior de părţi;
−&νβσπ;&νβσπ;sensul atribuit în general clauzelor si expresiilor în domeniu;
− &νβσπ;uzanţele.
Interpretarea dată anterior de părţi, în pofida redactării confuze a unei clauze, dacă între părţi există
practici contractuale stabile anterior care includ si o interpretare tacită a acestor clauze, se va ţine seamă de această
interpretare.
Altă regulă de interpretare a clauzelor este aceea conform căreia clauzele se interpretează în sensul în
care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul, art. 1268 alin.(3) Cod civil, principiul
fiind utilizat în materie de validare a contractului, actus interpretandus est potius ut valeat quamut peret.
Logica care stă la baza acestei interpretări, este aceea că, dacă o clauză a fost stipulată într-un contract se
presupune că părţile au dorit să producă un efect juridic, nu să conducă la înlăturarea clauzei.
Art.1268 alin. (4) Cod civil prevede o altă regulă, respectiv că oricât de generali ar fi termenii
întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi presupuse că părţile le-au voit.
 
Reguli subsidiare de interpretare
În concepţia legiuitorului aceste reguli subsidiare de interpretare se vor aplica numai
dacă regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, din articolele dezbătute anterior nu au dat rezultatul
dorit.
Astfel art. 1269 Cod civil se aplică cu titlu secundar, dacă utilizarea regulilor de interpretare stipulate în
art. 1266-1268 Cod civil nu au dat rezultate, atunci clauza va fi interpretată în favoarea celui care se obligă, in
dubio pro reo.
O a doua regulă subsidiară de interpretare presupune ca interpretarea stipulaţiilor din contractele de
adeziune să se interpreteze împotriva aceluia care le-a propus si se regăseşte ca regulă subsidiară de interpretare în
mai toate codificările moderne.
 
Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul
Legiuitorul a consacrat două reguli de interpretare, dar nu în partea dedicată interpretării contractelor, ci
în cea dedicată efectelor lui, evidenţiind astfel calitatea de normă privată a voinţei tacite a părţilor:
- actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, si acele efecte
pe care uzanţele, legea, echitatea, sau practicile statornicite între părţi dau obligaţiei după natura
acesteia - 1272 alin.(1) Cod civil; această regulă ne evidenţiază că, eventualul contract lacunar, trebuie completat
cu potenţiale clauze cu conţinut obligaţional care rezultă din practicile statornicite, uzanţele, legile sau echitatea,
susţinând forţa obligatorie a contractului;
- clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate expres în
cuprinsul acestuia – 1272 alin.(2) Cod civil; sunt considerate ca făcând parte din voinţa tacită a părţilor.
 
Obligaţiile implicite
În dreptul civil s-a statuat ideea existenţei unor obligaţii, care desi nu sunt expres stipulate în contract,
sunt considerate existente în virtutea unei voinţe tacite a părţilor. Obligaţiile implicite create de doctrină, obligaţia de
informare si cea de bună credinţă, sunt obligaţii legale, având în vedere faptul că părţile nu pot înlătura aceste
obligaţii nici prin convenţia lor, rezultând astfel natura de ordine publică a normelor care le reglementează.
Obligaţia de bună - credinţă
Obligaţia generală de bună-credinţă  este stipulată în art. 1183 Cod civil, neexistând alt text cu titlul
special în materie contractuală aşa cum era stipulat în art. 970 alin. (1) Cod civil 1864; cu toate acestea, se deduce
caracterul general al unei asemenea obligaţii si aplicabilitatea sa pe deplin în materie contractuală conform art. 14
 alin. (1) Cod civil. De cele mai multe ori noţiunea de bună-credinţă se manifestă ca o tehnică de control judiciar prin
intermediul căreia sunt eliminate manifestările contractuale de rea-credinţă. Obligaţia de bună-credinţă funcţionează
si ca un concept generator de obligaţii contractuale subsecvente. Astfel se poate afirma că obligaţia de
informare contractuală ca si informaţia de cooperare sau obligaţia de coerenţă contractuală sunt formule
comportamentale contractuale, care sunt urmări ale bunei-credinţe.
 
Obligaţia de cooperare contractuală
Din obligaţia generală de bună-credinţă si prin aplicarea principiului forţei obligatorii a contractelor, este
dedusă obligaţia de cooperare, favorizată fiind si de teoria solidarismului contractual..
Conform teoriei solidarismului contractual, fundamentul principiului forţei obligatorii a contractului nu îl
constituie voinţa părţilor, ci reglementarea contractului care este de origine socială, impunându-se o nouă concepţie
asupra contractului, caracterizată prin supunerea voinţei individuale contractului social.
Cu alte cuvinte, este vorba despre îndatoririle părţilor de a colabora pentru ca executarea contractului să
aibă loc în cele mai bune condiţii. Un exemplu de asemenea obligaţie este obligaţia creditorului de a depune
diligenţe în vederea minimizării prejudiciului cauzat prin neexecutare.
 
Obligaţia de coerenţă contractuală
Reprezintă obligaţia părţii contractante de a avea o conduită unitară, în conformitate cu aşteptările
rezonabile ale celeilalte părţi. O astfel de obligaţie este rezultatul unei analize a exigenţei de bună-credinţă si
cooperarea contractuală, urmare a forţei obligatorii a contractului. 
 
Obligaţia de informare contractuală 
Această obligaţie se referă la informarea din faza contractuală, care atrage după sine sancţiunea de
neexecutare a contractului în cazul nerespectării sale, fiind urmarea forţei obligatorii a contractului decât a unei
voinţe prezumate a părţilor. O asemenea obligaţie reprezintă îndatorirea părţilor de a comunica una celeilalte
informaţiile pertinente si utile legate de executarea contactului.
Obligaţia de securitate
Această obligaţie este fundamentată pe temeiul urmărilor pe care legea le atribuie unui contract,
cunoscând o extensie uimitoare si stă la baza a ceea ce astăzi numim răspundere pentru produse defectuoase.
 
Principiile efectelor contractului si excepţiile  de la principii
Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum si faţă de cine se produc aceste
efecte. Efectele contractului sunt drepturile si obligaţiile care formează conţinutul contractului.
Efectele contractului sunt guvernate de următoarele principii, reglementate de Codul civil:
 principiul forţei obligatorii a contractului;
 principiul irevocabilităţii contractului;
 principiul relativităţii efectelor contractului;
 principiul opozabilităţii efectelor contractului.
 
Principiul forţei obligatorii a contractului
Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat prin art. 1270 alin. (1) Cod civil conform
căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
Prin acest text este consacrat legal principiul forţei obligatorii a contractului pentru părţile contractante.
Această reglementare are rolul de a explica si ordona raportul juridic născut între părţi ca urmare a încheierii
contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca realitate obiectivă terţilor.
O altă consecinţă a forţei obligatorii a contractului este regula înscrisă în alin.(2) conform
căreia contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
O altă regulă este consacrată legislativ în art.14 si art.15 din Codul civil, potrivit cărora obligaţiile
contractuale trebuie să fie executate întodeauna cu bună credinţă.
Semnificaţia principiului forţei obligatorii a contractului este faptul că părţile sunt ţinute să execute
întocmai toate prestaţiile la care s-au obligat prin contract, adică la termenele si în condiţiile stabilite, în caz contrar
creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a
prestaţiei ce i se datorează.
Dacă executarea în natură nu este posibilă, obligaţia debitorului se transformă în daune-interese,
angajându-se răspunderea lui contractuală.
 Fundamentul principiului forţei obligatorii este datorat necesităţii asigurării stabilităţii si siguranţei
raporturilor juridice generate de actele juridice civile, cât si de imperativul moral al respectării cuvântului dat.
 
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului
Reglementarea legală a excepţiilor de la aceste principiu este cuprinsă în art.1271 alin. (2) Cod civil care
dispune că  dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări
excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei,
instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile si beneficiile ce
rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul si în condiţiile pe care le stabileşte.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt acele cazuri în care efectele unui contract
sunt mai restrânse sau mai extinse decât cele stabilite prin voinţa părţilor contractante.
Cazurile de restrângere a forţei obligatorii a contractului
Efectele unui contract se restrâng datorită dispariţiei unuia dintre elementele sale.Asemenea situaţii pot să
apară, de exemplu, în următoarele cazuri:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului – art.1818 alin.(1)
Cod civil;
 - încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului ciriaşului –
art.1834 alin.(1) Cod civil;
 - încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului manadantului sau mandatarului –
art. 2030 lit.c) Cod civil;
 - încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului – art.2319 Cod civil.
 
                    Cazurile de extindere a forţei obligatorii a contractului
Reprezintă cazuri de extindere a forţei obligatorii a contractului următoarele situaţii:
 - prelungirea efectelor contractului, peste termenul stabilit de părţile contractante, prin efectul legii;
 - prelungirea efectelor unui contract cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării contractului,
pe toată durata cauzei de suspendare;
 - moratoriul legal, respectiv termenul acordat prin lege al cărui efect este amânarea cu caracter general a executării
obligaţiilor contractuale de către anumiţi debitori, având în vedere existenţa unor împrejurări cu caracter
excepţional, cum ar fi o conflicte militare, crize economice, etc.
 
Teoria impreviziunii
O altă excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului este statuată în dispoziţiile art. 1271 Cod
civil care reglementează  teoria impreviziunii, care are în vedere revizuirea efectelor unui contract din cauza ruperii
echilibrului contractual ca urmare a schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la momentul încheierii
contractului.
Dispoziţia legală dă posibilitatea părţilor de a modifica de comun acord clauzele iniţiale ale contractului,
dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere iniţial, de aşa manieră încât s-a ajuns la ruperea echilibrului
contractual.
Este posibilă stipularea unor clauze de revizuire a contractului, prin care părţile sunt obligate ca la
anumite intervale de timp să verifice si să reajusteze dacă este cazul, prestaţiile la care s-au obligat, ţinând seama de
conjuctura economică.
Domeniul de aplicare al teoriei impreviziunii îl reprezintă contractele sinalagmatice, cu titlu oneros,
comutative si cu executare succesivă. În doctrină s-a formulat si opinia conform căreia teoria impreviziunii este
compatibilă si cu unele contracte unilaterale, deoarece si în cazul acestora ar fi posibil să se pună problema
distribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta datorită împrejurării exterioare ce a făcut ca executarea obligaţiei
să devină excesiv de oneroasă pentru debitorul ei.
Condiţiile în care poate opera revizuirea judiciară pentru impreviziune sunt reglementate în art. 1271 alin.
(3) Cod civil:
a) dacă schimbarea a intervenit după încheierea contractului. Aceasta presupune că este necesar ca
impreviziunea care generează dezechilibrul să fi intervenit după încheierea contractului. Dacă dezechilibrul era deja
produs la data când s-a încheiat contractul atunci nu mai este impreviziune, ci imposibilitate iniţială de executare si
face obiectul unei reglementări diferite;
 b) schimbarea împrejurărilor, precum si întinderea acestora nu au fost si nici nu puteau fi avute
în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului. Prin prisma acestei
reglementări legiuitorul a precizat că imprevizibilitatea avută în vedere trebuie să fie una rezonabilă. De aceea,
existenţa acestei reglementări face ca impreviziunea să se deosebească de forţa majoră în cazul căreia impreviziunea
este una absolută;
c) debitorul să nu-si fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu se poată înţelege, în mod
rezonabil, că si-a asumat un asemenea risc. Aceasta înseamnă că pentru o simplă schimbare a împrejurărilor, care au
avut consecinţă numai caracterul mai oneros al executării, debitorul nu este scutit de îndeplinirea obligaţiei asumate
art. 1271 alin. (1) Cod civil. Astfel legiuitorul acoperă două ipoteze în care impreviziunea nu funcţionează:
 1. debitorul si-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil;
 2. asumarea riscului evenimentului imprevizibil este dedusă pe cale de interpretare a contractului, atunci
când judecătorul poate deduce în manieră rezonabilă din termenii contractului, că părţile au înţeles să îsi asume
consecinţele unui eveniment imprevizibil si au convenit să execute contractul si în aceste condiţii.
d) debitorul să fi încercat într-un termen rezonabil si cu bună credinţă, negocierea adaptării
rezonabile si echitabile a contractului. Este vorba aici de o consecinţă a obligaţiilor de loialitate si cooperare
contractuală deduse din chiar principiul forţei obligatorii. Astfel debitorul are îndatorirea rezonabilă de a notifica
creditorul de survenirea evenimentului imprevizibil si de a încerca o soluţionare amiabilă, prin negociere, pentru a
reechilibra contractul afectat de cauza impreviziunii.
În cazul în care părţile nu ajung la un consens prin renegocierea contractului într-un termen rezonabil,
doar instanţa de judecată este cea care poate dispune, la cererea acestora, modificarea contractului în aşa fel încât,
atât pierderile cât si beneficiile care rezultă în urma schimbării împrejurărilor iniţiale, să fie distribuite echitabil.
Dacă o asemenea adaptare nu este posibilă, instanţa poate dispune încetarea contractului la momentul si în
condiţiile pe care le stabileşte art. 1271 alin.(3) lit.b.Cod civil.
 
              Principiul irevocabilităţii contractului
              Principiul irevocabilităţii contractului decurge din principiul forţei obligatorii a contractului, fiind o
consecinţă a acestuia.
              Acest principiu exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat decât prin acordul părţilor, aşa după cum
legea nu poate fi abrogată decât printr-o altă lege cu aceeasi forţă juridică. Faţă de această regulă, prin excepţie,
contractul poate fi desfiinţat prin voinţa unei singure părţi dar numai pentru cauzele autorizate de lege. În acest sens
dunt dispoziţiile art.1270 alin.(2) Cod civil, conform cărora contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părţilor ori din cauze autorizate de lege.
 
 Excepţiile de la principiul irevocabilităţii contractului
              De la principiul irevocabilităţii contractului există şi situaţii de excepţie, cum ar fi, de exemplu:
 - revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei (art.1031 Cod civil);
            - denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre părţi, cu respectarea
unui termen rezonabil de preaviz (art.1277 Cod civil);
- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată (art. 1816 alin.(1) Cod civil);
- revocarea contractului de mandat de către mandant (art.2030 alin.(1) lit.a Cod civil);
- renunţarea mandatarului la mandat (art.2030 alin.(1) lit.b Cod civil).
 
Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi
Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles ca regula de drept conform căreia un act
produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane. Altfel spus,
actul bilateral dă naştere la drepturi si obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res
inter alios acta, aliis neque nocere, nequeprodesse potest). Consacrarea acestui principiu se regăseşte în
dispoziţiile art. 1280 Cod civil conform cărora contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu
se prevede altfel si este justificat, pe de o parte, de natura voliţională a contractului, iar pe de altă parte, prin
necesitatea de a nu se aduce atingere libertăţii persoanei.
Categoriile de parte, având-cauză si terţ
Aplicarea principiului relativităţii resupune distincţia între noţiunile de părţi, avânzi-cauză si terţi.
Parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentant, si în patrimoniul ori asupra
căreia se produc efectele actului respectiv, având în vedere că a exprimat un interes personal cu ocazia încheierii
acestuia.
 Avânzii-cauză  (habentes causam) reprezintă o categorie de persoane intermediară părţilor si terţilor
propriu-zisi, întrucât, desi nu au participat la încheierea actului, totusi, suportă efectele acestuia, datorită legăturii
juridice pe care o au cu părţile actului.
Sunt consideraţi, ca aparţinând acestei categorii: succesorii universali si cei cu titlu universal; succesorii
cu titlu particular; creditorii chirografari. Este succesor universal persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o
universalitate de bunuri (ca în cazul moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoanei juridice dobânditoare
a unui patrimoniu prin efectul comasării), iar succesor cu titlu universal cel care dobândeşte o fracţiune dintr-un
patrimoniu (situaţia moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu universal, persoanei juridice dobânditoare a unei părţi
din patrimoniul persoanei juridice divizate).
Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un anumit drept, privit individual (ut singuli),
astfel cum se întâmplă în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului cu titlu particular. În legătură cu aceste
categorii, a succesorilor universali, cu titlu universal şi cu titlu particular, reglementarea se regăseşte în dispoziţiile
art. 1282 Cod civil, potrivit cărora:
„(1) La moartea unei părţi, drepturile si obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi
universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă
contrariul.
 (2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta se transmit, odată
cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”
Creditorii chirografari sunt aceia care nu au o garanţie reală (ipotecă sau gaj) care să le asigure realizarea
creanţei, ci au drept garanţie doar un drept de gaj general asupra tuturor bunurilor prezente si viitoare ale debitorului
lor. Potrivit art. 2324 alin. (1) Cod civil, cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile si
imobile, prezente si viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. Calitatea de avânzi-cauză a
creditorilor chirografari constă în aceea că ei suferă, în mod direct, influenţa actelor juridice încheiate de debitor cu
alte persoane, acte prin care patrimoniul acestuia se măreşte sau se micşorează. Aşadar, sub rezerva fraudei
debitorului, când are deschisă acţiunea revocatorie, creditorul chirografar este ţinut să respecte actele încheiate de
debitor, acestea fiindu-i opozabile.
Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu si-au dat consimţământul (direct sau prin
reprezentant) la încheierea unui anumit contract si nici nu au devenit părţi pe parcursul existenţei contractului. De
aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut din contract, terţii nu pot deveni debitori si, în principiu, nici
creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au participat (acestea neputânduli-se opune cu valoarea
obligativităţii, ca în situaţia părţilor).
 
Excepţii de la relativitatea efectelor contractelor
Excepţiile de la relativitatea efectelor contractului sunt situaţiile în care efectele contractului se produc
faţă de persoane care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la încheierea contractului.
Ecepţiile de la acest principiu sunt excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.
În categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii intră: situaţia avânzilor-cauză, promisiunea
faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe, iar ca veritabilă excepţie este considerată stipulaţia pentru
altul sau contractul în favoarea unei terţe persoane.
Promisiunea faptei altuia îsi găseşte sediul în Codul civil în dispoziţiile art. 1283, care se ocupă însă,
doar de efectele unei asemenea promisiuni.
Promisiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o persoană (debitorul promitent) se obligă faţă
de creditorul beneficiar să obţină consimţământul unei terţe persoane de a încheia personal sau prin reprezentant un
anumit contract sau să ratifice actul încheiat în absenţa sa. 
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele: terţul nu este obligat prin
contractul încheiat între promitent si creditorul promisiunii, iar obligaţia sa se va naşte numai dacă aderă la contract
sau încheie un nou contract; ceea ce se promite este fapta personală a debitorului de a determina o terţă persoană să-
si asume un angajament juridic faţă de creditor; debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea
angajamentului de către terţa persoană.
Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283 Cod civil stabileşte că acela care se angajează la
a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se
oblige sau, atunci când s-a obligat si ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promis.  Cu toate acestea,
răspunderea promitentului este înlăturată dacă acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun
prejudiciu creditorului.
 Reprezentarea constituie acel procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie
un act juridic în numele si pe seama altei persoane, numită reprezentat, în aşa fel încât efectele actului se produc
direct si nemijlocit în persoana reprezentatului.
Este reglementată prin dispoziţiile art. 1295-1314 Cod civil.
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce direct
efecte între reprezentat si cealaltă parte, acesta fiind motivul pentru care reprezentarea este considerată o aparentă
excepţie de la principiul relativităţii.
Stipulaţia pentru altul este veritabila  excepţie de la principiul relativităţii întrucât constituie actul
bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu cealaltă parte, numită promitent, ca aceasta din urmă să
efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane numită terţ beneficiar.
Potrivit art. 1284 Cod civil oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectul
stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei. Rezultă că dreptul
terţului se naşte direct si în puterea convenţiei dintre stipulant si promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia
pentru altul este considerată excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţului beneficiar nu i se poate impune
însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat
niciodată art. 1286 alin. (1) Cod civil.
Pentru valabilitatea stipulaţiei se cer îndeplinite două categorii de condiţii:
1. condiţii generale - condiţiile cerute pentru valabilitatea contractelor:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul părţilor;
- un obiect determinat si licit;
- o cauză licită si morală.
2. condiţii speciale:
- voinţa de a stipula (animus stipulandi);
- persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii contractului sau să fie
determinabilă în raport cu momentul executării acestuia.
Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant si promitent, precum si între promitent si
terţul beneficiar.
Raporturile juridice dintre stipulant si promitent au în conţinutul lor dreptul stipulantului de a pretinde
promitentului să-si execute obligaţia asumată în folosul terţului beneficiar. Raporturile juridice dintre promitent si
terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul de excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a
stipulaţiei pentru altul, în sensul că favoarea terţului se naşte un drept, direct si nemijlocit, independent de
manifestarea de voinţă a terţului. Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre stipulant si
promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.
Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine), iar dreptul de a cere
executarea obligaţiei îi aparţine si stipulantului, dar în puterea contractului, însă acesta va cere executarea obligaţiei
în favoarea terţului, nu în favoarea sa.
Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului
deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi în favoarea altor persoane decât părţile
contractului.
 
Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi
Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului în raport cu terţii.
Pentru prima dată în legislaţia naţională, opozabilitatea efectelor contractului faţă de terţi este
reglementată cu valoare de principiu în art.1281 Cod civil.
În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate juridică care nu poate fi ignorată. Dacă în Codul
civil de la 1865 nu a existat reglementată noţiunea de opozabilitate a efectelor contractului faţă de terţi, noul Cod
civil vine să dea expresie acestei instituţii fundamentale, de natură să asigure eficacitatea contractului si în
raporturile faţă de terţe persoane, neparticipante la încheierea actului. Astfel, potrivit art. 1281 Cod civil, contractul
este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor si obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala
de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi trebuie găsită în realitatea potrivit căreia orice
contract generează si efecte juridice externe, care nu pot fi ignorate, nesocotite de către cei care nu au participat la
formarea actului. Deşi efectele obligaţionale se manifestă doar în relaţia dintre părţile contractante (în sensul că terţii
nu pot deveni creditori sau debitori printr-un contract faţă de care sunt străini), în acelasi timp, ca realitate faptică,
cea născută din contract este opozabilă tuturor.
De aceea, diferenţa dintre părţi si terţi este aceea că terţii nu sunt obligaţi să execute prestaţiile promise în
contract, dar ei sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar putea constitui un obstacol în executarea
prestaţiilor (terţii nu au vreo obligaţie pozitivă născută din contract, de a da sau a face ceva, dar au obligaţia de a nu
face, adică de abstenţiune, în sensul de a respecta situaţia născută din contract).
Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate, în măsura în care le-au fost prejudiciate
drepturile.Se întâmplă astfel, de exemplu, atunci când creditorul recurge la acţiunea oblică, în virtutea dreptului de
gaj general, solicitând inopozabilitatea contractului încheiat de debitorul său cu un terţ pentru a-l pune în
imposibilitate de a-si valorifica drepturile. Într-o asemenea ipoteză, desi contractul în cauză nu este desfiinţat, el
continuând să producă efecte între părţi, faţă de terţ devine inopozabil. La fel, în cazul simulaţiei, care creează
aparenţe false în circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii reale a părţilor (din actul secret), ceea ce se opune
terţului este contractul aparent (deci nu are loc opozabilitatea convenţiei reale a părţilor). Terţii vor putea invoca si
obţine inopozabilitatea convenţiei publice, în măsura în care aceasta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al
părţilor.
 
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului este situaţia în care un terţ va fi
îndreptăţit să ignore existenţa unui contract si, pe cale de consecinţă, a drepturilor si obligaţiilor născute din
acel contract. O astfel de excepţie este simulaţia.
Analizând definiţiile formulate în doctrină putem defini simulaţia ca fiind o operaţiune juridică în cadrul
căreia două persoane încheie un contract public – aparent, mincinos – care nu reflectă voinţa lor reală, prin care se
creează o altă situaţie juridică decât cea creată printr-un contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală a
părţilor.
Simulaţia  este operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar nereal (denumit simulat), se
creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret, dar adevărat. Dacă în Codul civil
anterior simulaţiei îi era rezervat un singur text (art. 1175), în noul Cod civil, prin dispoziţiile art.1289-1294, sunt
reglementate efectele, atât în relaţiile dintre părţi, cât si faţă de terţi, raporturile părţilor cu creditorii dobânditorului
aparent, proba simulaţiei, aplicarea simulaţiei actelor juridice unilaterale.
Astfel, între părţi produce efecte contractul secret (dar cu condiţia ca acesta să îndeplinească toate
elementele de fond necesare pentru încheierea sa valabilă), în timp ce pentru terţul de bună-credinţă produce efecte
actul public, acesta având însă opţiunea să invoce simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile.
Elementele componente ale simulației și condițiile de existență
 În structura simulației intră două elemente: actul public și actul secret lato sensu format din actul secret stricto
sensu și acordul simulatoriu. Acordul simulatoriu reprezintă manifestarea de voință care spune că actul public este
simulat, care dă expresie voinței părțior de a crea aparența și acordă efecte doar actului ocult. El este rareori
explicit, și mai întotdeauna implicit, prin faptul că reiese din coexistența celor două acte care se contrazic parțial
unul pe celălalt. În situația simulației absolute (actul fictiv), actul secret conține doar acordul simulatoriu, stabilind
inexistența actului public. Pe lângă existența actului public, actului secret stricto sensu  și a acordului simulatoriu,
actul secret trebuie să fie anterior sau concomitent cu actul public. Această relație temporală trebuie să existe între
cele două acte în sensul de manifestare de voință și nu în sensul de înscris constatator. Dacă actul secret ar interveni
după actul public nu am mai fi în prezența unei simulații ci ar avea loc o modificare a primului act prin cel de-al
doilea.
 
Formele simulaţiei
              Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul public si de elementul în
privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în una din următoarele forme:
- contractul fictiv;
- contractul deghizat;
- contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a realităţii, în sensul că actul
public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de prevederile contraînscrisului. În acest caz părţile convin,
prin contractul secret, că operaţiunea juridică consemnată în contractul public nu s-a realizat. De exemplu, vânzarea
fictivă a unor bunuri pentru a evita executarea silită pornită de creditor.
Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:
 a) deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă natura juridică a contractului
secret. De exemplu, contractul public este un contract de vânzare, iar contractul secret este un contract de donaţie.
b) deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai anumite elemente ale contractului
secret, de exemplu preţul din contractul de vânzare sau scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului.
Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se încheie între anumite
persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane între care s-a încheiat contractul. Această formă
de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei prin interpunere de persoane, pentru a se asigura anonimatul persoanei
gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie
Simulaţia are un scop general si abstract, acela al ascunderii de către părţi a cuprinsului ori a existenţei
acordului de voinţă, faţă de terţi, precum si un scop concret, care poate să constea în:
- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;
- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;
- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;
- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru
Efectele simulaţiei  
a) în raporturile dintre părţile contractante
Potrivit art. 1289 alin.(1) şi (2) Cod civil, atunci când simulaţia este valabilă, între părţile contractante şi
succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte contractul secret.
 Pentru a produce efecte, contractul secret trebuie să îndeplinească condiţiile de fond cerute pentru încheierea sa
valabilă.
           Succesorii universali și cu titlu universal devin terți dacă simulația îi prejudiciază (exemplul donației
deghizate care aduce atinge rezervei succesorale; contractul secret le este inopozabil succesorilor universali şi cu
titlu universal, iar condiția bunei - credințe nu este necesară în acest caz deoarece dreptul lor se întemeiază pe
calitatea de moștenitori rezervatari și nu pe aparența creată prin simulație.)
b) faţă de terţi
Conform art.1290 Cod civil, Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de succesorii lor universali, cu
titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva teţilor care,
întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile.
 
Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se cere instanţei de judecată să constate caracterul
simulat al contractului public şi existenţa cotractului secret care modifică, total sau parţial, contractul public.

 Probatoriul ce se impune a fi administrat în materia simulației

 Părțile pot dovedi simulația potrivit normelor de drept comun privind dovada actelor juridic.
     În materia simulației art. 1292 Cod civil dispune că dovada poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice
mijloc de probă.
     Terții pot dovedi existența actului secret prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori și prezumții,
întrucât pentru ei simulația constituie un simplu fapt juridic stricto sensu;
 
 Condiţiile de admisibiliate
 În cazul acțiunii în simulație, existența interesului  nu se confundă cu dovedirea prejudiciului cauzat de simulație
reclamantului. Soluția se justifică pe considerentul că prin acțiunea în declararea simulației nu se urmărește aducerea
unui bun în patrimoniul unei persoane, ci se urmărește fie dovedirea faptului că acel bun s-a aflat întotdeauna și se
află încă în patrimoniul persoanei respective, fie faptul că a fost dobândit cu un anumit titlu, altul decât cel
consemnat în actul public. De asemenea, în situația introducerii cererii de către creditorul chirografar, interesul nu
este condiționat de crearea unei stări de insolvabilitate în patrimoniul debitorului. O evaluare a interesului
reclamantului poate fi făcută din perspectiva acțiunii subsecvente celei în simulație. Dacă acțiunea subsecventă nu
poate fi exercitată – de exemplu pentru că este prescrisă – interesul acțiunii în simulație lipsește.
 Cu privire la calitatea procesuală,  simulația poate fi invocată de una din părțile raportului juridic fără ca cealaltă
parte să îi poată opune principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât aceasta este și ea parte
la simulație. Pe de altă parte simulația nu este prin ea însăși ilicită, dar chiar într-un asemenea caz părților trebuie să
li se recunoască dreptul de a introduce acțiunea tocmai pentru a împiedica frauda să își atingă scopul. Acțiunea poate
fi introdusă de unul dintre simulanți împotriva unui terț. Terții pot introduce acțiunea indiferent de buna sau reaua
lor credință, iar distincția dintre terți și avânzi-cauză nu are importanță în ce privește calitatea procesuală activă.
Astfel terții de bună credință au această calitate în virtutea dreptului lor de opțiune, iar cei care au cunoscut simulația
nu se pot prevala decât de actul secret care urmează a fi dezvăluit prin această acțiune.
      Acțiunea în simulație este imprescriptibilă, dar de cele mai multe ori constatarea simulației este dublată de
o acțiune în realizarea unui drept prescriptibil extinctiv, cu excepția cazului în care acțiunea subsecventă este
imprescriptibilă extinctiv.
 
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
            Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele sinalagmatice, decurg
următoarele efecte specifice:
1.obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele
contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are
dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută
obligaţiile ce-i revin din acelasi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a
contractului;
2.dacă una din părţi nu-si execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să ceară în justiţie
rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
3.dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-si execute obligaţiile,
contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale.  Legat de aceasta se pune problema suportării
riscurilor contractuale.
  Există trei efecte specifice: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea/rezilierea şi riscul contractului.
 
