CURSUL X

ORAȘUL TURNURILOR: TO INFINITY AND

BEYOND
URBANISM, AN III
FACULTATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM
UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN TIMIȘOARA

as. univ. dr. arh. Ștefana BĂDESCU

2019-2020
 FENOMENUL LOCUIRII COLECTIVE: SCURT ISTORIC

• Deși a funcționat de secole ca intervenție punctuală în țesutul

construit, locuirea colectivă a devenit un fenomen urban
generalizat abia în decursul ultimilor 150 de ani;
• De la modestele așezări temporare coagulate în proximitatea
marilor șantiere ale Egiptului Antic, la complexele de locuințe
multi-familiale ale Romei Antice, numite insulae, la marile
așezăminte monahale din perioada Evului Mediu, la locuințele-
vagon sau locuințele-oglindă întâlnite în micile orășele ale Europei
Centrale, locuirea colectivă a îmbrăcat o varietate de forme de-a
lungul istoriei, însă a rămas izolată ca fenomen până la sfârșitul
secolului al XVIII-lea sau chiar începutul secolului al XIX-lea, odată
cu Revoluția Industrială.

2
 FENOMENUL LOCUIRII COLECTIVE: SCURT ISTORIC

• După 1850, dezvoltările urbane alcătuite din case înșiruite pentru

muncitori, ansamblurile utopice de tip familister sau faimoasele
case de raport ale Europei Centrale câștigă tot mai mult teren, însă
regimul de înălțime al acestor dezvoltări se menține scăzut;
• Abia după Primul Război Mondial, blocul înalt cu mai multe
apartamente începe să câștige teren ca tipologie urbană; în fața
haosului și distrugerilor petrecute în timpul războiului, tot mai mulți
teoreticieni și intelectuali adoptă abordările radicale ca unică
soluție de restabilire a ordinii.

3
 LE CORBUSIER

• Părintele acestui curent este arhitectul parizian de origine elvețiană

Le Corbusier, pe numele său adevărat Charles-Édouard Jeanneret-
Gris;
• Educat în spiritul calvinist, al ordinii și disciplinei, Le Corbusier a
fost șocat de haosul care domnea în Parisul începutului de secol XX,
caracterizat printr-un contrast puternic între zonele sistematizate
de Haussmann și mahalalele sordide din spatele clădirilor elegante;
• În acest context, arhitectul și urbanistul Le Corbusier generează o
serie de proiecte, deopotrivă scandaloase și inovatoare, dintre care
cele mai multe nu au fost însă realizate.

4
 LE CORBUSIER: LA VILLE CONTEMPORAINE

• La Ville Contemporaine, lansat în anul 1922, este un asemenea

proiect, care propune rezolvarea problemelor de trafic și
decongestionarea centrelor urbane prin înlocuirea țesutul
tradițional cu o structură spațială diferită – blocuri cu apartamente,
grupate pe trei categorii;
o în centru, 24 de blocuri-turn destinate elitelor, având
funcțiunea de birouri, cu o densitate ridicată, dar cu un P.O.T.
scăzut, de numai 5%;
o înspre exterior, o zonă de clădiri cu apartamente de lux,
dezvoltate pe șase nivele și având un P.O.T. de 15%;
o la periferie, clădirile cu apartamente pentru clasa
muncitoare, numite de Le Corbusier „unități standard de
locuit”, prevăzute cu curți interioare și care atingeau un P.O.T.
de 52%.

5
LE CORBUSIER: LA VILLE CONTEMPORAINE

6
LE CORBUSIER: LA VILLE CONTEMPORAINE

7
 LE CORBUSIER: PLAN VOISIN

• Plan Voisin, lansat în anul

1925, inspirat din La Ville
Contemporaine, propune
restructurarea Parisului prin
înlocuirea unei părți
semnificative din țesutul
construit existent cu o serie
de blocuri cu apartamente;
• În centru, apare o zonă de
clădiri înalte, cu birouri și
apartamente de lux, destinate
elitelor, (P.O.T. 15%);
• La periferie, apar imobile
pentru muncitori construite in
jurul unor curți (P.O.T. 52%).

8
 LE CORBUSIER: PLAN VOISIN

• Proiectul, denumit după protectorul lui Le Corbusier din acea

vreme, un fabricant de avioane, a fost, evident, respins, fiind
criticat violent, însă conceptul blocului cu apartamente a rămas
întipărit în conștiința urbană;
• Ofensat de criticile aduse proiectului de către Consiliul Local al
orașului, Le Corbusier a dat un răspuns acum celebru: „Arhitectura
orașelor este prea importanţă pentru a fi lăsată în seama
cetăţenilor”.

