Formarea Elitei Ecleziastice in Transilvania Secolului Al Xviii Lea

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” TÂRGU-MUREŞ
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE
MASTER: ELITELE, CULTURA ŞI CONSTRUCŢIE EUROPEANĂ
LUCRARE DE DIZERTAŢIE
FORMAREA ELITEI ECLEZIASTICE ÎN

TRANSILVANIA ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA
Coord: Masterand:
Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean Octavian-Emil Hoţa
2010
FORMAREA ELITEI ECLEZIASTICE ÎN TRANSILVANIA SECOLULUI AL XVIII-LEA
CUPRINS
Pag.
Cuprins 2
Introducere 5
CAPITOLUL I – UNIREA RELIGIOASĂ DE LA 1700 8
1.1. Premisele istorice al Unirii religioase 8
1.2. Luteranismul şi românii 9
1.3. Calvinismul şi Biserica românească 10
1.4. Unirea religioasă cu Biserica Romei 12
CAPITOLUL II – FORMAREA ELITELOR 18
2.1. Învăţământul în Transilvania şi imperiu 18
2.2. În colegiile din Transilvania 22
2.2.1. Colegiul catolic din Cluj 22
2.2.2. Gimnaziul şi Seminarul catolic Alba-Iulia 24
2.2.3. Colegiul Piarist din Bistriţa 26
2.2.4. Şcolile Târgu Mureşului 27

2.2.4.1. Gimnaziul iezuit 27
2.2.4.2. Colegiul Reformat 29
2.2.5. Şcolile Oradei Mari 30
2.2.5.1. Arhigimnaziu şi Academia de Drept 30
2.2.5.2. Seminarul Greco-catolic 32
2.2.5.3. Seminarul romano-catolic 32
2.2.5.4. Şcoala normală unită 33
2.2.6. Gimnaziul greco-catolic şi Seminarul Teologic 33
2
2.3. În colegiile din Imperiu şi Roma 38

2.3.1. Roma 38
2.3.2. Viena 39
2.3.3. Trnavia 41
2.3.4. Lemberg 43
CAPITOLUL III – MEDALIOANE DE ELITE ROMÂNEŞTI 44
3.1. Figuri de elite ecleziastice 44
3.1.1. Arhiereii Bisericii greco-catolice 44

3.1.1.1. Episcopii Eparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş 44
3.1.1.1.1. Episcopul Atanasie Anghel 44
3.1.1.1.2. Episcopul Ioan Giurgiu Pataki 46
3.1.1.1.3. Episcopul Ioan Inochentie Micu Klein de Sad 47
3.1.1.1.4. Episcopul Pavel Aron de Bistra 49
3.1.1.1.5. Episcopul Atanasie Rednic de Giuleşti 51
3.1.1.1.6. Episcopul Grigorie Maior 52
3.1.1.1.7. Episcopul Ioan Bob 54
3.1.1.2. Episcopii Eparhiei de Oradea Mare 55
3.1.1.2.1. Episcopul Meletie Kovács 55
3.1.1.2.2. Episcopul Moise Dragossy 56
3.1.1.2.3. Episcopul Ignatie Darabant 56
3.1.2. Alte elite greco-catolice 57
3.1.2.1. Gherontie Cotorea 57
3.1.2.2. Silvestru Caliani 58
3.1.2.3. Laszlo Filoteiu-Francisc 58
3.1.2.4. Demetriu Caian senior 58
3.1.2.5. Avram Meheşi 59
3
3.1.2.6. Ioan Para 59

3.1.2.7. Ioan Nobili 60
3.1.2.8. Demetriu Vaida 60
3.1.2.9. Demetriu Caian junior 60
3.2. Figuri de elite culturale. Şcoala Ardeleană 61
3.2.1. Petru Maior 62
3.2.2. Gheorghe Şincai 63
3.2.3. Samuil Micu 64
3.2.4. Ioan Budai-Deleanu 66
Încheiere 67
Biblioografie 69
4
INTRODUCERE
Termenul de elită desemnează o persoană sau un grup de persoane valoroase, care prin
eforturile şi cunoştinţele acumulate şi conjugate, au o contribuţie pozitivă la dezvoltarea societăţii
în care trăiesc. Lucrarea de faţă tratează tema formării elitelor ecleziastice în Transilvania, de-a
lungul secolului al XVIII-lea, de la Unirea religioasă, începută de Teofil şi terminată de Atanasie
Anghel până la trecerea la cele veşnice a Episcopului Ioan Bob. Această perioadă, deşi e cea de
început, odată cu urcarea în scaunul episciopesc a lui Ioan Inochentie Micu Klein şi a lui Petru
Pavel Aron, mai apoi, vor ridica Biserica Română Unită din Transilvania pe o treaptă superioară1.
În cazul de de faţă, elita ecleziastică formată după cum se va putea vedea în centrele de
învăţământ superior de la Roma, Viena, Trnavia, Lemberg, Muncaciu sunt cele care vor duce o
muncă plină de zel în apărarea drepturilor politice ale românilor, contribuind la naşterea
conştiinţei naţionale.
Am ales să tratez tema elitelor ecleziastice şi a formării ei, deoarece am fost interesat să
aflu locurile în care aceşti oameni au studiat, ce anume studiază şi ce influenţă vor avea
cunoştinţele acumulate în mediul de formare a fiecăruia asupra activităţii depuse ulterior. În
această perioadă se va forma în paralel din elita ecleziastică şi o elită culturală, care prin operele
ei va contribui la demonstrarea trecutului poporului român, şi anume continuitatea romană pe
teritoriul fostei Dacii şi latinitatea limbii române, teme combătute cu atâta râvnă de multe de
unele voci ca Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel şi Jernej
(Bartholomäus) Kopitar.
Lucrarea e împărţită pe trei capitole, pentru scrierea fiecăreia dintre ele apelând la o altă
sursă. Astfel, primul capitol dezbate tema Unirii religioase, analizând pentru început contextul
istorico-politic şi religios din Transilvania ce duce la realizarea Unirii. În contextul eliberării
Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic de sub autonomia Imperiului Otoman şi a încercării
calvinizării românilor, Unirea religioasă cu Biserica Romei a fost colacul de salvare al poporului
1
Perioadele de păstortire a celor doi episcopi sunt poate cele mai importante din secolul al XVIII – lea. Păstortirea
lui Ioan Inochentie Micu Klein e importantă prin reuşirea schimbării scaunului episcopal de la Făgăraş la Blaj şi
pentru munca plină de zel depusă de episcop prin memoriile scrise către Dietă, Guberniu sau chiar curtea
imperială, chiar şi din exil, de la Roma, perioadă în care acesta militează pentru obţinerea drepturilor politice a
românilor; cât priveşte perioada de păstorirea lui Petru Pavel Aron e importantă pentru deschiderea şcolilor
Blajului, în 1754, care devin pepiniera de formare al elitelor româneşti;
5
român. Pentru scrierea primului capitol am folosit ca material principal “Istoria Bisericii Române
Unite”, scrisă de Zenovie Pâclişanu, iar ca şi materiale secundare, cartea “Catolicism şi ortodoxie
românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite”, scrisă de Silvestru Aug. Prunduş şi
Cleminte Plăianu, cartea “Din istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. De la
începuturile sale până în 1918” de Codruţa Maria Mureşan şi Marcel Ştirban, studiul Anei
Dumitran, „Unirea cu Roma a românilor ardeleni din perspectiva unei noi surse documentare”
din Analele Universităţii Alba-Iulia, pe anul 2003.
Capitolul al II-lea al lucrării dezbate tema formării elitelor ecleziastice în şcolile din
Principat şi în colegiile superioare din Imperiu. Pentru prima parte a a cestui capitol, referitoare
la formarea elitelor în Transilvania am folosit ca sursă de informaţii cartea lui Remus Câmpeanu,
„Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea” şi cartea „Dascălii Blajului”
de Nicolae Comşa şi Teodor Seiceanu. Am analizat ca şi centre şcolare Clujul, Alba Iulia, Târgu
Mureş, Bistriţa, Oradea, Blaj. Pentru partea a doua a acestui capitol, referitoare la centrele de
studii superioare, am folosit ca materiale articolele domnului Ioan Chiorean legate de rolul
Romei şi al Vienei în formarea elitelor, articolul domnului Cornel Sigmirean privitor la
intelectualitatea transilvană şi mediile de contact cu cultura europeană, cartea acestuia din urmă
care tratează tema intelectualităţii ecleziastice. Cu privire la rolul Trnaviei în formarea elitei am
folosit studiul Laurei Stanciu din Analele Universităţii din Alba Iulia din numărul special 2009.
Capitolul al III-lea oferă medalioane de elite ecleziastice şi culturale greco-catolice. Acest