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)
                 Definiţia
         Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile
contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care
pretinde această executare să-si execute propriile obligaţii.
         Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o
suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îsi va executa obligaţiile ce-i
revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului
încetează.
            Consecinţa imediată a regulii simultaneităţii efectelor contractului sinalagmatic
este aceea că, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei
proprii, atât timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i
revin din acelasi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de
neexecutare a contractului, exceptio non adimpleti contractus. Ea este reglementată
expres de art. 1556 Cod civil şi reprezintă un remediu pentru neexecutarea
contractuală. 
            De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul poate refuza predarea
bunului cât timp cumpărătorul nu a plătit preţul.
Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului sunt următoarele:
- obligaţiile reciproce ale părţilor să îsi aibă izvorul în acelasi contract;
- să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar si parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt
cocontractant;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă excepţia de neexecutare, respectiv, acesta să nu-l
fi împiedicat pe celălalt să-si execute obligaţiile;
- raportul contractual să implice executarea simultană a obligaţiilor contractuale sau obligaţiile ambelor
părţi să fie scadente la momentul invocării excepţiei.
 În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, excepţia de neexecutare a contractului operează
exclusiv în puterea părţii care o invocă , adică fără intervenţia instanţei de judecată si fără a fi necesară condiţia
punerii în întârziere a celeilalte părţi.
Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea obligativităţii executării prestaţiilor
celui care o invocă, asemănător situaţiei în care acesta ar beneficia de un termen suspensiv. Excepţia de neexecutare
poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract (cum
ar fi creditorii celeilalte părţi care folosesc acţiunea oblică). Ea nu poate fi însă opusă acelor terţi care invocă un
drept propriu si absolut distinct născut din contractul respectiv (cum ar fi dreptul terţului beneficiar, în cazul
stipulaţiei pentru altul).
Excepţia de neexecutare având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului, partea care are
dreptul de a refuza executarea obligaţillor sale, nu poate fi obligată să plătească daune-interese moratorii pe motiv că
ar fi întârziat executarea prestaţiilor pe care le datorează celeilalte părţi.
Calificarea juridică. 
Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de apărare a părţii care o invocă si totodată un
mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru ca aceasta să îsi execute obligaţia, având în vedere că doreşte
contraprestaţia la care are dreptul prin contract.
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Rezoluţiunea contractului
Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor născute dintr-un
contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată – uno ictu- constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia.
Clasificarea rezoluţiunii se poate face în raport de mai multe criterii, respectiv:
1. în funcţie de izvorul său:
- rezoluţiune legală 
- rezoluţiune convenţională
2. în funcţie de modul de operare (art.1550 Cod civil):
- rezoluţiune judiciară
- rezoluţiune unilaterală
- rezoluţiune de plin drept
Rezoluţiunea judiciară
Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă.
De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage
rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după
circumstanţe, să fie considerată esenţială.
            Această instituţie cunoaşte astăzi o reglementare în art. 1549-1556 Cod
civil care se completează cu prevederi speciale aplicabile anumitor contracte.
 Condițiile rezoluțiunii/rezilierii judiciare din perspectiva actualului Cod civil
- caracterul însemnat al neexecutării pentru pronunțarea rezoluțiunii/caracterul repetat al neexecutării pentru
pronunțarea rezilierii (art. 1549 și art 1551Cod civil);
 - referitor la culpă, în doctrină s-a susţinut lipsa culpei pentru pronunțarea rezoluțiunii, cu motivarea că niciun text
de lege dedicat rezoluțiunii nu prevede necesitatea culpei, iar art. 1557 Cod civil avansează soluția rezoluțiunii
pentru imposibilitatea fortuită de executare a obligației. Alţi autori însă susţin opinia în sensul căreia rezoluțiunea
este condiționată de culpă, opinie la care achiesăm. Potrivit acestei opinii, rezoluţiunea poate fi cerutădoar de către
creditorul obligaţiei neexecutate în mod culpabil, nu şi de către partea vinovată de neexecutarea obligaţiei asumate
prin contractul sinalagmatic;
 - punerea în întârziere nu este o veritabilă condiție de admitere a rezoluțiunii judiciare (în situația în care anterior
înregistrării acțiunii, reclamantul nu l-a pus în întârziere pe pârât în condițiile art. 1522 Cod civil, cererea de
chemare în judecată produce ea însăși un asemenea efect; consecința faptului că pârâtul nu a fost pus în întârziere
anterior formulării cererii de chemare în judecată este posibilitatea debitorului de a executa obligația într-un termen
rezonabil de la data comunicării cereri de chemare în judecată, așa cum prevede art. 1522 alin. 5 Cod civil.
 
Caracterul prescriptibil al acțiunii în rezoluțiune
 Acțiunea în rezoluțiune este una personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani, conform art. 2501 Cod civil, corelat
cu art. 2517 din același act normativ.
 
 Rolul instanței de judecată
 Instanţa apreciază asupra caracterului însemnat al neexecutării, fiind în situația de a dispune sau nu rezoluțiunea,
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă neexecutare s-a datorat unei
cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului
contractului;
 - debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.
 Potrivit art.1551 Cod civil, dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu este îndreptăţit să solicite
rezoluţiunea contractului, ci are dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări,
aceasta este posibilă, iar dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune –
interese.
 Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost
pronunţată.
 
 Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală
Deși art. 1552 Cod civil se referă numai la rezoluțiunea unilaterală el se aplică și rezilierii, soluție impusă
de corelarea art. 1552 cu art. 1549 alin. (3) Cod civil.
Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când
părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în
termenul fixat prin punerea în întârziere.
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru
acţiunea corespunzătoare acestora.
In toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte
registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.
 
Condițiile rezoluțiunii unilaterale 
 - declarația unilaterală este un simplu mod de operare a rezoluțiunii, așa cum prevede art. 1550 alin. (1) Cod civil;
rezultă că ea poate fi exprimată numai cu respectarea condițiilor deduse din cuprinsul art. 1549 și art.1551 Cod civil,
adică pentru o neexecutare însemnată a obligațiilor debitorului;
           - punerea în întârziere devine o condiție de admisibilitate, cu excepția situațiilor în care debitorul este de
drept în întârziere sau părțile au stabilit că una dintre ele poate să declare rezoluțiunea fără punerea în întârziere a
celeilate , art.1552 alin.(1) Cod civil.
 
 Efectele declarației de rezoluțiune
Declarația unilaterală de rezoluțiune produce efectele care s-ar fi produs dacă rezoluțiunea ar fi fost
pronunțată de către instanța de judecată, sub rezerva notificării ei debitorului (art. 1552 alin. (1) Cod civil corelat cu
art. 1326 Cod civil); dacă declarația de rezoluțiune este încorporată în chiar punerea în întârziere, ea își va produce
efectele de la data împlinirii termenului acordat debitorului pentru executare.
 
 Rezoluțiunea/rezilierea convențională (pactele comisorii)
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea
obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. 
 Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o
modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin
de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea
se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.
 În acest caz, rezoluțiunea operează de drept, cu sau fără punerea în întârziere a debitorului (art. 1553 alin.
(1) și alin. (2) Cod civil).
 Deși rezoluțiunea operează de drept, creditorul trebuie să notifice debitorul asupra opțiunii sale de a alege
rezoluțiunea și condițiile în care operează pactul comisoriu, fie cu ocazia punerii în întârziere (art. 1553 alin. (3) Cod
civil), fie separat, dacă rezoluțiunea operează fără punerea în întârziere.
 
Rolul instanței de judecată
Instanţa de judecată se limitează să verifice a posteriori îndeplinirea condițiilor pactului comisoriu și
constată că rezoluțiunea a operat sau nu.
  
Efectele rezoluţiunii  
 Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se
prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor
care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.
 
Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a unei obligaţii
născutedintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în desfacerea contractului respectiv numai
pentru viitor.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune sub următoarele aspecte:
- domeniul de aplicare: rezoluţiunea priveşte un contract sinalagmatic cu executare imediată, în timp ce
rezilierea se aplică în cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă;
- efectele sunt diferite: în cazul rezoluţiunii contractul este desfiinţat pentru trecut, prestaţiile efectuate fiind
restituite, iar în cazul rezilierii, contractul se desface pentru viitor, astfel că nu se mai pune problema restituirii
prestaţiiloe efectuate în temiul contractului desfăcut.
 
Riscul contractului
Dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică pe o parte să execute obligaţiile, contractul
încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale.
În cazul imposibilităţii fortuite de executare generate de un caz fortuit sau de forţă majoră, obligaţiile
contractuale se sting. Prin excepţie, executarea lor este doar suspendată când imposibilitatea are un caracter
temporar.
Legat de acesta se pune problema suportării riscurilor contractuale, adică a suportării pierderilor care
sunt generate de asemenea neexecutare fortuită.
În cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge atunci când survine un caz de forţă majoră.
În cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate se aplică regula conform căreia debitorul suportă
riscul neexecutării (res perit debitori). Astfel, riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii,
datorită forţei majore, nu mai poate fi executată. Acest lucru înseamnă că partea respectivă, nemaiputând să îsi
execute obligaţia, chiar dacă nu are nici o culpă, nu va putea pretinde contraprestaţia care i se datorează de către
cealaltă parte sau dacă a primit deja prestaţia respectivă, va trebui să o restituie. Atunci când obligaţia a devenit doar
parţial imposibil de executat este posibilă reducerea corespunzătoare si proporţională a contraprestaţiei celeilalte
părţi sau, atunci când ceea ce ar putea fi executat nu mai asigură nici măcar parţial scopul contractului, încetarea în
întregime a contractului.
În contractele sinalagmatice translative de proprietate trebuie să distingem între riscul imposibilităţii de
executare a contractului (căruia i se aplică regula res perit debitori) si riscul pieirii fortuite a bunului căruia i se
aplică regula conform căreia riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de catre proprietarul bunului din momentul
producerii riscului (res perit domino).
Pentru nuanţarea acestei ultime reguli sunt însă necesare mai multe distincţii:
- în cazul contractelor consensuale pure si simple prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui
bun cert chiar în momentul realizării acordului de voinţe, riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de către
proprietar, chiar dacă obligaţia de predare a bunului nu a fost executată de către înstrăinător, conform art. 1274 Cod
civil. Prin excepţie, atunci când înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, riscul pieirii
fortuite va fi suportat de către înstrăinător (mai puţin în situaţia în care acesta probează că lucrul ar fi pierit chiar
dacă s-ar fi aflat în paza dobânditorului);
- în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului încheierii contractului
(cazul înstrăinărilor bunurilor de gen, când transferul proprietăţii se realizează abia cu ocazia individualizării lor prin
măsurare, cântărire, sau a contractelor solemne, când transferul proprietăţii se realizează doar când acordul de voinţe
ia forma prevăzută ca si condiţie de validitate a contractului etc.) riscul pieirii fortuite a bunului va fi suportat de
către înstrăinător, până în momentul când se realizează transferul dreptului de proprietate. În plus, mai trebuie reţinut
că, în cazul pieirii fortuite a unor bunuri de gen, contractul nu va înceta, înstrăinătorul fiind ţinut să procure bunuri
de gen de aceeasi calitate si cantitate cu cele promise;
- în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie, regula este că riscul pieirii
fortuite a bunului obiect al contractului, va fi suportat de persoana care după regulile incidente modalităţilor
 obligaţiilor are calitatea de proprietar actual al bunului. În cazul condiţiei suspensive, riscul va fi suportat de către
înstrăinător până în momentul împlinirii condiţiei, iar în cazul condiţiei rezolutorii va fi suportat de către dobânditor
până în momentul împlinirii condiţiei.
              În concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către partea care are calitatea de
proprietar sub condiţie rezolutorie.

1. Regulile de interpretare a contractului civil.

2. Care sunt principiile care guvernează efectele generale ale contractelor.
3. Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului.
4. Excepţia aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului.
5. Excepţia reală de la principiul relativităţii faţă de terţi a contractului.
6. Simulaţia – excepţie de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului.
7. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.

1.  Reprezintă cazuri de restrângere a forţei obligatorii a contractului:

1. încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului
chiriaşului
2. moratoriul legal
3. teoria impreviziunii
 
2. Revizuirea efectelor contractului:
1. se aplică în materia liberalităţilor
2. se soluţionează de către instanţa de judecată, după ce debitorul a parcurs o procedură prealabilă
3. constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii, în toate cazurile
 
3. Constituie excepţii de la irevocabilitatea civil:
1. testamentul
2. legatul
3. prelungirea tacită a contractului de societate
 
4. În cazul stipulaţiei pentru altul:
1. raporturile juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar se nasc direct din stipulaţia pentru altul
2. beneficiarul trebuie să existe la momentul în care promitentul trebuie să îşi execute obligaţia
3. terţul beneficiar nu intră în concurs cu moştenitorii stipulantului sau cu creditorii chirografari ai acestuia
 
5. Simulaţia:
1. se aplică numai în materia contractelor
2. se aplică şi actelor juridice nepatrimoniale
3. se aplică şi în cazul actelor juridice unilaterale

– definirea conceptului de fapt juridic licit;

– prezentarea teoretică a categoriilor de fapte juridice licite, izvoare de obligaţii;
– cunoaşterea importanței juridice a faptelor juridice licite;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia faptelor juridice licite, din perspectiva
noului Cod civil.

- gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză

FAPTUL JURIDIC LICIT

Gestiunea de afaceri
Noţiunea si reglementarea legală
Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit prin care o persoană, numită gerant, săvârşeşte din proprie
inţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare si utile, în interesul altei persoane, numită
gerat.
Gestiunea de afaceri este reglementată de art. 1330-1340 Cod civil.
 
            Obiectul gestiunii
       Gestiunea de afaceri are ca obiect efectuarea unor acte materiale sau unor acte juridice. Actele juridice pot fi
încheiate de gerant fie în nume propriu, fie în numele geratului.Actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăşi
cadrul actelor de conservare şi de administrare, cu excepţia actelor intuitu personae.
             Toate actele juridice pot fi încheiate de gerant în nume propriu, sub condiţia ca ele să fie încheiate cu
intenţia de a profita gerantului.
 
            Utilitatea gestiunii
Actele săvârsite de gerant trebuie să fie utile geratului, în sensul că ele trebuie să conducă la o creştere a
activului patrimonial net al acestuia sau la menţinerea valorii acestui activ.
Momentul în raport de care se apreciază utilitatea gestiunii de afaceri este acela al îndeplinirii actelor de
gestiune.
  
Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune
a) actele de gestiune trebuie săvârsite cu intenţia de a gera interesele altei persoane. În caz contrar, ne aflăm în
situaţia unui mandat tacit dat de cel al cărui patrimoniu este administrat, persoanei care îl administrează;
b) gerantul trebuie să realizeze gestiunea cu intenţia ca aceasta să profite geratului, iar nu cu convingerea
eronată că săvârşeşte actul de gestiune în nume propriu;
c) gerantul trebuie să efectueze actele de gestiune cu intenţia de a obţine restituirea cheltuielilor pe care acestea
le implică, de la gerat. In caz contrar, nu vom fi în prezenţa unei gestiuni de afaceri, ci în aceea a unei liberalităţi sau
a unui act dezinteresat.
 
Efectele gestiunii de afaceri
Gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii atât pentru gerant, cât si pentru gerat.
1.Obligaţiile gerantului
  - obligaţia de înştiinţare (art.1331 Cod civil) - gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat despre gestiunea
începută de îndată ce acest lucru este posibil;
- continuarea gestiunii (art.1332 Cod civil) - gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea
începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin
reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia;
- continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului ( art.1333 Cod civil) - moştenitorii gerantului care
cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleasi condiţii ca si gerantul;
- diligenţa datorată de gerant (art.1334 Cod civil) - gerantul este dator să se îngrijească de interesele
geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru
prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului si să îi remită acestuia toate bunurile
obţinute cu ocazia gestiunii.
Referitor la actele încheiate de gerant se disting două situaţii:
1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul
oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.
2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât
dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia. 
În consecinţă, în măsura în care gestiunea a fost una necesară gerantul va răspunde pentru toate prejudiciile
produse geratului în conexiune cu acea gestiune, numai dacă prejudiciile au fost produse cu intenţie. Dacă însă
gestiunea a fost doar utilă, gerantul nu răspunde pentru asemenea prejudicii si atunci când le-a săvârsit din culpă.
2.Obligaţiile geratului 
Potrvit art.1337 Cod civil, geratul are următoarele obligaţii:
- atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să
ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum si, în limita sporului de valoarea, cheltuielile utile făcute de
gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate si să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care,
fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii;
- geratul trebuie să execute si obligaţiile născute din actele necesare si utile care, în numele ori în beneficiul său,
au fost încheiate de gerant;
- caracterul necesar sau util al actelor si cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut;
- în vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize
dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei
ipoteci legale, în condiţiile legii.
Actele si cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe
gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui
mandat.
 
Capacitatea părţilor în cazul gestiunii de afaceri
Geratul nu trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină deoarece el nu încheie nici un act juridic în cadrul
gestiunii; eventualele acte juridice sunt încheiate de gerant.
Gerantul dacă încheie acte juridice în contextul gestiunii, va trebui să îndeplinească şi condiţia capacităţii
de exerciţiu.
 
Proba gestiunii
 Faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, iar actele juridice conform
regulilor aplicabile în dovedirea lor. Dacă dovada actelor juridice cuprinse în gestiune se face de către gerat, trebuie
să ţinem seama că el este terţ faţă de acele acte, putând deci să le dovedească prin orice mijloace de probă.
 
Ratificarea gestiunii de afaceri
Conform art.1340 Cod civil, în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost
începută, efectele unui mandat.
Dispoziţiei legale se interpretează în sensul că ratificarea reprezintă recunoaşterea de către gerat a gestiunii
efectuate de gerant, astfel că gestiunea poate fi asimilată unui contract de mandat ale cărui efecte se vor produce cu
caracter retroactiv.
 
 Plata nedatorată
Noţiunea şi reglementarea legală
Plata este executarea unei obligaţii indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit art.1.341 Cod civil, cel care plăteşte fără a datora are dreptul de restituire. Nu este supus restituirii
ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.
Astfel, inexistenţa obligaţiei care se vrea a fi stinsă prin plată, determină lipsa cauzei plăţii respective, cu
consecinţa nulităţii absolute a acesteia si a dreptului celui care a efectuat plata de a cere restituirea valorii plătite.
 Plata nedatorată este executarea de către o persoană a unei obligaţii de care nu era ţinută si pe care a achitat-o
fără intenţia de a stinge datoria altei persoane.
Persoana care efectuează plata nedatorată se numeşte solvens, iar persoana care acceptă plata nedatorată se
numeşte accipiens.
Plata nedatorată este reglementată de art. 1341 – 1344 Cod civil.
 
Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de restituire
 a) Prestaţia executată de solvens este făcută cu titlu de plată. Se consideră în general că plata nedatorată presupune
executarea exclusivă a obligaţiei de a da inexistenţe restituirea altor obligaţii decât cea de a da, având loc nu pe
temeiul plăţii nedatorate, ci îmbogăţirii fără justă cauză.
 b) Plata sa fi vizat o obligaţie inexistentă în raportul dintre solvens si accipiens. Constituie o plată nedatorată si
executarea unei obligaţii existente, însă nu în raportul dintre solvens si accipiens.
 c) Prestaţia este executată în temeiul unui contract nul sau în privinţa căruia a intervenit rezoluţiunea.
 d) Plata să fi fost făcută din eroare.
Dacă cel care a executat obligaţia care nu îi revine ştie că nu are calitatea de debitor în privinţa acelei
obligaţii, vom avea de a face, după caz, fie cu o gestiune de afaceri, fie cu o liberalitate. Eroarea lui solvens poate fi
de fapt sau de drept, sau poate fi calificată sub forma dolului (eroare provocată de către un terţ).
Excepţii de la cerinţa erorii
1. Atunci când debitorul care si-a executat obligaţia pierde dovada care atestă această executare si este
obligat de creditor să-si execute din nou obligaţia. După ce acest debitor va găsi dovada plăţii, va putea cere
restituirea celei de a doua prestaţii efectuate pe temeiul plăţii nedatorate.
2. Situaţia contractelor nule absolut – chiar dacă partea care si-a executat obligaţia în temeiul unui contract
nul absolut cunoştea existenţa cauzei de nulitate, ea va putea obţine restituirea plăţii pe temeiul plăţii nedatorate.
 
Plata primită cu bună – credinţă de creditor
Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se
împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile
creanţei.
În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale
în drepturile creditorului plătit.
Obligaţiile accipiensului diferă după cum este de bună sau de rea - credinţă (ştie sau trebuia să ştie că ceea
ce a primit este un lucru nedatorat).
Accipiensul de bună-credinţă:
- restituie lucrul primit păstrând fructele acestuia; 
- dacă a înstrăinat lucrul primit, să restituie preţul;
- dacă lucrul primit este un bun individual determinat care a pierit în mod fortuit, accipiens este eliberat de
obligaţia de restituire.
Accipiensul de rea-credinţă: 
  - restituie lucrul si fructele acestuia; 
  - dacă a înstrăinat bunul, restituie valoarea bunului din momentul introducerii cererii de restituire; 
   - dacă bunul a pierit în mod fortuit, restituie valoarea acestuia din momentul introducerii cererii de restituire, cu o
singură excepţie, dacă lucrul ar fi pierit si la solvens. 
 
Obligaţiile lui solvens
Solvens trebuie să-i restituie lui accipiens toate cheltuielile necesare si utile pe care acesta le-a făcut asupra
bunului primit cu titlu de plată.
 
   Cine poate să ceară restituirea
             Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:
     - solvens;
     - creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice.
 
  Acţiunea în restituire
     Acţiunea în restituire este o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care solvensul a
cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.
 
Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate
            Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu există în următoarele cazuri:
•&νβσπ;cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor;
•&νβσπ;dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;
•&νβσπ;dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura îmbogăţirii sale;
•&νβσπ;când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar accipiensul a distrus cu bună –
credinţă titlul constatator al creanţei sale.
 
Restituirea plăţii anticipate
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când
plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii si plata făcută înainte de îndeplinirea
condiţiei suspensive.
 
Îmbogăţirea fără justă cauză
Noţiunea si reglementarea legală
Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit care presupune mărirea patrimoniului unei persoane pe
temeiul patrimoniului altei persoane care micşorează fără a exista un temei legitim al acestor modificări
patrimoniale. Într-o asemenea situaţie, cel al cărui patrimoniu este îmbogăţit, trebuie să restituie această valoare
persoanei sărăcite: dreptul persoanei sărăcite de a obţine o asemenea restituire se realizează prin intermediul
unei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză – actio de in rem verso.
Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art. 1345 -1348 Cod civil.
 
Îmbogăţirea justificată
Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
 din executarea unei obligaţii valabile;
 din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
 dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal si exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu
intenţia de a gratifica.
 
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză
Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în
măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale
îmbogăţiri.
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză sunt condiţii materiale si condiţii juridice
Condiţiile materiale
 mărirea unui patrimoniu prin creşterea activului patrimonial, diminuarea pasivului sau evitarea unor
pierderi sau acumulării de noi datorii;
 diminuarea unui alt patrimoniu prin pierderea unui bun sau prin efectuarea de cheltuieli care nu au fost
restituite;
 mărirea unui patrimoniu si micşorarea celuilalt trebuie să fie efectul unei clauze unice.
 
Condiţiile juridice
 absenţa unui temei legitim (cauze juste) a acestor modificări patrimoniale. Cauza justă care poate întemeia
mutaţia valorilor între două patrimonii poate fi orice izvor generator de drepturi si obligaţii, de ex. un contract, o
dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească; în condiţiile în care mutaţia patrimonială nu este întemeiată pe o
 asemenea cauză, ea este lipsită de justă cauză. În această instituţie, cauza este un izvor generator de drepturi si
obligaţii (causa eficiens, nu causa finalis, adică scop);
 inexistenţa oricărui alt mijloc juridic prin care sărăcitul să îsi acopere pierderea patrimonială suferită, adică
caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză.
 
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Îmbogăţirea fără justă cauză are ca efect obligaţia de restituire pe care o are cel îmbogăţit faţă de cel sărăcit
Pentru determinarea valorii care va fi restituită trebuie să se ţină cont de două limite:
1. Cel îmbogăţit nu poate fi obligat să restituie o valoarea mai mare decât cea cu care i s-a mărit
patrimoniul.
2. Cel sărăcit nu poate pretinde o valoare mai mare decât cea cu care i s-a diminuat patrimoniul.
Între aceste două valori, se alege valoarea cea mai mică.
 
Condiţiile şi întinderea restituirii
Potrivit art.1347 Cod civil, restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării
instanţei.
Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1.639 si următoarele Cod civil.
 Codul civil consacră Titlul VIII problemei restituirii prestaţiilor, reglementând cauzele restituirii, persoana
îndreptăţită la restituire, formele restituirii, cheltuielile restituirii.
Caracterul subsidiar
            Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune
pentru a obţine ceea ce îi este datorat.  

1. Condiţiile şi efectele gestiunii de afaceri.

2. Actele încheiate de gerant.
3. Condiţiile obligaţiei de restituire în materia plăţii nedatorate.
4. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză.

1. Constituie obligatie a gerantului:

a. sa continue gestiunea inceputa pana in momentul in care geratul, sau mostenitorii sai, vor putea sa o
preia;
b. in efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun posesor;
c. sa dea socoteala tertilor pentru operatiunile efectuate.
 
2. Utilitatea gestiunii de afaceri:
a. gestiunea de afaceri trebuie sa fie utila gerantului;
b. este apreciata in raport de momentul savarsirii operatiunii;
c. nu se mai poate aprecia asupra utilitatii daca ulterior savarsirii bunul este distrus dintr-un caz de forta
majora sau caz fortuit.
 
3. In cazul platii nedatorate, accipiensul de buna-credinta:
a. este obligat sa restituie lucrul, dar sa pastreze fructele, ca orice posesor de buna-credinta;
 b. daca lucrul a fost instrainat este indreptatit sa retina pretul primit;
c. daca lucrul a pierit in mod fortuit nu va fi liberat de obligatia de restituire.
 
4. In cazul imbogatirii fara justa cauza, pentru intentarea actiunii in restituire se cere:
a. sa existe un temei legal pentru marirea unui patrimoniu pe seama diminuarii patrimoniului altei
personae;
b. sa existe si un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite;
c. sa existe o legatura intre marirea si diminuarea unui patrimoniu, in sensul ca ambele operatiuni sa fie
efectul unei cauze unice.
 
1. Pentru a opera gestiunea de afaceri:
a. atât geratul, cât şi gerantul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu
b. gerantul trebuie să aibă capacitatea de a contracta
c. geratul trebuie să aibă cel puţin capacitate de exerciţiu restrânsă

– definirea conceptului de răspundere civilă;

– prezentarea funcţiilor răspunderii civile;
– cunoaşterea importanței juridice a delimitării răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă
contractuală;
– identificarea formelor de răspundere civilă delictuală
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia răspunderii pentru fapta proprie, din
perspectiva noului Cod civil.

- răspundere civilă, răspundere civilă contractuală, răspundere civilă delictuală, prejudiciu, faptă ilicită,
raport de cauzalitate, vinovăţie

RĂSPUNDEREA CIVILĂ (I) 

Răspunderea civilă delictuală

Caracterizare generală
Ca regulă, obligaţiile civile se nasc în temeiul voinţei părţilor. Totusi uneori, independent de voinţa
subiectelor de drept, în sarcina lor se nasc obligaţii ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii pe care le-au
săvârsit. Aceste fapte ilicite sunt alt izvor de obligaţii – acesta generează un raport de răspundere civilă delictuală.
Această formă de răspundere este instituită de art.1.349 Cod civil care are denumirea
marginală Răspunderea delictuală.
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune si să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane.
 (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind
obligat să le repare integral.
(3) In cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia,
de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum si de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.
Răspunderea civilă delictuală, ca formă a răspunderii civile, a răspunderii juridice si a răspunderii sociale, are
mai multe semnificaţii.
1. Raport juridic, pentru că desemnează raportul obligaţional care se naşte pe temeiul faptei ilicite cauzatoare
de prejudicii.
2. Obligaţia de reparare a prejudiciului produs.
Această situare a răspunderii civile delictuale în contextul răspunderii sociale este necesară pentru a înţelege
relaţia dintre sistemul normativ al unei societăţi si răspunderea care se naşte în momentul în care normele juridice
speciale sunt încălcate. Răspunderea în general apare la interferenţa dintre spaţiul de libertate al fiecărui individ si
elementele de constrângere socială concretizate în norme Răspunderea civilă are o configuraţie proprie şi se înfăţişează
ca o formă de sancţiune. Dacă răspunderea civilă este sancţiune, atunci şi răspunderea civilă delictuală este o formă
de sancţiune civilă,dar sancţiunile civile sunt mai numeroase. Nu trebuie confundată răspunderea civilă delictuală cu
pedeapsa civilă. Aceasta este aplicată în considerarea persoanei făptuitorului, deci are caracter intuitu personae, în timp
ce răspunderea civilă delictuală este angajată în considerarea patrimoniului făptuitorului. În concluzie, pedeapsa civilă
nu se transmite la moştenitori, în timp ce obligaţia de reparare a prejudiciului se transmite.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită
cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de
a repara prejudiciul.
 
Funcţiile răspunderii civile delictuale
 Funcţia educativ-preventivă
Instituţia juridică a răspunderii civile, în general, îndeplineşte o funcţie educativ-preventivă prin influenţa
pe care o are asupra conştiinţei oamenilor, asupra comportamentului acestora. Prin obligarea la repararea
prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită ori prin neîndeplinirea unor obligaţii contractuale l-a cauzat,
răspunderea civilă îndeplineşte un rol educativ actual. Totodată, în perspectivă, se previne săvârsirea delictelor civile
si neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în viitor. Acest rol de prevenire se realizează cu privire la persoanele în
culpă, dar si asupra altor persoane, în general, care devin conştiente de prejudiciul pe care l-ar cauza.
 Funcţia reparatorie
 Prin ignorarea normei de comportament, care obligă să nu se aducă prejudicii altor persoane, se
fundamentează obligaţia dezdaunarii, in care se concretizează răspunderea civilă. Prin obligarea autorului
prejudiciului, răspunderea civilă îsi îndeplineşte funcţia sa reparatorie, la nivel individual, al persoanelor implicate.
Totodată, se apără drepturile subiective ale persoanelor fizice ori juridice.
 
Delimitarea răspunderii civile delictuale faţă de răspunderea civilă contractuală
Răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală.
Răspunderea civilă delictuală are ca fundament o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, autorului faptei
revenindu-i obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa, a celui pentru care răspunde, a animalului ori
pentru ruina edificiului. Spre deosebire de răspunderea penală care intervine doar în cazul săvârşirii unei infracţiuni,
adică a unei fapte incriminate de legea penală, răspunderea delictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită ce a
cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuală rezultă din nerespectarea clauzelor une iconvenţii, prejudiciul fiind
cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.
Asemănări şi deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea contractuală:
Asemănări
Răspundera civilă contractuală şi cea delictuală au o esenţă comună, care rezultă din finalitatea lor
comună, care este aceea de reparare integrală a prejudiciului cauzat. Deşi alcătuiesc împreună o instituţie comună,
aceea a răspunderii civile, este totuşi necesar să observăm şi existenţa anumitor trăsături care individualizează
răspuderea contractuală faţă de cea delictuală şi care au o anumită importanţă practică.
 Deosebiri
Principalele deosebiri sunt următoarele:
 domeniul de aplicare - răspunderea delictuală intevine în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat unei
persoane prin încălcarea unei obligaţii legale cu caracter general, care incumbă tuturor, în timp ce răspunderea
 contractuală intevine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a neexecutării obligaţiilor
contractuale de către debitorul său.
 proba culpei- în cazul majorităţii cazurilor de răspundere civilă delictuală, victima trebuie să facă dovada
culpei autorului, chiar dacă această dovadă se face prin intermediul prezumţiilor simple legate de celelalte elemente
dovedite ale răspunderii; dimpotrivă, în cazul obligaţiilor de rezultat de sorginte contractuală, culpa autorului
prejudiciului este prezumată relativ ca urmare a neajungerii la rezultatul scontat prin contract.
 întinderea reparaţiei - în cazul răspunderii civile delictuale, întinderea reparaţiei se stabileşte în funcţie de
cuantumul prejudiciilor directe, previzibile şi imprevizibile; în cazul răspunderii contractuale, prejudiciile
imprevizibile nu pot face obiectul reparaţiei decât dacă debitorul se face vinovat de dol în neexecutarea obligaţiilor
contractuale;
 în materie delictuală, dacă prejudiciul este cauzat de două sau mai multe persoane, acestea sunt obligate la
reparaţie în mod solidar; în materie contractuală, solidaritatea nu se prezumă ci trebuie stipulată expres pentru a
opera, răspunderea fiind divizibilă în funcţie de numărul debitorilor;
 capacitatea de a răspunde - în materie delictuală răspund toate persoanele despre care se dovedeşte că au
acţionat cu discernământ; în materie contractuală, capacitatea de a răspunde se suprapune peste capacitatea de
exerciţiu, care se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, având în vedere că pentru antrenarea răspunderii civile
contractuale, fapta ilicită trebuie să constea în neîndeplinirea obligaţiilor asumate printr-un contract valabil încheiat.
 prescripţia dreptului la acţiune - în materie delictuală este de 3 ani, în timp ce în materie contractuală
există termene speciale de prescripţie.
 convenţiile de nerăspundere intervenite înainte de săvârşirea faptei ilicite sunt de regulă lovite de nulitate în
materie delictuală; în materie contractuală clauzele de nerăspundere sunt valabile în anumite limite.
 