9
LE CORBUSIER: PLAN VOISIN

10
 LE CORBUSIER: LA CITTÉ LINEARE INDUSTRIELLE

• Au urmat apoi proiecte precum La Citté Linéare Industrielle, în

1932, respectiv La Ville Radieuse, lansat în 1935, care, spre
deosebire de La Ville Contemporaine sau Plan Voisin, ce urmau să
fie implementate de marii capitaliști, se adresau deja sindicatelor
muncitorești;
• Opunându-se valorilor tradiționale ale orașelor europene, dezvoltate
radial-concentric, în jurul unui centru comercial, La Citté Linéare
Industrielle este dezvoltat de-a lungul rutelor de transport (rutier,
feroviar, naval), fiind conformat după principiile producției
industriale, de serie.

11
 LE CORBUSIER: LA CITTÉ LINEARE INDUSTRIELLE

• Dezvoltat între două nuclee

radial-concentrice, situate la
o distanță prestabilită de 100
km, La Citté Linéare
Industrielle se dezvoltă de-a
lungul rutelor de sosire a
materiei prime, respectiv de
plecare a produsului finit;
• Zonele de locuit sunt
amplasate paralel cu zona de
producție, la o distanță de 4
km, fiind despărțite de
aceasta printr-o autostradă,
traversată de pasarele
pietonale.

12
 LE CORBUSIER: LA CITTÉ LINEARE INDUSTRIELLE

• Culoarul de dezvoltare propus

de Le Corbusier este punctat
așadar de orașe-grădină
verticale și orizontale, având
o populație de cca. 1500-2500
locuitori;
• Dincolo de zona rezidențială,
este prevăzut un spațiu verde
amplu, conceput ca o mare
rezervă de teren liber, soare
și verdeață.

13
 LE CORBUSIER: LA VILLE RADIEUSE

• Convingerile teoretice au rămas neschimbate la Le Corbusier, însă

odată cu trecerea timpului, proiectele sale de urbanism au început
să varieze, fiind influențate de ideologia politică;
• Astfel, pierzându-și încrederea în marii capitaliști, Le Corbusier
aderă treptat la urbanismul centralizat, bazat pe sindicate;
• Totul urma să se realizeze în baza unui plan obiectiv, întocmit de
experți, cetățenii putând să aleagă doar administrația.

14
 LE CORBUSIER: LA VILLE RADIEUSE

• Diferența majoră față de La

Ville Contemporaine, unde
distribuția locuințelor urma să
se realizeze pe principii
valorice, este colectivizarea
uniformă, fiecare cetățean
primind un apartament
conformat după norme
spațiale stricte, asigurând
doar minimul necesar unei
vieți eficiente;
• În același timp, serviciile
publice, propuse anterior doar
în cartierele destinate
elitelor, devin accesibile
tuturor.

15
 LE CORBUSIER: L’UNITE D’HABITATION

• În sfârșit, concepțiile lui Le Corbusier cu privire la programul

rezidențial culminează cu L’Unité d’Habitation, realizat între anii
1946-1952 la Marsilia, care propunea o clădire multi-etajată cu mai
multe apartamente (unități de locuit independente), ce era
concepută ca un oraș-grădină vertical, opusă construcției de tip
pavilion.

16
 LE CORBUSIER: L’UNITE D’HABITATION

Sursă  imagine:  Cohen,  J .-­‐L.  Le  Corbusier,  prelucrat 17

 LE CORBUSIER: L’UNITE D’HABITATION

• Marea inovație a acestui proiect o constituie modul de rezolvare a

unităților de locuit, care se dezvoltă liber (inclusiv pe mai mult
nivele), fiind concepute pentru a servi nevoilor fiecărui tip de
familie.

18
 URBANIȘTII SOVIETICI

• Aceste idei se regăsesc în epocă pe întreg continentul european, în

special în URSS, unde urbaniștii sovietici (cu care Le Corbusier luase
contact în timpul vizitei sale la Moscova) imaginau, între anii 1920-
1930, orașe noi pentru muncitori, care mizau pe concentrarea
locuințelor în blocuri imense, ce trebuiau să încurajeze traiul în
comun;
• Lucrurile au fost duse atât de departe încât se miza pe desființarea
bucătăriilor și băilor private, precum și pe sincronizarea
programului cotidian al locuitorilor (deșteptarea la ora 6, plecarea
la servici la ora 7, etc.);
• Între reprezentanții de seamă ai curentului, se numără Ivanov,
Terekhin și Smolin (din Leningrad), respectiv Barshch, Vladimirov,
Alexander și Vesnin (din Moscova).