capitol e împărţit la rândul său în 3 părţi: prima parte tratează elita ecleziastică arhiereii bisericii,
împărţiţi pe episcopii, Episcopia Albei-Iulia şi Făgăraraşului, episcopii Atanasie Anghel, Ioan
Giurgiu Pataki, Ioan Inochentie Micu Klein, Petru Pavel Aron de Bistra, Atanasie Rednic de
Giuleşti, Grigorie Maior şi Ioan Bob, iar din Eparhia de Oradea Mare, figurile lui Meletie
Kovács, Moise Dragossy şi Ignatie Darabant, inspirându-mă din Şematismul Bisericii Greco-
Catolice din anul 1900. Partea a doua e reprezentată de figurile elitei ecleziastice, canonici
capitulari şi profesori ai şcolilor Blajului, dintre care se pot enumera Gherontie Cotorea, Silvestru
Caliani, Demetriu Caian senior şi Junior, Avram Meheşi. Elita culturală, reprezintă a treia parte a
acestui capitol şi e reprezentată de Corifeii Şcolii Ardelene, această informaţie colectând-o din
cartea despre „Dascălii Blajului”.
6
Elita greco-catolică va încerca prin memorii şi insistând la curte să li se acorde drepturile

pe care cele două diplome leopoldine i le acordă: drepturi egale cu celelalte religii recepte şi va
lupta pentru integrarea poporului între cele 3 naţiuni recunoscute: maghiarii, saşii şi secuii. Cea
mai importantă mişcare politică a secolului XVIII, în Transilvania, mişcarea petiţionară a
Supplex-ului va fi coordonată de elita ecleziastică română, episcopul greco-catolic Ioan Bob şi
cel ortodox, Gherasim Adamovici, alături de corifeii Şcolii Ardelene.
7
CAPITOLUL I - UNIREA RELIGIOASĂ DE LA 1700
1.1.Premisele istorice ale Unirii religioase
Unirea religioasă din Transilvania este o consecinţă a mai multor evenimente petrecute
începând cu transformarea acestui teritoriu în principat sub suzeranitate otomană, după câştigarea
bătăliei de la Mohács din 29 august 1526, de către turcii conduşi de Suleiman Magnificul. Odată
cu anul 1688, când în urma campaniei militare reuşite a Casei de Habsburg, şi urmare a păcii de
la Karlowitz, din 26 ianuarie 1699, Imperiul Habsburgic reuşeşte recucerirea Transilvaniei.
Pentru o perioadă de un secol şi jumătate, în Transilvania au loc tot felul de transformări,

începând cu cea religioasă. În cadrul acestora, se numără şi pătrunderea reformei bisericeşti în
Transilvania care va zgudui serios supremaţia catolicismului, ca şi confesiune religioasă în rândul
naţiunilor recepte.
În ajunul bătăliei de la Mohács, existau 3 naţiuni recepte în Transilvania: maghiarii, secuii

şi saşii, acestea formând din punct de vedere religios o unitate perfectă, fiind catolice 2, iar
românii deoarece erau ortodocşi aveau doar statutul de toleraţi, neavând nici un fel de drepturi. În
prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Transilvania, începe să pătrundă reforma religioasă,
pornită de Martin Luther în Germania, în rândul saşilor, care au fost însufleţiţi de aceasta la
dispreţuirea Sfintelor Taine, a sărbătorilor, posturilor şi icoanelor, precum şi la săvârşirea
serviciilor religioase în limba lor proprie3. Autoritatea bisericească a fost complet distrusă,
oamenii nemairecunoscând instanţele bisericeşti ca până atunci, mergând cu toate cauzele lor
înaintea instanţelor civile.
Iniţial şi maghiarii îmbrăţişează luteranismul, însă, treptat, influenţaţi de acţiunile lui Petru
Meliusz, parohul Debreţinului, au îmbrăţişat calvinismul, confesiune îmbrăţişată şi de Gáspár
Heltai şi Francisc David. La început au fost consideraţi eretici şi persecutaţi, dar, prin hotărîrea
Dietei de la Turda din 1-11 iunie 1564, calvinismul a devenit religie oficială. Într-o altă sesiune a
Dietei ţinută la Turda, la 10-17 mai 1566, s-a hotărât ca toţi catolicii să fie expulzaţi; apoi, o parte
2
PÂCLIŞANU, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite; ediţia a III-a; Galaxia Gutenberg; Târgu Lăpuş; 2006; p. 17;
3
PRUNDUŞ, Silvestru Aug. OSBM, PLĂIANU, Cleminte, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii
Române Unite; Casa de Editură VIAŢA CREŞTINĂ; Cluj-Napoca; 1994; p. 53;
8
dintre unguri, în frunte cu David Francisc însuşi, a părăsit calvinismul şi a îmbrăţişat

unitarianismul sau antitrinitarismul4.
Catolicismul devine astfel din principala confesiune religioasă în principat, o minoritate

restrânsă, hăituită şi aproape desfiinţată în Transilvania, rezistând ca şi confesiune religioasă doar în
ţinutul secuiesc, aceştia rămânând fideli acestei religii. Astfel, în cea de-a doua jumătate a secolului
al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea, întâlnim în Transilvania aceleaşi 3 naţiuni recepte, însă
împărţite acum, împărţite în 4 confesiuni religioase: catolicism, luteranism, calvinism şi unitarianism.
Treptat are loc o încercare de atragere a Bisericii Ortodoxe din Transilvania la luteranism,
însă cea mai ofensivă campanie de convertire a românilor ortodocşi o duc calvinii, care au
concursul Dietelor şi a principilor, care în mare majoritate erau calvini.
Odată cu trecerea Transilvaniei din mâna otomanilor sub conducerea Casei de Habsburg, în
urma păcii de la Karlowitz din 1688, casa imperială începe să promoveze o mişcare de
Contrareformă religioasă, deşi Dieta transilvană spera să poată obţine de la împărat promisiunea
respectării ordinii religioase din in acel moment. Se reînfiinţează Episcopia catolică de Alba-Iulia
şi se încearcă unirea Biserici Otodoxe din Transilvania cu Biserica Romei, pentru a contrabalansa
numeric confesiunile reformate, în special cea calvină.
1.2. Luteranismul şi românii
Saşii pun încercarea de atragere a românilor ortodocşi spre luteranism sub aspectul
purificării Bisericii lui Dumnezeu. Problemele care deranjau pe saşii luterani la români erau
posturile, icoanele, închinarea la sfinţi, darea de pomană pentru morţi şi alte ceremonii şi rituri,
într-o limbă străină şi neînţeleasă, socotind salvarea ortodocşilor ca o datorie de conştiinţă5.
Saşii, fără a folosi mijloace de constrângere, pentru a converti populaţia română le dau un
catehism luteran, traducere a lucrării lui Martin Luther din 1529, în 1544, tipărită la Braşov, care
este ulterior tradusă în greacă şi cunoscută sub numele de „Catechismul românesc”. Din această
lucrare, scrisă în româneşte, nu ni s-a păstrat nici un exemplar. Broşura, e revoluţionară prin
4
Ibidem, pag. 53;
5
PÂCLIŞANU, Op. cit., p. 27;
9
ceea ce omită să spună. Cartea era structurată pe 6 capitole şi e lipsită de spirit ofensiv, ea
cuprinzând doar forma cea mai simplă a adevărurilor de credinţă. Urmările redactării şi tipăririi
acestui Catechism au fost nule, deoarece puţini români au reuşit să pună mâna pe ea6.
Urmează apoi o activitate metodică şi ponderată, iniţiată de Johannes Honterus şi de