Formele răspunderii civile delictuale
Codul civil reglementează trei forme de răspundere civilă delictuală: răspunderea pentru prejudiciul cauzat
prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia si răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de animale, de lucruri si de ruina edificiului.
Astfel, în funcţie de situaţiile a căror rezolvare cer aplicarea răspunderii civile delictuale, aceasta este de
mai multe feluri:
a) răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 Cod civil);
b) răspunderea pentru fapta altei persoane, care, la rândul ei, este de două feluri:
•&νβσπ;răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 Cod civil);
•&νβσπ;răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil).
c) răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale, care estee de trei feluri:
•&νβσπ;răspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1375 Cod civil);
•&νβσπ;răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 Cod civil);
•&νβσπ;răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 Cod civil).
Pentru a determina care dintre aceste feluri ale răspunderii civile delictuale se aplică anumitei situaţii de
fapt create prin săvârsirea unui delict civil, este necesar să se verifice întrunirea în situaţia de fapt respectivă a
tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa răspunderii civile delictuale.
Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, constituie, în acelasi timp, şi condiţii generale ale răspunderii
civile delictuale.
Pentru existenţa celorlalte feluri ale răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea atât a condiţiilor
generale, cât şi a unor condiţii specifice.
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este o formă a răspunderii juridice, aceasta din
urmă fiind, la rândul său, o parte componentă a răspunderii sociale.
a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie - Art. 1357 Cod civil, coroborat cu art. 1349
alin. (1) şi (2) consacră regula de principiu potrivit căreia obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o
faptă ilicită, săvârsită cu vinovăţie, se naşte direct si nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Principiul răspunderii pentru prejudiciul
cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori, insuficient, în măsura în care autorul său este o persoană care nu
răspunde delictual sau are o solvabilitate discutabilă. În asemenea ipoteze, victima riscă să nu obţină reparaţia la care
de altfel ar avea dreptul. De aceea, în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru
fapta proprie, în unele cazuri, si o răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât autorul faptei
prejudiciabile.
 Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se explică prin existenţa
unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile si persoana chemată de lege să răspundă pentru repararea
acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a
persoanei răspunzătoare.
Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de ocrotire a intereselor victimei;
uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la răspunderea pentru fapta proprie si se angajează numai în raporturile
dintre persoana răspunzătoare si victima prejudiciului. Aşa se explică existenţa în anumite condiţii a dreptului de
regres al persoanei răspunzătoare împotriva autorului faptei ilicite si prejudiciabile.
Codul civil reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia:
- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372 Cod civil);
- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 Cod civil).
c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau prin ruina edificiului. Viaţa socială a
dovedit că o persoană poate să sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat, fără fapta omului, de un lucru, animal sau de
ruina unui edificiu. Dacă am aplica normele obişnuite ale răspunderii civile, în asemenea cazuri, neputându-se
dovedi că la originea prejudiciului este fapta unei persoane, victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea
povara acelui prejudiciu. Aşa se explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor prejudiciaţi, legea civilă a
instituit răspunderea pentru animale, lucruri si ruina edificiului. Este vorba de o răspundere directă a celui care are
paza juridică a animalului, lucrului sau este, după caz, proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul.
 
Răspunderea pentru fapta proprie
Răspunderea civilă pentru fapta proprie se angajează atunci când sunt întrunite , cumulativ, următoarele
condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei.
Art. 1.357 Cod civil instituie condiţiile răspunderii:
1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârsită cu vinovăţie, este obligat să îl apere.
2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Potrivit art.1.358. Cod civil, pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs
prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum si, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un
profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Codul civil reglementează în art.1.359 repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes stabilind că
autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat si când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes
altuia, dacă interesul este legitim, serios si, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.
 Pentru existenţa responsabilităţii în cadrul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie trebuie să se stabilească
pe lângă prejudiciul material suferit de victimă, culpa celui care a săvârsit-o si existenţa raportului de cauzalitate
între prejudiciu si culpă.
 Astfel că, pentru a se putea imputa o culpă celui ce a săvârsit fapta cauzatoare de prejudiciu, este necesar ca autorul
ei să fi avut discernământ, adică să fi fost capabil de asi da seama de fapta săvârsită si de urmările ei.
 
Prejudiciul 
Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit de o anumită
persoană ca urmare a faptei ilicite săvîrsită de o altă persoană (autorul faptei ilicite), ori ca urmare a faptei unui
animal sau lucru pentru care este ţinută a răspunde o anumită persoană.
Fiind o consecinţă a încălcării drepturilor sau intereselor patrimoniale si/sau extrapatrimoniale, prejudiciul
este una din condiţiile generale esenţiale ale răspunderii civile. Orice faptă a unei persoane săvârsită cu intenţie sau
din culpă are relevanţă din punct de vedere al dreptului civil, numai dacă a produs o daună, adică un prejudiciu.
În lipsa acestuia oricât de gravă ar fi fapta aceasta, scapă de sub incidenţa responsabilităţii civile. Astfel
dacă fapta prejudiciabilă întruneşte condiţiile legale pentru a fi considerată infracţiune, acesteia îi sunt aplicabile
prevederile codului de procedură penală
În legătură cu noţiunea de prejudiciu se impune a preciza că ceea ce trebuie reparat este nu numai
prejudiciul actual si cert produs la data când a avut loc fapta ilicită, ci si acela care se prezintă ca o prelungire
neîndoielnică si directă a prejudiciului iniţial.
Pentru a se justifica acordarea despăgubirii care să reprezinte reparaţia integrală este esenţial ca prejudiciul
să fie generat de aceeasi faptă si să aibă încă de atunci acelasi caracter de certitudine.
La stabilirea despăgubirii urmează a se avea în vedere nu numai situaţia existentă la data când s-a produs
fapta culpabilă, ci si consecinţele mai îndepărtate pe care le va produce în viitor. Cu menţiunea că, consecinţele
viitoare trebuie să fie legate cauzal de fapta ilicită. De asemenea, pentru a fi supus reaparării sub acest aspect,
prejudiciul trebuie să fie cert, adică să existe siguranţa că se va produce si să existe elemente îndestulătoare pentru a-
i determina extinderea.
 
Prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral
În doctrină, plecând de la natura intrisecă a prejudiciilor, se face diferenţa între prejudiciul patrimonial si
prejudiciul nepatrimonial.
Prejudiciul patrimonial se răsfrânge asupra patrimoniului persoanei, cu menţiunea că despăgubirea care se
acordă în cazul răspunderii civile delictuale este întotdeauna patrimonială. Fie că această despăgubire constă într-o
reparare în natură a pagubei suferite, fie că ea constă în echivalentul bănesc al acestei pagube. Natura economică si
posibilitatea evaluării băneşti este de esenţa acestor pagube, cum sunt spre exemplu degradarea sau distrugerea unor
bunuri, etc.
Prejudiciul nepatrimonial constă în atingerea suferită de parte vătămată în urma nesocotirii, contestării
sau încălcării drepturilor subiective sau intereselor extrapatrimoniale recunoscute de lege, atingere inestimabilă, de
natură neeconomică ce rezultă din delicte sau din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
asumate contractual.
În doctrină termenul de prejudiciu nepatrimonial se regăseşte în expresiile prejudiciu moral, prejudiciu
personal nepatrimonial ori daună morală.
În literatura de specialitate denumirea de prejudiciu nepatrimonial este preferabilă ştiinţific aceleia de daune
morale, deoarece cuprinde toate prejudiciile de natură neeconomică, adică atât cele care rezultă din atingerile unor
valori morale, cât si cele care rezultă din atingerilr unor valori si drepturi subiective fără legătură cu morala.
Majoritatea preocupărilor doctrinale cu privire la prejudiciul nepatrimonial au inclus si problema si
problema clasificărilor acestora.
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia comunitară europeană referitoare la repararea
daunelor morale, a determinat concluzia ca o atare despăgubire de compensare sau satisfacţie a victimei, să fie
recunoscută, exclusive, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei, libertăţii persoanei, a
acelora prin care s-au adus atingeri grave personalităţii umane şi a raporturilor de familie.
Astfel distingem între:
- prejudiciile nepatrimoniale cauzate personalităţii fizice (leziuni fizice, boli, infirmităţii, etc)
- prejudiciile nepatrimoniale cauzate personalităţii afective (suferinţele de natură psihică determinate de
ruperea intempestivă a logodnei, moartea unei rude sau persoane apropiate, etc)
- prejudiciile nepatrimoniale aduse personalităţii sociale, consecutive atingerii onoarei, reputaţiei,
demnităţii, vieţii private, drepturilor nepatrimoniale de autor.
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare care se produce dintr-o dată sau într-un interval de
timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să fie prevăzut la momentul săvârsirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut să fie prevăzut la momentul săvârsirii faptei
ilicite.
 
Condiţiile reparării prejudiciului
Pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite cumulativ două condiţii: să fie cert si
să nu fi fost reparat încă.
1. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei cât şi al
întinderii sale.
Prejudiciul actual este prin ipoteză un prejudiciu cert, cu alte cuvinte este vorba despre prejudiciu deja
produs la data când se pretinde repararea lui (de exemplu, îngrijirea sănătăţii după accident).
Probleme speciale apar în privinţa prejudiciului viitor, care deşi nu s-a produs încă este sigur că se va
produce în viitor, el fiind astfel susceptibil de evaluare. Un exemplu în acest sens îl constituie diminuarea în viitor a
veniturilor victimei datorită reducerii capacităţii sale de muncă. În această situaţie se consideră că este îndeplinită
condiţia certitudinii prejudiciului, întrucât este sigură atât apariţia acestui prejudiciu cât şi posibilitatea de a fi
determinat.
Prejudiciul viitor care este cert nu se confundă cu prejudiciul eventual definit ca fiind acel prejudiciu viitor
care nu este sigur sub aspectul existenţei şi sub aspectul determinării întinderii sale. Acest prejudiciu eventual este
lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri. Un exemplu de prejudiciu eventual este
prejudiciul invocat de părintele victimei care la data decesului acesteia nu întrunea condiţiile pentru primirea unei
pensii de întreţinere. Astfel, simpla împrejurare invocată de părinte că în viitor s-ar putea afla, din diferite motive, în
 incapacitatea de a munci, cu dreptul de a pretinde pensia de întreţinere, reprezintă o simplă eventualitate care nu
poate justifica acordarea actuală a despăgubirilor.
 2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
 Pornind de la ideea că repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale are drept scop să înlăture integral
efectele faptei ilicite, aceasta nu trebuie să constituie o sursă de dobîndire a unor venituri suplimentare faţă de
paguba suferită. Regula este că cel care a săvârsit fapta ilicită trebuie să acopere prejudiciile cauzate.
 Există însă şi situaţii de excepţie în care victima a primit despăgubiri ori a beneficiat de prestaţii din partea altei
persoane decât autorul faptei şi astfel a recuperat total sau parţial prejudiciul cauzat, respectiv:
 &νβσπ;în cazul în care victima primeşte o pensie de invaliditate sau o pensie de urmaş, acordată de asigurările sociale în
vederea reparării prejudiciului, ea este îndreptăţită să intenteze o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva autorului faptei
ilicite sau a celui ce răspunde pentru aceasta numai pentru diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită prin plata pensiei (art.
1393 alin. (1) Cod civil);
 în cazul în care, în urma faptei ilicite, victima primeşte o indemnizaţie de asigurare, trebuie să se ţină cont de natura
asigurării, după cum urmează:
 dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de persoane, indemnizaţia de asigurare
primită de victimă de la asigurător poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, cel chemat să răspundă
pentru prejudiciul cauzat, deoarece asigurarea de persoane reprezintă o modalitate de economisire, neavând caracter de
despăgubire (art. 2236 alin. (1) Cod civil);
 dacă victima are calitatea de persoană asigurată şi este vorba de o asigurare de bunuri, indemnizaţia de asigurare nu se
cumulează cu despăgubirile datorate victimei de către autor, cel care răspunde, acesta din urmă putând fi obligat să plătească
victimei doar diferenţa dintre prejudiciul suferit de victimă şi indemnizaţia de asigurare. În această situaţie asigurătorul, în
limitele indemnizaţiei plătite, se subrogă în toate drepturile asiguratului împotriva celui răspunzător de producerea prejudiciului,
deoarece asigurarea de bunuri este concepută pentru repararea prejudiciului, având caracter indemnizator;
 dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat,fiind vorba despre asigurarea de răspundere civilă facultativă sau
obligatorie, asigurătorul poate fi obligat să plătească despăgubiri victimei, caz în care aceasta din urmă îl poate acţiona pe autorul
faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă între prejudiciul suferit şi suma pe care a primit-o de la asigurător. În acest caz
regresul asigurătorului împotriva asiguratului este limitat la cazurile limitativ prevăzute de lege;
 în alte cazuri în care, după săvârşirea faptei ilicite, victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană,
urmează a se examina scopul ce stă la baza acestei prestaţii, în funcţie de care se va stabili dacă există sau nu dreptul
victimei de a solicita despăgubiri de la autorul faptei ilicite. Astfel, acest drept există ori de câte ori prestaţia
efectuată de terţ are natura unui ajutor acordat victimei. Dacă însă terţul a înţeles să plătească în locul autorului
faptei ilicite victima îl va putea acţiona pe autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferenţă dintre prejudiciul
suferit şi suma plătită de terţ.
 
 Principiile reparării prejudiciului
 În doctrină sunt recunoscute trei reguli fundamentale, atunci când se procedează la stabilirea efectivă a despăgubirii
în vederea reparării daunelor suferite de victimă.
a) Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională;
b) Principiul reparării integrale a prejudiciului;
c) Principiul reparării în natură a prejudiciului;
 
Principiul posibilităţii reparării prejudiciului pe cale convenţională
 Răspunderea civilă delictuală a autorului faptei ilicite se poate concretiza într-o obligaţie de despăgubire fixată pe
cale convenţională. Astfel că nimic nu se opune ca între victimă si autorul prejudiciului să se încheie o convenţie
prin care să se stabilească atât întinderea despăgubiri cât si modalitatea de achitare a acesteia.
 Principiul reparării integrale a prejudiciului.
 Autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens) cât si beneficiul
nerealizat de victimă (lucrum cessans) pentru ca astfel victima să fie repusă, pe cât este posibil, în situaţia
anterioară.
 Rezultă că este supusă reparării nu doar paguba efectivă ci si câştigul nerealizat, dacă această nerealizare a fost
cauzată de săvârsirea faptei ilicite.
 Se execută repararea nu doar a prejudiciului previzibil ci şi a prejudiciului neprevizibil, adică a daunelor a cărei
faptă autorul nu ar fi fost în măsură să o anticipeze la data săvârsirii faptei ilicite. Prejudiciul trebuie reparat în
integralitatea sa, indiferent de forma sau gradul de vinovăţie.
 Principiul reparării în natură a prejudiciului.
 În principiu, repararea prejudiciului trebuie să se facă în natură, iar când aceasta nu este posibilă, repararea se face
prin echivalent sub forma acordării de despăgubiri.
 În toate cazurile despăgubirea trebuie stabilită, nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul efectiv suferit de cel
păgubit.
 Materia răspunderii civile delictuale cunoaşte o aplicaţie în fapt mai restrânsă a acestui principiu. În ceea ce priveşte
prejudiciul moral repararea în natură este de neconceput. Există situaţii în care chiar si prejudiciul patrimonial nu
oferă deseori decît posibilitatea acoperirii prin despăgubiri.
 
  Repararea prin echivalent a prejudiciului
  În situaţia în care repararea în natură nu este posibilă, repararea se face prin echivalent sub forma acordării de
despăgubiri.
 Repararea prin echivalent se face fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestaţii periodice
succesive cu caracter viager sau temporar, aceasta stabilindu-se ţinând seama de interesele părţilor care reclamă
despăgubirea, dar şi de posibilităţile autorului prejudiciului.
 În situaţia în care după acordarea despăgubirilor stabilite conform hotărârii judecătoreşti se face dovada unor noi
prejudicii având drept cauză aceeasi faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare fără a se putea invoca
autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare pronunţate.
 În toate situaţiile, atunci când este vorba de prejudicii constând în deterioarea ori distrugerea unui bun, la evaluarea
despăgubirilor urmează a se ţine seama de starea de uzură a bunului, existentă la data prejudiciului.
 Victima are posibilitatea, pentru o deplină reparare a prejudiciului prin echivalent, de a solicita autorului faptei
ilicite nu numai plata echivalentului pagubei ci şi plata dobânzilor legale aferente acestei sume până în momentul
achitării ei complete.
 Stabilirea prejudiciilor în caz de vătămare a sănătăţii comportă soluţii diferite în funcţie de situaţia în care vătămarea
sănătăţii nu a avut consecinţe de durată şi respectiv dacă vătămarea sănătăţii ori a integrităţii corporale a avut drept
urmare pierderea ori reducerea capacităţii de muncă.
 Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este guvernată de prevederile art. 1.387 Cod civil care prevede că în
caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile
art. 1.388 si 1.389 Cod civil, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care
este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta,
despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, după caz, cheltuielile determinate de sporirea
nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.
 În situaţia în care vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale are efecte de scurtă durată, în principiu, despăgubirile
se acordă sub forma unor despăgubiri globale, luându-se în calcul pentru determinarea reparaţiei, cheltuielile făcute
pentru vindecare, la care se pot adăuga diferenţa dintre veniturile obţinute şi sumele primite pe durata concediului
medical, ori câştigurile de care victima a fost lipsită pe această perioadă.
  Atunci când vătămarea sănătăţii are ca efect pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă, soluţiile diferă după
cum victima era majoră ori minor, respectiv dacă era sau nu încadrată în muncă.
 În situaţia în care s-a pierdut sau s-a diminuat capacitatea de muncă a victimei, încadrată în muncă la acea dată, cu
consecinţa reducerii veniturilor sale, despăgubirea va cuprinde diferenţa dintre veniturile efectiv încasate anterior
comiterii faptei ilicite şi veniturile ulterioare cum ar fi pensia de la asigurările sociale, inclusiv pensia suplimentară.
În acest caz termenul de prescripţie a acţiunii începe să curgă de la data stabilirii pensiei, şi nu de la data producerii
prejudiciului.
 În cazul în care integritatea corporală şi chiar capacitatea de muncă ale victimei au fost afectate, dar veniturile ei nu
s-au micşorat, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri pentru efortul suplimentar pe care trebuie să-l facă pentru a
compensa incapacitatea de muncă provocată de autorul faptei ilicite.
 Cuantumul despăgubirilor civile se poate modifica ulterior pe calea unei acţiuni civile raparatorii, fie prin majorare,
fie prin micşorare ori sistare.
 Atunci când victima majoră, nu era neîncadrată în muncă la data cauzării faptului ilicit prin care i s-a diminuat
capacitatea de muncă, întinderea prejudiciului se stabileşte după un criteriu concret, ţinându-se seama de
împrejurările de fapt si situaţia personală a acesteia.
 În situaţia în care victima era minoră, neîncadrată în muncă, stabilirea despăgubirilor se face ţinându-se cont de
toate împrejurările de fapt, de situaţia concretă a acesteia, de îngrijirile pe care trebuia să le primească, precum şi de
efortul suplimentar fizic si psihic pe care victima va fi nevoită să-l depună pentru dobândirea unei calificării
adecvate stării sale de sănătate.
 În cazul în care prin fapta ilicită s-a cauzat moartea unei persoane, se pune problema, sub aspectele care interesează
răspunderea civilă delictuală, a reparării prejudiciilor patrimoniale suferite de persoanele apropiate defunctului.
 Mai întâi de toate, este de reţinut obligaţia autorului faptei ilicite de a repara prejudiciile care au rezultat din plata
cheltuielilor medicale si a cheltuielilor de înmormântare, indiferent dacă aceste cheltuieli au fost făcute persoane
aflate în întreţinerea victimei ori de alte persoane. Acest fapt este prevăzut de art. 1.392 Cod civil care prevede că cel
care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are
dreptul la restituirea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
 În ceea ce priveşte despăgubirile acordate persoanelor apropiate defunctului, trebuie făcută distincţia între
persoanele care au dreptul la pensia de urmaş din partea asigurărilor sociale sau nu au acest drept.
 În situaţia în care cei îndreptăţiţi la despăgubire au dreptul la pensie de urmaş, ei trebuie să se adreseze mai întâi
asigurărilor sociale pentru stabilirea pensiei şi numai dacă pensia nu acoperă integral prejudiciul se pot adresa
instanţei de judecată.
 Ca modalitate de plată a despăgubirilor cuvenite celor aflaţi în întreţinerea victimei, de regulă, plata se face eşalonat,
în rate lunare şi nu sub forma unei sume globale. Referitor la cuantumul prestaţiei lunare la care poate fi obligat
autorul prejudiciului, această prestaţie constituie o despăgubire şi nu o pensie de întreţinere, astfel că autorul
prejudiciului indiferent de propria sa situaţie materială urmează să acopere prestaţiile pe care le plătea victima,
prestaţii de care urmaşii acesteia au fost lipsiţi.
 Atât în cazul vătămării integrităţii corporale şi a sănătăţii, cât şi în cazul cauzării morţii unei persoane prin fapta
ilicită, despăgubirea poate îmbrăca fie forma unei sume globale, fie forma unei prestaţii periodice.
 În legătură cu obligarea autorului prejudiciului la plata unei prestaţii periodice, în sens juridic se pune problema
fluctuaţiilor valorii monedei naţionale, problemă ce se poate rezolva în două moduri:
 - prin pronunţarea unei hotărâri în care instanţa de judecată să prevadă ea însăşi un mod de indexare a sumei ce se
cuvine victimei cu titlu de prestaţie periodică;
 - prin intervenţia legiuitorului, care să reglementeze expres o modalitate de indexare automată a acestor prestaţii
periodice.
 
  Fapta ilicită
 Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca
prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită.
 Ca element al răspunderii civile delictuale fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care încălcându-se
normele dreptului obictiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.
 Principiul de drept obiectiv care este încălcat, este acela că nimănui nu-i este permis să aducă prin fapta sa vreo
vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective ale acesteia.
 Răspunderea civilă delictuală în cazul producerii unei fapte ilicite este angajată nu numai atunci când s-a adus
atingere unui drept subiectiv, dar şi atunci când au fost prejudiciate anumite interese ale anumitor persoane.
 În apreciarea caracterului ilicit al faptei se au în vedere atât normele juridice ci şi cele de convieţuire socială în
măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însusi conţinutul, limitele şi modul de
exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
 Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite sunt următoarele:
 - caracterul obiectiv, în sensul că este o manifestare exterioară a unei atitudini de conştiinţă si voinţă a unei
anumite persoane;
 Ca fapt obiectiv al realităţii, acţiunea umană este un act conştient. Aceasta este caracteristica cea mai importantă a
acţiunii ca modalitate a conduitei ilicite. O acţiune inconştientă – comisă de o prsoană lipsită de uzul raţiunii sau
declanşarea unei energii naturale ori animale, atunci când nu se datorează unei acţiuni umane, nu are relevanţă
juridică, nu este un act ilicit.
 - caracterul culpabil al faptei, respectiv atitudinea subiectivă, psihică, a persoanei faţă de fapta sa, faţă de propriul
comportament exteriorizat, prin referire la care trebuie să se aprecieze conduita umană ca ilicită.
 Nu se poate concepe existenţa unei fapte care, în mod obiectiv, să apară ca fiind o faptă ilicită, dar care sub aspect
subiectiv, să fi fost săvârsită fără vinovăţie din partea autorului său.
 Astfel, există ipoteza în care, desi există fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea nu este angajată întrucât,
sub aspectuv laturii subiective fapta a fost săvârsită fără vinovăţie, de exemplu: o faptă cauzatoare de prejudicii
săvârsită sub imperiul forţeie majore, ori fapta săvârsită de o persoană lipsită de discernământ.
 - este un act reprobabil din punct de vedere special, juridic si moral.
 Orice conduită ilicită, indiferent de natura ei are un caracter antisocial, deoarece prin ea se lezează drepturi
subiective, bunuri, interese sau valori în a căror protegiuire si conservare este interesată întreaga colectivitate umană.
 Pe de altă parte, nu orice acţiune conştientă este şi un act ilicit, ci numai acela prin care se încalcă drepturi legal
recunoscute, sau se nesocotesc obligaţii juridice. De aceea se poate afirma că acţiunea ilicită întotdeauna este
corelată de o normă juridică prohibitivă prin care se interzice ceva.
 Toate faptele ilicite sunt contrare si normelor moralei, ele reprezintă atât încălcări ale ordinii de drept, cât si ale
moralei.
 Realizarea conduitei ilicite se poate înfăptui fie prin comiterea unui fapt prohibit, printr-o acţiune, fie prin omiterea
săvârsirii unui fapt prescris ca obligatoriu de lege, adică printr-o inacţiune.
 Orice faptă comisivă care întruneşte condiţiile ilicitului constituie o faptă ilicită. Este deopotrivă faptă ilicită nu
numai acţiunea, dar şi omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei activităţi, ori neluarea unei măsuri, atunci
când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
  
 Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei
 Există anumite situaţii în care deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată,
deoarece este înlăturat caracterul ilicit al faptei.
 Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii sunt:
 a) legitima apărare
 b) starea de necesitate
 c) îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului
 d) exercitarea unui drept subiectiv
 e) consimţământul victimei
 Legitima apărare. În doctrină a fost definită ca fiind fapta săvârsită în scop de apărare a vieţii, a integrităţii
corporale, a sănătăţii, libertăţii, onoarei sau a bunurilor, fie ale celui care se apără, fie ale altuia sau a unui interes
obştesc, împotriva atacului ilicit al unei alte perosane, fapta de apărare prin care se pricinuieşte agresorului o pagubă.
Potrivit art.19 alin 2 din noul Cod penal, este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac metzerial, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau
un interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului.
 O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârsită în următoarele condţii:
 - exista un atac material, direct, imediat si injust împotriva persoanei care comite fapta;
 - atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;
 - atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală, drepturile celui atacat ori interesul public;
 - apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.
 Săvârşirea faptei ilicite în legitimă apărare o lipseşte de caracter ilicit, astfel că nu mai poate fi angajată răspunderea
civilă delictuală.
Potrivit art.1360 Cod civil, nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului
un prejudiciu. Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit
o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.
 Starea de necesitate este definită în art.20 alin.(2) din noul Cod penal ca fiind o cauză care înlătură infracţiunea,
adică înlătură caracterul penal al unei fapte săvârşită în anumite împrejurări.
  Ca element exonerator de răspundere starea de necesitate presupune că fapta a fost săvârsită pentru a salva de la un
pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat, viaţa, integritatea corporală, sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun
important al său ori al altuia sau în interes public.
  În acest sens, art.1361 Cod civil dispune că cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile
altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare
prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.
 Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, ori a ordinului superiorului– fapta ilicită nu va declanşa
răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârsită în îndeplinirea unei activităţi impuse ori
permise de lege sau a ordinului superiorului de răspundere.
 Conform art.1364 Cod civil, îndeplinirea unei activităţi ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează
pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.
 Executarea ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost emis de organul competent; emiterea
ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este vadit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al
ordinului nu este ilicit.
 Exercitarea unui drept subiectiv, înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de către o persoană a
prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei alte persoane.
 Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie
să desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub
sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut si actual, legitim si juridic
protejat, în acord cu interesul obştesc si cu normele de convieţuire socială.
 Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două principii:
 1) dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne, respectiv potrivit scopului economic si social
în vederea căruia este recunoscut de lege;
 2) dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna-credinţă.
 Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a titularului pentru
prejudiciile pe care le-a cauzat.
 În dreptul civil, abuzul de drept este reglementat în art. 15 Cod civil care prevede că niciun drept nu poate fi
exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul orin într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei –credinţe.
 Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării
finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.
 Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor
pentru prejudiciul de natura patrimonială sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.
 Consimţământul victimei, reprezintă o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima
prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârsirea faptei, ca autorul acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi
exista posibilitatea producerii unei pagube.
 Rezultă că victima si-a dat consimţământul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârsirea unei fapte, la desfăşurarea
unei activităţi care potenţial ar fi de natură să-i producă o pagubă; victima si-a asumat deci riscul unei activităţi
săvârsite de altcineva si care ar putea-o prejudicia. Consimţământul este dat anterior săvârsirii faptei.
  Problema consimţământului victimei este rezolvată legislativ prin art.22 alin.(1) din noul Cod penal care prevede că
este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea
să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol. Conform alin.(2), consimţământul persoanei
vătămate nu produce efecte în cazul infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia.
 
 Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită si prejudiciu
 Pentru orice formă de răspundere delictuală, inclusiv pentru răspunderea întemeiată pe fapta proprie este esenţială
existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu. Astfel, pentru a fi angajată răspunderea unei
persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită si un prejudiciu suferit de o altă persoană, ci este necesar ca între
acestea să fie un raport de cauzalitate în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.
  Codul civil impune această cerinţă prin art. 1.357 alin. (1) care prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită săvârsită cu vinovăţie, este obligat să îl repare”. În unele situaţii raportul de cauzalitate dintre
fapta ilicită si prejudiciu poate fi stabilit cu uşurinţă. Un exemplu în acest sens este stabilirea acestui raport între
fapta persoanei care a furat un lucru si paguba suferită de persoana al cărei lucru a fost furat.
 Alteori acest demers al identificării raportului de cauzalitate este anevoios, deoarece presupune în esenţă stabilirea
dacă o anumită faptă ilicită a generat un anumit prejudiciu.
 S-a observant că cel chemat să examineze raportul de cauzalitate trebuie să pornească de la premisa caracterului
obiectiv al acestuia si să desprindă acele fapte umane anterioare prejudiciului, care au determinat în mai mare sau
mică măsură paguba.
 
 Vinovăţia
 Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu, nu este îndeajuns să fi existat o
faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă
autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârsit-o, deci cu vinovăţie.
 Când se analizează vina celui care a cauzat prejudiciul se au în vedere latura subiectivă a faptei, atitudinea
subiectivă pe care autorul ei a avut-o faţă de faptă si de urmările acestea, la momentul la care a săvârsit-o. Sub aspect
terminologic latura subiectivă a faptei ilicite, ca element al răspunderii juridice, în general este exprimată în mod
diferit, în deosebitele ramuri ale dreptului. Astfel această latură este exprimată prin termenul de vinovăţie atât în
dreptul penal cât si în materia răspunderii disciplinare. În dreptul civil latura subiectivă a faptei este exprimată prin
termenul de culpă, cu menţiunea că, în cazuri mai rare este folosit termenul de greşeală.
 Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârsirii faptei ilicite sau mai exact, la
momentul imediat anterior săvârsirii acesteia, faţă de faptă si urmările acesteia.
 Vinovăţia presupune un factor intelectiv de conştiinţă, adică un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă, a
semnificaţiei sociale a faptelor si urmărilor lor precum si un factor volitiv de voinţă, concretizat în actul psihic de
deliberare si decizie cu privire la comportamentul pe care autorul urmează să-l adopte. 
 Răspunderea presupune, aşadar, săvârsirea fapteu cu vinovăţie, lipsa acesteia, înlătură răspunderea chiar dacă fapta
a fost săvârsită si prin ea a fost cauzat un prejudiciu.
 Întemeierea răspunderii pe vinovăţia autorului constituie unul dintre fundamentele importante ale răspunderii
juridice, respectiv, deci, si ale răspunderii civile delictuale.
 Aplicarea răspunderii numai în cazul comiterii faptei cu vinovăţie, constituie o necesitate socială, în caz contrar
răspunderea ar fi lipsită de latura educativă.
 În mod excepţional este posibil ca în unele situaţii să prevaleze funcţia reparatorie a răspunderii civile si stabilirea
obligaţiei de reparare să fie posibilă chiar în lipsa elementului vinovăţie. Un exemplu în acest sensar fi răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri ori răspunderea pentru fapte proprii ale unor persoane care au
acţionat fără discernământul faptelor lor.
 Atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta si de urmările acesteia, presupune aşa cum am menţionat mai sus doi
factori:
 - factorul intelectiv
 - factorul volitiv
 
 Factorul intelectiv
 Presupune un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor si a urmărilor acestora.
 Această condiţie este legată de următoarele aspecte:
 - gradul de dezvoltare a puterii de cunoaştere umană în general, respectiv gradul de dezvoltare a ştiinţei la un
moment dat care să permită înţelegerea fenomenelor a legalităţilor acestora, a raporturilor obiective de cauzalitate
dintre diferitele fenomene a posibilităţilor de preântâmpinarea unor efecte negative;
 - determinarea puterii de cunoaştere în concret, a subiectului care acţionează si anume, dacă acest subiect a avut
posibilitatea (dacă trebuia si putea) să cunoască semnificaţia socială a faptelor sale si a urmărilor acestora;
 - separată de problema gradului de cunoaştere este problema persoanelor lipsite de discernământ.
 Lipsa discernământului este sinonimă cu absenţa factorului intelectiv si anume cu lipsa vinovăţiei.
 