19
 URBANIȘTII SOVIETICI

ALEKSANDR & VESNIN

Narkomtiazhprom (1934)

20
 ARHITECȚII GERMANI: WALTER GROPIUS

• Blocul înalt cu apartamente a

fost agreat și de arhitecții
germani, în special de Walter
Gropius sau Ludwig Mies van
der Rohe, prin intermediul
căruia conceptul a fost
exportat peste ocean;
• Astfel, Walter Gropius a
proiectat, în perioada anilor
1920-1930, o serie de clădiri
de locuințe colective având
un regim de înălțime ridicat,
precum ansamblul din imagine
(1928).

21
 ARHITECȚII GERMANI: ERNST MAY

• Ernst May a fost un arhitect și urbanist german, care a trăit între anii
1886-1970, într-o perioadă de schimbări profunde în mediul
occidental;
• Influențat de conceptul orașului-grădină, May propune, ca soluție
pentru problema locativă din marile orașe (problemă fundamentală
în Europa începutului de secol XX), realizarea unei rețele de așezări-
satelit, situate la distanțe de cca. 20-30 km unele față de celelalte,
precum și față de orașul-mamă;
• Aceste așezări depind în totalitate de orașul central, atât pentru
asigurarea locurilor de muncă, cât și pentru servicii, fiind legate de
aceasta prin rețele de transport public;
• Realizate sub formă de cartiere ale orașului central, noile așezări
urmau să fie separate de acesta prin centuri verzi, amenajate ca
parcuri.

22
 ARHITECȚII GERMANI: ERNST MAY

ROMERSTADT
• May propunea delimitarea acestui cartier de locuințe printr-o zonă
verde, amenajată de-a lungul râului, cu terenuri de sport, parcele
comerciale, școli, parcuri și un mare parc de distracții.

23
 ARHITECȚII GERMANI: ERNST MAY

PRAUNHEIM
• Orașul, conceput ca un ansamblu de locuințe colective, mizează pe
un plan ortogonal, mai degrabă formal, specific urbanismului
modernist.

24
ARHITECȚII GERMANI: LUDWIG MIES VAN DER ROHE

25
 LOCUIREA COLECTIVĂ DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

• După cel de Al Doilea Război Mondial, blocurile cu apartamente au

reprezentat o soluție rapidă și eficientă în reconstrucția orașelor
afectate de bombardamentele din timpul conflagrației;
• Astfel, mai ales în Germania, ruinele rămase în urma războiului au
fost demolate, iar în locul lor au apărut noi cartiere de blocuri,
caracterizate prin forme de organizare și de expresie similare.

26
 LOCUIREA COLECTIVĂ DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

• Un bun exemplu în acest sens

îl constituie situația suburbiei
Berlinului, Charlottenburg,
care a primit, în 1957, o
adiție consistentă, alcătuită
din clădiri de locuințe
colective, având un regim de
înălțime relativ ridicat.

27
 MAREA BRITANIE

• Marea Britanie a adoptat destul de târziu predilecția europeană

pentru clădiri de locuit înalte, în anii 1930 fiind construite la Londra
doar câteva asemenea imobile;
• După cel de-Al Doilea Război Mondial, lucrurile s-au schimbat însă
radical, formula blocului cu apartamente fiind extensiv utilizată în
vederea reconstruirii și dezvoltării vechilor așezări, distruse de
bombardamente;
• Astfel, în ciuda protestelor urbaniștilor tradiționaliști, care
susțineau superioritatea locuinței individuale, cu grădină, adecvată
vieții de familie, față de locuințele colective, guvernul britanic,
care avea în responsabilitate rezolvarea problemei locative pentru
cei rămași fără adăpost în urma războiului, a decis dezvoltarea unor
noi cartiere de blocuri înalte, cu mai multe apartamente.

28
 MAREA BRITANIE

• În acest scop, în anul 1951 s-a luat decizia eliminării restricțiilor

referitoare la înălțimea maximă a clădirilor de locuit, reglementată
anterior la 26 m;
• Acest gest a fost aspru criticat de urbaniștii tradiționaliști, însă
construirea de clădiri înalte a permis densificarea orașelor
existente, respectiv limitarea extinderii acestora în teritoriu și,
implicit, protejarea mediului rural;
• Totodată, îcepând cu anul 1956, guvernul Marii Britanii a inițiat un
program de subvenționare a clădirilor înalte, imobilele cu mai mult
de 15 etaje fiind favorizate.