Universitatea săsească, o reformă sistematică, întemeiată pe principii severe, ce excludeau
excesele anarhice ale bunului plac. O altă tentativă de reformare a Bisericii ortodoxe vine din
partea Sfatului oraşului Braşov, care doreau să se îngrijească de propagarea doctrinei cuvântului
lui Dumnezeu şi de păstrarea lui.
Saşii doreau să reformeze Sfintele Taine în cadrul bisericii ortodoxe, în sensul de

simplificare şi renunţare la orice alt decor special. Dintre toate tainele, maslul a fost scos din lista
tainelor pe care le vroiau menţinute luteranii. Cel mai important lucru pe care îl doreau luteranii
era învăţarea Catechismului, deoarece el cuprindea esenţa doctrinară a reformei.7
Sfatul oraşului scoate un nou Catechism, diferit de cel al sibienilor, care apare în preajma
anului 1559, anul necunoscându-se cu exactitate. Noul catehism se deosebeşte de cel tipărit la
Sibiu, prin forma sa dialogată, având un conţinut adăugit faţă de versiunea sibiană. Catehismul
sibian din 1544 dă Crezul apostolilor, iar cel braşovean forma niceo-constantinopolitană, formă
care era mai apropiată de Biserica Ortodoxă. Urmările acestui nou catehism în rândul românilor
au fost neînsemnate ca şi cele ale celui dintâi.
1.3. Calvinismul şi Biserica românească
În curând, opera reformării bisericii româneşti au preluat-o calvinii şi stăpânirea, cu toate

autorităţile şi mijloacele necesare. Începând cu anul 1564, de când calvinismul e recunoscut de
Ioan Sigismund, această religie protestantă începe să cucerească mai întâi pe marea parte a
nobililor maghiari din Transivania, care erau sătui de lacomii episcopi catolici. Calvinii au
tentative de a reforma mai apoi şi Biserica Ortodoxă, cu acţiuni ce devin din ce în ce mai
ofensive la adresa ortodoxiei româneşti transilvănene, de la mijlocul secolulului al XVI-lea.
6
Ibidem, pag. 29;
7
Ibidem, pag. 31;
10
Agresivitatea calvinilor creşte treptat din 1564 până la sfârşiul secolului al XVII-lea,
manifestându-şi dorinţa de a-i îngloba pe români în Biserica Calvină. Pentru a-şi atinge scopul ei
scot o mulţime de cărţi religioase în limba română, cum ar fi: Tâlcul Evangheliilor cu anexa
Molitvenic, tipărită de I. Benkner în 1661-1562, cu predici agresiv antiortodoxe; un Molitvenic,
tipărit de Forro Miklos la Cluj în 1551 şi în 1559, care nu e altceva decât traducerea în limba
română a Agendei calvineşti a lui Gáspár Heltai; Evanghelia în 1561; Lucrul Apostolesc
(Praxiul) în 1563; Octoich; Liturghier; Psaltirea tipărită de diaconul Coresi la Braşov între 6
februarie şi 25 mai 1570; o carte de Cântări bisericeşti a predicatorului calvin Szegedy Gergely;
Palia de la Orăştie şi multe altele8.
Dorinţele calvinilor au fost acelea de a îndrepta şi reforma aşa-numita „idolatrie” pe care o

săvârşeau românii ortodocşi în concepţia lor şi pentru ca măsurile să fie fost reglementate au fost
supuse dicuţiei mai multor Diete. Viziunea de reformare a Bisericii Ortodoxe din Transilvania de
către calvini cuprindea următoarele puncte:
 Ispăşirea şi salvarea românilor ortodocşi de aşa-numita „idolatrie”, prin renunţarea

acestora la cultul icoanelor, al sfinţilor, al crucii, la rugăciunile morţilor;
 Românii ortodocşi nu trebuie să se roage la sfinţi, pentru că sfinţii nu aud rugăciunea
noastră, deoarece nimeni în cer şi pe pământ nu este „umblătorul drept noi şi rugătorul”, ci numai
Iisus Christos;
 Precum morţii nu ne pot ajuta nouă, nici noi nu le putem ajuta lor;
 Combat ierarhia bisericii, călugării, care în concepţia lor „nu propovăduiesc Cuvântul
adevărat al lui Dumnezeu”;
 Doresc propovăduirea Evangheliei şi a adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu;
 Săvârşirea servciului religios în limba română ca poporul să înţeleagă;
 Botezul să fie administrat cu apă simplă, nesfinţită9;
 Cununia să se facă cu jurământ;
 Protopopii aleşi nu pot fi judecaţi şi pedepsiţi decât cu aprobarea superintendentului;
Încercările asidue ale calvinismului de a reforma Biserica Ortodoxă, sprijinită de Dietă şi
de principii transilvăneni se lovesc de opoziţia şi rezistenţa episcopilor ortodocşi sârbi de
8
PRUNDUŞ, S.A., PLĂIANU C., Op.cit., 53-55;
9
Ibidem, pag. 56;
11
Karlowitz şi a mitropoliţilor ortodocşi de la Bucureşti, care încearcă cu tot dinadinsul şi cu toate