 Factorul volitiv
 Presupune întotdeauna libertatea de deliberare si de decizie din partea autorului faptei. Lipsa acestei libertăţi are
drept consecinţă lipsa vinovăţiei.
 În concluzie vinovăţia implică o atitudine de conştiinţă faţă de faptă si de urmările acesteia si un act de voinţă, sub
impulsul căruia este realizată fapta; conştiinţa creează cauzalitatea psihică, iar voinţa declanşează cauzalitatea fizică
a faptei.
 Formele vinovăţiei civile:
 Conform art.16, art.1358 şi art.1371 din Cod civil, formele pe care le îmbracă vinovăţia sunt intenţia şi culpa.
 Intenţia are două modalităţi: 
- intenţie directă;  
- intenţie indirectă.   
 La rândul ei, culpa  are două modalităţi:  
- culpa cu prevedere;  
- culpa fară prevedere.  
 Intenţia directă există atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale si urmăreşte producerea lui.  
Intenţia indirectă există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu îl urmăreşte, acceptă
posibilitatea produceriiacestui rezultat. 
 Culpa cu prevedere sau temeritatea ori imprudenţa există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu
îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce. 
 Culpa fără prevedere sau neştiinţă ori neglijenţă există atunci când autorul faptei nu prevede rezultatul ei,desi
trebuia să-l prevadă.  În strânsă legatură cu vinovăţia apare si o altă condiţie, respectiv existenţa capacităţii delictuale
a celui ce a săvârsit fapta ilicită. Pentru a fi considerate răspunzatoare de propria sa faptă se cere ca persoana să aibă
discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului echivalează cu absenţa
factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovaţiei. 
 Analiza capacităţii delictuale  impune prezentarea a trei situaţii posibile:
 1. pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţa a discernământului începând cu vârsta de 14
ani (art.1366 alin.(2) Cod civil); 
 2. persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează discernământul, în măsura în care
au împlinit vârsta de 14 ani sunt prezumate că au capacitate delictuală.
 3. în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reusi să
facă dovada că la momentul săvârsirii faptei ilicite interzisul a acţionat cu discernământ (art.1366 alin.(1) Cod
civil). 
 În ce priveşte alienatul mintal sau debilul mintal, dacă nu este pus sub interdicţie, va trebui să facă dovada lipsei lor
de discernământ; dacă însă au fost pusi sub interdicţie, răspunderea interzisului va fi angajată numai dacă victima
prejudiciului va reusi să facă dovada că, la momentul comiterii faptei ilicite prejudiciabile, interzisul a acţionat cu
discernământ. 
 În absenţa discernământului, autorul faptei ilicite înseamna că nu va datora despagubiri victimei (art.1367 alin.(1)
Cod civil). 
 Cauzele care înlătură vinovăţia autorului faptei prejudiciabile sunt:  
- fapta imputabilă exclusiv victimei; 
- fapta imputabilă exclusiv unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă; 
- cazul fortuit (acesta nu are însă efect exonerator în
cazul formelor de răspundere civilă delictuală
obiectivă); 
-forţa majoră. 

1. Prezentaţi comparativ răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.

2. Care sunt formele răspunderii civile delictuale, reglementate de noul Cod civil?
3. Ce funcţii îndeplineşte răspunderea civilă delictuală?
4. Care sunt condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii civile delictuale?
5. Prezentaţi principiile reparării prejudicului.

1. In materia raspunderii civile delictuale, repararea prejudiciului se poate realiza:

a. numai prin intentarea unei actiuni in justitie pentru plata despagubirilor;
b. printr-o intelegere a partilor, dar numai daca aceasta se incheie in forma autentica;
c. prin conventia partilor, incheiata in mod valabil, prin care acestea stabilesc intinderea despagubirilor si
modalitatea de plata.
 
2. La repararea integrala a unui prejudiciu:
a. este supusa repararii atat paguba efectiva, cat si beneficiul nerealizat;
b. se repara numai prejudiciul previzibil;
c. prejudiciul trebuie sa fie reparat in intregime numai daca fapta ilicita s-a savarsit cu intentie .
 
3. Proba conditiilor raspunderii civile delictuale:
a. trebuie sa fie facuta de victima prejudiciului, conform art. 1169 Cod civil;
b. se face dupa regulile care guverneaza proba actelor juridice;
c. nu este admisa proba testimoniala.
 
4. In materia raspunderii civile delictuale, la repararea prejudiciului:
a. se repara atat prejudiciul previzibil, cat si prejudiciul imprevizibil;
b. se repara numai paguba efectiva nu si castigul nerealizat;
  c. repararea prejudiciului se poate realiza numai prin intentarea unei actiuni in justitie pentru plata
despagubirilor.
 
5. Vinovăţia, ca element al răsunderii civile delictuale trebuie să îmbrace forma:
a. intenţiei directe sau indirecte
b. celei mai uşoare culpe
c. cel puţin a culpei cu prevedere

– definirea conceptului de răspundere pentru fapta altuia şi pentru prejudiciile cauzate de animale şi lucruri;
– înţelegerea formelor de răspundere indirectă în raport de reglementările noului Cod civil;
– prezentarea condiţiilor generale şi speciale ale răspunderii pentru fapta altuia şi pentru prejudiciile cauzate de
animale şi lucruri;
– identificarea efectelor răspunderii pentru fapta altuia şi pentru prejudiciile cauzate de animale şi lucruri;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia răspunderii pentru fapta altuia şi pentru
prejudiciile cauzate de animale şi lucruri

- comitent, prepus, interzis, ruina edificiului, prejudiciu, fapta ilicită, raport de cauzalitate

         RĂSPUNDEREA CIVILĂ (II)

 

 
Răspunderea pentru fapta altuia
            Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
  Reglementare legală. Domeniul de aplicare
 Potrivit art. 1372 alin. 1 Cod civil, „cel care în temeiul legii, al unui contract ori unei hotărâri judecătoreşti
este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul
cauzat altuia de către aceste din urmă persoane”. 
           Acest text de lege reglementează o formă de răspundere pentru fapta altuia, ipoteza în care devine incident
textul respectiv fiind aceea când minorul sau cel pus sub interdicţie săvârşeşte o faptă ilicită prin care cauzează
prejudicii unei alte persoane. 
         În cazul prejudiciilor cauzate de minori, răspunderea pe temeiul art. 1372 alin. 1 Cod civil revine părinţilor,
indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din afara căsătoriei, tutorelui, curatorului special sau oricărei
alte persoane care avea obligaţia de supraveghere a minorului la momentul săvârsiri faptei.
 Pentru prejudiciile cauzate de persoana pusă sub interdicţie, răspunderea revine tutorelui sau curatorului special
numit până la preluarea funcţiei de către noul tutore. 
În legătură cu persoanele pentru care se răspunde, dispoziţia legală face referire la minori şi la   persoane
puse sub interdicţie.
Conform art. 38 alin. 2 Cod civil, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani, aşa încât, în
categoria minorilor poate fi încadrată cu succes orice persoană aflată sub vârsta de 18 ani. 
În privinţa persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, textul art.164 din acelasi act normativ califică
pentru această masură de ocrotire pe orice persoană care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, nefăcând nici o referire la vârsta acesteia, mai mult, putând
fi pus sub interdicţie judecătorească inclusiv minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă. De la data la care hotarârea
judecătorească de punere sub interdicţie a rămas definitivă, aceasta îsi produce efectele, potrivit dispoziţiei de
principiu cuprinse în art.169 Cod civil, astfel că, începând cu acea dată, persoana pusă sub interdicţie va avea
vocaţia includerii sale în sfera persoanelor pentru care se răspunde civil delictual, conform art.1372 Cod civil.
Referitor la persoanele chemate de lege să răspundă, art. 1372 Cod civil face vorbire despre cel care, în
temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană
pusă sub interdicţie
Sfera persoanelor pentru care se răspunde, precum si sfera persoanelor răspunzătoare în temeiul art. 1372
Cod civil constituie argumente că textul legal în discuţie instituie un principiu general de răspundere pentru
prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârsite de persoanele prezumate de lege ca fiind lipsite de discenământ în
plan delictual, precum şi de minorii cu vârsta între 14 si 18 ani.
 
  Fundamentarea răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Referitor la fundamentul acestei răspunderi, ca raţionament filozofic si, concomitent, logico-juridic care
justifică, în condiţiile societăţii contemporane, angajarea răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin fapta unei
persoane care, datorită vârstei sau stării sănătăţii sale mintale, are nevoie de supravegherea altei persoane, pentru
decelarea acestuia apreciem că trebuie plecat, de pe o parte, de la conţinutul noţiunii de supraveghere, iar pe de altă
parte, de la analiza dispoziţiei cuprinse în alin.(3) din art. 1372 Cod civil. 
Astfel, acţiunea de a supraveghea presupune a veghea, a păzi cu grijă, cu autoritate, a urmării cu atenţie, a
observa , a avea sub control. 
Pentru prejudiciile cauzate de minor, art. 1372 alin. (3) Cod civil distinge între situaţia în care răspunderea
revine părinţilor sau, dupa caz, tutorelui si situaţia în care răspunderea revine altei persoane care avea obligaţia de
supraveghere a minorului.
Angajarea răspunderii părinţilor sau, în cazul minorului lipsit de ocrotire părintească, a tutorelui se
fundamantează pe neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare, obligaţie instituită de art. 261 Cod civil, potrivit
căruia părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere si educare a copiilor lor minori, precum şi de
art. 134 Cod civil, care prevede în alin. (1) că tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor, iar în alin. (2) că tutorele
este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea si dezvoltarea lui fizică si mentală,educarea, învătătura si
pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui. 
Odată cu dobândirea autorităţii asupra minorului sau a bolnavului psihic pus sub interdicţie, persoana
responsabilă dobândeşte şi îndatorirea de a suporta consecinţele faptelor prejudiciabile săvârsite de către aceştia.
Primind a controla, a organiza, a îndruma şi a dirija activitatea şi modul de viaţă al unei astfel de persoane care, din
pricina lipsei sale de discernământ, nu se poate îngriji singură de propriile-i interese, cel ţinut la supraveghere
garantează societăţii că, atât timp cât persoana supravegheată de el se află sub autoritatea sa, acesta nu va comite
fapte ilicite prejudiciabile, între atribuţiile supraveghetorului intrând si aceea de a împiedica săvârsirea unor astfel de
fapte,prin monitorizarea permanentă a activităţii celui supravegheat; în cazul în care, aflându-se sub supraveghere,
minorul sau bolnavul psihic pus sub interdicţie judecătorească săvârşeşte o faptă ilicită prejudiciabilă,
supraveghetorul va suporta consecinţele negative ale acesteia, el însusi luând asupra sa acest risc.
Fundamentarea răspunderii prezintă importanţă pentru determinarea conţinutului prezumţiilor care
operează în favoarea victimei, după ce aceasta dovedeşte îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii părinţilor.
Totodată, fundamentarea răspunderii reprezintă importanţă practică si sub aspectul posibităţii de exonerare de
răspundere prin probarea împrejurării că nu s-a putut împiedica fapta prejudiciabilă, în sensul că este mai uşor să se
probeze imposibilitatea neculpabilă de a exercita, la un moment dat, supravegherea minorului, decât să se probeze că
au fost exercitate constant si ireproşabil toate îndatoririle părinteşti (deci nu numai pe cele referitoare la
supravegherea minorului, ci si la creşterea si educarea acestuia). 
În cea ce ce priveşte fundamentarea răspunderii tutorelui pentru fapta persoanei puse sub interdicţie
judecătorească, aceasta constă în neîndeplinirea obligaţiilor de supraveghere a celui pus sub interdicţie.   
În concluzie, fundamentul răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită prejudiciabilă a minorului sau a
persoanei pusă sub interdicţie îl constitue garanţia suportării riscului de autoritate, care incumbă celui care, în
temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti ori al unui contract este obligat să supravegheze minorul sau persoana
pusă sub interdicţie.
 
Condiţiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
Răspunderea celui care avea să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie presupune
îndeplinirea, în primul rând, a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi se
analizează în persoana minorului sau a celui pus sub interdicţie, întrucât acesta este autorul propriu-zis al faptei
pentru care părinţii sunt chemaţi să răspundă.  Există însă o particularitate, în sensul că, potrivit art.1372 alin.(2) Cod
civil, răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta
proprie.
În consecinţă, aplicarea art. 1372 alin.(1) Cod civil nu este condiţionată de vinovăţia minorului sau a
persoanei pusă sub interdicţie. 
Victima prejudiciului trebuie să facă dovada condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale: 
a) existenţa prejudiciului;  
b) existenţa faptei ilicite a minorului sau a celui pus sub interdicţie; 
c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu. Pe lângă aceste condiţii cu valoare generală,
răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe dispoziţiile art. 1372 Cod civil intervine numai dacă sunt întrunite şi
două condiţii speciale:
1. minoritatea sau, după caz, statutul juridic de persoană pusă sub interdicţie al autorului faptei ilicite
prejudiciabile;  2. existenţa obligaţiei de supraveghere a autorului nemijlocit în sarcina persoanei răspunzătoare,
obligaţie născută ori direct din lege, ori dintr-o hotărâre judecătorească, ori dintr-un contract. Minoritatea sau, după
caz, statutul de persoană pusă sub hotărâre judecătorească trebuie să existe în momentul în care autorul direct al
prejudiciului a săvârsit fapta ilicită păgubitoare.
În ceea ce priveşte răspunderea părinţilor sau a tutorelui pentru fapta minorului, dacă victima a făcut
dovada celor trei condiţii generale care se apreciază în persoana minorului, ea va beneficia de trei prezumţii, care de
data aceasta îi vizează pe parinţi sau pe tutore: 
    1.prezumţia că în executarea obligaţiei de creştere si educare au existat abateri, care urmează a fi privite ca
adevărate acţiuni sau inacţiuni ilicite; 
    2.prezumţia existenţei vinovăţiei părinţilor sau a tutorelui (de regulă, sub forma neglijenţei) în privinţa acestor
abateri;
   3.prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste abateri si fapta prejudicia-bilă săvârsită de minor, în
sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de creştere si educare a făcut posibilă
săvârsirea faptei respective de către minor.
 Aceste prezumţii pot fi înlăturate, părinţii sau tutorele fiind astfel exoneraţi de răspundere, dacă se face dovada,
potrivit art. 1372 alin.(3) Cod civil că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care si-au
îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti.
 Potrivit art. 1374 alin. (1) Cod civil, părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii
persoanei care obligţia de supraveghere a minorului la data săvârşirii faptei prejudiciabile. Textul trebuie interpretat
extensiv, în sensul că, pentru identitate de raţiune, în cazul în care ocrotirea minorului se realizează prin tutelă,
tutorele nu va răspunde dacă dovedeşte că sunt îndeplinite cerinţele angajării răspunderii unei alte persoane care
avea obligaţia de supraveghere a minorului la data care acesta a săvârsit fapta prejudiciabilă. 
 Referitor la răspunderea altor persoane (decât părinţii sau tutorele) care aveau obligaţia de supraveghere a
minorului, precum şi răspunderea tutorelui pentru prejudiciul cauzat de persoana pusă sub interdicţie, dacă victima a
făcut dovada celor trei condiţii care se apreciază în persoana minorului sau celui pus sub interdicţie, ea va beneficia
de trei prezumţii:
- prezumţia că obligaţia de supraveghere nu a fost îndeplinită; 
-  prezumtia vinovăţiei celui care avea obligaţia de supraveghere în ceea ce priveşte această neîndeplinire;
- prezumţia existenţei legăturii de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei de suprave-ghere si săvârsirea
de către minor sau de către persoana pusă sub interdicţie judecătorească a faptei prejudiciabile.   
Angajarea răspunderii presupune şi îndeplinirea condiţiei speciale, că minorul sau cel pus sub interdicţie se
afla sau trebuia să se afle sub supravegherea celui chemat să răspundă la data săvârsirii faptei ilicite. În legătură cu
această condiţie, dacă este cazul, urmează a se cerceta motivele pentru care minorul sau cel pus sub interdicţie, ce
trebuia să se afle sub supravegherea unei anumite persoane, nu se afla în fapt sub această supraveghere, iar dacă se
constată o acţiune sau omisiune a celui care avea obligaţia de supraveghere, cara a permis crearea unei asemenea
situaţii, răspunderea acestuia va fi angajată; în schimb, dacă sustragerea de sub supraveghere a minorului sau a celui
pus sub interdicţie nu este imputabilă persoanei care avea obligaţia de supraveghere, răspunderea acesteia nu poate fi
angajată. 
Referitor la modul de executare a obligaţiei de supraveghere, în doctrină s-a afirmat că art.1372 Cod civil ar
trebui să facă referire la supravegherea cu titlu permanent a minorului sau a celui pus sub interdicţie judecătorească,
deoarece numai în acest mod poate fi acceptată idea exercitării unei autorităţi privind controlul modului de viaţă şi
organizarea activităţii persoanei supravegheate. 
 
  Efectele răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
 Răspunderea civilă delictuală a celui obligat la supraveghere, bazată pe dispoziţiile art. 1372 Cod civil, poate fi
antrenată, prin acţiunea civilă a victimei prejudiciului sau a persoanei îndreptăţite la despăgubire, indiferent de faptul
că răspunderea pentru fapta proprie a făptuitorului nemijlocit a fost angajată sau nu.
Victima prejudiciului are următoarele opţiuni:
- să pretindă despăgubiri de la cei responsabili cu supravegherea(în situaţia în care acţiunea victimei se va
admite, deopotrivă, faţă de ambii părinţi, aceştia vor fi obligaţi, potrivit dispoziţiilor art. 1382 Cod civil, în solidar; 
- să pretindă despăgubiri de la minor sau de la cel pus sub interdicţie, pe temeiul art. 1357 Cod civil, ceea
ce presupune, printre altele, dovedirea vinovăţiei acestuia, deci a împrejurării existenţei discernământului la data
săvârsirii faptei ilicite;
- să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, atât pe cel responsabil cu supravegherea,
pe temeiul art. 1372 Cod civil, cât şi pe autorul faptei, pe temeiul art. 1357 Cod civil. 
Corelaţia dintre răspunderea părinţilor si răspunderea altei persoane care avea obligaţia de
supraveghere a minorului
 Dacă nu este îndeplinită condiţia specială referitoare la săvârsirea faptei în timp ce minorul se afla sau trebuia să se
afle sub supravegherea unei anumite persoane, devine incidentă răspunderea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, în
măsura în care sunt îndeplinite condiţiile angajării acesteia.
 Dacă fapta ilicită a fost săvârsită în timp ce minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea unei alte
persoane decât părintii sau, după caz, tutorele, rezultă din art. 1374 alin. (1) Cod civil că răspunderea părinţilor sau a
tutorelui poate interveni numai cu titlu subsidiar, adică numai atunci când, în prealabil, persoana care avea obligaţia
de supraveghere a dovedit că, desi a exercitat o supraveghere corespunzătoare, nu a putut împiedica fapta
prejudiciabilă.
  
Acţiunea în regres
Fiind obligată la repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a minorului sau a persoanei pusă sub
interdicţie judecătorească, persoana răspunzătoare, stingând în integralitate datoria, are o acţiune în regres îndreptată
împotriva făptuitorului direct, întemeiată pe prevederile art. 1384 Cod civil. Textul legal statuează asupra existenţei
acestui drept de regres împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul doar în condiţiile în care acesta este răspunzător
pentru prejudiciul cauzat (art.1384 alin (1). Aceasta înseamnă că pentru a avea câştig de cauză în acţiunea în regres
îndreptată împotriva autorului direct al prejudiciului, persoana responsabilă trebuie să dovedească, în privinţa
acestuia, existenţa celor patru condiţii ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie impuse de prevederile art.
1357 Cod civil, inclusiv vinovăţia acestuia.   
În acest sens, persoana răspunzătoare se va confrunta cu două situaţii distincte, în funcţie de cum vârsta
minorului este de sub 14 sau peste 14 ani.
Dacă minorul are sub 14 ani, potrivit dispoziţiilor art. 1366 alin. (1) Cod civil, el se bucură de prezumţia
legală relativă a lipsei discernământului faptelor sale. În aceeasi situaţie se găseşte, potrivit aceleiasi dispoziţii
legale, si interzisul judecătoresc. În aceste condiţii, per-soana responsabilă va fi ţinută să probeze că, la momentul
săvârsiri faptei ilicite prejudicia-bile, minorul sub 14 ani sau interzisul judecătoresc a avut discernământul faptelor
sale, capacitate delictuală.
Soluţia este diferită în cazul în care autorul nemijlocit avea, la momentul săvârsiri faptei ilicite
prejudiciabile vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani. În acest caz, art. 1366 alin. (2) Cod civil, îimpotriva lui funcţionează
prezumţia legală relativă a existenţei discenământului, ceea ce simplifică sarcina persoanei răspunzătoare. pentru a
se exonera de răspundere, în speţă, pentru a respinge acţiunea în regres a persoanei responsabile, minorul va trebui,
de data aceasta el, să facă dovada că, la momentul comiterii faptei ilicite păgubitoare, nu avea dicernământul
faptelor sale, răsturnând, în acest fel, prezumţia instituită de art. 1366 alin.(2) Cod civil 
 
  Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului
Reglementarea legală. Domeniul de aplicare
Potrivit art. 1373 alin. (1) Cod civil, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepusii săi ori
de câte ori fapta săvârsită de aceştia are legătură cu atribuţiile sale sau cu scopul funcţiilor încredinţate. 
A determina domeniul de aplicare a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului înseamnă a defini
termenii de comitent şi de prepus, adică de a defini noţiunea de raport de prepuşenie. 
Art. 1373 alin (2) Cod civil defineşte termenul de comitent ca fiind persoana care în virtutea unui contract
sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea si controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia.
Esenţial pentru calităţile de comitent şi de prepus este existenţa unui raport de subordonare care îsi are
temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului de voinţă între ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei
persoane fizice o anumită însărcinare, născân-du-se astfel dreptul comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona,
îndruma si controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind ţinut să urmeze îndrumările primite.
Raportul de prepuşenie poate să izvorască din anumite situaţii juridice sau chiar situaţii de fapt. Acest
raport se naşte, cel mai adesea, dintr-un contract de muncă în care comitentul este angajatorul, iar prepusul este
angajatul, esenţa acestui contract fiind subordonarea salariatului faţă de angajator. 
În cazul în care cel angajat în muncă săvârşeşte fapta ilicită în timp ce era detaşat la o altă unitate, calitatea
de comitent o are această din urmă unitate deoarece munca, fiind prestată în interesul acestei noi unităţi, pe timpul
cât prepusul lucrează în cadrul ei, este subordonat acesteia, fiind obligat să respecte condiţiile de muncă si de
disciplină în muncă impuse de unitatea la care este detaşat. 
S-a considerat că disocierea raportului de prepuşenie de contractul individual de muncă poate fi generată si
autonomia specifică anumitor profesii, cum este cazul exercitării profesiei de medic, precizându-se că medicul ar
avea calitatea de prepus al unităţii sanitare în care lucrează numai în legătură cu îndatoririle de serviciu stabilite prin
regulamentele sanitare, nu însă si în privinţa asistenţei medicale pe care o acordă pacientului, precum si că
infirmierii au în toate cazurile calitatea de prepusi ai unităţii sanitare. 
Raportul de prepuşenie poate să se întemeieze şi pe calitatea de membru al unei unităţi cooperatiste,
deoarece în procesul muncii se institue un raport de subordonare între cooperativă şi membrii acesteia.  
Cu caracter de excepţie, raportul de prepuşenie poate să rezulte şi dintr-un contract de mandat, dacă prin
contract se institue o subordonare totală a mandatarului faţă de mandant. Raportul de prepuşenie poate rezulta si
dintr-o situaţie extracontractuală, cum este cazul aşa-numitor prepuşi ocazionali, adică acele persoane cărora, în
temeiul unei relaţii apropiate şi al încrederii pe care această relaţie o inspiră (soţ, copii etc.), li se încredinţează,
temporar, o sarcină determinată ce nu presupune o calificare deosebită. 
 
 Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului se fundamentează pe ideea de garanţie.
Astfel, prin art. 1373 Cod civil se instituie o obligaţie de garanţie a comitentului, în solidar cu prepusul, faţă
de victima prejudiciului, garanţie menită să ofere victimei posibilităţi mai mari de a fi despăgubită. 
  Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină şi jurisprudenţă s-au propus mai
multe teorii:
- teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspunderea comitentului se
întemeiază pe o culpă în alegerea prepusului – culpa in eligendo – ori pe culpa în
supravegherea prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în ipoteza în care
alegerea prepusului se face prin concurs;
- teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea prepusului trebuie să-şi asume
şi riscurile care decurg din această activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul
comitentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului pentru a obţine restituirea
despăgubirilor plătite victimei;
- teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comitentului, având drept argument
faptul că prepusul acţionează ca un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei
teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altei persoane
şi nu pentru propria faptă, precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor
juridice nu şi a faptelor juridice;
-  teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului prejudiciabil, bazată pe o prezumţie
absolută de culpă, garanţie care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie,
comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul activităţii prepusului.
 
 Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
 Condiţii generale
 Pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în persoana prepusului trebuie întrunite toate
condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Astfel, victima prejudiciului trebuie să facă
dovada existenţei următoarelor elemente:
 - fapta ilicită săvârsită de prepus; 
      - existenţa prejudiciului;
 - raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu;
 - vinovăţia prepusului;
 - inexistenţa unei cauze exoneratoare. 
   
Condiţii speciale
Alături de condiţiile generale, potrivit art. 1373 Cod civil, mai trebuie îndeplinite două condiţii:
- existenţa, la data săvârsirii faptei, a raportului de prepuşenie;
- săvârsirea faptei de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate
de comitent.  În analiza celei de-a doua condiţii speciale, trebuie deosebite mai multe situaţii. 
a) Comitentul nu răspunde dacă între fapta ilicită săvârsită de prepus si funcţiile acestuia de către comitent
nu există nicio legătură (de exemplu, fapta a fost săvârsită în concediu sau în drum spre locul de muncă ori spre
casă); 
b) Se va angaja răspunderea comitentului dacă prepusul cauzează prejudiciul acţionând, în mod neglijent
sau imprudent, în cadrul normal al funcţiei încredinţate sau cel puţin în limitele scopului pentru care i-a fost
conferită funcţia respectivă.
 
 Efectele răspunderii
 Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent si victima prejudiciului 
           Victima are următoarele posibilităţi:
- să pretindă despăgubiri de la comitent pe temeiul art. 1373 Cod civil;
- să pretindă despăgubiri de la prepus pe temeiul art. 1357 Cod civil ;
- să cheme în judecată, spre a fi obligaţi la despăgubiri în solidar, atât pe comitent, cât si pe prepus. 
 Solidaritatea dintre comitent si prepus se întemeiază pe art. 1383 Cod civil, având în vedere că pentru prejudiciul
cauzat victimei răspund atât prepusul, pentru propria faptă, cât si comitentul, pentru fapta prepusului, iar textul de
lege menţionat se referă la cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă, fără a deosebi după cum ar fi vorba de
răspunderea pentru fapta proprie sau de răspunderea pentru fapta altuia.
 Dacă este chemat în judecată, comitentul are interesul de a chema în garanţie pe prepus, având în vedere că, pe de o
parte răspunderea comitentului intervine numai dacă sunt întrunite condiţiile necesare angajării respunderii
prepusului pentru fapta proprie, iar, pe de altă parte, se asigură succesul acţiunii în regres a comitentului.
 Solidaritatea dintre comitent si prepus ridică unele probleme în cazul pluralităţii de co-mitenţi si de prepusi, privite
în cadrul raporturilor dintre victimă si comitent. Ca regulă, trebuie reţinut că fiecare comitent răspunde ca garant faţă
de victimă proporţional cu contribuţia prepusului său, solidaritatea prepusilor neatrăgând solidaritatea
comitenţilor. Astfel:
 - dacă prepusii unor comitenţi diferiţi au săvârsit împreună o faptă ilicită si prejudiciabilă, victima nu este
îndreptăţită să pretindă de la fiecare comitent decât partea de despăgubire aferentă vinovăţiei propriului prepus ; 
 - dacă prepusii unor comitenţi diferiţi prejudiciază pe unul dintre aceşti comitenţi, se aplică o soluţie similară,
comitentul victimă neputând să invoce o solidaritate a celorlalţi co-mitenţi între ei.   
Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent şi prepus. Regresul comitentului
Răspunderea comitentului a fost reglementată în scopul de a proteja victima, care va obţine în condiţii mai
sigure repararea integrală a prejudiciului, ceea ce justifică recunoaşterea dreptului de regres al comitentului ce a
plătit despăgubirile împotriva prepusului, acesta fiind ţinut să suporte, în cele din urmă, consecinţele faptei sale
ilicite. În acest sens, art. 1384 alin (1) Cod civil dispune că cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce
împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat. 
Acţiunea în regres a comitetului este o acţiune civilă de drept comun, întrucât comitentul, prin plata
despăgubirilor,se subrogă în drepturile victimei, potrivit art.1596 lit.(c) Cod civil, fiind vorba de o subrogaţie
personală care operează de drept,iar acţiunea pe care victima putea să o exercite împotriva prepusului era o acţiune
civilă întemeiată pe art.1357 Cod civil.
Comitentul are dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite, astfel că acţiunea în
regres nu se va diviza,întrucât comitentul este considerat un codebitor solidar care plăteşte o datorie făcută în
interesul executiv al unui alt codebitor solidar, aplicându-se prin asemănare art.1459 Cod civil. 
În cazul unei pluralităţi de comitenţi şi de prepusi, problemele ce vizeaza regresul comitentului care a plătit
despăgubirea trebuie rezolvate ţinându-se cont nu numai de împrejurarea potrivit căreia comitentul are poziţia atât
de codebitor solidar ce a plătit datoria în folosul exclusiv al altui codebitor solidar, cât si de fidejusor lipsit de
beneficiul discuţiunii, ci si de prevederile art. 1384 alin.(3) Cod civil, care dispune că dacă prejudiciul a fost cauzat
de mai multe persoane, cel care , fiind raspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate
întoarce si împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva
celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine
persoanei pentru care se răspunde si nu poate depăsi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele
împotriva cărora se exercită regresul. 
În consecinţă:
- se menţine solidaritatea doar a propriilor prepusi în cadrul regresului comitentului plătitor;
-  dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar fiecare dintre comitenţi sau doar unul dintre ei a plătit
despăgubiri proporţional cu vinovăţia propriului prepus, regresul comitentului plătitor se exercită exclusiv împotriva
propriului prepus;   
- dacă prepuşii aparţin unor comitenţi diferiţi, iar unul dintre comitenţi plăteşte victimei o sumă mai mare
decât aceea la care îl angaja raportul de prepuşenie, atunci se diferenţiază mai multe ipoteze:
 a)comitentul care a plătit, pentru ceea ce a achitat peste partea aferentă a prepusului lui, poate acţiona în
regres împotriva celorlalţi comitenţi, aceştia vor fi obligaţi la partea ce revenea fiecăruia în raport cu prepusul lui,
iar, la rândul lor, vor putea acţiona în regres împotriva propriului prepus;
 b) comitentul care a plătit poate acţiona în regres împotriva prepusului lui pentru întreaga sumă plătită, caz
în care prepusul va putea acţiona pe ceilalţi prepusi în parte pentru partea de despăgubire ce le revine fiecăruia;
 c) comitentul care a plătit poate acţiona în regres împotriva prepusilor celorlalţi comitenţi, printr-o acţiune
divizibilă corespunzător părţii din despăgubire ce revine fiecăruia.
 
 Corelaţia dintre răspunderea părinţilor şi răspunderea comitentului
În cazul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de către un minor care are calitatea de prepus, în
temeiul art. 1374 alin. (2) Cod civil, răspunderea părinţilor sau a altei persoane care era obligată la supravegherea
minorului va fi înlăturată de răspunderea comitentului. Pentru justificarea acestei soluţii se iau în considerare
urmatoarele argumente:
          - asumarea totală şi exclusivă a răspunderii de către comitent pentru faptele
prepusului în cadrul însărcinărilor primite, constitue fundamentarea răspunderii
comitentului; 
 - dacă minorul, in baza unui contract de muncă are calitatea de prepus,el este echivalent majorului în executarea
acestui contract, cea ce privează de suport angajarea răspunderii părinţilor sau a persoanei care avea obligaţia de
supraveghere pentru prejudiciul cauzat prin săvârsirea unei fapte ce decurge din această executare. 
 Există şi o excepţie, în temeiul art. 1374 alin. (2) Cod civil care prevede că în cazul în care comitentul este părintele
minorului care a săvârsit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.
 
 Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale
  Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
 Reglementare legală şi domeniul de aplicare
Potrivit art. 1376 alin.(1) Cod civil oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul
cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
Pentru antrenarea acestei răspunderi, este necesară o singură condiţie specială, adică lucrul care a cauzat
paguba să se afle în momentul producerii prejudiciului în paza unei persoane.
Referitor la domeniul de aplicare, trebuie stabilit sensul noţiunilor de lucru, de pază juridică, de cauzare a
prejudiciului de către lucru, fiind necesare si unele precizări în legătură cu persoanele îndreptăţite să se prevaleze de
dispoziţiile art.1376 alin. (1) Cod civil 
a) Referitor la noţiunea de lucru, art.1376 alin.(1) Cod civil se aplică: 
- atât bunurilor mobile ,cât şi bunurilor imobile, cu excepţia acelora pentru care, în baza unor dispoziţii din
Codul civil sau din alte acte normative, este instituită o formă distinctă de răspundere civilă delictuală; 
- atât bunurilor având dinamism propriu, cât si bunurilor lipsite de acest dinamisn; 
- atât bunurilor aflate în staţionare, cât si bunurilor aflate în mişcare;
- atât bunurilor periculoase, cât si bunurilor nepericuloase. 
b) Referitor la noţiunea de pază, art.1376 alin.(1) Cod civil, referindu-se la persoana care deţine paza
lucrului, nu face vreo distincţie între paza juridică si paza materială (aceasta din urmă rezultând din contactul direct,
material si nemijlocit cu lucrul), totusi, o asemenea distincţie este impusă de art. 1377 Cod civil, care stabileşte că
are paza lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în
fapt, exercită în mod independent cotrolul si supravegherea asupra lucrului si se serveşte de aceasta în interes
propriu. În consecinţă, răspuderea întemeiată pe art.1376 alin. (1) Cod civil revine persoanei care, la data cauzării
prejudiciului, deţinea paza juridică a lucrului, iar nu persoanei care deţinea numai paza materială, deoarece aceasta
din urmă persoană nu se serveşte de lucru în interes propriu.
Până la proba contrară, proprietarul este prezumat a fi deţinătorul pazei juridice la data cauzării
prejudiciuluide către lucru. Proba contrară constă în dovedirea transmiterii în drept sau chiar în fapt a pazei juridice
către o altă persoană. 
O prezumţie simplă de pază juridică funcţionează în cazul titularilor unor dezmembrăminte ale dreptului de
proprietate. 
 Paza juridică mai poate rezulta şi dintr-un contract prin care s-ar transmite cu titlu temporar puterea independentă
de control şi supraveghere asupra lucrului, (locaţiune, comodat etc.), deci paza juridică a lucrului poate să revină
unei alte persoane decât proprietarul (unui simplu detentor) în temeiul contractului prin care a fost transmisă
folosinţa lucrului respectiv.
 c) Referitor la noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului,trebuie avut în vedere că nu se poate face abstracţie
de existenţa factorului uman, oricât de redusă ar fi influenţa acestuia. Art. 1376 alin.(1) Cod civil devine incident în
acele situaţii în care lucrul a contribuit în mod decisiv, prin particularităţile sale, la apariţia pagubei, chiar dacă în
relaţia de cauzalitate s-au interpus, într-o manieră secundară, intervenţiile umane. Dacă însă lucrul a constituit o
simplă prelungire a faptei omului, atunci se va angaja răspunderea autorului pe temeiul art. 1349 Cod civil, iar nu
răspunderea persoanei care deţinea paza juridică a lucrului pe temeiul art.1376 alin.(1) Cod civil.
 d) Referitor la persoanele îndreptăţite să invoce art.1376 alin.(1) Cod civil, se impun unele precizări care vizează
situaţia în care prejudiciul a fost cauzat unei persoane care a folosit sau a participat la folosirea lucrului respectiv : 
- dacă între persoana care deţine paza juridică a lucrului şi victimă se încheiase un contract privind folosirea
lucrului, se vor aplica regulile răspunderii civile contractuale, cu excepţia cazului în care lucrul provoacă decesul sau
o vătămare corporală, când, datorită naturii nepatrimoniale a drepturilor lezate, se admite că devin incidente
prevederile art.1376 alin.(1) Cod civil; 
- dacă victima se foloseşte de lucru fară acordul celui care deţine paza juridică, răspunderea va interveni
numai dacă se face dovada intenţiei sau culpei grave a celui care deţine paza juridică a lucrului.
 
Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
   Opiniile si soluţiile propuse în doctrina şi în jurisprudenţă se încadrează în cele două mari concepţii: concepţia
răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective.
           Concepţia răspunderii subiective
 Potrivit acestei concepţii, răspunderea instituită de art.1376 alin.(1) Cod civil se fundamentează pe ideea de culpă a
paznicului juridic al lucrului.
 În planul concepţiei subiective, s-au formulat următoarele teorii:
 - prezumţia relativă de culpa a paznicului juridic
 - prezumţia absolută de culpa a paznicului juridic; cu consecinţa că numai forţa majoră ar putea răsturna o asemenea
prezumţie;
  - existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat să se elimine inconvenientele teoriilor precedente,
apreciindu-se ca apariţia prejudiciului este cea mai bună dovadă ca nu s-a executat obligaţia de pază juridică. 
 Concepţia răspunderii obiective
 Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este
independentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului juridic.
 O primă teorie a concepţiei obiective a fost fundamentarea acesteia pe ideea de risc, în sensul ca cel care profită de
foloasele unui lucru trebuie să suporte si riscul reparării prejudiciilor cauzate de acesta unor terţe persoane.
 O altă teorie este aceea conform căreia art.1376 alin.(1) Cod civil, instituie o prezumtie de răspundere, care este
invocată în cele mai multe hotărâri judecătoreşti, pronunţate în ultima perioadă.
 
 Condiţiile răspunderii
 Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite următoarele condiţii:
  - existenţa prejudiciului
 - raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si lucru; raportul de cauzalitate se referă la fapta lucrului si nu la fapta
proprie a paznicului lucrului;
 - faptul că lucrul se afla în paza juridică a unei persoane; calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedită, deoarece
până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului, titularului unui alt drept real sau
posesorului.
 
 Cauzele de exonerare de răspundere
   Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dovedirea existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere:
 - fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic dacă întruneşte caracteristicile unei adevarate forţe
majore, deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspunderea paznicului juridic;
 - fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului juridic, deoarece terţul si paznicul juridic vor răspunde în
solidar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul de participare si de vinovăţie al fiecăruia;
 - forţa majoră duce la exonerarea totală de răspundere a paznicului juridic al lucrului nu si cazul fortuit, desi ambele
exclud vinovăţia acestuia.
 
 Efectele răspunderii
 Victima prejudiciului este îndreptăţită să obţină despăgubiri de la persoana care deţine paza juridică a lucrului sau
de la paznicul material, însă numai pe temeiul art.1357 Cod civil, în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.
Paznicul juridic care a plătit despăgubirile se va putea îndrepta, printr-o acţiune în regres, împotriva
paznicului material, însă va trebui să facă dovada vinovăţiei acestuia, în condiţiile art. 1357 Cod civil
Dacă la producerea prejudiciului de către lucru a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic al lucrului a
plătit despăgubiri ce depăşesc întinderea corespunzătoare participării sale, el va avea acţiune în regres împotriva
terţului pentru ceea ce a plătit în plus. 

 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

 Reglementarea legală şi domeniul de aplicare
Potrivit art.1375 Cod civil proprietarul unui animal sau cel care se deserveşte de el răspunde, independent
de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
 Pentru a stabili domeniul de aplicare a răspunderii întemeiate pe art. 1375 Cod civil înseamnă a determina care sunt
animalele în privinţa cărora se aplică acest text de lege, precum si care sunt persoanele ţinute să răspundă pentru
prejudiciile cauzate de animalele respective.
  Animalele pentru care se răspunde
  Textul art. 1375 Cod civil se referă la animalele care pot fi apropriate într-o formă oarecare şi care pot fi efectiv
supravegheate. În această categorie pot fi incluse animalele domestice, precum şi animalele sălbatice aflate în
captivitate din grădinile zoologice, circuri etc. 
 Animalele sălbatice din rezervaţiile ori din parcurile de vânătoare închise au o situaţie asemănătoare cu cele
sălbatice captive; dacă prejudiciul s-a produs în interiorul rezervaţiei ori parcului; se aplică art. 1375 Cod civil, dar
nu si în cazul în care prejudiciul s-a produs de animalele sălbatice iesite din incinta rezervaţiei ori parcului. Pentru
daunele produse de aceste animale, unităţile care gospodăresc vânatul pot răspunde potrivit art. 1357 Cod civil 
Persoanele care sunt chemate să răspundă 
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, revine persoanei care are paza juridică a acestuia, în
momentul producerii prejudiciului .
 Paza juridică decurge din dreptul pe care îl are o persoana de a se folosi de animalul respectiv şi implică prerogativa
de comandă, de direcţie şi supraveghere asupra animalului. În această situaţie se află proprietarul ,persoana fizică
sau juridică, a animalului ori persoana căreia proprietarul i-a transmis folosinţa animalului (de exemplu pe temeiul
unui drept de uzufruct al unui contract de locaţiune, al unui contract de comodat). În cazul în care nu se cunoaşte
cine era persoana care se folosea de animal, răspunderea revine proprietarului animalului. Până la proba contrarie se
prezumă că paza juridică aparţine proprietarului. Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului,
aceasta din urmă neacordând dreptul paznicului de a se folosi în propriul său interes de animalul încredinţat. Paza
juridică poate coexista cu paza materială. Numai paza juridică atrage aplicarea prevederilor art. 1375 Cod civil, iar
persoana care are numai paza materială va putea fi tras la răspundere pentru fapta proprie, potrivit art. 1357 Cod
civil
Referitor la persoanele care răspund pentru prejudiciile cauzate de animale se impun câteva precizări: 
- dacă există o persoană care avea dreptul de a se folosi de animal la data cand acesta a produs prejudiciul,
răspunderea va reveni acelei persoane şi nu proprietarului animalului;
- dacă animalul aparţine, în coproprietate mai multor persoane, paza juridică exercitată în comun va atrage
răspunderea solidară a celor cărora ea aparţine, pentru prejudiciul cauzat de animal;
- dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale, aparţinând unor proprietari diferiţi ori aflate în
folosinţa unor persoane diferite între care nu există comunitate de pază juridică, răspunderea este divizibilă si nu
solidară;
 - dacă victima prejudiciului este însusi cel care are paza juridică poate fi tras la răspundere pe temeiul art.
1375 Cod civil.  
  Fundamentarea răspunderii
Elementul esenţial pentru fundamentare acestei răspunderi îl constituie paza juridică.Pornindu-se de la
aceasta, au fost formulate următoarele teorii:  
- fundamentarea răspunderii pentru prejudicii cauzate de animale pe o prezumţie fie relativă, fie absolută de
culpă a paznicului juridic în supravegherea animalului;fundamentarea răspunderii pe idea de risc, în sensul că cel ce
trage foloasele de pe urma unei activităţi trebuie să suporte si consecinţele negative ale acesteia; 
- fundamentarea răspunderii pe idea de garanţie pe care persoana care deţine paza juridică a animalului
trebuie să o asigure terţilor pentru eventualele prejudicii cauzate acestora de către animalul de care se deserveşte.
Această concepţie este dominantă în doctrina si în jurisprudenţa actuală.  
 
  Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
Reglementarea legală. Domeniul de aplicare
Potrivit art. 1378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să
repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de
întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Pentru a se putea stabili domeniul de aplicare al acestei răspunderi, este necesară definirea următoarelor
noţiuni:
a) edificiu – este orice lucrare realizată de om prin folosirea unor materiale care se
încorporează solului devenind, în acest fel, un imobil, prin natura sa;
b) ruina edificiului – prin ruina edificiului se întelege dărâmarea completă sau partială a
edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi, desprinderea unor elemente de
construcţie.
Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie. Cu lipsa de întreţinere este
asimilată şi vechimea edificiului.
Persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului este numai proprietarul acestuia, din
momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul a format obiectul unui contract de locaţiune sau comodat ori
era supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un drept de
superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei.
 
Fundamentarea răspunderii
 În fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului s-au format două orientări:
a) o orientare subiectivă, axată pe ideea de vină, la baza răspunderii proprietarului aflându-se prezumţia
de culpă, fie datorită faptului că acesta nu a luat măsurile necesare de întreţinere, fie, atunci când ruina s-a datorat
viciilor de construcţie, ne aflăm în faţa unei răspunderi pentru altul;
b) o orientare obiectivă, care nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie a proprietarului, ci pe ideea unei
obligaţii legale de garanţie indiferent de vreo culpă a proprietarului.
În actualul sistem al Codului civil, întemeiat pe principiul răspunderii pentru culpă, se impune că ideea de
garanţie să se adauge si să completeze ideea unei prezumţii absolute de culpă a proprietarului.
 
Condiţiile răspunderii
Pentru a se putea angaja răspunderea proprietarului pe temeiul art. 1378 Cod civil, victima prejudiciului
trebuie să facă dovada existenţei unor condiţii generale si speciale ale răspunderii, respectiv:
 a) existenţa prejudiciului;
 b) existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;
 c) existenţa raportului de cauzalitate dintre ruina edificiului si prejudiciu;
 d) ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreţinere ori de un viciu de construcţie.
 Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura aplicarea răspunderii dovedind faptul că au luat toate
măsurile de întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei, dar se pot exonera de răspundere dacă
vor dovedi existenţa uneia din următoarele cauze:
 - fapta victimei;
 - fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul nu sunt ţinuţi să răspundă;
 - forţa majoră, dar nu şi cazul fortuit, cum este situaţia în care ruina edificiului s-a datorat unui cutremur.
         Dacă între proprietarul imobilului şi victimă au existat relaţii contractuale, nu este
vorba despre o răspundere bazată pe prevederile art. 1378 Cod civil ci despre o
răspundere contractuală (de exemplu, cazul locatorului care răspunde pentru
prejudiciului suferit de locatar în temeiul contractului de locaţiune ).
 
Efectele răspunderii
  Dacă toate condiţiile răspunderii sunt întrunite, proprietarul edificiului va fi obligat să repare prejudiciul cauzat
victimei.
Sarcina probei existenţei unui viciu de construcţie sau a lipsei de întreţinere, precum si a raportului de
cauzalitate nemijlocit al acestora cu ruina edificiului, revine celui pagubit.
Fiind vorba despre fapte materiale, dovada se va face cu orice mijloc de probă, inclusiv martori si
prezumţii.
În cazul în care ruina edificiului se datorează culpei altei persoane, iar proprietarul a plătit despăgubiri
victimei, acesta are o acţiune în regres, pentru recuperarea daunelor plătite, împotriva:
a) vânzătorului de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul
obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului, pentru viciile ascunse;
b) locatarului construcţiei, pe temeiul contractului de locaţiune, în cazul în care locatarul nu si-a îndeplinit
obligaţiile care îi reveneau privind efectuarea reparaţiilor lucrului;
c) uzufructuarului, pe temeiul contractului de uzufruct, în cazul în care acesta nu si-a îndeplinit obligaţiile care îi
reveneau privind repararea lucrului;
d) constructorului sau proiectantului pe temeiul contractului de antrepriză ori de proiectare, pentru viciile ascunse
ale edificiului;
 În lipsa unui raport contractual preexistent, acţiunea în regres va avea temei delictual si se va
exercita în condiţiile art. 1349 Cod civil Trebuie observat că, de cele mai multe ori, o asemenea
acţiune, va fi fundamentată pe convenţia intervenită între proprietarul edificiului si cei chemaţi în
judecată în acţiunea în regres, iar în lipsa convenţiei, o astfel de cerere va avea un temei delictual
si se va exercita în condiţiile art. 1349 Cod civil.

 
 

1. Identificaţi condiţiile generale şi speciale cerute pentru angajarea răspunderii comitenţilor pentru
prepuşi.
2. Care sunt efectele răspunderii comitenţilor pentru prepuşi?
3. Cum se repară prejudiciul în cazul răspunderii pentru minori sau interzişi?
4. Care sunt condiţiile necesare pentru aplicarea răspunderii pentru lucruri?
5. În ce condiţii este angajată răspunderea pentru ruina edificiului?

1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori:

a. revine, în cazul copilului adoptat, atât adoptatorilor , cât şi părinţilor fireşti ai copilului
b.  nu poate fi angajată dacă, ulterior săvârşirii faptei prejudiciabile, copilul a devenit major
c. se angajează indiferent dacă minorul a actionat sau nu cu discernământ
 
2. În materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:
 a. raportul de prepuşenie trebuie să existe la data intentării acţiunii în despăgubire de către victima
prejudiciului
b. săvârşirea faptei ilicite de către prepus trebuie să se producă în funcţiile ce i-au fost încredinţate de
comitent
c. vinovăţia prepusului se prezumă
 
3. În cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, are calitatea de paznic juridic al lucrului:
a. proprietarul lucrului şi titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
b. proprietarul lucrului, chiar dacă lucrul i-a fost furat anterior producerii faptei ilicite cauzatoare de
prejudicii
c. numai proprietarului lucrului
 
4. Este angajată răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori:
a. pentru minorul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie
b. pentru copilul minor
c. pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori debilităţii mintale, fără deosebire
dacă este sau nu pus sub interdicţie
 
5. În cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului:
a. victima prejudiciului nu trebuie să dovedească vinovăţia prepusului
b. comitentul este îndreptăţit să recupereze integral de la prepusul său despăgubirile plătite victimei
c. se repară numai paguba efectivă, nu şi benefciul nerealizat

– definirea conceptului de obligaţii afectate de modalităţi;

– înţelegerea categoriilor de obligaţii în raport de reglementările noului Cod civil;
– prezentarea condiţiei, ca modalitate a obligaţiilor;
– identificarea tipurilor de condiţii;
– cunoaşterea importanței juridice a clasificării condiţiei;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia termenului, ca modalitate a obligaţiilor.
 

- modalităţile obligaţiilor, condiţia, termenul

     MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR

 
Modalităţile obligaţiilor
Condiţia
Condiţia este un eveniment viitor si nesigur care afectează eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.
Reglementarea legală a condiţiei este cuprinsă în art.1399-1410 Codul civil.
Condiţia poate fi de mai multe feluri, în funcţie de următoarele criterii: efectele condiţiei, legătura cu voinţa
părţilor, realizarea/nerealizarea evenimentului.
În funcţie de efectele condiţiei, aceasta poate fi:
 Condiţie suspensivă (art.1400 Codul civil), este acea condiţie de a cărei îndeplinre depinde eficacitatea
obligaţiei; îţi vând masina, dacă mă voi muta la Braşov;
 Condiţie rezolutorie (art.1401 Codul civil), este acea condiţie a cărei îndeplinire determină desfiinţarea
obligaţiei; îţi vând masina, dar dacă plec din Bucureşti până la 1.10.2014, vânzarea se desfiinţează
Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale
precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini
 În raport de criteriul legăturii cu voinţa părţilor, condiţia este:
 Condiţie cazuală – atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare
 Condiţie mixtă – atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât si de
voinţa unei persoane determinate
 Condiţie potestativă – atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţi, care la
rândul său poate fi:
1. condiţia pur potestativă – a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia
dintre părţi;
2. condiţia potestativă simplă – a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât si de un
element exterior
Importanţa juridică a clasificării condiţiei în raport de legătura cu voinţa părţilor si efectele condiţiei constă
în diferenţa de regim juridic. Astfel:
 obligaţia asumată sub condiţie suspensivă, pur potestativă, din partea celui care se obligă nu produce niciun
efect, deoarece o asemenea condiţie echivalează cu lipsa intenţiei debitorului de a se obliga;
 obligaţia asumată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, pur potestativă, din partea creditorului, este
valabilă;
 obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie, pur potestativă, din partea debitorului, este valabilă, întrucât
există intenţia acestuia de a s obliga, dar debitorul si-a rezervat dreptul de a pune capăt obligaţiei atunci când va
dori.
    În raport de realizarea/ nerealizarea evenimentului, condiţia poate fi:
 Condiţie pozitivă – este aceea care afectează existenţa drepturilor si obligaţiilor corelative printr-un
eveniment care se va îndeplini
 Condiţie negativă – constă într-un eveniment care urmează să nu se producă
În art. 1402 din Codul civil este reglementată condiţia imposibilă, ilicită sau imorală, prevăzându-se că o
asemenea condiţie este considerată nescrisă, iar dacă este însăsi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a
acestuia
Efectele condiţiei sunt guvernate de două reguli:
1. condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile si a obligaţiilor corelative (art. 1399 din
Codul civil);
2. în principiu, efectele condiţiei se produc retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se
produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii contractului sub condiţie.
Analiza efectelor condiţiei se face diferit, în raport de tipul condiţiei (suspensivă/rezolutorie) si respectiv de
intervalul de timp cuprins între momentul încheierii contractului si momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiţiei devine sigură (pendente conditione) si perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).
 
Efectele condiţiei suspensive
 Pendente conditione – contractul nu-si produce efectele, existenţa drepturilor si obligaţiilor fiind sub
semnul incertitudinii, cu următoarele consecinţe:

 creditorul nu poate cere plata (executarea obligaţiei);
 debitorul nu datorează nimic, dar dacă plăteşte este îndrituit să ceară restituirea plăţii (plată
nedatorată)
 obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie
 creditorul poate să solicite garanţii personale sau reale
 creditorul poate să facă acte de conservare a dreptului său
 Eveniente conditione 
 a) dacă s-a realizat condiţia, retroactiv se va considera contractul ca fiind pur si simplu, consecinţele fiind
următoarele:
o plata efectuată ca plată nedatorată este validată prin îndeplinirea condiţiei si nu se mai poate cere restituirea
ei
o transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul dreptului sun condiţie sunt
consolidate;
a) dacă nu s-a realizat condiţia, părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu încheiau contractul.
Astfel:
 o prestaţiile efectuate trebuie să fie restituite;
o garanţiile constituite se desfinţează.
 
Efectele condiţiei rezolutorii
 Pendente conditione – contractul se consideră ca un act pur si simplu, respectiv:

 debitorul trebuie să-si execute obligaţia asumată;
 creditorul poate să solicite executarea obligaţiei
 Eveniente conditione – dacă s-a îndeplinit condiţia, contractul se desfiinţează cu efect retroactiv; dacă nu s-
a îndeplinit condiţia, contractul se consolidează retroactiv
 
Termenul
Termenul este acel eveniment viitor si sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz,
stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile si a executării obligaţiilor corelative.
Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor si
sigur.
Reglementarea legală – art.1411-1420 Codul civil.
Termenul se clasifică în raport de efectele acestuia, beneficiar, izvoare, cunoaşterea sau necunoaşterea
datei.
În funcţie de efecte, conform art. 1411 din Codul civil, termenul poate fi:
 Termen suspensiv – atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei
 Termen extinctiv – atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge
În raport de beneficiar, art. 1413 Cod civil reglementează:
 termenul stabilit în favoarea debitorului - reprezintă regula
 termenul stabilit în favoarea creditorului, cum este, de exemplu, termenul stabilit în favoarea deponentului,
conform art.2115 alin.(1) Codul civil
 termenul stabilit atât în favoarea debitorului, cât si a creditorului, termenul de restituire a sumei
împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros, art.2161 Codul civil
Art. 1411 alin. 2 clasifică termenul, după izvoarele sale, în:
 Termen convenţional – stabilit de părţi
 Termen legal – prevăzut de lege
 Termen jurisdicţional – stabilit de instanţă
După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii, termenul poate fi:
 Termen cert – termenul a cărui dată se cunoaşte chiar la momentul încheierii contractului
 Termen incert – termenul a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la momentul încheierii contractului
(uzufruct viager, data morţii credirentierului)
Ca modalitate, termenul afectează numai executarea actului juridic, nu si existenţa acestuia.
Referitor la efectele termenului, se distinge între efectele termenului suspensiv si efectele termenului
extinctiv.
Efectele termenului suspensiv
Termenul suspensiv are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor într-un anumit
interval de timp.
Potrivit art.1413 Cod civil, termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau
din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi;legiuitorul instituind o prezumţie
a termenului în favoarea debitorului, cu următoarele consecinţe:
- până la împlinirea termenului, creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului său, cum ar
fi măsuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, dar nu poate să ceară executarea obligaţiei;
- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de termen, plata sa este valabilă şi nu este supuă restituirii;
- dacă obligaţia are ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat,
creditorul devine proprietar din momentul naşterii raportului juridic;
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv.
Conform art.1414 Codul civil, ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea
acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este
supus restituirii.
 
 Efectele termenului extinctiv
Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei
corelative.
 Termenul extinctiv caracterizează doar contractele cu executare succesivă, iar împlinirea lui marchează stingerea pe
viitor a efectelor contractului.
 Până la împlinirea termenului, efectele contractului se produc ca şi când operaţiunea juridică ar
fi pură şi simplă. 
 

1. Cum se clasifică termenul în raport de efectele sale?

2. Care sunt efectele condiţiei suspensive?
3. Ce efecte produce condiţia rezolutorie?
4. Care este importanţa juridică a clasificării condiţiei în raport de efecte şi voinţa părţilor?
5. Care sunt efectele termenului?

1.Termenul suspensiv:
a. amână naşterea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative;
b. duce la stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative;
c. are ca efect întârzierea exercitării dreptului subiectiv şi a îndeplinirii obligaţiei corelative.
 
1. În cazul în care s-a realizat condiţia rezolutorie:
a. actul juridic se consolidiează retroactiv, cu excepţia cazului în care părţile au prevăzut altfel;
b. părţile trebuie să-şi restituie prestaţiile efectuate;
c. fructele care au fost culese de dobânditor trebuie restituite
 
2. Obligaţiile pot fi afectate de:
1. termen
2. condiţie
3. sarcină
 
3. În cazul condiţiei suspensive, pendente conditione:
a. obligaţia se poate stinge prin compensaţie
b. creditorul poate să solicite garanţii personale sau reale
c. creditorul nu poate să facă acte de conservare a dreptului său
 
4. Dacă nu s-a realizat condiţia suspensivă, eveniente conditione:
a. transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul dreptului sub condiţie sunt
consolidate;
b. prestaţiile efectuate trebuie să fie restituite;
c. garanţiile constituite se desfinţează.

– definirea conceptului de obligaţii complexe;

– înţelegerea categoriilor de obligaţii complexe în raport de reglementările noului Cod civil;
– prezentarea obligaţiilor cu pluralitate de subiecte;
 – identificarea obligaţiilor cu pluralitate de obiecte;
– cunoaşterea importanței juridice a obligaţiilor complexe;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia obligaţiilor complexe
 

- obligaţii complexe, obligaţie divizibilă, obligaţie solidară, obligaţie indivizibilă

                                                                           OBLIGAŢIILE COMPLEXE

       

Obligaţiile cu pluralitate de obiect

Uneori obligaţia are mai multe obiecte care trebuie executate, cumulate. S-a
spus că executarea lor cumulată face ca obligaţia să rămână pură si simplă. Veritabile
obligaţii complexe cu pluralitate de obiecte sunt obligaţiile alternative, debitorul se obligă
în mod alternativ la două prestaţii astfel încât la scadenţă este necesară executarea
numai a uneia dintre cele două prestaţii alternative. Alegerea uneia dintre ele aparţine
fie creditorului, fie debitorului.
Alături de obligaţiile alternative, în aceeaşi categorie a obligaţiilor cu pluralitate
de obiect sunt incluse şi obligaţiile facultative.

 Obligaţia alternativă
Potrivit art. 1461 alin.(1) Cod civil, obligaţia alternativă este acea obligaţie complexă care are ca obiect
două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, debitorul este ţinut să execute doar una singură
pentru a se libera de datorie.
Cu alte cuvinte, obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea
uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie.
Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de
executat.
Dacă alegerea aparţine debitorului, el poate executa la scadenţă oricare dintre
cele două prestaţii. Dacă nu execută niciuna dintre cele două prestaţii, debitorul va fi
urmărit silit, dar în cadrul executării el îsi poate exprima opţiunea pentru una din cele
două prestaţii. Dacă piere unul din cele două obiecte din culpa debitorului, el va executa
prestaţia rămasă. Dacă ambele obiecte pier din culpa debitorului, el va fi obligat la
contravaloarea uneia dintre cele două prestaţii. Dacă unul din obiecte piere în mod
fortuit, debitorul trebuie să execute obligaţia rămasă, iar dacă pier ambele obiecte din
caz fortuit, obligaţia se stinge.

Dacă alegerea aparţine creditorului el poate cere la scadenţă prestaţia pe care o

preferă. Dacă debitorul refuză să execute obligaţia, creditorul îl va putea urmări silit
pentru oricare din cele două prestaţii. Dacă unul dintre cele două bunuri piere, creditorul
va putea să ceară executarea prestaţiei rămase sau să ceară contravaloarea. Dacă
ambele obiecte pier, creditorul poate cere contravaloarea oricăruia dintre ele. Dacă un
 obiect piere în mod fortuit, creditorul poate cere contravaloarea pentru cealaltă obligaţie,
iar dacă pier ambele, obligaţia se stinge.

Dacă la început unui din obiecte este ilicit, imoral sau imposibil, obligaţia se
comportă ca şi cum ar fi o obligaţie pură si simplă.
Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este
acordată în mod expres creditorului.
Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îsi exprimă nu îsi exprimă opţiunea în termenul care îi
este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.
Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului si înainte ca
acesta să fi fost pus în întârziere.
 

Obligaţiile facultative
Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care debitorul se poate
însă libera executând o altă prestaţie determinată.
Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de executat.
Astfel, în cadrul obligaţiilor facultative nu există mai multe obiecte ale obligaţiilor.
De la început, debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar la scadenţă el are
posibilitatea să ofere creditorului o altă prestaţie decât cea iniţială. Obligaţiile facultative sunt
obligaţiile cu un singur obiect dar cu o pluralitate de posibilităţi de plată. Creditorul poate cere
executarea silită a prestaţiei iniţiale. Dacă obligaţia iniţială este imposibilă, imorală sau
ilicită, obligaţia este nulă.
 

Obligaţiile cu pluralitate de subiecte

Este posibil ca o obligaţie să se nască între un creditor si mai mulţi debitori, între
mai mulţi creditori si un debitor sau între mai mulţi creditori si mai mulţi debitori. Cât timp
o asemenea obligaţie nu poate fi considerată nici solidară, nici indivizibilă, obiectul ei se
divide de drept între subiectele raportului juridic. Consecinţa este o pluralitate de obligaţii – între
fiecare debitor şi fiecare creditor se naşte un raport obligaţional distinct, deci operează regula divizibilităţii.
Obligaţia divizibilă

Potrivit art.1422 Cod civil:

(1) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la
aceeasi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat si în limita părţii
sale din datorie.
(2) Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de
la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
Consecinţele regulii divizibilităţii sunt următoarele:

 fiecare creditor poate cere doar partea lui de drept;

 fiecărui debitor îi este cerută doar partea lui de obligaţie;
 insolvabilitatea unui debitor nu va fi suportată de ceilalţi debitori;
 nu funcţionează principiul reprezentării reciproce.
Veritabile obligaţii complexe cu mai multe subiecte sunt obligaţiile solidare si
obligaţiile indivizibile.
  

Obligaţiile solidare

Obligaţiile solidare presupun
că:
- creditorul poate cere plata integrală la oricare debitor când sunt mai mulţi debitori.
- fiecare creditor poate cere plata integrală de la debitorul comun.
Dacă debitorul plăteşte integral, el va fi în măsură să-i libereze si pe ceilalţi
debitori sau să se elibereze pe el în raport cu ceilalţi creditori. De aici rezultă că există
două tipuri de solidaritate: activă si pasivă.

Solidaritatea este activă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi creditori.
Fiecare poate cere plata de la debitorul comun, iar acesta se poate elibera plătind
oricărui creditor.