29
 MAREA BRITANIE

• Profitând de acest context favorabil reconstruirii rapide a orașelor,

s-a luat de asemenea decizia demolării vechilor mahalale
dezordonate, care supraviețuiseră războiului, și înlocuirea acestora
cu noi cartiere compacte, de locuințe colective organizate în
turnuri;
• Primul cartier de inspirație corbusiană a fost așadar construit la
finalul anilor 1950 în Alton West, Roehampton;
• Totodată, în perioada 1946-1973, se construiesc pe tot întinsul Marii
Britanii nu mai puțin de 28 de noi așezări, subvenționate de guvern,
care propun întemeierea de noi comunități, ce împletesc în fapt
conceptele enunțate la începutul secolului XX de teoreticienii
orașului-grădină cu noile tendințe și preferințe pentru locuințe-
turnuri ale perioadei de după război.

30
 MAREA BRITANIE: PRIMA GENERAȚIE DE AȘEZĂRI NOI

1946-1950
• Prima generație de noi
așezări construite după Război
în Marea Britanie cuprinde:
o localități-satelit, situate
în proximitatea marilor
orașe, precum Londra
sau Glasgow (Hempstead,
Hatfield sau Welwyn
Garden City);
o localități noi, având ca
scop revitalizarea
vechilor zone industriale
(Aycliff, Peterlee sau
Glenrothes).

31
 MAREA BRITANIE: PRIMA GENERAȚIE DE AȘEZĂRI NOI

• Concepute pe scheme radial-concentrice, in jurul unui centru

destinat circulatiei pietonale, așezările construite în Marea Britanie
în prima etapă de dezvoltare după cel de-Al Doilea Război Mondial,
mizează pe separarea zonelor industriale de cele cu carater
rezidențial;
• Totodată, zonele destinate locuirii sunt în principiu organizate în
unități de vecinătate.

32
 MAREA BRITANIE: A DOUA GENERAȚIE DE AȘEZĂRI NOI

1961
• Cea de a doua generație de
noi așezări construite după
Război în Marea Britanie
cuprinde un singur oras,
Cumbernauld, al cărui țesut
rezidențial este organizat în
jurul unei structuri
complexe, multietajate,
dezvoltate deasupra
autostrăzii;
• Orașul se caracterizează prin
separarea pe verticală a
circulației auto de cea
pietonală.

33
MAREA BRITANIE: A DOUA GENERAȚIE DE AȘEZĂRI NOI

CUMBERNAULD

34
 MAREA BRITANIE: A TREIA GENERAȚIE DE AȘEZĂRI NOI

1960-1973
• Cea de a treia generație de
noi așezări construite după
Război în Marea Britanie
cuprinde o serie de localități
independente, pe structură
celulară, organizate în
vederea maximizării
mobilității individuale;
• Se remarcă dezvoltarea
liniară a acestor orașe, în
raport cu rețeaua stradală
majoră, arterele principale
acomodând și mijloacele de
transport în comun.

35
 MAREA BRITANIE: A TREIA GENERAȚIE DE AȘEZĂRI NOI

• La nivelul acestor așezări, se remarcă o ierarhizare clară a țesutului

rezidențial, organizat după următoarea structură:
o celula locală: 20-30 locuitori;
o gruparea de locuințe: 600-1500 locuitori;
o ansamblul de locuit (comunitatea): 8000 locuitori;
o cartierul:25-30000 locuitori.
• În sfârșit, în raport cu trama rectangulară a orașului, funcțiunea
industrială este distribuită uniform în țesut, astfel încât să se asigure
accesul nemijlocit al populației la locul de muncă.

36
 DECLINUL LOCUINȚELOR-TURN

• În mediul occidental, predilecția pentru clădiri de locuit înalte a

cunoscut un declin spre sfârșitul anilor 1960, când deficiențele
acestei abordări, precum izolarea copiilor și bătrânilor la etajele
superioare ale clădirilor, ca urmare a faptului că aceștia nu puteau
folosi ascensoarele fără ajutor, cât și incapacitatea familiilor cu
venituri mici de a își întreține apartamentele, au început să iasă la
iveală;
• În consecință, locuințele situate la etajele superioare ale clădirilor
de tip turn au devenit în timp apanajul societății elitiste, purtând
actualmente numele de penthouse. Pentru celelalte categorii
sociale, regimul de înălțime al blocurilor cu apartamente s-a redus în
timp;
• În țările socialiste, lucrurile au stat însă ușor diferit, în sensul că
aici, cu mici excepții, clădirile de locuit înalte au început să câștige
teren abia în anii 1970.