forţele să păstreze populaţia română transilvăneană în sânul Bisericii Ortodoxe.
Totuşi, Reforma nu a prins la Biserica Ortodoxă din Transilvania, deoarece reformatorii,
lipsiţi de misionarism, ar fi vrut schimbarea cultului exterior, renunţarea la cultul icoanelor, al
sfinţilor, al crucii, la rugăciunile morţilor şi la credinţa într-un Dumnezeu atotputernic şi
răsplătitor al faptelor omeneşti bune şi rele, milostiv şi răscumpărător prin moartea pe cruce a
Fiului, care constituiau pentru români fondul vieţii sufleteşti a românilor10.
1.4. Unirea religioasă cu Biserica Romei
Regimul austriac în Transilvania s-a instaurat, spre sfârşitul secolului al XVII-lea pe urma
armatelor imperiale care alungau puterea turcescă. La 26 iunie 1686, prin tratatul de la Viena,
Transilvania a acceptat protecţia Casei de Habsburg, iar împăratul recunoaşte pe principele calvin
Apafi11.
Aşadar, cum am mai arătat, după ce Reforma pătrunde în Transilvania, catolicismul ajunge
să vegeteze sfios şi umilit în umbra celorlalte trei religii protestante libere, bogate şi mândre de
libertăţile pe care au reuşit să le obţină, iar românii şi biserica ortodoxă continuă să fie
consideraţi toleraţi. Odată cu revenirea Transilvaniei sub conducerea Vienei, catolicismul începe
parcă să-şi revină din letargie, deşi Dieta şi membrii guvernului vroiau impunerea menţinerea
status-quo-ului, fără nici o altă schimbare, prin memoriul înmânat generalului Caraffa la 1 iunie
1688, pentru a-l înainta împăratului Leopold I. Casa de Habsburg, iniţiază o politică de
Contrareformă, prin care dorea să contrabalanseze puterea şi supremaţia bisericilor protestante, în
special a celei calvine.
Unirea religioasă a românilor din principatul Transilvaniei şi părţile anexe lui are loc în
vremea mitropolitului Teofil (1692-1697) şi a episcopului Atanasie (1697-1713). A fost
precedată de încercările de trecere la catolicism ale românilor din Sătmar prin călugărul Teofan
Mavrocordat (la 1677) şi episcopul Iosif de Camillis (1691), eforturi zădărnicite de activitatea de
propagandă anticatolică a episcopului maramureşean Iosif Stoica12.
10
PÂCLIŞANU, Op. cit., pp. 76-77;
11
PRUNDUŞ, S.A., PLĂIANU C, Op. cit., pag. 59;
12
MUREŞAN, Codruţa Maria, ŞTIRBAN, Marcel, Din istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. De la
începuturile sale până în 1918; Editura Muzeului Sătmărean; Satu Mare; 2005; pag. 52;
12
Unirea religioasă a fost favorizată de Patenta imperială din 23 august 1692, dată de
Leopold I, care stabileşte scutirile şi drepturile preoţilor ruteni care s-au unit sau se vor uni cu
Roma şi declară că se vor bucura de toate drepturile şi privilegiile pe care le au romano-catolicii,
toţi cei de ritul grecesc (adică ortodox) ce se vor uni cu Biserica Romană. Este cea dintâi
posibilitate oferită românilor de a se întoarce în „sânul Bisericii mame”, cum a numit-o
mitropolitul Teofil, Biserica Catolică.
Actul unirii din 1697 a fost realizat în cadrul Marelui Sobor ţinut la Alba-Iulia în lunile
februarie-martie. Printr-un manifest al acestuia din 21 martie este hotărâtă şi anunţată trecerea
românilor ortodocşi, aflaţi sub mitropolitului Teofil, la Biserica Catolică13.
Unirea religioasă a românilor din Transilvania se bazează pe acceptarea celor 4 puncte

dogmatice a Conciliului de la Florenţa-Ferrara din 1438-1439, care admite unirea religioasă a
Bisericii ortodoxe cu Biserica Romei prin acceptarea punctelor:
 Primatul papal;
 Existenţa Purgatoriului, ca loc intermediar, pentru purificarea sufletului;
 Folosirea azimei (pâine nedospită) pentru împărtăşanie;
 Acceptarea dogmei Filioque, conform căreia Sfântul Spirit purcede atât de la Tatăl cât şi
de la Fiul.
La cele 4 puncte dogmatice florentine a fost adăugat unul, prin care vicarul, în numele
clerului întreg, aduce supunere absolută arhiepiscopului de Strigoniu, celui de atunci şi celor
viitori, atât în problema alegerii episcopilor Bisericii Unite cât şi în toate celelalte presupuse de
unire14.
Iezuiţii care vor acţiona între români vor trebui să ţină seamă, în opera lor misionară, de
unele norme fixe stabilite de Sfântul Scaun pentru misionarii care activau în lumea orientală, încă
din 1669 prin Congregaţia de Propaganda Fide, în Monita ad misionaries in partibus orientalibus:
13
Ibidem, pag. 52;
14
DUMITRAN, Ana, Unirea cu Roma a românilor ardeleni din perspectiva unei noi surse documentare în Annales
Universitatis Apulensis , Series Historica, 7/ 2003, pag. 233;
http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_7/29.pdf;
13
 unirea trebuie să se facă în credinţă;

 semnul văzut al acestei uniri este recunoaşterea papei ca şef suprem al Bisericii lui
Hristos în lume, fiind urmaşul direct al Sf. Apostol Petru, căpetenia Apostolilor;
 respectarea ritului şi disciplinei Bisericii orientale, a posturilor, sărbătorilor, obiceiurilor,

ceremoniilor, rugăcinilor etc.;
 să nu îndemne pe orientali să treacă la ritul latin şi a nu se îngădui astfel de treceri fără

autorizaţia specială a Sfântului Scaun15.
Odată cu semnarea manifestului de Unire, la 21 martie 1697, care aminteşte de

recunoaşterea celor 4 puncte florentine, mitropolitul Teofil, în numele clerului care acceptă
Unirea cere drepturile pe care împăratul Leopold le promisese, şi anume:
 preoţii şi călugării uniţi să se bucure de drepturile şi privilegiile de care se bucură preoţii

romano-catolici şi pastorii protestanţi;
 în fiecare sat în care există preot unit, acesta să aibă casă parohială, „ca să nu caute
preotul în casă străină nici în loc străin a locui”16;
 toată cârma şi rânduiala preoţilor să fie la episcopi şi nicidecum la mireni, cum a fost
până acum.
Manifestul de Unire prezentat de mitropolitul Teofil Sinodului este acceptat la 10 iunie

1697 de cei 12 protopopi prezenţi şi înmânează documentele Cardinalului Leopold Kollonich, pe
care îl roagă să le trimită în grabă împăratului Leopold I să sancţioneze documentele Unirii.
Teofil este cel care realizează Unirea, însă nu reuşeşte să ducă mai departe lucrarea
deoarece moare, la câteva luni după acest eveniment. Ca urmaş al său în scaunul vlădicesc e ales
Atanasie Anghel, care primeşte la hirotonire instrucţiuni de la Patriarhul Ierusalimului, Dosoftei,
de a menţine Biserica românească în credinţa strămoşească. Atanasie Anghel, însă continuă
eforturile de Unire şi convoacă un sinod la începutul lunii octombrie a anului 1698, la Alba Iulia,
prin care întăreşte acţiunile predecesorului său. La acest sinod participă protopopi, preoţi şi 2-3
fruntaşi din fiecare sat, care să vorbească şi să voteze în numele comunităţii de unde vin.
15
PRUNDUŞ, S.A., PLĂIANU C., Op.cit., pag. 61:
16
Ibidem, pag. 98;
14
La 7 octombrie 1698 e fixată declaraţia de Unire, care e semnată de cei 38 de protopopi

participanţi. După, semnarea documentului, toţi protopopii, preoţii şi bătrânii satelor au făcut
mărturisirea de credinţă, pe rând unul câte unul. Această operaţiune a durat până la sfârşitul lunii
octombrie, deoarece sinodul s-a încheiat abia pe data de 2417. La acest sinod sinod au participat,
ca observatori călugărul iezuit Ladislau Barányi, preotul romano-catolic de Alba-Iulia şi Gavrilă
Hevenesi, şeful casei iezuiţilor din Viena, cu ajutorul căruia s-a întocmit o redacţie în limba
latină a documentului, pentru a servi autorităţilor din capitala imperiului.
Reacţiile împotriva unirii religioase nu întârzie să apară. În 20 octombrie, pe când