Efectele solidarităţii active se produc:

1. In raporturile dintre creditorii solidari şi debitor – efectul principal este posibilitatea
oricărui creditor de a cere plata si posibilitatea debitorului de a plăti oricărui creditor, eliberându-
se astfel de toţi.
2. În raportul dintre creditorii solidari efectele sunt guvernate de regula reprezentării
reciproce a creditorilor solidari. Această regulă funcţionează în măsura în care ea tinde la
conservarea sau realizarea drepturilor creditorilor solidari fiind însă ineficientă dacă prin
acţiunea unui creditor s-ar păgubi drepturile celorlalţi.
Solidaritatea dintre creditori
Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă
liberatorie pentru tot.
Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa
celorlalţi.
Sub primul aspect, oricare creditor poate încasa plata integral, îl poate pune în întârziere pe debitor, cererea
de dobânzi profită tuturor creditorilor, iar cererea de interpunere a prescripţiei foloseşte tuturor creditorilor. Dacă un
creditor solidar face o iertare de datorie, efectele se produc doar pentru partea sa de creanţa.
Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.
Solidaritatea este pasivă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi debitori, iar creditorul poate cere
plata integrală de la oricare debitor. Fiecare debitor solidar poate face valabil plata datorată către creditor. Acesta are
dreptul si obligaţia de a primi plata integrală.  
Solidaritatea dintre debitori
Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeasi prestaţie, astfel încât fiecare
poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează
pe ceilalţi faţă de creditor.
Izvoarele solidarităţii
Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori
este prevăzută de lege.
Din descrierea obligaţiei solidare pasive, rezultă practic că e vorba de un singur obiect al obligaţiei, dar de
o pluralitate de legături obligaţionale. Între fiecare debitor si creditor se naşte un raport obligaţional distinct.
Caracteristicile obligaţiilor solidare sunt:
- unicitatea de obiect;
- pluralitatea de legături între subiecte, de unde rezultă că valabilitatea fiecărei legături va
fi privită distinct.
 Dacă o obligaţie este nulă ea nu va atrage desfiinţarea celorlalţi obligaţii. Dacă
pentru un debitor solidar s-a impus un termen, ceilalţi vor trebui să plătească la
scadenţă.

Efectele obligaţiilor solidare pasive:

1. In raporturile dintre creditor si debitorii solidari – principalul efect: creditorul poate
cere plata integrală de la oricare debitor solidar, deci fiecare debitor poate face plata integrală
stingând astfel datoria.
Când creditorul cheamă în judecată doar un debitor solidar, acesta poate chemat
în garanţie pe ceilalţi, astfel încât, dacă debitorul pârât va fi obligat să plătească
integral, în acelasi proces va fi soluţionată si acţiunea în regres a debitorului plătitor
împotriva celorlalţi codebitori. In plus, între codebitori solidari funcţionează principiul
reprezentării reciproce, dar si aici cu limita ca acţiunile unui codebitor solidar să nu
creeze o situaţie mai împovărătoare pentru ceilalţi. Ca urmare, cererea de punere în
întârziere, de percepere de dobânzi, de întrerupere a prescripţiei – vor produce efecte
faţă de toţi codebitorii. Dar tranzacţia dintre un debitor solidar si creditor, prin care
debitorul îsi ia angajamentul peste obligaţia iniţială, nu îi va afecta si pe ceilalţi
debitori. In raport cu creditorul, fiecare debitor poate invoca apărări comune sau apărări
personale ce decurg din raport.
Exemple de apărări comune: motive de nulitate absolută; atingerea obligaţiei prin
plată etc.
Excepţiile personale produc efecte numai în măsura în care ele privesc raportul dintre creditor si un debitor
solidar, de exemplu iertarea de datorie făcută pentru un singur debitor. E adevărat că, implicit, o asemenea situaţie
profită si celorlalţi debitori solidari, pentru că ei vor fi urmăriţi doar pentru restul rămas. De aici rezultă că există
excepţii care pot fi invocate de un singur debitor, de exemplu minoritatea.
2.  In raporturile dintre debitorii solidari – principalul efect: acţiunea în regres a
debitorului plătitor împotriva celorlalţi. In absenţa unei prevederi contrare, fiecare debitor s-a
obligat nu numai pentru ceilalţi, dar şi pentru el însusi. Regula, toţi pentru unul, unul pentru toţi
produce efecte doar în raport cu creditorul. Consecinţa este că se pierde beneficiul solidarităţii în
acţiunea în regres.
Solidaritatea se stinge prin:

- plată;
- decesul codebitorului solidar (pentru că solidaritatea nu se transmite la succesori).
- renunţarea creditorului la solidaritate (renunţare care poate fi expresă sau tacită).
Dacă în acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva unui codebitor, acesta
este insolvabil riscul insolvabilităţii va fi suportat proporţional de toţi debitorii.
Solidaritatea pasivă funcţionează si ca un efect de garanţie în raporturile dintre creditor
si debitorii solidari – fiecare debitor solidar îi garantează pe ceilalţi în faţa creditorului.
Este vorba de un efect de garanţie, nu de o garanţie propriu – zisă. De regulă debitorul
se obligă si pentru ceilalţi si pentru el. In schimb unul dintre codebitori este chiar
fidejusor – acesta are o poziţie mai grea decât fidejusorul obişnuit deoarece nu are la
dispoziţie beneficiul de diviziune si beneficiul de discuţiune.
  

Obligaţiile indivizibile

În cazul acestora obiectul obligaţiei nu se poate împărţi când sunt mai mulţi creditori sau debitori , cu
consecinţa că plata trebuie făcută integral.
 Cât priveşte caracterul indivizibil, ei rezultă din natura obiectului sau din voinţa
părţilor. Chiar si atunci când obiectul este divizibil prin natura lui, părţile îl pot considera
indivizibil, deci indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.
In cazul indivizibilităţii naturale, trebuie să se facă distincţia între obligaţii după
obiectul lor, astfel:

- în cazul obligaţiilor de a da ele sunt divizibile prin natura lor. Obiectul obligaţiei
este o realitate intelectuală, astfel că divizarea este întotdeauna posibilă;

- în cazul obligaţiilor de a face, acestea sunt indivizibile prin natura lor. De

exemplu, obligaţia de a executa o lucrare nu se poate divide în mod natural.

Indivizibilitatea poate fi:

- activă (atunci când sunt mai mulţi creditori);

- pasivă (atunci când sunt mai mulţi debitori).
 

Efectele indivizibilităţii

● indivizibilitatea activă - efectele se produc mai întâi între creditor şi debitor: fiecare

creditor poate cere plata integrală, iar debitorul poate plăti integral către oricare creditor.
Indivizibilitatea activă seamănă cu solidaritatea activă. Odată ce s-a făcut plata către un
creditor, acesta are obligaţia să se desocotească cu ceilalţi creditori.
            ● indivizibilitatea pasivă – efectele se produc între creditor şi debitorul indivizibil:
creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor. Debitorul are o acţiune în regres pentru
desocotire. Prezumţia este că debitorii s-au obligat în mod egal.

1. Ce forme îmbracă pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale?

2. Ce este obligaţia diviziblă?
3. Ce presupune prezumţia de egalitate?
4. În ce constă solidaritatea activă în cazul obligaţiilor solidare?
5. Cum se manifestă indivizibilitatea în cazul obligaţiilor indivizibile?

1. Obligaţia conjunctă:
a. presupune că datoria sau creanţa este divizibilă;
 b. se mai numeşte şi obligaţie solidară;
c. există în cazul pluralităţii active numai dacă a fost expres prevăzută în contract
 
2. Solidaritatea activă:
a. poate avea ca izvor numai un contract
b. presupune posibilitatea oricăruia dintre creditori de a pretinde plata întregii creanţe de la debitor;
c. se transmite şi succesorilor creditorilor
 
3. Solidaritatea pasivă:
a. se transmite şi succesorilor;
b. are ca izvor legea sau un contract
c. reprezintă o formă a pluralităţii subiectelor în cazul raporturilor obligaţionale
 
4. Spre deosebire de solidaritate, indivizibilitatea:
a. priveşte obiectul obligaţiei;
b. nu se prezumă
c. are ca izvor şi un contract
 
5. Indivizibilitatea:
a. reprezintă o formă de pluralitate a subiectelor raportului obligaţional
b. are ca izvor concenţia părţilor sau natura obiectului obligaţiei
c. presupune că fiecare dintre debitori poate fi obligat să execute întreaga prestaţie

– prezentarea modurilor de executare a  obligaţiilor în raport de reglementările noului Cod civil;

– analizarea plăţii, ca modalitate de executare în natură a obligaţiilor;
– prezentarea modului de executare silită a obligaţiilor;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia mijloacelor de protecţie a drepturilor
creditorului

- executare directă, plata, imputaţia plăţii, executare indirectă, măsuri conservatorii, acţiune oblică,
acţiune revocatorie

    EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Plata

Noţiunea şi reglementarea legală

Conform art.1469 alin.(2) Cod civil, plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însusi al obligaţiei.
Plata este reglementată în art. 1469 - 1509 Cod civil, dispoziţii care privesc noţiunea, subiectele plăţii,
condiţiile plăţii,dovada plăţii şi imputaţia plăţii.

Subiectele plăţii

Subiectele plăţii se referă la persoana care face plata si persoanele care pot primi plata.

Persoana care face plata

Regula este că plata se poate face de către debitor, de către moştenitorii acestuia, de către debitorul
cedat în cadrul cesiunii de creanţă. Ea se mai poate face şi de către:

- reprezentantul debitorului – care poate avea împuternicire convenţională sau mandat legal;

- cel care este ţinut împreună cu debitorul – de exemplu, în cazul solidarităţii, de către codebitorul
solidar;

- o persoană interesată – de exemplu, în cazul în care o persoană cumpără un imobil ipotecat, pentru a
evita executarea silită, are interes să plătească datoria debitorului pentru care s-a instituit ipoteca;

- o persoană neinteresată – de exemplu, o liberalitate făcută în favoarea debitorului (donaţie indirectă).

Plata poate fi făcută de către orice persoană. În cazul în care plata este făcută de către altă persoană
decât debitorul, este necesar acordul acestuia.

Plata presupune două elemente:

 1). îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (acţiunea sau inacţiunea debitorului);

 2). acordul părţilor în legătură cu acea executare. Nu există plată decât dacă se întâlnesc acordul
creditorului cu acordul debitorului. Dacă lipseşte voinţa uneia dintre părţi, este nevoie de suplinirea ei
prin intermediul instanţei de judecată.

Când plata are ca obiect un bun individual determinat sunt necesare două condiţii pentru valabilitatea
sa:

 1). Dreptul de proprietate trebuie să se afle în patrimoniul debitorului pentru că el nu poate plăti cu
bunul altuia.

 2).Debitorul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu, trebuie să fie apt pentru înstrăinare.

Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.

Plata făcută de un incapabil

 Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data
executării.

Plata obligaţiei de către un terţ

Creditorul este dator să refuze plata oferită de un terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se
opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.
În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau
convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.

Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. In acest caz, terţul nu se
subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile si condiţiile prevăzute de lege.

Persoana care primeşte plata

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de
acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.

De regulă, plata se face creditorului. De asemenea împuternicitului acestuia si persoanei autorizate de

justiţie sau de lege să primească plata. De ex., în cazul popririi, judecătorul poate dispune ca plata să se
facă creditorului în ipoteza în care creditorul este debitor faţă de o altă persoană.

Situaţia în care plata, desi nu este făcută creditorului, împuternicitului acestuia sau persoanei autorizate
de lege/justiţie să o primească, este totusi valabilă:

1).Creditorul ratifică plata făcută altei persoane – cel care a primit plata devine retroactiv mandatarul
creditorului.

2). In cazul plăţii făcută creditorului aparent – plata făcută cu bună – credinţă celui ce are creanţa în
posesiunea sa, este valabil chiar dacă posesorul ar fi evins ulterior. De ex. în urma decesului creditorului
se stabileşte cine e moştenitorul lui, iar debitorul plăteşte acestuia. Ulterior se descoperă că era vorba
de un moştenitor aparent – deci debitorul a plătit unui creditor aparent. Dacă acesta a fost de bună –
credinţă, plata este valabilă.

Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de
acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.

Plata făcută unui incapabil

Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care
profită creditorului.

Plata făcută unui terţ

Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art.1.475 Cod civil este totusi valabilă dacă:

a) este ratificată de creditor;

b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;

c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor.

Plata făcută unui creditor aparent

Plata făcută cu bună – credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că
aceasta nu era adevăratul creditor.

Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite
pentru restituirea prestaţiilor.

Obiectul plăţii

Debitorul trebuie să execute prestaţia la care s-a obligat prin angajamentul său juridic sau care rezultă
dintr-un izvor extra-contractual. Debitorul nu poate să modifice obiectul obligaţiei. Dacă creditorul ar
accepta o asemenea modificare, atunci nu mai este vorba despre o plată ci despre o dare în plată.

Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.

Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care
constituie obiectul însusi al obligaţiei.

Temeiul plăţii

Orice plată presupune o datorie.

Plata obligaţiei naturale

Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.

De asemenea, debitorul trebuie să plătească integral, nu eşalonat. Excepţia o constituie convenţia

părţilor sau situaţia în care judecătorul poate acorda debitorului un termen de graţie, adică divizând
plata pentru a uşura sarcina debitorului. In cadrul compensaţiei este vorba de o excepţie de la acest
principiu, pentru că, dacă sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei, obligaţiile se sting până la concurenţa
celei mai mici dintre ele.

Când este vorba de un bun individual determinat, debitorul trebuie să predea bunul în starea în care
este bunul la momentul scadenţei. Dacă bunul a suferit stricăciuni, debitorul este obligat la daune –
interese. Dacă acele stricăciuni nu sunt rezultatul faptei culpabile a debitorului, el nu este obligat la plata
de daune – interese cu excepţia cazului în care fusese pus în întârziere înaintea producerii stricăciunii. El
nu va fi răspunzător dacă dovedeşte că stricăciunea s-ar fi produs chiar dacă bunul se afla la creditor.

Când este vorba de bunuri de gen, debitorul se poate libera plătind bunuri de acelasi gen, de aceeasi
calitate si în aceeasi cantitate cu cele care au format obiectul obligaţiei. In absenţa unei prevederi
contrare, debitorul trebuie să înapoieze bunuri de calitate medie.

                      Locul plăţii

Referitor la locul plăţii, art.1.494 Cod civil prevede următoarele :

(1) In lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în
temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor:

a)  Obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.

b)  Obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se află la
data încheierii contractului;

c)  Celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului.

(2) Partea care, după încheierea contractului, îsi schimbă domiciliul sau, după caz, sediul determinat,
potrivit prevederilor alin.(1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile suplimentare pe care această schimbare
le cauzează.

Data plăţii

In lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite
între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o
impune.

Plata anticipată

Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul
ori dacă aceasta nu rezultă din latura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat. Cu toate
acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la
scadenţă.

In toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligaţiei
sunt în sarcina debitorului.

Data plăţii prin virament bancar

Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat
cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii.

Distingem astfel după cum obligaţia este cu termen sau fără termen. Dacă obligaţia este fără termen,
plata se face imediat după încheierea contractului. Dacă obligaţia este cu termen, este important să se
stabilească în favoarea cui s-a prevăzut termenul:

- în favoarea debitorului, creditorul nu poate cere plata mai devreme, dar debitorul poate plăti mai
devreme. De exemplu, la împrumutul fără dobândă cu termen, debitorul poate plăti oricând.
- în favoarea creditorului, creditorul nu poate fi obligat să primească plata mai devreme, dar o poate
cere mai devreme.

- în favoarea ambelor părţi, plata se face întocmai la termen, cu excepţia situaţiei în care părţile ajung la
o altă înţelegere.

Imputaţia plăţii

Cheltuiala plăţii este suportată de către debitor, dar părţile pot stabili altfel. Este posibil ca debitorul să
aibă mai multe datorii faţă de creditor. In măsura în care obiectul datoriei este format din bunuri
fungibile de acelasi fel, se impune imputaţia plăţii. Dacă plata făcută de debitor nu acoperă toate
datoriile trebuie să se stabilească care datorie s-a stins mai întâi. Imputaţia plăţii se poate face prin
înţelegerea părţilor. Dacă nu există o asemenea înţelegere, primul chemat să facă imputaţia este
debitorul: dacă acesta nu o face, urmează să o facă creditorul. Dacă si acesta refuză, imputaţia plăţii va fi
stabilită de legiuitor. Debitorul este primul chemat să facă imputaţia plătii. El trebuie să precizeze care
este datoria care se stinge. Constrângere a debitorului: dacă datoria are ca obiect capital si dobânzi, mai
întâi se stinge dobânda. Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, creditorul poate preciza în chitanţă care
este datoria care se stinge mai întâi.

Imputaţia plăţii făcută prin acordul părţilor

Plata efectuată de debitorul mai multor datorii faţă de acelasi creditor, care au acelasi obiect, se impută
asupra acestora conform acordului părţilor.

Imputaţia făcută de debitor

Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelasi fel are dreptul să indice, atunci când
plăteşte , datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi
asupra dobânzilor si, la urmă, asupra capitalului.

Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este
încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că
debitorul poate plăti anticipat.

In cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare
consemnate de el pe ordinul de plată.

Imputaţia făcută de creditor

In lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit
plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata
asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.

Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţia prin acea
chitanţă.

  Imputaţia legală
 Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate în ordine, următoarele reguli:

a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;

b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele
mai puţine garanţii.

c) imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;

d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum si, în egală măsură , garantate si oneroase , se
vor stinge datoriile mai vechi;

e) în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a)-d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea
datoriilor.

În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată si executare, apoi asupra
ratelor, dobânzilor si penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, si, în final, asupra
capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

Proba plăţii

Potrivit Codul civil, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă dacă prin lege nu se prevede altfel.

Chitanţa liberatorie

Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum si, dacă este cazul, la remiterea înscrisului
original al creanţei.

Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.

In cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să
suspende plata.

Codul civil instituie următoarele prezumţii:

 Prezumţia executării prestaţiei accesorii - Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei

principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii;

 Prezumţia executării prestaţiilor periodice - Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre
prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară,
executarea prestaţiilor devenite scadente anterior;

 Remiterea înscrisului original al creanţei:

- remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul
din codebitori sau fideiusori, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui
interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale;
- dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze
că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei.

- se prezumă, până la proba contrară, că intrarea în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut
printr-o remitere voluntară din partea creditorului.

Este posibil să apară situaţia în care creditorul să refuze plata. Dacă creditorul refuză nejustificat plata,
debitorul are la îndemână o procedură prin care se poate libera de obligaţie – oferta de plată şi
consemnaţiuni.

Această procedură este reglementată de art.1005-1012 Cod pr.civilă şi art.1510-1515 Cod civil.

Procedura începe printr-o somaţie adresată creditorului prin intermediul unui executor judecătoresc,
somaţie care cuprinde locul, data şi ora când suma sau obiectul oferit urmează să fie predat creditorului.

În cazul în care creditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitorul va fi liberat de obligaţie, iar
executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal prin care va constata acceptarea ofertei reale.

În situaţia în care creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, se va încheia un proces – verbal de
constatatre, iar debitorul , după anunţarea creditorului asupra zilei, orei şi locului unde suma oferită
urmează să fie depusă, debitorul va proceda la consemnarea sumei la CEC Bank - SA, sau la orice
instituţie de credit ori, după caz, la o unitate specializată, această unitate fiind obligată a face
consemnarea, ce nu poate fi condiţionată de acordul creditorului. După consemnare recipisa va fi
depusă la executorul judecătoresc, iar acesta va constata printr-o încheiere dată fără citarea părţilor,
efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea se comunică creditorului în termen de 5 zile de la
întocmirea acesteia, iar acesta poate cere anularea încheierii, în termen de 15 zile de la comunicare,
pentru nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond şi de formă. Instanţa competentă este
judecătoria în circumscripţia căreia s-a fîcut consemnarea. Hotărârea poate fi atacată numai cu apel, în
termen de 10 zile de la comunicare.

Debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în afară de cazul în care se anulează oferta de
plată şi consemnaţiunea.

Art.1010 Cod procedură civilă instituie posibilitatea ofertei de plată în faţa instanţei, dispunând că
aceasta poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii. În
acest caz, prin încheiere, creditorul este pus în întârziere să primească suma sau, după caz, bunul Dacă
creditorul este prezent şi primeşte prestaţia datorată, liberarea debitorului se va constata prin
încheiere.Dacă creditorul lipseşte sau refuză primirea prestaţiei, debitorul va proceda la consemnare, iar
recipisa va fi pusă la dispoziţia instanţei.Instanţa va constata, prin încheiere, liberarea debitorului.

În baza procesului – verbal încheiat de executorul judecătoresc sau a încheierii pronunţate de instanţă,
cel interesat va putea cere radierea din cartea funciară sau din alte registre publice a drepturilor de
ipotecă constituite în vederea garantării creanţei stinse.

Noţiunea de plată are o accepţiune specială în materia efectelor obligaţiilor. Plata nu înseamnă doar
predarea unei sume de bani, ci executarea oricărei prestaţii care formează obiectul unei obligaţii civile
( transmiterea unui drept real, predarea unui bun mobil, îndeplinirea unui serviciu ).
Dacă debitorul refuză să facă plata, creditorul îl poate obliga să plătească printr-o acţiune în executarea
silită a obligaţiei.

Executarea silită a obligaţiilor

Executarea silită în materia efectelor obligaţiilor nu este acelasi lucru cu executarea silită în contextul
codului de procedură civilă. In primul caz se face apel la justiţie pentru a se obţine un titlu executoriu, în
timp ce în cel de-al doilea caz titlul executoriu deja existent, punându-se problema îndeplinirii lui.

Executarea silită (în materia efectelor obligaţiilor) se face în natură sau prin echivalent. Cea în natură
trebuie să fie prima avută în vedere de către judecător. Dacă este posibilă, judecătorul nu poate dispune
executarea prin echivalent. Creditorul nu poate să ceară executarea prin echivalent cât timp este
posibilă executarea în natură si cât timp nu face dovada că a dispărut interesul executării în natură.

Executarea silită în natură presupune două condiţii:

1. să fie posibilă executarea în natură;

2. executarea în natură să prezinte încă interes pentru creditor chiar dacă debitorul a întârziat
executarea.

In legătură cu prima condiţie, este necesară o analiză a obligaţiilor civile în funcţie de obiectul lor:
obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.

In cazul obligaţiilor de a da, dacă e vorba de un bun individual determinat, prestaţia se execută la
încheierea contractului. Aceste prestaţii pot fi mereu executate în natură. Este necesar ca dreptul să se
afle în patrimoniul debitorului; dacă s-a stins, debitorul este obligat la echivalentul dreptului real.
Predarea bunului pune şi problema situaţiei bunului la momentul predării. Dacă este vorba de bunuri de
gen, şi aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în natură pentru că bunurile de gen nu pier,
creditorul are oricând ocazia să cumpere bunuri de acelasi gen, de aceeasi calitate şi în aceeasi cantitate.

Dacă obiectul obligaţiei este o sumă de bani, aceasta poate fi oricând executată în natură. Creditorul
poate cere executarea bunurilor debitorului şi prin scoaterea acestora la licitaţie să-si satisfacă creanţa.

In cazul obligaţiilor de a face, trebuie să facă distincţie între obligaţiile de a face intuituu personae  şi
obligaţiile care pot fi executate şi de alte persoane. Obligaţiile intuituu personae nu pot fi executate în
natură direct. Debitorul nu poate fi obligat să desfăşoare o activitate împotriva voinţei lui. Dacă nu este
vorba de o obligaţie intuituu personae, prin mecanismul reglementat poate fi adusă la îndeplinire silită.
O asemenea obligaţie ascunde un mecanism de suplinire a voinţei debitorului în actul juridic al plăţii.
Judecătorul, prin voinţa sa, substituie voinţa debitorului si îl autorizează pe creditor să recurgă la
serviciile executorului judecătoresc pentru executarea obligaţiei si apoi să recupereze cheltuielile de
executare de la debitor.

In cazul în care debitorul a făcut ce nu trebuie să facă, el trebuie să distrugă ce a făcut. Dacă nu se
supune de bunăvoie, creditorul va fi autorizat să distrugă bunul. 
Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului

Creditorul are următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:

1. să ceară luarea unor măsuri conservatorii

2. să intenteze acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

3. să intenteze acţiunea revocatorie

Măsurile conservatorii

 Măsurile conservatorii sunt reglementate în art.1558-1559 Codul civil.

      Potrivit art. 1558 Cod civil, creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru
conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi
informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii

      Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea asigurătorie.

Sechestrul asigurator

Constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului aflate în posesia
acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va
obţine un titlu executoriu.

Reglementarea legală: art. 951-968 Codul de procedură civilă.

      Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care este competentă să judece procesul în
primă instanţă.

      Instanţa va decide de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie,
stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul.

      Executarea măsurii sechestrului asigurator se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc.

     În cazul bunurilor mobile, executorul se deplasează la locul unde se află aceste bunuri şi va sechestra
bunurile numai în măsura realizării creanţei, fără somaţie ori înştiinţarea prealabilă a debitorului.

       Dacă debitorul va da o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului,
sechestrul asigurător.

      Cererea se soluţionează, în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea în termen scurt a părţilor, prin
încheiere care este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic
superioară.

      Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a obţinut titlu
executoriu.

 
       Poprirea asigurătorie

      Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri
mobile incorporale datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor
în temeiul unor raporturi juridice existente.

        Reglementarea legală: art.969 şi 970 Cod procedură civilă.

Acţiunea oblică

            Potrivit art. 1560 alin.(1) Cod civil, creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să
exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau
neglijează să le exercite..

Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care
aparţine debitorului său

            Fundamentul juridic al acţiunii oblice ca mijloc de protecţie a creditorului este dat de art. 1560
Cod civil care prevede dreptul creditorilor de a exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, cu
excepţia acelor drepturi care sunt considerate exclusiv personale.

            Domeniul de aplicare  al acţiunii oblice este sintetizat de art. 1560 Cod civil, acesta fiind
circumscris la toate drepturile şi acţiunile debitorului. Tot în acest articol este prevăzută şi o limitare
privind drepturile strict personale.

        Alături de aceste drepturi, poate face obiectul acţiunii oblice şi prerogativa de a cere executarea
silită, întrucât ar deveni ineficientă posibilitatea de a valorifica un drept al debitorului fără a se putea
acţiona pentru a executa hotărârea favorabilă care ar putea fi obţinută.

          Cu privire la drepturile patrimoniale ale debitorului în baza cărora creditorul se poate folosi de
acţiunea oblică, că nu trebuie să implice o apreciere de ordin intim şi moral, cum ar fi, spre exemplu,
acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine sau acţiunea prin care se urmăreşte răspunderea
civilă sub forma daunelor morale, întrucât aprecierea interesului moral aparţine exclusiv debitorului,
aceste acţiuni fiind exceptate de la exercitarea pe calea acţiunii oblice.

 De asemenea, nu fac parte din domeniul de aplicare al acţiunii oblice nici drepturile patrimoniale
insesizabile, cum ar fi: dreptul de abitaţie, dreptul de uz, dreptul de a primi o bursă, dreptul de
proprietate asupra bunurilor de uz personal şi casnic necesare debitorului şi familiei sale, obiecte de
cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, dreptul de proprietate asupra bunurilor care servesc la
exercitarea ocupaţiei debitorului, dreptul la diurnă ş.a. În doctrină s-a exprimat un punct de vedere
conform căruia nu pot fi exercitate pe cale acţiunii oblice acele drepturi patrimoniale insesizabile care
sunt, în acelaşi timp, şi inalienabile, celelalte putând fi exercitate şi de creditor.

 Pentru a se putea prevala de eficienţa acţiunii oblice, creditorul trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii. Acestea sunt diferite, după cum privesc dreptul de creanţă al creditorului care doreşte să
exercite acţiunea oblică, situaţia debitorului sau cea a creditorului.
 În privinţa dreptului de creanţă pe care se fundamentează acţiunea oblică, acesta trebuie să fie cert
şi exigibil, astfel cum prevede alin. (1) al art. 1560 Cod civil.

       În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească debitorul, acesta trebuie să fie în
situaţia de a-şi neglija sau de a-şi fi neglijat exercitarea drepturilor şi acţiunilor sale patrimoniale. De
asemenea, este necesar ca debitorul să fie insolvabil, deoarece numai în acest caz subzistă interesul
intervenţiei creditorului prin acţiunea oblică.

        Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul privesc motivaţia alegerii de către acesta a

acţiunii oblice. El trebuie să facă dovada faptului că are un interes serios şi legitim. Interesul este serios
atunci când este fundamentat pe o creanţă reală care poate fi probată. Este legitim atunci când se
întemeiază pe un pericol actual de insolvabilitate sau de agravare a insolvabilităţii debitorului şi nu are o
natură contrară legii.

               Efectele pe care acţiunea oblică le produce, în primul rând relativ la interesele creditorului, dar şi
cu privire la celelalte două părţi (debitor şi terţ), confirmă caracterul energic şi eficient pe care acţiunea
oblică îl are în calitate de mijloc de protecţie a creditorului. Astfel, art. 1561 Cod civil prevede că
hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor. Totuşi, eficienţa
acestui mijloc este redusă de faptul că nu garantează niciun drept de preferinţă creditorului chirografar,
astfel încât odată cu admiterea acţiunii, remiterea bunurilor care au făcut obiectul demersului se va face
în patrimoniul debitorului. Prin urmare, creditorul chirografar va suporta concursul celorlalţi creditori ai
debitorului, în virtutea dreptului de gaj general.

Acţiunea revocatorie

                     Acţiunea revocatorie este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor
juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

           Codul civil reglementează acţiunea revocatorie în art. 1562-1565.

 În privinţa naturii juridice a acţiunii revocatorii, aceasta este o acţiune în inopozabilitatea actului
fraudulos faţă de creditorul reclamant, nefiind incidente prevederile Codului civil referitoare la
răspunderea civilă delictuală.

          Având în vedere consfinţirea de către Codul civil a acţiunii revocatorii alături de acţiunea oblică, în
secţiunea a II-a a Capitolului 3, apare evident faptul că domeniul de aplicare al acesteia se circumscrie
domeniului de aplicare al acţiunii oblice.

                     Condiţiile pentru exercitarea acţiunii revocatorii sunt următoarele:

  -  actul atacat să fi cauzat creditorului un prejudiciu, în sensul că debitorul şi-a cauzat sau şi-a mărit o
stare de insolvabilitateâ;

 - existenţa unei fraude din partea debitorului, adică actul încheiat de debitor să fi fost făcut în frauda
drepturilor creditorului.;

 - existenţa unei complicităţi între debitor şi terţul cu care a încheiat actul atacat, cu privire la fraudarea
creditorului;

 - caracterului cert al creanţei.

  Art.1564 Codul civil prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în
termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiicul ce rezultă
din actul atacat.

             Acţiunea revocatorie produce următoarele efecte: 

 Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât si faţă
de toţi ceilalţi creeditori care, putând introduce acţiunea au intervenit în cauză.Aceştia vor avea
dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit;

 Terţul dobânditor va putea păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o
sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă.

           În ceea ce priveşte întinderea efectelor pe care le provoacă acţiunea revocatorie declarată admisă
este că actul atacat, dovedit ca fiind fraudulos, va fi inopozabil creditorului. Faţă de ceilalţi creditori ai
debitorului, acţiunea nu produce niciun efect, actul considerându-se valabil în privinţa lor, dar va putea
produce totuşi efecte asupra creditorilor care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză, (art.
1565 alin. (1) Cod civil.).

1. Care sunt condiţiile plăţii?

2. Ce se înţelege prin imputaţia plăţii?
3. Care sunt drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului?
4. Prezentaţi domeniul de aplicare, condiţiile intentării şi efectele acţiunii oblice.
5. Prezentaţi domeniul de aplicare, condiţiile intentării şi efectele acţiunii revocatorii.