37
 EVOLUȚIA LOCUIRII COLECTIVE ÎN ROMÂNIA

• În România, locuirea colectivă prinde amploare în perioada

interbelică, atunci când se produc două evenimente esenţiale:
o capătă popularitate formula blocului cu apartamente;
o creşte numărul coloniilor muncitoreşti cu locuinţe-tip.
• Afirmarea definitivă a fenomenului locuirii colective se produce însă
începând cu anii 1960, când ţara noastră intră într-o perioadă de
bunăstare şi aşezare.

38
 EVOLUȚIA LOCUIRII COLECTIVE ÎN TIMIȘOARA

Sursă  imagine:  Centrul  de  Cercetare  pentru  Planificare  Urbană,  prelucrat 39

 EVOLUȚIA LOCUIRII COLECTIVE ÎN TIMIȘOARA

• Fiecare dintre aceste etape se caracterizează prin abordări specifice

în ceea ce privește:
o densitatea unităților de locuit și facilitățile oferite (în relație cu
densitățile existente);
o organizarea fizică a cartierului;
o suprafața și modul de organizare a apartamentelor;
o aspectul general al cartierului și al clădirilor însele.

40
 PERIOADA 1962-1975

• Prima etapă de dezvoltare a cartierelor de locuințe colective se

caracterizează prin:
o densități relativ reduse;
o facilități publice la nivelul cartierului - școli, grădinițe, terenuri
de sport, spații comerciale;
o distanțe mari între clădirile de locuit, de până la 60 m;
o apartamente minimale ca suprafață și dotări;
• Cele mai reprezentative cartiere realizate în această perioadă în
Timișoara sunt Calea Lugojului – Tipografilor și Circumvalațiunii.

41
 CIRCUMVALAȚIUNII 1 – POZIȚIONARE ȘI DENSITĂȚI

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 42

 CIRCUMVALAȚIUNII 1 – FACILITĂȚI PUBLICE

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 43

 CIRCUMVALAȚIUNII 1 – CONDIȚIILE DE LOCUIRE

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 44

 PERIOADA 1975-1982

• Cea de a doua etapă de dezvoltare a cartierelor de locuințe

colective se caracterizează prin:
o densități foarte ridicate;
o facilități publice aproape inexistente la nivelul cartierului, cu
excepția comerțului care se dezvoltă la parterele clădirilor
situate de-a lungul principalelor artere (acum este reintrodus
conceptul de stradă);
o distanțe reduse între clădirile de locuit, de numai 15 m;
o apartamente minimale ca suprafață și dotări;
• Majoritatea cartierelor de locuințe colective ale orașului Timișoara
au fost construite în această perioadă, printre cele mai
reprezentative numărându-se Calea Gircoului, Stadion, Spitalul
Județean și Timișoara Sud sau Plavăț.

45
 TIMIȘOARA SUD – POZIȚIONARE ȘI DENSITĂȚI

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 46

 TIMIȘOARA SUD – FACILITĂȚI PUBLICE

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 47

 TIMIȘOARA SUD – CONDIȚIILE DE LOCUIRE

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 48

 PERIOADA 1982-1989

• Cea de a treia etapă de dezvoltare a cartierelor de locuințe

colective este caracterizată prin:
o densități relativ reduse;
o facilități publice la nivelul cartierului;
o clădirile de locuit amplasate la distanțe favorabile unele față de
celelate, în jurul unor incinte;
o apartamente cu suprafețe și dotări îmbunătățite;
• Întrucât la momentul Revoluției din 1989, multe dintre aceste
cartiere erau încă în construcție, unele dintre facilitățile publice
prevăzute prin proiect nu au fost însă realizate, iar terenurile
dedicate lor au rămas neconstruite până recent;
• Printre cele mai reprezentative cartiere realizate în această
perioadă în Timișoara se numără Calea Torontalului, Calea Lipovei,
Ion Ionescu de la Brad sau Cartierul Soarelui.

49
 SOARELUI – POZIȚIONARE ȘI DENSITĂȚI

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 50

 SOARELUI – FACILITĂȚI PUBLICE

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 51

 SOARELUI – CONDIȚIILE DE LOCUIRE

Sursă  imagine:  GoogleEarth,  prelucrat 52

TIMIȘOARA – ORAȘUL TURNURILOR (PROPUNERE)

53
ORAȘUL TURNURILOR – REALIZĂRI

54
ORAȘUL TURNURILOR – REALIZĂRI

55
ORAȘUL TURNURILOR – REALIZĂRI

56
ORAȘUL TURNURILOR – REALIZĂRI

57
ORAȘUL TURNURILOR – REALIZĂRI

58
ORAȘUL TURNURILOR – REALIZĂRI

59
ORAȘUL TURNURILOR – ÎNCOTRO?

60
VĂ MULȚUMESC!