activitatatea Sinodului era încă în plină desfăşurare, tot în Alba Iulia încep lucrările Dietei
ardelene, care au durat până la 12 decembrie, Dietă care urma să discute despre noile contribuţii
ce se cereau pentru nevoile armatelor imperiale cantonate în ţară, şi rezoluţia împărătească din 14
aprilie, comunicată guvernului ardelean la 28 mai care declara, că preoţii români să fie părtaşi la
drepturile şi privilegiile preoţilor confesiunii cu care se vor, dar dacă nu se vor uni, cu nici una,
să rămână în starea actuală18.
La 23 noiembrie, guvernatorul Banfi se întâlneşte cu membrii calvini ai Dietei ca să discute

atitudinea ce trebuia luată faţă de românii care se uniseră cu catolicii. În aceeaşi zi, Dieta a şi luat
în dezbatere rezoluţia împărătească, hotărând prin articolul 10 să roage împăratul să renunţe la
proiectul de a pune pe picior de egalitate a preoţilor români, chiar dacă s-ar uni cu vreunul din
cultele recunoscute, să nu pună naţia română şi preoţii ei între naţiunile recunoscute şi să nu dea
nici preoţilor şi naţiei române mai multe drepturi decât cele avute până atunci, căci asta ar
constitui o injurie, un prejudiciu şi un prilej de umilire pentru celelalte trei naţiuni. 19 Dieta decide
că, până se va pronunţa împăratul din nou, preoţii români, chiar şi uniţi să plătească nu numai
contribuţiile către stat ci şi dăjdile ce le datorau până atunci şi domnilor.
Reacţia călugărului Barányi şi a lui Atanasie e promptă. La 27 noiembrie, Barányi şi

Atanasie răspund scriind cardinalului Kollonich comunicându-i planurile calvinilor. Ca măsură
de precauţie cardinalul propune ca Atanasie Anghel, împreună cu protopopul Gheorghe din Daia
şi Ion din Alba Iulia şi cu mireanul Ştefan Raţiu, administratorul bunurilor fiscale de aici, să fie
chemaţi la curte.
17
PÂCLIŞANU, Op. cit., pag. 107;
18
Ibidem, pag. 107;
19
Ibidem, pag. 108;
15
La 16 februarie 1699, împăratul, luând la cunoştinţă de unirea românilor, emite diploma

cunoscută sub numele de Diploma Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru ruteni la 23
august 1692, stabileşte ca bisericile, feţele bisericeşti şi lucrurile de lege grecească ce sunt unite
cu Sfânta Biserică a Romei "…aceeaşi scutinţă bisericească să o aibă… ca şi a celor de lege
latinească." Diploma a produs o impresie foarte dureroasă în sânul naţiunilor privilegiate. Cei
dintâi care reacţionează sunt chiar catolicii, care dau lui Atanasie instrucţiuni pentru a nu extinde
drepturile asupra întregii mase de preoţi şi a rudeniilor lor, ci numai a câte unul din fiecare
parohie20.
Guvernul ardelean începe o anchetă care răvăşeşte viaţa satelor româneşti. Pe fondul unei
agitaţii a unor elemente din Ţara Haţegului care se socoteau unite cu calvinii şi rezistenţa unor
preoţi din jurul Braşovului şi Ţara Făgăraşului, determină pe Atanasie Anghel şi iezuiţii să
organizeze o nouă manifestaţie publică21. Astfel, la 4 septembrie 1700 a fost convocat un nou
sinod al Alba Iulia, la care au luat parte protopopul, cu juratul său, cu câte doi preoţi şi din
fiecare sat şi câte trei ţărani fruntaşi. În prima zi a sinodului Atanasie Rednic aduce în discuţie
problema unirii. Marea majoritate a celor prezenţi au fost din nou pentru Unire. În a doua zi a
Sinodului s-a recunoscut faptul că în afara celor 4 puncte florentine nu se va mai accepta nimic şi
s-a trecut la redactarea unui manifest, ce ţine locul declaraţiei de unire. La acest mare sobor au
participat se pare un număr de 51 de protopopi din Ardeal şi 3 din Maramureş22.
În urma acestui Sinod şi a demersului cardinalului Kollonich, cei trei Atanasie Anghel,
protopopul Gheorghe din Daia şi administratorul fiscal, Ştefan Raţiu merg la Viena pentru a
intări Unirea religioasă. La Viena se pune problema dacă Atanasie Anghel, hirotonit ca mitropolit
la Bucureşti al Bisericii Ortodoxe din Transilvania ar mai trebui incă odată sfinţit ca episcop al
Bisericii Române Unite cu Roma. Până la urmă Atanasie a fost hirotonit episcop la 24 martie
1701 în capela iezuiţilor de la Sf. Ana din Viena de către cardinalul Kollonich, „sub conditione”.
După sfinţire, cardinalul i-a dat din partea împăratului medalionul cu chipul de aur al acestuia, o
cruce cu pietre preţioase şi titlul de consilier imperial. Hirotonirea şi sfinţirea au fost inutile,
20
PRUNDUŞ, S.A., PLĂIANU C., Op.cit, pp.63-64;
21
PÂCLIŞANU, Op. Cit., pag. 115;
22
LAUREAN, A.T. apud PÂCLIŞANU, Istoria Bisericii Unite; Ed a III-a; editată de Silviu Hodiş; Ediţie îngrijită de pr. Ioan
Tîmbuş; Editura Galaxia Gutenberg; 2006; pag. 116;
16
fiindcă Sf. Scaun declarase că episcopii de rit grec dacă se convertesc nu trebuie hirotoniţi nici
chiar sub conditione23.
La 17 decembrie 1701, cardinalul Kollonich scrie Papei că deşi a incercat pe diferite căi
convertirea răsăritenilor a izbutit doar pe o parte dintre aceştia să o accepte. Deoarece Kollonich
nu avea încredere în prima generaţie de uniţi, el deşi era convins de aversiunea orientalilor faţă
de latini, iar pentru a întări şi mai mult Unirea introduce în Biserica Română Unită intituţia
teologului iezuiţilor. Înainte de a introduce definitiv acest deziderat Kollonich se consultă cu
Gabriel Kapi, superiorul misiunii pentru Dacia a iezuiţilor printr-o scrisoare la 14 martie 1701.
Kapi arată că nu e bine să se aşeze in coastele episcopului un astfel de teolog deoarece acest lucru
i-ar fi şi spre greutatea aceluia, şi episcopului şi naţiunii române, căreia i se va da fără să ceară un
îndrumător şi s-ar crea impresia că Biserica Română Unită e condusă de doi episcopi şi nu de
unu. Kollonich a făcut totuşi să impună lui Atanasie şi succesorului său un teolog iezuit.
În acelaşi timp i se cer lui Atanasie declaraţii solemne că va evita greşelile de care a fost
acuzat că le-ar fi săvârşit în trecut şi va lua măsuri concrete pentru întărirea unirii. Nu a fost
uitată nici noua confirmare a drepturilor si privilegiilor preoţilor şi bisericii româneşti. Toate
aceste garanţii şi pentru unii şi pentru alţii au fost cuprinse in diploma dată la 19 martie 1701 de
împăratul Leopold I numită şi A doua Diplomă leopoldină. A doua diplomă leopoldină cuprinde
şi jurământul şi reversalul iscălit de Atanasie la 7 aprilie 1701. Unul dinte articolele acestei a
doua diplome leopoldine prevedea înfiinţarea de şcoli cu predare în limba română la Alba Iulia,
Haţeg şi Făgăraş, care să înceapă formarea unei elite ecleziastice, fidele regimului. Ataşamentul
clerului pentru noua biserică rezultată din unirea religioasă se putea obţine prin educaţie şi
cultură24.
CAPITOLUL II - FORMAREA ELITELOR
Pentru această perioadă, termenul de elită poate fi folosit cu înţeles de intelighenţie, adică
persoane care frecventează şcoli. În Transilvania, termenul de elită poate fi folosit pentru cei ce
23
PÂCLIŞANU, Op. cit., pag. 121;
24
SIGMIREAN, Cornel, Intelectualitea ecleziastică. Preoţii Blajului (1806-1948), Editura Universităţii Petru Maior;
Târgu Mureş; 2007; pag. 47;
17
frecventează şcolile secundare şi cele superioare. În cazul de faţă, cel al elitei ecleziastice, voi
încerca să urmăresc nu doar formarea înaltului cler, al episcopilor, ci şi formarea canonicilor, a
unora dintre protopopi, a profesorilor care vor preda în şcolile Blajului.
Dar, înainte de a dezbate mai pe larg problema formării intelectualităţii ar trebui să