1. În cazul acţiunii revocatorii:

 a. termenul de prescripţie este de 3 ani deoarece nulitatea actului atacat este o nulitate relativă
 b. nu poate fi atacat un act prin care debitorul a plătit un alt creditor al său
 c. frauda debitorului nu este cerută decât la actele încheiate cu titlu oneros
 
 2. Admiterea acţiunii revocatorii are ca efect:
 a. inopozabilitatea actului atacat faţă de creditor
 b. anularea actului atacat şi repunerea în situaţia anterioară
 c. întoarcerea bunului în patrimoniul debitorului
 
3. Plata este cherabilă atunci când se efectuează la:
1. locul convenit de părţi
2. domiciliul creditorului
3. domiciliul debitorului
 
4. Sarcina probei plăţii o are:
1. creditorul, atunci când debitorul pretinde stingerea obligaţiei prin plată
2. creditorul care pretinde executarea obligaţiei
3. de regulă, faptul plăţii este prezumat de lege
 
5. Imputaţia plăţii se face:
1. de către creditor, dacă părţile nu convin altfel
2. de către debitor, care poate alege dacă plata stinge mai întâi debitul principal şi apoi dobânda
3. în lipsa unei convenţii şi a unei precizări din partea debitorului sau a creditorului, asupra datoriei scadente
cea mai oneroasă

– definirea conceptului de transmisiune a obligaţiilor;

– identificarea modurilor de transmisiune a obligaţiilor în raport de reglementările noului Cod civil;
– prezentarea conceptului de transformare a obligaţiilor;
– analizarea novaţiei, ca mod de transformare a obligaţiilor.
 

- transmisiunea obligaţiilor, cesiunea de creanţă, subrogaţia, preluarea datoriei, transmisiunea obligaţiilor,

novaţia

        TRANSMISIUNEA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR

Transmiterea obligaţilor
Cesiunea de creanţă
            Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte
persoane.
            Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent (cel care
transmite creanţa) şi cesionar (cel care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul
său pe al doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debitor cedat).
            Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1566 – 1592 Cod civil.
Potrivit art.1566 Cod civil, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite
cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
Părţile contractului de cesiune sunt:
1. Cedentul   - creditorul care transmite creanţa;
2. Cesionarul  – dobânditorul creanţei;
3. Debitorul cedat – terţul asupra căruia există creanţa.
 
Domeniul de aplicare
- cesiunea de creanţă nu poate avea decât natură contractuală;
          - poate face obiectul unei cesiuni orice creanţă in diferent de obiectul său: creanţe având ca obiect o sumă de
bani, născute din contract, act unilateral izvor de obligaţii, fapte juridice licite sau fapte juridice ilicite.
Dispoziţiile art. 1.566 din Codul civil  nu se aplică:
a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
 b) transferul titlurilor de valoare si altor instrumente financiare, cu excepţia dispoziţiilor privitoare la
cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la putător.
De la libera cesibilitate a creanţelor există următoarele excepţii:

- creanţele declarate netransmisibile prin lege – art.1569 alin.1 Cod civil;

           
- creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata unei sume de bani, dacă
prin efectul transmisiunii obligaţia va fi în mod substanţial mai oneroasă;
- părţile raportului obligaţional pot stabili caracterul inalienabil al creanţei, sub
condiţia existenţei unui interes legitim.
Condiţiile de validitate ale cesiunii de creanţă

     - cerinţele prevăzute de art.1179 alin.(1) Cod civil, cerute pentru orice contract:
capacitatea, consimţământul, obiectul determinat şi licit, cauza licită şi morală;

     - din punct de vedere al modului de încheiere, cesiunea de creanţă este un

contract consensual;

     - nu este necesar consimţământul debitorului cedat pentru validitatea cesiunii.

Condiţiile de efectivitate ale cesiunii de creanţă

Opozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi faţă de terţii interesaţi ( creditorii

cedentului, alţi cesionari) se realizează conform art.1578-1581 Cod civil, respectiv:

 - acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris care să aibă dată certă;
 - notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic, în care să se
menţioneze identitatea cesionarului, creanţa cedată şi să solicite debitorului plata
directă;
 - înscrierea în arhiva electronică în cazul cesiunii unei universalităţi de creanţe actuale
sau viitoare( art.1579 Cod civil);
 - notarea în cartea funciară.
 
Felurile cesiunii

Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile legale se completează în mod

corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.

Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile legale se completează în mod

corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cu cele care
reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se
execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.

Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:

 a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;
b) drepturile de garanţie si toate celelalte accesorii ale creanţei cedate;
Cu toate acestea, cedentul poate să predea cesionarului, fără acordul
constituitorului, posesia bunului luat în gaj. In cazul în care constituitorul se opune,
bunul gajat rămâne în custodia cedentului.

Efectele cesiunii de creanţă între părţi

Între părţi, cesiunea de creanţă are ca efect transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la cesionar.
Creanţa se transmite împreună cu garanţiile si accesoriile ei. Nu contează preţul cesiunii de
creanţă. Cesionarul va dobândi creanţa la valoarea ei nominală, nu la valoarea de achiziţie.  
 

Efectele cesiunii de creanţă intre părţi si terţi

În materia cesiunii de creanţă au calitatea de terţii debitorul cedat, cesionarii ulteriori şi succesivi, creditorii
cedentului. 
Faţă de debitorul cedat, efectele se produc doar dacă sunt realizate formele de
opozabilitate:

 acceptarea cesiunii (act autentic – erga omnes, act sub semnătură privată – doar faţă de debitor);
 notificarea debitorului;
 înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare.
Până în momentul realizării formelor de opozabilitate, debitorul poate face plata
valabil către cedent. După realizarea opozabilităţii, debitorul va fi obligat doar faţă de
cesionar. In raporturile cu cesionarii ulteriori şi succesivi, contează realizarea formelor
de opozabilitate – va beneficia de creanţă, cesionarul care a realizat primul formele de
opozabilitate. Acceptarea cesiunii de către debitor, făcută sub semnătură privată, va fi
opozabilă numai faţă de ei, nu si faţă de terţi. Pentru aceştia trebuie formă autentică.     
Efectele cesiunii de creanţă între cesionar şi debitorul cedat
Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva
cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să fi devenit opozabilă, indiferent
dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum si orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită
înainte de acel moment.
Debitorul poate să opună cesionarului plata pe care el însusi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună – credinţă
unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului
si terţilor.
In cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune
cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
 
Efectele cesiunii de creanţă între terţi

Creditorii cedentului, până la opozabilitate, pot urmări creanţa în patrimoniul

cedentului. Ulterior acest lucru nu mai este posibil.

Garanţiile pe care le dă cedentul cesionarului:

 1. Garanţia că există creanţă şi că este valabilă.
2. Cedentul nu se obligă să garanteze şi solvabilitatea debitorului. Este posibil ca
o asemenea garanţie privind solvabilitatea actuală a debitorului să fie asumată de către
cedent – el va răspunde numai pentru solvabilitatea actuală.
 
            Obligaţia de garanţie
Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar.
Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde de solvabilitatea
debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă,
în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.
Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care
se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.
Dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod
corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea – credinţă pentru viciile ascunse ale
nunului vândut.
In lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data
cesiunii.
 
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei
Noţiunea şi reglementarea legală

Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea

creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria
debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului
plătit.

Definiţia legală a subrogaţiei este cuprinsă în art.1593 alin.(1) Cod civil care
prevede că oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile
creditorului, fără însă a putea dobândi mai multe drepturi decât acesta

Subrogaţia este reglementată în art.1593 – 1598 Cod civil.

Felurile subrogaţiei
Conform art.1593 Cod civil, subrogaţia poate fi convenţională sau legală.
Subrogaţia convenţională poate, la rândul ei, să fie consimţită de creditor sau consimţită de debitor.
Subrogaţia consimţită de creditor este instituită de art.1594 Cod civil:

-  subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, ăi transmite acestuia, la
momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului;
           - operează fără consimţământul debitorului;
           - orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Subrogaţia consimţită de debitor  este reglementată de art.1595 Cod civil.
 Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această
cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă.
 Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă, în actul
de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se menţionează că plata a
fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor.
Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie
contrară.
  

Subrogaţia legală
In afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept:
a) În folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă,
potrivit legii;
b) În folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra
bunului respectiv;
c) În folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria;
d) În folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii.
 
Efectele subrogaţiei

Subrogaţia are ca efecte transmiterea creanţei împreună cu garanţiile şi accesoriile

acesteia  de la creditorul plătit la cel care plăteşte.
Subrogaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă deoarece în cazul cesiunii,
contează doar valoarea nominală a creanţei, indiferent de valoarea preţului.
Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.
Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot
opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.
 
Preluarea datoriei
Definiţia şi reglementarea legală

      Conform art.1599 alin. (1) Cod civil, obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a
executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane.

      Preluarea datoriei este reglementată de art.1599 – 1608 Cod civil.

      Condiţii de operare

     Referitor la condiţii, preluarea datoriei  se realizează printr-un contract încheiat

între debitorul iniţial şi noul debitor sau printr-un contract încheiat între creditor şi noul
debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia. Prin încheierea contractului, noul
debitor îl înlocuieşte pe cel vechi
 
Efecte
Conform art.1600 Cod civil, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte
pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1.601 este liberat.
 

Cesiunea de contract

      Definiţia şi reglementarea legală

       Conform art.1315 alin. (1) Cod civil, o parte poate să-şi substituie un terţ în
raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral
executate, iar cealaltă parte consimite la aceasta.

      Contractul de cesiune se încheie între o parte (contractant cedent) şi un terţ faţă
de acest contract (contractant cesionar)şi are ca obiect un contract aflat în curs de
executare (contract cedat) prin care se convine la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor
contractuale.

      Cesiunea de contract este reglementată de art. 1315 – 1320 Cod civil.

Forma cesiunii

Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie

încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.
 
Transformarea obligaţiilor 
Novaţia
            Definiţie
            Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting o obligaţie
veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.
            Felurile novaţiei
            Novaţia obiectivă
            Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi debitorul
iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei vechi.
                Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul
obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de bani ci o altă prestaţie.
                Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al
preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.
            Novaţia subiectivă
            Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea
creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.
                Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un
nou creditor, ceea ce prepune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă de
noul creditor.
                Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor
să plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.
            Condiţiile novaţiei
            Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate ale contractelor , precum şi
următoarele condiţii speciale:
1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi;
2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin novaţie;
3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă, valabilă, care să înlocuiască
obligaţia veche;
 4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie, cum ar fi părţile,
obiectul sau cauza.
 
              Efectele novaţiei
              Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte:
•&νβσπ;stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale;
•&νβσπ;dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual fiind rezultatul
voinţei părţilor.
  Proba novaţiei
 Conform art.1610 Cod civil, novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
 Garanţiile creanţei novate
             Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-
a prevăzut în mod expres.

1. Care sunt modurile de transmitere a obligaţiilor?

2. Prezentaţi cesiunea de creanţă, ca modalitate de transmisiune a obligaţiilor.
3. Prezentaţi subrogaţia, ca modalitate de transmisiune a obligaţiilor.
4. Prin ce se caracterizează preluarea datoriei?
5. Prezentaţi novaţia, ca modalitate de transformare a obligaţiilor.

1. Subrogaţia legală:
a. are loc atunci când un creditor plăteşte datoria debitorului său către un creditor cu rang preferenţial
b. are loc atunci când un moştenitor care a acceptat succesiunea pur şi simplu plăteşte o datorie a
succesiunii
c. produce efecte numai dacă este acceptată de debitor
 
2. Este vorba de un mod de transformare a obligaţiilor în cazul:
a. novaţiei
b. remiterii de datorie
c. compensaţiei
 
3. Stingerea unei obligaţii existente şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă reprezintă:
a. cesiune de creanţă
b. novaţie
c. subrogaţie în drepturile creditorului prin plata creanţei
 
4. În cazul cesiunii de creanţă:
a. cesionarul devine titularul creanţei numai în proporţia preţului plătit cedentului
b. cedentul are obligaţia de a-l garanta pe cesionar pentru evicţiune dacă cesiunea s-a făcut cu tilu oneros
c. cesionarul dobândeşte şi accesoriile creanţei cesionate
 
5. Spre deosebire de cesiunea de creanţă, subrogaţia convenţională consimţită de creditor:
a. este un mod de transmitere a obligaţiilor
b. nu se poate produce înainte de plată
c. operează doar în măsura plăţii efectuate, iar nu a valorii nominale a creanţei
– identificarea modurilor de stingere a obligaţiilor;
– prezentarea plăţii, ca mijloc de stingere a obligaţiilor;
– analizarea compensaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor;
– identificarea elementelor specifice confuziunii, ca mod de stingere a obligaţiilor;
– cunoaşterea cazurilor de imposibilitate fortuită de executare;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia remiterii de datorie, ca modalitate de
stingere a obligaţiilor.
 

- stingerea obligaţiilor, darea în plată, compensaţia, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea

fortuită de executare

               STINGEREA OBLIGAŢIILOR 

 
Darea în plată
Darea în plată este convenţia prin care creditorul şi debitorul se înţeleg ca în locul prestaţiei iniţiale,
debitorul să execute o altă prestaţie.
Această convenţie se realizează chiar în momentul plăţii. Dacă se realizează
anterior, nu mai este vorba despre o dare în plată, ci despre o novaţie prin schimbare
de obiect.

 
Compensaţia 
În situaţia existenţei datoriilor reciproce între părţile raportului juridic care are ca obiect bunuri de gen,
fungibile, astfel încât datoriile reciproce se sting până la concurenţa celei mai mici dintre ele.
 
Definiţia şi reglementarea legală

     Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi

natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este concomitent, creditor şi
debitor al celeilalte.

      Reglementare legală: art.1616-1623 Cod civil.

Condiţii

- compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe,

lichide si exigibile, oricare ar fi izvorul lor, si care au ca obiect o sumă de bani sau o
anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeasi natură;

- o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune
compensaţia;
       - oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.
 

      Cazurile în care nu operează compensaţia (art.1618 Cod civil):

 - creanţa rezultată dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi (victimei unui furt nu i se
poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul furtului);

 - când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de
comodat;

 - când una dintre creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de ex., pensia de
întreţinere).
 

     Compensaţia legală

     Compensaţia legală operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necsar acordul
de voinţă al părţilor.

     Condiţii:

 - obligaţiile să fie reciproce

 - creanţele să fie certe, lichide şi exigibile
 - datoria să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de
aceeaşi natură
 - părţile să nu fi renunţat expres la compensaţie
 

Efectele compensaţiei faţă de terţi

Conform art.1622 Cod civil:
(1) Compensaţia nu are loc si nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor
dobândite de un terţ.

(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra
creditorului popritor nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă.

(3) Debitorul care putea să opună compensaţia si care a plătit datoria nu se mai
poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.

Confuziunea
         
Confuziunea reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în
întrunirea în aceeasi persoană a calităţii de creditor si de debitor al aceleiasi obligaţii,
după cum prevede art. 1.624 din Codul civil. 
  Confuziunea nu operează dacă datoria si creanţa se găsesc în acelasi patrimoniu, dar
în mase de bunuri diferite.
  

Confuziunea si ipoteca

Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar si de proprietar

al bunului ipotecat.

Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.
 

Fideiusiunea

Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor si debitor profită

fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor si creditor ori de
fideiusor si debitor principal nu stinge obligaţia principală.

Efectele confuziunii faţă de terţi

Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură

cu creanţa stinsă pe această cale.

Desfiinţarea confuziunii

Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu

efect retroactiv.

 
Remiterea de datorie
Noţiune

Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei care constă în

renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.
 
      Reglementarea legală
      - art.1629 - 1633 Cod civil
 

Feluri

Remiterea de datorie poate fi:

      - expresă sau tacită;

       - cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

Dovada

      Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada remiterii de datorie se face cu orice
mijloc de probă.

 
Imposibilitatea fortuită de executare
Noţiunea şi reglementarea legală

Imposibilitatea fortuită de executare este o   cauză de stingere a obligaţiei care se

datorează imposibilităţii fortuite de executare din partea debitorului din cauză de forţă
majoră, caz fortuit sau alt eveniment asimilat acestora, produse înainte ca debitorul să
fie pus în întârziere.
Reglementare : art. 1634 Cod civil.

     Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când
creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza
împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa
riscul producerii acestora.

Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă

pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata si urmările evenimentului care
a provocat imposibilitatea de executare.

Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.

Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă

imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un
termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta,
creditorului.

            Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea
fortuită de executare.

1. Care sunt modurile de stingere a obligaţiilor?

2. Care este deosebirea dintre darea în plată şi novaţie?
3. Prezentaţi formele compensaţiei.
4. În ce situaţii nu operează confuziunea?
5. Care sunt obligaţiile debitorului în cazul imposibilităţii fortuite de executare?
1.
Confuziunea:
a.reprezintă un mijloc de stingere a obligaţiilor care se realizează ori de câte ori aceeaşi persoană cumulează
calitatea de creditor cu cea de debitor a aceleiaşi obligaţii
b. nu produce efectul stingerii garanţiilor obligaţiei principale
c. în cazul nulităţii actului juridic prin efectul căruia s-a creat confuziunea nu există nicio consecinţă asupra
confuziunii
 
2. Compensaţia legală a unor creanţe reciproce nu operează în cazul în care:
1. creanţele au ca obiect bunuri fungibile
2. creanţele care urmează a se compensa sunt exigibile
3. creanţa este insesizabilă
 
3. Remiterea de datorie:
1. făcută unuia dintre codebitorii solidari, de regulă, liberează pe ceilalţi
2. poate fi făcută şi prin testament
3. poate fi supusă reducţiunii
 
4. Compensaţia legală:
a. nu exclude posibilitatea renaşterii creanţelor reciproce
b. nu este împiedicată de termenul de graţie
c. operează în toate cazurile în care fiecare dintre creanţele reciproce are ca obiect bunuri de gen
 
5. Obligaţia se stinge prin plată şi în cazul în care:
a. creditorul primeşte o altă prestaţie decât cea datorată
b. persoana care plăteşte este alta decât debitorul, însă numai dacă dovedeşte un interes
c. plata este făcută de debitor, cu bună-credinţă, unui creditor aparent, chiar dacă acesta din urmă cunoştea
că cel care îl plăteşte nu îi datorează nimic

– definirea conceptului de garanţii personale;

– înţelegerea categoriilor de garanţii personale în raport de reglementările noului Cod civil;
– prezentarea fideiusiunii, ca garanţie personală;
– identificarea tipurilor de fideiusiune;
– cunoaşterea efectelor fideiusiunii;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia garanţiilor autonome.
 

- garanţii personale, fideiusiune, beneficiu de discuţiune, beneficiu de diviziune, garanţii autonome,

scrisoare de garanţie, scrisoare de confort

            GARANŢIILE PERSONALE

 
            Fideiusiunea

            Noţiunea
 Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un
alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia
debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Scopul oricărei obligaţii este executarea ei dar nu întotdeauna debitorii îşi
execută obligaţia la scadenţă.

Garanţia în sens restrâns oferă creditorului fie posibilitatea de a urmări cu

preferinţă un anumit bun pentru a-si îndestula creanţa prin valorificarea lui, fie
posibilitatea de multiplicare a gajului general de care dispune. Gajul general presupune
că patrimoniul debitorului este în întregul său un fel de gaj al creditorului. Ideea este
iluzorie iar gajul operează în favoarea tuturor creditorilor, de unde rezultă regula
egalităţii între creditor.

Rezultă că veritabile garanţii sunt acelea care:

1. Înlătură egalitatea dintre creditorii chirografari;
2. Dau posibilitatea creditorului de a-si dubla gajul prin gajul altei persoane(garant), la
scadenţă putând urmări bunurile din patrimoniul debitorului si bunurile din patrimoniul
garantului.
Fideiusiunea este atât un contract, cât si un drept de garanţie. Între creditor şi o altă
persoană decât debitorul se încheie cu sau fără consimţământul debitorului, un contract
prin care terţul se obligă să plătească datoria la scadenţă, dacă debitorul nu o va plăti.
De aici rezultă că fideiusiunea este un contract sub aspectul izvorului şi o garanţie sub
aspectul efectelor.
 

Reglementarea legală

- art. 2280-2320 Cod civil

 

Felurile fideiusiunii

Fideiusiunea poate fi:

- convenţională;
- judecătorească;
- legală.
            Această clasificare nu are în vedere izvorul fideiusiunii (care e mereu
convenţional), ci necesitatea încheierii contractului de fideiusiune.

       
In cazul fideiusiunii convenţionale, încheierea este lăsată la aprecierea părţilor, în
cazul fideiusiunii judecătoreşti ea este impusă de judecător, iar în cazul fideiusiunii
legale, încheierea contractului este impusă de către legiuitor.
Caracterele contractului de fideiusiune

 contract accesoriu pe lângă contractul principal, astfel că soarta sa depinde de soarta obligaţiei principale.
Fideiusorul garantează doar pentru întinderea obligaţiei principale, dar garantează si faţă de accesoriile ei (dobânzi,
cheltuieli de urmărire, eventuale daune);
 contract solemn, întrucât trebuie încheiat în forma unui înscris autentic sau sub semnătură privată, sub
sancţiunea nulităţii absolute;
 contract unilateral pentru că numai fideiusorul se obligă faţă de creditor;
 contract cu titlu gratuit deoarece creditorul nu-l plăteşte pe fideiusor pentru garanţia asumată, însă
raporturile dintre fideiusor si debitor nu sunt întotdeauna cu titlu gratuit;
In afară de acestea, el trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de
formă ale contractelor, precum şi cerinţe speciale referitoare la domiciliul fideiusorului şi
la solvabilitatea sa.

În principiu, fideiusorul garantează pentru obligaţiile prezente şi viitoare,

indiferent de obiectul lor şi chiar pentru obligaţiile eventuale.
Efectele fideiusiunii
            In raportul dintre creditor şi fideiusor , efectul principal constă în dreptul creditorului de a
se întoarce împotriva fideiusorului dacă debitorul nu plăteşte. Pentru creditor nu există o ordine a
urmăririi. Fideiusorul are la dispoziţie câteva mijloace de apărare:
- Beneficiul de discuţiune, fideiusorul poate cere creditorului să oprească urmărirea
începută împotriva lui si să se îndrepte împotriva debitorului. Ca să fie primit acest beneficiu,
fideiusorul trebuie să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite (nu trebuie să fie vorba de
bunuri supuse altor garanţii reale) si care trebuie să se afle în judeţul unde urmăreşte să execute
obligaţia.
- Beneficiul de diviziune (dacă sunt mai mulţi fideiusori), se va putea cere creditorului să-
si divizeze urmărirea împotriva tuturor fideiusorilor.
Obligaţia fideiusorului
Fideiusorul nu este ţinut să îndeplinească obligaţia debitorului decât dacă acesta nu o execută.
                In raportul dintre fideiusor şi debitor efectele se produc în măsura în care fideiusorul a
plătit creditorului. Atunci fideiusorul are o acţiune în regres împotriva debitorului pentru plata
datoriei, pentru că fideiusorul nu s-a obligat pentru ei, ci pentru altul. Regresul are în vedere
datoria principală, dobânzile, cheltuielile de judecată şi eventualele daune. Fideiusorul păstrează
beneficiul solidarităţii dacă a garantat pentru mai mulţi debitori. Fideiusorul păstrează garanţiile
si accesoriile.
Subrogaţia fideiusorului
Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea
împotriva debitorului. 
            In raporturile dintre fideiusori   efectul este că fideiusorul plătitor are acţiune în regres
împotriva celorlalţi fideiusori numai pentru plata pentru care ei au garantat.
 

Stingerea fideiusiunii se realizează:

 pe cale principală, din cauze proprii: remiterea de fideiusiune, renunţarea la fideiusiune,
nulitatea absolută a obligaţiei garantate de fideiusor.
 pe cale accesorie, prin plata din partea debitorului sau pe orice altă cale de stingere a
obligaţiei principale.
Încetarea fideiusiunii se produce prin: confuziune; liberarea fideiusorului prin fapta creditorului; liberarea
fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate; stingerea obligaţiei principale prin darea în plată;
urmărirea debitorului principal; decesul fideiusorului.
 
Garanţiile autonome
Codul civil reglementează, în categoria garanţiilor autonome, scrisoarea de garanţie si scrisoarea de confort.
 Scrisoarea de garanţie este definită de art. 2321 alin.(1) Cod civil ca fiind angajamentul irevocabil si
necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în
considerea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe
persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.
             Scrisoarea de confort este definită de art. 2322 alin. (1) Cod civil ca fiind un angajament
irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau a nu face, în scopul
susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un
creditor al său.

1. Care sunt caracterele juridice ale contractului de fideiusiune?

2. Ce mijloace juridice de apărare are fideiusorul?
3. Prezentaţi efectele fideiusiunii.
4. Analizaţi cazurile de încetare a fideiusiunii.
5. Identificaţi garanţiile autonome reglementate de noul Cod civil.

1. Contractul de fideiusiune este un contract:

a. consensual
b. solemn
c. real
 
2. Sancţiunea care intervine pentru nerespectarea formei contractului de fideiusiune este:
a. nulitatea relativă
b. nulitatea absolută
c. inopozabilitatea
 
3. În apărarea sa fideiusorul are la îndemână:
a. numai beneficiul de discuţiune
b. numai beneficiul de diviziune
c. atât beneficiul de discuţiune cât şi beneficiul de diviziune
 
4. Sunt garanţii autonome:
a. fideiusiunea
b. scrisoarea de garanţie
c. scrisoarea de confort
 
5. Sunt părţi într-o scrisoare de garanţie:
a. emitentul
b. ordonatorul
c. debitorul
– definirea conceptelor de privilegii şi garanţii reale;
– înţelegerea categoriilor privilegii şi garanţii în raport de reglementările noului Cod civil;
– prezentarea tipurilor de privilegii;
– analizarea contractului de ipotecă;
– cunoaşterea elementelor specifice ale contractului de ipotecă;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reglementările legale în materia stingerii dreptului de ipotecă
 

- creditor, creanţă, privilegiu, ipotecă, stingerea ipotecii

  PRIVILEGIILE ŞI GARANŢIILE REALE (I)

 
Privilegiile
Noţiune
Conform art.2333 Cod civil, privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea
creanţei sale.
 

Natura juridică

Unele privilegii sunt drepturi reale pentru că oferă titularului lor atât prerogativa
urmăririi, cât si cea a preferinţei. Altele nu sunt drepturi reale, ci simple cauze de
preferinţă.

Privilegiile reale imobiliare – sunt ipoteci privilegiate în sensul că trec înaintea

ipotecilor propriu – zise. Conferă titularului lor dreptul de urmărire si dreptul de
preferinţă si sunt condiţionate de efectuarea formalităţilor de publicitate.
           Privilegiile generale
Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile si imobile ale debitorului se stabilesc si se
exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
  Privilegiile speciale
Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:
a) Creanţa vânzătorului neplătit pentru preţului bunului mobil vândut unei persoane fizice
este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte
bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) Creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul
asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
În caz concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin.(1). Orice stipulaţie contrară se consideră
nescrisă.
Privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului – preţul
neîncasat se referă atât la integralitatea lui, cât si la o parte din el. Obiectul privilegiului
este imobilul vândut. Dacă imobilul s-a vândut unor dobânditori succesivi, iar preţul nu a
fost plătit, primul dobânditor va avea preferinţa faţă de următorul si tot aşa. Privilegiul se
conservă prin înscrierea în cartea funciară.
 Privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului către
vânzător – împrumutătorul se subrogă în drepturile vânzătorului plătit. Titlul se înscrie în
cartea funciară si trebuie să cuprindă destinaţia împrumutului si subrogarea
împrumutătorului în drepturile vânzătorului.

Privilegiul în caz de separaţie de patrimonii – justificare: evitarea de către

creditorii defunctului si de legatarii cu titlu particular, a concursului creditorilor
moştenitorului. Creditorii si legatarii care au cerut separaţia de patrimonii capătă un
privilegiu asupra imobilelor succesiunii, faţă de creditorii personali ai moştenitorului.

Condiţia necesară este înscrierea privilegiului în cartea funciară într-un an de la

deschiderea succesiunii. Dacă în acest termen, moştenitorul constituie o ipotecă asupra
imobilelor, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor privilegiaţi.

Concursul dintre privilegiile şi ipoteci este reglementat de art. 2.342 Cod civil.

1) In caz de concurs între privilegii sau între acestea si ipoteci, creanţele se satisfac în ordinea următoare:
 Creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339 Cod civil;
 Creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este de preferat titularului unei ipoteci mobiliare
perfecte dacă îsi înscrie privilegiul în arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat
este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă îsi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să
fi fost înscrisă.
 
Ipoteca
            Noţiunea şi reglementarea legală
Conform art.2343 Cod civil, ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii.
Ipoteca este reglementată în art. 2343 – 2479 Cod civil.

Caracterele juridice

Ipoteca prezintă următoarele caractere juridice:

- ipoteca este un drept real;

- ipoteca este un drept accesoriu;
- ipoteca este indivizibilă.
 
Ipoteca este un drept real
Fiind un drept real accesoriu, ipoteca îmbracă trăsăturile drepturilor reale, de
mare importanţă fiind, însă, acea trăsătură ce constă în faptul că ea conferă titularului
său dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinţă asupra bunului ipotecat.

Dreptul de urmărire este prerogativa în temeiul căreia creditorul ipotecar este

îndreptăţit să urmărească şi să valorifice bunul grevat în mâinile oricui el s-ar găsi, chiar
dacă a fost înstrăinat de către constituitor (art.2345 şi art.2360 Cod civil).
 Dreptul de preferinţă este prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a-şi realiza cu prioritate creanţa
înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor ipotecari de rang inferior (art.2345 alin. 2 Cod
civil).
 
Caracterul accesoriu al ipotecii
Caracterul accesoriu rezultă din faptul că ipoteca este doar o garanţie a unei
obligaţii, dispărând odată cu obligaţia principală (accesorium sequitur principale).

 Art. 2428 alin. (2) lit. a Cod civil prevede ca ipotecile se sting prin stingerea
obligatiei principale.
Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de
creditor, a cărei soartă o împărtăşeşte integral.

Transmiterea obligaţiei principale are drept consecinţă şi transmiterea ipotecii.

 
 Caracterul indivizibil al ipotecii
 Potrivit art. 2344 Cod civil, ipoteca
este indivizibila. Aceasta înseamnă că bunul
ipotecat garantează în integralitatea sa creanţa. Ȋn ipoteza în care debitorul ar ipoteca
mai multe bunuri în scopul garantării unei singure creanţe, fiecare bun va garanta
întreaga creanţă, fapt care constituie un avantaj considerabil pentru creditor. Dacă s-ar
face o plată parţială, ipoteca rămâne neschimbată, bunul rămânând grevat în
continuare până la plata datoriei.
Indivizibilitatea nu este de esenţa ipotecii, ci de natura ei, creditorul fiind în
situaţia de arenunţa la acest beneficiu recunoscut de lege.

Izvoarele ipotecii

Conform art.2349 Cod civil, în privinţa izvoarelor ipotecii:

- Ipoteca poate fi instituită numai în condiţiile legii şi cu respectarea formalităţilor

prevăzute de lege;
- Ipoteca poate fi convenţională sau legală.
Ipoteca este convenţională atunci când ia naştere dintr-un contract încheiat între
creditor şi proprietarul imobilului, care poate fi debitorul sau un terţ, în această ultimă
situaţie ea numindu-se şi cauţiune reală.

Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a

legii.

Obiectul şi întinderea ipotecii

 Potrivit art. 2350 Cod civil, ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile,
corporale sau incorporale. Ea poate greva bunuri determinate ori determinabile sau
universalităţi de bunuri.
Codul civil completează reglementările privitoare la obiectul ipotecii, precizând
care bunuri nu pot fi ipotecate. Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate.

Odată cu asimilarea în conţinutul constitutiv al ipotecii şi a fostei garanţii reale

mobiliare, sfera de aplicabilitate a ipotecii s-a mărit simţitor, incluzându-se şi mobilele.
Caracterul determinabil al bunului obiect al ipotecii este consacrat expressis verbis;
potrivit art.2372 alin.(2) Cod civil, ipoteca convenţională trebuie să cuprindă o descriere
suficient de precisă a bunului ipotecat, astfel că se permite ipotecarea bunurilor
determinate ut singuli sau măcar determinabile; bunurile viitoare trebuie să fie măcar
determinabile pentru a putea fi ipotecate.

Codul civil consacră posibilitatea constituirii de ipoteci asupra universalităţilor.

Universalitatea de fapt reprezintă un bun mobil incorporal deşi în conţinutul său pot să
existe imobile sau alte bunuri mobile corporale – cazul fondului de comerţ . Acest lucru
este impus de art. 539 alin.(1) Cod civil, care afirmă că bunurile pe care nu le consideră
imobile sunt mobile, iar potrivit art. 542 alin. (2) drepturile patrimoniale, altele decât cele
imobile, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile bunurile mobile.