aruncăm o privire asupra învăţământului din Transilvania, şi din Imperiu, pentru a înţelege
contextul şi schimbările care vor avea loc .
2.1. Învăţământul în Transilvania şi imperiu
Regimul politic instaurat la sfârşitul secolului al XVII-lea a urmărit constant realizarea

obiectivelor uniformizării şi centralizării. Pentru îndeplinirea lor au fost utilizate, în linii mari,
două căi strategice. Pe de-o parte, s-a încercat diminuarea rezistenţei Stărilor prin şubrezirea
treptată a influenţei conservatoare a castelor tradiţionale, iar, pe de altă parte, s-a intenţionat
închegarea unor noi pături politico-administrative, fidele imperiului, care să echilibreze veşnica
dispută între Curte şi reprezentanţii sistemului constituţional reconfirmat prin diploma
leopoldină25.
Începe a se da o adevărată bătălie pentru putere între aceste două tabere de mare forţă, în
care avantajul a fost de patea celor implicaţi pe fundal, a românilor ardeleni. Fiind transformaţi
în instrumentum regni, imperiul a fost nevoit să le creeze acestora anumite oportunităţi sociale,
economice, culturale si confesionale, contribuind astfel la diversificarea elitelor lor26.
Pe această cale strategică se merge şi în cazul unirii religioase, care este o mişcare mai mult
politică, din partea Vienei, cu dublu rol: religios – contrabalansarea puterii calvinismului ca
majoritate religioasă în Transilvania, prin încercarea de atragere a românilor ortodocşi la
catolicism, Contrareformă religioasă, şi un rol politic – odată cu acordarea de drepturi românilor,
echilibrarea balanţei de putere în Principat. Acordarea de drepturi românilor nu convine Stărilor
şi Guberniului, însă treptat trebuie să se obişnuiască cu această idee. După realizarea Unirii,
Viena avea nevoie de o elită, care să fie fidelă politicilor imperiale, iar în cazul românilor,
aceasta nu putea fi decât cea ecleziastică, deoarece preoţii erau, dintre români, care ştiau citi, iar
25
CÂMPEANU, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea; Editura Presa Universitară
Clujeabă; Cluj-Napoca; 1999; pag. 22;
26
Ibidem, pag. 22;
18
meseria de preot avea un anumit statut, ea generând respect în rândul enoriaşilor. În contextul
creării elitei ecleziastice, care să conducă poporul român spre descătuşare şi urmărirea în acelaşi
timp a politicilor imperiale, era nevoie de şcoli, pe care românii nu le aveau. Astfel li se permite
românilor să frecventeze şcolile din Transilvania, în cazul studiilor gimnaziale şi să acceadă prin
burse la pregătirea specializată din cadrul marilor centre ca Roma, Viena, Trnavia, Lemberg,
Budapesta.
Interzicerea accesului la putere în nume etnic a stimulat însă şi mai puternic ambiţia
reuşitei sociale individuale.27 Aceasta era strâns legată de educaţie, pentru că numai în acest fel se
putea pătrunde în noile sfere de decizie create în provincie de către Curte. Interesul reuneşte pe
tarâm şcolar atât reprezentanţii categoriilor elitare privilegiate cât şi alţi români dispuşi la mari
sacrificii şi eforturi pentru a se desprinde din straturile inferioare.
Segmentul social al absolvenţilor de învăţământ mediu sau superior din interiorul
Transilvaniei sau din teritoriile învecinate populate de români este unul deosebit de interesant,
atenţia specialiştilor fiind captată, pe bună dreptate, de palierul tinerilor care au frecventat
colegiile, universităţile sau seminarele din celelalte zone ale imperiului sau din afara lui28.
Regimul habsburgic a preluat, odată cu provincia, povara unui învăţământ slab organizat,
bazat pe tradiţiile secolelor anterioare29. Priorităţile fiind altele, Curtea nu a reuşit, decenii de-a
rândul, să modifice în profunzime domeniul educaţional. Chiar şi instituţiile de învăţământ
înfiinţate la începutul secolului, în condiţiile ofensivei catolice, preiau sistemul de organizare
dinainte existent şi folosesc programe gata înrădăcinate şi maturizate în evul mediu. Reluarea
prozelitismului catolic prin intermediul ordinelor călugăreşti se înscrie printre strategiile
conservatoare utilizate de Viena pentru consolidarea puterii.
Cei mai utilizaţi, nu numai în domeniul şcolar, au fost iezuiţii. Alungaţi şi rechemaţi de
mai multe ori de către autorităţile transilvănene, membrii ordinului cunoşteau în amănunţime
zona, reluându-şi activitatea în scolile pe care înainte fuseseră constrânşi să le părăsească şi
punând bazele a numeroase instituţii de învătământ noi30. Cu sprijinul consistent al Vienei,
beneficiind de un cadru juridic şi politic convenabil, ei controlează la începutul secolului al
XVIII-lea principalele focare de educaţie catolică din Ungaria şi Transilvania: facultăţile de la
27
Ibidem, pag. 23;
28
Ibidem, pag. 23;
29
Ibidem, pag. 24;
30
Ibidem, pag. 24;
19
Trnavia şi Casovia sau colegiile de la Buda, Cluj şi Györ, deţinând, pe lângă acestea, în 1716, tot
în Ungaria şi Ardeal, 28 de gimnazii şi 6 convicte. Extinderea a fost atât de spectaculoasă, încât
în 1773, în momentul desfiinţării ordinului, iezuiţii erau în posesia a 41 de gimnazii, 7 convicte şi
12 seminare teologice, fără a lua în considerare facultăţile şi academiile 31. Marele merit al lor a
fost acela de a fi asigurat o pregătire uniformă, de tip umanist, în toate şcolile subordonate,
indiferent de spaţiul geografic în care se situau ele. Programa lor de învăţământ, urmată şi de alte
ordine călugăreşti, cu mici modificări, era cea mai solidă şi mai bine închegată dintre toate
programele catolice de studii32.
Ratio atque Institutio Studiorum Societatis Jesu, sau pe scurt Ratio Studiorum, stabilea
categoriile de gimnazii sau de şcoli superioare, tematicile de curs sau de examen, principiile de
organizare a activităţii educaţionale şi orarul de învăţământ, în forme foarte riguroase şi durabile.
O parte consistentă a reţelei şcolare din Transilvania ajunge treptat sub controlul
piariştilor. Pe la 1600, Iosif Calasanti pusese bazele unei congregaţii ridicate de papalitate, în
1625, la rang de ordin. Activitatea noului instrument al prozelitismului catolic se axa, cu
preponderenţă, pe educarea elementelor paupere ale societăţii. Din acest motiv, deşi foloseau ca
programă tot Ratio Studiorum a iezuiţilor, la care se adăuga, din 1757, modificările lui Ioannes
Coerver şi, din 1766, Norma Studiorum. Spre deosebire de cei din urmă, piariştii vor întemeia,
alături de gimnazii, numeroase şcoli elementare. În Transilvania, ei îsi constituie gimnaziile de la
Bistriţa, în 1717, Carei, în 1723, şi Sighet, în 1730, pentru o scurtă perioadă activând şi la
Mediaș, iar în Banat, ridică, în 1751, gimnaziul de la Sântana, mutat la Timişoara în 1788. Din
1776, după desfiinţarea ordinului iezuit, ei preiau puternica şcoală a Clujului, cu Seminarul,
Convictul şi toate bunurile ei33.
Nu numai piariştii au de câştigat de pe urma desfinţării ordinului iezuit, ci şi franciscanii.
Ei s-au orientat înspre învăţământul elementar si mănăstiresc, fiind acuzaţi, deseori, de către
iezuiţi că nu asigură o educaţie corespunzătoare. Cursurile lor, sub forma unui noviciat pentru
teologie, au fost afectate de reglementările Mariei Tereza sau ale lui Iosif al II-lea. Au avut sub
control un singur gimnaziu în Transilvania, cel de la Şumuleu-Ciuc 34, cu un număr relativ mare
31
Ibidem, pag. 24;
32
Ibidem, pag. 25;
33
Ibidem, pag. 26;
34
Ibidem, pag. 26;
20
de elevi, unul în Banat, la Caransebeş, si unul în Partium, la Arad, mai multe şcoli elementare sau
gramaticale si trei seminare teologice, nu totdeauna recunoscute de către stat.
În perioada domniei Mariei Tereza şi a lui Iosif al II-lea are loc o reformare a sistemului
de învăţământ, în ceea ce priveşte învăţământul ecleziastic şi de transformare a clerului secular,
preotul urmând să fie un element de coeziune între biserică şi stat. Aceşti doi monarhi au încercat
schimbe imaginea preotului, din cea a unui ghid spiritual, în cea a unui ghid intelectual şi moral35.
Dacă la nivel de şcoală medie, marea majoritate a tinerilor ce vor frecventa şcoala o vor
face în şcolile din Transilvania, studiile superioare şi pregătirea o vor face în centre ca Roma,
Munkacevo, Trnavia, Viena sau în alte locuri din imperiu. Urmărirea începutului formării elitelor
ecleziastice româneşti, la nivelul şcolilor medii, poate fi împărţită în două perioade de timp:
prima, de la 1700-1754, anul deschiderii Şcolilor Blajului, în care tinerii români, greco-catolici,
învăţau în şcolile catolice din Transilvania, de la Alba Iulia, Cluj, Bistriţa, Oradea şi a doua, după
1754, când rolul principal de formare a clerului român unit revine Blajului, prin şcolile deschise
de Episcopul Petru Pavel Aron. În privinţa colegiilor şi centrelor de formare superioare, formarea
elitelor se poate împărţi pe centre: Roma, Viena, Trnavia, Munkacevo, Lemberg.
2.2. ÎN COLEGIILE DIN TRANSILVANIA
În Transilvania, principalele centre de formare a tinerilor sunt Clujul, Alba Iulia, Bistriţa,
Oradea, Târgu Mureş şi Blajul, după fondarea şcolilor, în 1754. În Cluj, cea mai importantă
35
MIRON, Monica-Greta, Biserica Greco-catolică din Transilvania în anii reformismului în Remus Câmpeanu, Anca
Câmpian (coord.), În spiritul Europei moderne: administraţia şi confesiunile din Transilvania în perioada
reformismului Terezian şi Iosefin (1740-1790); Presa Universitară Clujeană; Cluj-Napoca , 2009; pag. 100;
21
instituţie de învăţământ era Colegiul Catolic; în Bistriţa un rol important în educarea tinerilor îl
avea Gimnaziul catolic condus de piarişti; în Alba Iulia, Colegiul şi Seminarul Catolic; în
Oradea, existau mai multe şcoli: Arhigimnaziul, Academia de Drept, un seminar greco-catolic,
un seminar romano-catolic şi o şcoală normală unită; Târgu Mureş avea iar la Blaj, cele 3 şcoli:
Şcoala de obşte, Şcoala latinească şi Şcoala de preoţi.
2.2.1. Colegiul catolic din Cluj
Lipsa instituţiilor de învăţământ mediu româneşti în Transilvania a fost, într-o oarecare

măsură, compensată de posibilitatea frecventării şcolilor celorlalte religii ardelene şi, în special, a
şcolilor medii si superioare catolice. Dintre acestea, prin importanţa sa, se afirmă în mod deosebit
Liceul (Colegiul) iezuiţilor, iar mai târziu al piariştilor din Cluj36.
Deşi matricola întocmită de iezuiţi a dispărut, cercetătorii au reuşit să întocmească din alte
surse rolul important pe care şcolile catolice l-au avut în formarea elitei, înainte ca Blajul să
deschidă şcolile. Deşi Colegiului i-au fost dedicate numeroase monografii, istoricii au fost
preocupaţi mai mult de activitatea profesorilor, de programele de învatamânt si de surprinderea
transformărilor la care a fost supusă instituţia, decât de relevarea fluxului şcolar37.
În încercarea de refacere a registrelor, informaţii relevante se pot găsi într-un registru al

candidaţilor la bacalaureat sau titlu de doctor în Colegiu. Acest registru oferă informaţii cu
privire la prezenţa românească şi evidenţiind categoria celor ce se pregătesc pentru o carieră
deosebită. În perioada 1725-1752, un număr de 10 elevi români susţin bacalaureatul, iar 8,
doctoratul38.
Primul elev greco-catolic ce ajunge să studieze în şcolile Clujului este Ioan Giurgiu,
născut în anul 1682 într-o familie de nobili. Şematismul Bisericii Greco-catolice de la 1900,
menţionează faptul că „iezuiţii l-au crescut din fragedă copilărie în credinţa şi ritul bisericii latinii
la şcolile lor din Cluj şi Sabaria (Steinamager, Szombathely)” 39. El va deschide drumul celor care
36
CÂMPEANU, Op. cit., pag. 109
37
Ibidem, pag, 109;
38
Ibidem, pag. 111;
39
Şematismul Veneratului Cler al Arhidiecesei Metropolitane Greco-Catolice Române de Alba-Iulia şi Făgăraş pre
Anul Domnului 1900 de la Sânta Unire 200; pag. 19;
22
mai târziu vor veni la Cluj să studieze aici. Pentru secolul al XVIII-lea, informaţiile sunt foarte
lacunare, deoarece matricolele s-au păstrat doar pe o perioadă de 5 ani, neconsecutivi, începând
cu anul 1794. Totuşi, există unele date şi pentru perioada anterioară. În şcoala primul elev român
cunoscut apare în 1719 şi ştiut e faptul că, până în 1776, au învăţat, la acest liceu cel puţin 30 de
români40, în special nobili, atât greco-catolici, cât şi ortodocşi. Ulterior, unii dintre ei vor ramâne
în reşedinţa ordinului iezuit, iar alţii vor accede la funcţii importante în administraţia
Transilvaniei sau în ierarhia bisericii greco-catolice41.
Treptat, tot mai mulţi elevi români greco-catolici vor veni să studieze la Cluj, astfel, în
preajma anului 1740, aici îşi va studia retorica Grigorie Maior. Alţi alumni al gimnaziului condus
de iezuiţi sunt Petru Pavel Aron, Gheorghe Şincai (în jurul anului 1770), Petru Maior (cca. 1773),
Gherman Peterlaki, Demetriu Căian senior, Avram Meheşi şi Teodor Pop. Marea majoritate a
celor care absolvă Colegiul iezuit din Cluj, vor continua studiile în străinătate, iar la întoarcere
vor activa ca profesori în şcolile Blajului, împărtăşind bogatele cunoştinţe, începând chiar cu
cele acumulate la Cluj. Înmatricularea lor în clase se făcea după criteriul naţionalităţii şi cel al religiei,
pe când în clasele de colegiu ramâne încă în vigoare unicul şi strictul criteriu medieval al poziţiei sociale,
de aceea naţionalitatea elevilor este neidentificabilă 42.
Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul secolului, numărul nobililor români creşte, în raport