Principalul aspect în cazul ipotecii care poartă asupra universalităţilor este legat
de faptul că bunurile din cadrul său nu se află într-o interdependenţă funcţională, aşadar
nu creează un bun complex, ci sunt unite numai prin voinţa titularului de a servi la
garantarea unei obligaţii. Chiar dacă bunurile din cadrul universalităţii au funcţii şi utilităţi
eterogene, ceea ce contează în final este afectarea lor concretă ca universalitate,
pentru a-i procura titularului creditul necesar Ipotecarea bunurilor inalienabile sau
insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în situaţiile în care bunul în
cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convenţională.

Articolul 2351 Cod civil este împărţit structural în două părţi: alin.(1) care conţine
regula în materie şi alin.(2) care consacră excepţia.

Regula. Ȋn principiu, ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile nu poate fi

admisă datorită imposibilităţii de valorificare a acestor bunuri în cazul în care debitorul
nu va plăti la scadenţă. Pe baza argumentului de interpretare a contrario, aplicat alin.
(2), reiese că în alin.(1) legea are în vedere în această situaţie inalienabilitatea sau
insesizabilitatea legale care, vor indisponibiliza bunul, făcând din el un res extra
commercium, determinând scoaterea sa din circuitul juridic civil. Această interdicţie se
bazează pe relaţia reciprocă existentă între inalienabilitate şi insesizabilitate. Interdicţia
la urmărire ori la înstrăinare va avea în vedere atât bunuri proprietate publică, dar mai
ales acele bunuri care, potrivit legislaţiei procesual civile sunt sustrase de la urmărire
datorită caracterului lor personal, ori din considerente umanitare.
Excepţia. Alin. (2) al art.2351 Cod civil are în vedere situaţia inalienabilităţii ori cea
a insesizabilităţii convenţionale. Spre deosebire de regimul legal al acestor clauze,
abordarea lor convenţională este mai flexibilă datorită existenţei temporare a măsurii
indisponibilizării bunului şi a posibilităţii stingerii cauzei înaintea termenului avut în
vedere de părţi dacă interesul care a condus la instituirea ei a dispărut, ori dacă un (alt)
interes superior o impune. Ȋn aceste situaţii, ipoteca va fi valabilă ca o ipotecă ce poartă
asupra unui bun viitor, ca putând lua naştere cel mai târziu la expirarea termenului
interdicţiei fixat prin clauza de indisponibilizare.
 

Întinderea creanţei ipotecare

Ipoteca garantează cu acelaşi rang capitalul, dobânzile, comisioanele,

penalităţile şi cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului.

Scopul ipotecii este să asigure, în caz de neplată din partea debitorului

recuperarea creanţei creditorului, servind astfel restabilirii echilibrului contractual afectat
de conduita necorespunzătoare a debitorului. Ȋn principal, ipoteca va garanta
executarea unor obligaţii băneşti, astfel ca ea va garanta restituirea capitalului
împrumutat, precum şi a dobânzilor aferente. Ȋn subsidiar, ipoteca mai poate garanta şi
orice alte cheltuieli efectuate de creditor cu conservarea şi/sau preluarea bunului.
Garanţia ipotecară, prin indivizibilitatea ei, determină faptul că atunci când există o
obligaţie principală şi mai multe obligaţii accesorii, toate garantate cu un singur bun, ea
va asigura plata integrală a acestor obligaţii.

 În cazul scăderii obligaţiei principale, ipoteca va ramâne să garanteze în

integralitatea sa această obligaţie. Acest efect al ipotecii este reglementat prin
intermediul noţiunii de rang, care va asigura prioritatea la plată a întregii creanţe,
inclusiv şi sumele datorate de către debitor creditorului cu alt titlu decât capitalul şi
dobânzile. Consecinţa imediată a extinderii creanţei ipotecare asupra sumelor
menţionate de art.2354 Cod civil, datorate de către debitor creditorului, este aceea că
nu trebuie să existe în permanenţă o identitate perfectă de valoare între bun şi creanţă,
creditorul putând accepta şi o garantare parţială a împrumutului său, riscând totuşi ca în
caz de neexecutare a obligaţiei din partea debitorului, să nu mai primească nimic, prin
faptul că devine un simplu creditor chirografar pentru partea de creanţă neacoperită de
garanţie.
 

Extinderea ipotecii prin accesiune

Ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul

grevat.

Ipoteca mobiliară se menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului

grevat şi se strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu
alte bunuri. Cel care dobândeşte prin accesiune bunul astfel creat este ţinut de ipotecă.

Accesiunea reprezintă un mod de dobândire originar lato sensu, care presupune

unirea, contopirea sau transformarea a cel puţin două bunuri din care cel principal
devine unul cu totul nou, în timp ce bunul accesoriu îşi pierde individualitatea, aspect ce
are drept consecinţă (întocmai ca în cazul uzucapiunii), stingerea dreptului de
proprietate asupra bunului accesoriu şi fie naşterea unui nou drept de proprietatea
supra bunului principal, fie extinderea limitelor de exercitarea a dreptului de proprietate
asupra acestui din urmă bun .
Extinderea ipotecii se va aplica oricărui tip de accesiune mobiliară sau imobiliară,
naturală ori artificială, aspect ce reiese din art.2355 alin(1) Cod civil, care consacră şi
regula în materie. Excepţia este vizată de alin (2) care evidenţiază specificul ipotecii
mobiliare în situaţiile transformării unui bun mobil ori a unirii sau a contopirii dintre două
bunuri mobile.
 
Bunurile mobile accesorii unui imobil
Bunurile mobile care, fără a-şi pierde individualitatea, devin accesorii ale unui
imobil pot fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat.

Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar şi după ce acesta devine

accesoriul unui imobil. Ipoteca mobiliară se stinge însă cu privire la materialele de
construcţie sau alte asemenea bunuri încorporate într-o construcţie sau într-o altă
amelioraţiune a unui teren.

Individualitatea bunului mobil faţă de imobil este atât de importantă încât, chiar
după ce acesta devine accesoriu unui imobil, ipoteca mobiliară anterior constituită, va
continua să greveze bunul, permiţând astfel creditorului ipotecar să solicite în caz de
neplată din partea debitorului separarea accesoriului de imobil şi urmărirea acestuia.

 
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri
Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor
cuprinse în aceasta.

Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci când bunurile

cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil,
ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor.

Ipoteca asupra universalităţilor de fapt este o garanţie ce grevează numai simple

elemente de activ din patrimoniul debitorului, ce prezintă o afectaţiune concretă din
partea acestuia în vederea obţinerii creditării. Universalităţile de fapt sunt direct
dependente de elementele care le compun, astfel încât în caz de pieire totală a
acestora, întregul îşi va înceta existenţa. Art.2357 alin.(2) Cod civil consacră menţinerea
ipotecii asupra universalităţii de fapt în cazul pieirii tuturor elementelor sale, dacă
debitorul le va înlocui într-un interval rezonabil ţinând cont atât de cantitatea cât şi de
natura bunurilor.
 
Cesiunea ipotecii

Reglementarea legală

  Cesiunea ipotecii este reglementată prin art. 2358 și art. 2427 Cod civil.
 Definiție
   Plecând de la dispozițiile art. 2358 și 2427 Cod civil,  cesiunea ipotecii poate fi
definită ca fiind operațiunea juridică prin care o parte – numită cedent – transmite cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit, celeilalte părți – numită cesionar – dreptul său de ipotecă sau
rangul acesteia, separat de creanța pe care o garantează.
 

Caracterele juridice ale contractului de cesiune a ipotecii

Contractul de cesiune a ipotecii prezintă următoarele caractere juridice:

- Contract sinlagmatic, când transferul ipotecii are loc cu titlu oneros şi în cazul

schimbului de ranguri însoțit de un preț; obligaţiile cedentului şi ale cesionarului sunt
reciproce şi interdependente, aceştia având concomitent calitatea de creditor şi de
debitor. Vor fi astfel incidente dispoziţiile care reglementează excepţia de
neexecutare, riscul contractului şi rezoluţiunea. În situaţia în care cesiunea ipotecii sau
a rangului se realizează cu titlu gratuit, contractul va avea caracter unilateral, dând
naştere unor obligaţii doar în sarcina cedentului.
- contract solemn, legea impunând o condiţie de formă pentru valabilitatea cesiunii
ipotecii. Astfel, cesiunea ipotecii imobiliare trebuie realizată prin act autentic, iar
cesiunea ipotecii mobiliare trebuie să imbrace forma unui act autentic, respectiv a unui
înscris sub semnătură privată, după cum se realizează cu titlu gratuit sau oneros. În
toate cazurile, nerespectarea cerinţelor de formă se sancţionează cu nulitatea absolută
a contractului;
- contract cu titlu oneros când, în schimbul ipotecii sau rangului, cedentul obţine o
contraprestaţie, cum ar fi o sumă de bani, un bun, folosinţa unui bun etc. Cesiunea
ipotecii sau a rangului este un act cu titlu gratuit atunci când cedentul nu obţine niciun
avantaj patrimonial, urmărind să procure un astfel de avantaj cesionarului, deci când se
realizează sub forma unei donaţii;
- contract comutativ, existența drepturilor și obligațiilor fiind certă, iar întinderea
acestora determinată sau determinabilă. Prin excepție, contractul poate avea
caracter aleatoriu, existând șansa unui câștig sau riscul unei pierderi pentru cel puțin o
parte, în cazul cesiunii ipotecii cu titlu oneros asupra unui bun viitor, cesionarul plătind
prețul în speranța că bunul va fi realizat. Cesiunea ipotecii asupra nudei proprietăți
grevate cu un uzufruct viager prezintă, de asemenea, caracter aleatoriu, ipoteca nudei
proprietăți extinzându-se asupra proprietății depline la stingerea uzufructului, potrivit art.
2352 Cod civil;

- contract translativ, având ca efect transmiterea unui drept preexistent (dreptul

de ipotecă) dintr-un patrimoniu în altul, transmitere care condiționează însăși calificarea
actului. Preexistența dreptului în patrimoniul cedentului este necesară doar pentru
producerea efectului translativ, nu și pentru angajarea acestuia, care se poate realiza
printr-un simplu acord de voință. Astfel, în cazul cesiunii ipotecii asupra unui bun viitor
sau a ipotecii altuia, efectul translativ se va produce la momentul realizării bunului,
respectiv la momentul dobândirii dreptului de ipotecă de către cedent. Fiind un act
translativ, cesiunea ipotecii produce efecte doar pentru viitor, creând între părți o
situație juridică nouă. O altă consecință a caracterului translativ este că, odată cu
transmiterea dreptului principal, are loc și transferul tuturor accesoriilor, cum ar fi, de
exemplu, dreptul la daune-interese pentru distrugerea bunului ipotecat, prevăzut de art.
2375.

- contract cu executare imediată, efectul translativ producându-se, de regulă,

instantaneu, la momentul încheierii actului, dreptul de ipotecă trecând din patrimoniul
cedentului în patrimoniul cesionarului. Prin excepție, atunci când prețul cesiunii este
stabilit sub forma unei rente viagere, contractul este cu executare succesivă întrucât
executarea obligației cesionarului procură cedentului beneficii succesive, cu valoare
autonomă.

           
Efectele ipotecii
Efectele ipotecii faţă de debitor

Debitorul păstrează toate atributele dreptului de proprietate până în momentul

comunicării somaţiei de executare, moment după care administrarea imobilului poate fi
lăsată debitorului sau atribuită unui alt administrator-sechestru decât debitorul.

Efectele ipotecii faţă de creditor

Creditorul are dreptul să urmărească imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla, chiar
dacă debitorul l-a înstrăinat. De asemenea, creditorul are dreptul de a-şi realiza creanţa
cu prioritate faţă de alţi creditori ipotecari cu rang inferior sau chirografari, din preţul
obţinut în urma vânzării la licitaţie a imobilului. Dacă imobilul a pierit fortuit sau a fost
expropriat pentru cauză de utilitate publică, şi debitorul a încasat o despăgubire, ipoteca
se va strămuta asupra acesteia, ca efect al subrogaţiei reale cu titlu particular.

Efectele ipotecii faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat

Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu şi-au dat
consimţământul (direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit act juridic şi nici
nu au devenit părţi, în vreun fel (aşa-numitele părţi survenite) pe parcursul existenţei
contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut din contract, terţii nu pot
deveni debitori şi, în principiu, nici creditori, prin efectele unui contract la încheierea căruia nu au participat (acestea
neputându-li-se opune cu valoarea obligativităţii, ca în situaţia părţilor).
Dacă debitorul nu plăteşte datoria, creditorul poate urmări bunul în mâinile oricui
s-ar afla.

Terţul poate adopta una din următoarele soluţii, prevăzute de art. 2361 Cod civil:

- cel care dobândeşte un bun ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate datoriile
ipotecare. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinut de toate
termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul obligaţiei ipotecare.
 - dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul poate
începe urmărirea silită asupra bunului, în condiţiile legii.

Atunci când creditorul ipotecar urmăreşte şi vinde bunul dobândit de un terţ de la

cel care a constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terţul le avea asupra
bunului anterior dobândirii proprietăţii renasc cu rangul lor originar de drept sau, după
caz, prin reînscriere în cartea funciară.

- terţul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se
poate întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în
condiţiile dreptului comun
 

 Clasificarea ipotecilor
             Clasificarea ipotecilor se realizează în funcţie de mai multe criterii:
      a) după izvorul lor:
- ipoteci legale
- ipoteci convenţionale
b) după natura bunurilor grevate:
- ipoteci mobiliare
- ipoteci imobiliare
c) după cum sunt instituite asupra unor bunuri individual determinate sau asupra unei universalităţi de bunuri:
- ipoteci speciale
- ipoteci generale
 
 Ipoteca convenţională
Ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează
a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta ( art.2365 Cod civil).

Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă.

Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca şi care trebuie să aibă
capacitate de exerciţiu deplină şi calitatea de proprietar actual al bunului.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 2378 Cod civil, ipoteca
convenţională este valabilă numai dacă este constituită prin act autentic. Sancţiunea
nerespectării formei autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.

Conţinutul contractului de ipotecă

Potrivit art. 2372 Cod civil, ipoteca convenţională nu este valabilă decât dacă
suma pentru care este constituită se poate determina în mod rezonabil în temeiul
actului de ipotecă.

Sub sancţiunea nulităţii, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul şi

creditorul ipotecar, să arate cauza obligaţiei garantate şi să facă o descriere suficient de
precisă a bunului ipotecat.
 Stipulaţia potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau
asupra tuturor bunurilor prezente şi viitoare ale acestuia nu constituie o descriere
suficient de precisă în mai sus menţionat.

Specializarea ipotecii

Art.2372 Cod civil adaugă un ultim principiu în materie ipotecară : cel al

specializării garanţiei sub aspectul determinării sumei pentru care aceasta a fost
constituită, a părţilor, a cauzei ce a determinat instituirea sa, precum şi în ceea ce
priveşte descrierea bunului sau a bunurilor ipotecate.

Necesitatea specializării ipotecii este determinată în special de asigurarea

securităţii şi stabiulităţii circuitului civil în materia garanţiilor, printr-o informare corectă şi
completă a terţilor în ceea ce priveşte garanţia ipotecară.
Principiul specializării creanţei ipotecare ţine de esenţa şi nu de natura garanţiei
şi are vocaţie generală, el aplicându-se atât ipotecilor convenţionale cât şi celor legale.
 
Arătarea sumei pentru care ipoteca a fost constituită

 Noul Cod civil a renunţat la vechiul sistem ce presupunea indicarea sumei

maxime garantată prin constituirea ipotecii şi a preferat o abordare nouă, flexibilă,
conformă noilor tehnici de creditare, care să protejeze în continuare pe deplin drepturile
debitorului şi ale terţilor. Astfel, contractul de ipotecă trebuie să indice în mod rezonabil
cuantumul creanţei garantată, fie prin arătarea capitalului, fie prin determinarea unui
mecanism de calcul a dobânzilor sau a unor clauze penale. Cerinţa rezonabilităţii în
această materie se raportează la un standard subiectiv-obiectiv prin care să se poată
asigura determinarea sumelor garantate, prin aplicarea unui mecanism de calcul
standardizat, ce se regăseşte în practica bancară.
 

Indicarea părţilor într-un contract de ipotecă

Creditorul şi constituitorul trebuie să fie obligatoriu menţionaţi în cuprinsul

contractului de ipotecă. Necesitatea ca şi debitorul să apară în contract nu este
considerată de legiuitor drept capabilă când acesta este diferit de persoana
constituitorului, doarece terţii vor fi interesaţi să afle cine este adevăratul proprietar al
bunului ipotecat şi nu cine este debitorul a cărui obligaţie este garantată cu respectivul
bun. Ȋn plus, în situaţia executării silite, vânzarea se va efectua de creditor, în calitate de
mandatar al constituitorului, către terţii dobânditori care nu au interes să afle despre
existenţa debitorului neproprietar a cărui datorie va fi acoperită din preţul vânzării, bunul
intrând în patrimoniul dobânditorilor liberi de orice sarcini.

Mentionarea cauzei obligaţiei

 Contractul de ipotecă mai trebuie să precizeze şi care este cauza în sens de act
sau fapt juridic, ca izvor de drept a obligaţiei garantate. Obligativitatea menţionării
cauzei obligaţiei este reclamată de reintroducerea ipotecilor legale care au un izvor de
drept unic şi bine determinat, spre deosebire de ipotecile convenţionale care pot avea
izvoare juridice distincte : contract de împrumut, vânzare etc.

Descrierea bunului ipotecat

Textul art.2372 alin.(2) Cod civil menţionează că această descriere trebuie să fie
suficient de precisă, ceea ce standardizează descrierea bunurilor în acest sens,
impunându-se cerinţa ca bunul să fie determinat sau cel puţin determinabil. Descrierea
a bunurilor ipotecate mai serveşte şi la proporţionarea garanţiei cu creanţă garantată,
permiţând creditorului să aleagă în caz de neplată ce bunuri vor fi executate, ori
debitorului să ridice anumite excepţii, evitându-se astfel o urmărire inoportună a tuturor
bunurilor ipotecate, în virtutea principiului indivizibilităţii ipotecii.

Sancţiune

Nerespectarea cerinţelor principiului specializării ipotecii este sancţionată de

legiuitor cu nulitatea absolută, ce va putea fi invocată de orice persoană interesată cum
ar fi debitorul, moştenitorii săi sau creditorii ipotecari posteriori. Reglementarea acestei
sancţiuni este făcută de legiuitor în art.2372 Cod civil, care în alin.(1) se referă la
nevalabilitatea ipotecii raportată la lipsa determinării sumei pentru care garanţia se
constituie, în timp ce alin.(2) vorbeşte expressis verbis despre nulitate, pe care o leagă
de cele trei elemente ale principiului specializării ipotecii.

Constituitorul ipotecii

Capacitatea

Ȋn privinţa capacităţii de a constitui ipoteca sunt necesare următoarele condiţii :

- cel ce constituie ipoteca trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu deplină, mai

exact, capacitatea de a înstrăina imobilul ;

- constituitorul ipotecii trebuie să fie proprietarul actual al bunului imobil ipotecat,

pentru că bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi ipotecate.

Drepturile constituitorului

Fiind o garanţie ce nu presupune deposedarea constituitorului, ipoteca va

permite acestuia exerciţiul neîntrerupt al atributelor dreptului ipotecat, cel mai târziu
până la demararea procedurii de executare silită a garanţiei. Astfel, constituitorul va
putea efectua în constinuare actele specifice exerciţiului dreptului său, cu obligaţia de a
nu aduce atingere drepturilor creditorului ipotecar.

Beneficiind de prerogativa urmăririi, creditorul ipotecar va putea executa bunul

înstrăinat în mâinile oricărui dobânditor, fiind la adăpost de pretenţiile formulate de
acesta în cazul în care garanţia sa a fost înscrisă în registrele de publicitate.

Obligaţiile celui care a constituit ipoteca

Corelativ drepturilor constituitorului ipotecii, se impun acestuia de către legiuitor

şi obligaţii care au în vedere protecţia valorii economice a bunului ipotecat, prin
restrângerea actelor de dispoziţie materială pe care constituitorul le poate săvârşi
asupra bunului său.

Ipoteca imobiliară

Constituirea ipotecii imobiliare

Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.

Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile

cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la
fiecare dintre imobile.

Noul Cod civil reintroduce în materie imobiliară efectul constitutiv al înscrierilor în

cartea funciară.
Caracterul constitutiv al intabulării ipotecii în cartea funciară presupune ca
premisă încheierea valabilă, atât sub aspectul condiţiilor de formă, cât şi a celor de fond
a contractului de ipotecă. Apoi, contractul trebuie intabulat în cartea funciară şi numai
din momentul înregistrării de înscriere, ipoteca se va naşte în mod valabil atât între părţi
cât şi faţă de terţi.

Forma contractului

Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub

sancţiunea nulităţii absolute.

Ipoteca asupra bunurilor unei persoane juridice poate fi consimţită în virtutea

puterilor conferite în urma deliberărilor sau a împuternicirilor întocmite sub semnătură
privată, în conformitate cu regulile din actul constitutiv privitoare la reprezentare.
 La fel ca în cazul vechii reglementări, ipoteca rămâne un contract solemn. Faţă
de vechea reglementare, art.2378 Cod civil precizează că forma autentică ad
solemnitatem este numai cea notarială. Aşadar, izvorul ipotecii nu poate fi decât un
contract sau legea, în ambele cazuri doar notarul public putând autentifica valabil
convenţiile de constituire a ipotecii.

Conform art. 168 din legea de punere în aplicare a noului Cod ciivl, ipotecile
imobiliare constituite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil se vor supune în
ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate regulii tempus regit actum.

Obiectul ipotecii imobiliare

Se pot ipoteca:

-imobilele cu accesoriile lor;

-uzufructul acestor imobile şi accesoriile;

-cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor;

-dreptul de superficie.

Ipotecile legale

Potrivit art.2386 Cod civil, beneficiază de ipotecă legală:

- vânzătorul pentru preţul neîncasat sau coschimbaşul pentru sultă, sau cel care
stinge o creanţă prin dare în plată, cu sultă, a unui drept real, pentru valoarea sultei;

- promitentul cumpărător pentru suma plătită ca şi arvună;

- privilegiul finanţatorului asupra imobilului finanţat;

- donatarul sau vânzătorul unui imobil contra obligaţiei de întreţinere, pentru

contravaloarea întreţinerii ;

- coproprietarii pentru plata sultelor sau a preţului de către coproprietarul

adjudecatar la ieşirea din indiviziune sau pentru garantarea de evicţiune a
coproprietarilor care ies din indiviziune, între ei;

]- arhitecţii şi antreprenorii pentru lucrările de edificare, renovare sau reparare a

unui imobil, pentru garantarea sumelor convenite acestora şi datorate, dar numai în
limita sporului de valoare, adica transferarea riscului de piaţă imobiliară pe răspunderea
antreprenorilor, prin limitarea valorii ipotecii legale la sporul de valoare a imobilului ;
 - moştenitorul legatar cu titlu particular, de la moştenitorul obligat la executarea
legatului particular, asupra imobilului sau imobilelor dobândite de acesta din urmă din
moştenire.

Ipoteca mobiliară

Constituirea ipotecii

Potrivit Cod civil, ipoteca mobiliară convenţională este o garanţie reală, accesorie şi

indivizibilă, constituită prin contract scris pentru garantarea unei creanţe, opozabilă
terţilor prin publicitate în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, care produce
efectele specifice de la data la care creanţa garantată ia naştere.
Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea
produce efecte de la data la care obligaţia garantată ia naştere, iar constituitorul
dobândeşte drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate.
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă
autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Obiectul ipotecii mobiliare

Conform art. 2389 Cod civil se pot ipoteca:

- creanţele băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau

orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare,
cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a
folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte
jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;

- creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;

- conturi bancare;

- acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

- drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;

- petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;

- efectivele de animale;

- recoltele care urmează a fi culese;

- pădurile care urmează a fi tăiate;

- bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în
vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii,
care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia
primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei
întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;

- echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod

durabil exploatării unei întreprinderi;

- orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.

Descrierea bunului ipotecat

     Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a

bunului grevat. Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este
individualizat, în măsura în care permite în mod rezonabil identificarea acestuia.
Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor mobile ipotecate, prin
determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin indicarea cantităţii, prin
stabilirea unei formule de determinare şi prin orice altă modalitate care permite în mod
rezonabil identificarea bunului mobil ipotecat.

      Atunci când ipoteca poartă asupra unei universalităţi, contractul trebuie să
descrie natura şi conţinutul acesteia.

     
Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în
mod distinct în contractul de ipotecă.
Înstrăinarea bunului ipotecat

 Cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care
înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de
înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa
acesteia. În acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din
înstrăinarea bunului ipotecat.
 

  Ipotecile asupra creanţelor

Acest tip de ipoteca poate să aibă ca obiect fie una sau mai multe creanţe, fie o
universalitate de creanţe.

 Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu cuprinde creanţele născute din

înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terţ şi nici
creanţele născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile
sale.
Înscrierea ipotecilor mobiliare

Publicitatea garanţiilor reale mobiliare nu se poate realiza în afara unui sistem

performant de evidenţă a acestora.

Codul civil a continuat tradiţia Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobile ca

unic repertoriu al sarcinilor mobiliare. În acest sens, art. 2413 alin.(1) prevede că
înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate,acestora,
precum şi a altor drepturi prevăzute d elege se efectuează numai în Arhiva Electronică
de Garanţii Reale Mobile

 Stingerea ipotecii
Reglementarea stingerii ipotecii este realizată de Codul civil prin art. 2428 cu
aplicabilitate atât în materia ipotecii imobiliare cât şi în materia ipotecii mobiliare.

Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea
totală a bunului.

Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una din
următoarele cauze:

- stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;

- neîndeplionirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori
îndepliniorea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
- neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingere acesteia;
- dobândirea de către creditor a bunului grevat;
- renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
-     în orice alte cazuri prevăzute de lege

1. Identificaţi creanţele privilegiate asupra unor categorii de bunuri.

2. Cum se satisfac creanţele, în caz de concurs între acestea sau între creanţe şi ipoteci?
3. Ce presupune principiul specializării ipotecii?
4. Prezentaţi drepturile creditorului în cadrul contractului de ipotecă.
5. Prin ce moduri se poate stinge dreptul de ipotecă?

– definirea gajului şi a dreptului de retenţie ;

– înţelegerea particularităţilor gajului în raport de reglementările noului Cod civil;
– prezentarea drepturilor care se nasc dintr-un contract de gaj;
– identificarea caracterelor juridice ale dreptului de retenţie;
– cunoaşterea temeiului în baza căruia se instituie dreptul de retenţie;

- gaj, contract accesoriu, contract unilateral, drept de retenţie, drept real, drept real imperfect
   GARANŢIILE REALE (II)
 Gajul
            Noţiunea
          Gajul este o garanţie reală mobiliară care se constituie prin deposedarea debitorului de bunul grevat, conferind
titularului său atât un drept de urmărire, cât şi un drept de preferinţă.
Reglementarea legală
Gajul este reglementat în art. 2480-2494 Cod civil.
Obiectul gajului

Gajul poate avea ca obiect:

a) bunuri mobile corporale

b) titluri negociabile emise în formă materializată.

Caracterele juridice ale gajului

- gajul este o garanţie reală – conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă;

- gajul este o garanţie mobiliară – poate avea ca obiect bunuri mobile corporale şi titluri negociabile
emise în formă materializată;

- gajul este o garanţie convenţională – gajul se constituie numai prin convenţia părţilor; Contractul de
gaj are particularitatea de a fi un contract real. El ia naştere doar în urma remiterii bunului gajat creditorului sau
unui terţ stabilit de către părţi. Dacă obiectul gajului este un bun mobil incorporal, remiterea se realizează prin
predarea înscrisurilor constatatoare ale bunului incorporal respectiv;
- gajul este o garanţie accesorie- însoţeşte şi garantează o obligaţie principală;

- gajul este indivizibil – gajul poartă asupra tuturor bunurilor grevate până la stingerea integrală a
obligaţiei garantate.

Constituirea gajului

Gajul se constituie prin:

 - remiterea bunului sau titlului către creditor;
- păstrarea bunului sau titlului de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei;
- remiterea titlurilor nominative sau la purtător;
 - andosarea titlurilor la ordin, în scop de garanţie.
Capacitatea necesară pentru constituirea unui gaj este capacitatea necesară pentru încheierea actelor de
dispoziţie (capacitate deplină de exerciţiu). Minorul poate constitui un gaj numai cu încuviinţarea autorităţii
tutelare şi numai pentru executarea obligaţiilor proprii.
Constituirea gajului se face prin încheierea unui contract, care trebuie să îndeplinească cerinţa formei
scrise în vederea dovedirii sale (ad probationem) .
Contractul de gaj are particularitatea de a fi un contract real. El ia naştere doar în urma remiterii
bunului gajat creditorului sau unui terţ stabilit de către părţi. Dacă obiectul gajului este un bun mobil incorporal,
remiterea se realizează prin predarea înscrisurilor constatatoare ale bunului incorporal respectiv.

Publicitatea gajului

Publicitatea gajului se poate realiza, conform art.2482 Cod civil, prin următoarele moduri:
 - Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin
înscrierea gajului la arhivă;
- Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora;
- Gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor.
 Conservarea gajului

Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după caz, cât timp este valabilă
andosarea titlului la ordin.
Gajul nu se stinge atunci când:
a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau
ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei preceduri de urmărire silită.
Efectele gajului

Din contractul de gaj se nasc drepturi şi obligaţii în sarcina creditorului gajist, respectiv:
-  dreptul de urmărire – creditorul gajist poate să ceară restituirea bunului de la cel care îl deţine, cu excepţia
cazului în care bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang superior sau preluarea a intervenit în
cadrul procedurii de executare silită;
-  dreptul de preferinţă – creditorul poate pretinde să fie plătit cu prioritate faţă de alţi creditori din preţul
bunului;
-  dreptul de retenţie –  debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia, cu
excepţia czului în care creditorul foloseşte ori conserbvă bunul în mod abuziv.
Stingerea gajului 

Gajul este un drept accesoriu, în consecinţă se stinge o dată cu creanţa, în raportul în care este
accesoriu, dar se poate stinge şi prin moduri independente, cum sar fi renunţarea creditorului la garanţie
sau pieirea fortuită a bunului gajat.

Dreptul de retenţie
               Noţiunea
Conform art.2495 Cod civil, cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp
creditorul nu îsi execută obligaţia sa izvorâtă din acelasi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu
îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare si utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care
bunul le-a cauzat.
Reglementarea legală

    -  art. 2495 – 2499 Cod civil

Temeiul  dreptului de retenţie
Temeiul dreptului de retenţie este legătura creată între un anumit bun aflat în deţinerea unei
persoane şi datoria pe care titularul dreptului real asupra bunului o are faţă de deţinător.

De exemplu:

-  mandatarul care primeşte un bun care trebuie predat, îl poate reţine până când mandantul îi remite
cheltuielile făcute cu el;
-  depozitarul poate reţine bunul până când deponentul îi remite cheltuielile;
-  vânzătorul poate reţine bunul până cumpărătorul îi plăteşte preţul;
-  constructorul pe terenul altei persoane poate reţine construcţia până când proprietarul terenului îi plăteşte
sumele prevăzute.
Creanţa pe care o are deţinătorul bunului trebuie să intre în conţinutul raportului juridic dintre deţinător
si titularul dreptului real asupra bunului.

Caracterele juridice
Dreptul de retenţie prezintă următoarele caractere juridice:
-  Drept real–  este opozabil nu numai titularului dreptului real, ci şi creditorilor ipotecari
si dobânditorilor subsecvenţi ai bunului.
 -  Dreptul de retenţie nu conferă o posesie–  cel care deţine bunul este detentor precar,
deci nu poate culege fructele bunului.
-  Drept indivizibil–  operează asupra întregului bun până la plata datoriei.
Stingerea dreptului de retenţie

           Dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă
retentorului o garanţie suficientă.


Care este modalitatea de constituire a gajului?
 Care sunt caracterele contractului de gaj?
 Identificaţi cazurile care nu constiutuie situaţii de stingere a gajului.
 Care este temeiul dreptului de retenţie.
 Prezentaţi caracterele juridice ale dreptului de retenţie.