cu celelalte categorii sociale româneşti. Acest proces de ridicare socială a naţiunii române, de
restructurare a ei, suplineşte, într-o oarecare măsură, insatisfacţiile generate de eşecul luptei
pentru drepturi naţionale. Nerecunoaşterea naţiunii române ca naţiune distinctă în sistemul politic
transilvănean determina găsirea altor căi de a pătrunde în structura ierarhiei administrative a
zonei43.
De cele mai multe ori, românii din Transilvania urcă pe scara spocială până la titlul de
simplu nobil, nivelurile aristocratice superioare revenind, în general, maghiarilor şi, eventual,
secuilor. Piedicile privind accesul în şcoală erau legate, în mod sigur, de posibilităţile de
întreţinere ale elevului şi de performanţele sale şcolare. În 1794 si 1795 existau chiar unele clase
cu majoritate românească în gimnaziu şi clase în care numărul nobililor era mult inferior celui al
altor categorii sociale. Totuşi, în Colegiu, numărul elevilor provenind din familii nobiliare, în
40
CÂMPEANU, Op. Cit, pag. 112
41
Ibidem, pag. 112;
42
Ibidem, pag. 113;
43
Ibidem, pag. 114;
23
cazul românilor, este superior în raport cu gimnaziul, dar diferenţa nu este atât de relevantă încât
să se poată considera originea socială drept criteriu de selectare a studioşilor44.
Un raport înaintat de superiorul iezuit catre autorităţi, în 1770, evidenţiază faptul că, până
la acea dată, şcoala a educat 20.487 de tineri, cu ajutorul a 744 de profesori ai ordinului şi că, în
anul în curs, veniseră la studii 557 de elevi, coordonaţi de 15 profesori iezuiţi, 6 magiştri laici si 8
asistenţi, deci un corp didactic alcătuit din 29 de cadre. În 1771, în clasele gimnaziale se aflau
următorii români: Lazăr şi Henea-la retorică; Pop, Lazăr, Borş, Benea şi Ţiriac-la poetică; Şincai,
Lazăr, Sima şi Mihalcea-la sintaxă; Vainea, Cot si Benea-la gramatică; Iancu, Borş, Sava şi
Lazăr-la principia, şi Vainea, Sima, Pasca şi Pacu-la parva45.
Convictul şi Seminarul, reconstituite în 1791, cuprindeau, în 1793, 88 de studioşi, dintre

care 40 sustinuţi de diferite fundaţii. La sfârşitul de secolului al XVIII-lea, există un procent mare
de prezenţă românească, aici, urmând cursurile un număr aproape egal de studenţi români în
Cluj, cu cel din Blaj la acea dată.
2.2.2. Gimnaziul şi Seminarul Catolic din Alba Iulia
Informaţiile despre români sunt mult mai bogate în documentele şcolare ale gimnaziului
catolic din Alba-Iulia. Gimnaziul, cu o reprezentare românească relativ constantă, acoperea
necesităţile şcolare ale zonelor învecinate, având, din punctul de vedere al frecvenţei etniei
defavorizate, un caracter local. În cetate, susţinerea unui învăţământ parţial în limba română avea
o oarecare tradiţie. Încă de pe vremea când aici funcţionase colegiul calvin, mutat ulterior la
Aiud, profesorul Kereszturi Pál propusese introducerea, pe rând, a noi limbi de studiu (româna,
sârba, polona, turca, germana şi franceza), începând cu limba română. Se pare că experimentul
său a dat rezultate strălucite. Având în vedere ponderea mare a populatiei românești în comitat, e
posibil ca și iezuiţii să fi preluat, în clasele inferioare, obiceiul reformaţilor şi să fi tolerat
utilizarea limbii române, ca limba suplimentară de predare46.
Ca şi în cazul majorităţii şcolilor din Transilvania, matricolele şcolare nu s-au păstrat decât
pentru ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Deseori, lipsesc din registre informaţiile
44
Ibidem, pag. 114
45
Ibidem, pag. 116
46
24
privind naţionalitatea elevilor, dar chiar dacă nu avem certitudinea că toţi greco-catolicii sau
ortodocşii din gimnaziu sunt români, cifrele sunt apropiate de proporţia etnică reală, pentru că
foarte puţini dintre cei care nu erau romano-catolici reprezentau alte naţionalităţi decât cea
română
În gimnaziul de la Alba-Iulia se pare că în preajma anului 1735 a studiat Gherontie

Cotorea. Acesta se născuse în comuna Totoiu, judeţul Alba, şi-şi va continua studiile de teologie
la Trnavia. După terminarea studiilor, el va reveni la Blaj, în 1747, unde va fi printre primii 3
călugări ai mănăstirii construite de Petru Pavel Aron, alături de Silvestru Caliani şi Grigorie
Maior. În 1753 va fi numit vicar episcopesc, un an mai târziu, odată cu deschiderea şcolilor
Blajului, fiind desemnat profesor şi arhivar. Pentru o perioadă de 12 ani va deţine aceste funcţii,
urmând ca să fie judecat, din cauza revoltei împotriva lui Atanasie Rednic şi închis la mănăstirea
Strâmba. Fiind eliberat din arest, este numit paroh la Gherla iar în 1772, după o merituoasă
activitate pastorală e repus în funcţii.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, în deceniul al VII-lea, Vlad Ştefan urmează cursurile
gimnaziului de la Alba-Iulia, urmând apoi studii teologice la Lemberg. În 1793 acesta e profesor
de retorică şi poezie liceu şi prefect de studii la Seminarul Teologic din Blaj pentru 2 ani47.
Aproape în întreg secolul al XVIII-lea, cu excepţia a câţiva ani în care Iosif al II-lea a
desfiinţat fundaţiile religioase, convictele şi seminarele diecezane, pe lângă gimnaziul de cinci iar
mai apoi de şase ani, a funcţionat Seminarul episcopal romano-catolic. El a intrat în atenţia
Episcopiei Unite de la bun început, Atanasie Anghel cerând, încă din 1703, ca în cetate să se
întemeieze o şcoală pentru greco-catolici, cu acces la cursurile teologice ţinute de cei de rit latin.
Pentru că planul a eşuat, sinodul bisericii unite din 1728 a revenit cu noua propunere ca
alaturi de Seminarul romano-catolic din Alba-Iulia să se deschidă şi unul greco-catolic. Nici
această idee nu a fost acceptată, dar accesul românilor la studii nu s-a interzis. În 1718 erau mulţi
tineri uniţi în oraș, la pregătire teologică, realitate susţinută şi de afirmaţiile părintelui iezuit
Regai, în 1733. În 1776 Seminarul avea aproximativ 10 români, iar în 1783 și 1791, când
numărul candidaţilor la preoţie înscrişi aici era de 29-30 de tineri, proporţia greco-catolicilor era
neclară, pentru că şi printre cei cu nume maghiare puteau fi câţiva de altă naţionalitate48.
47
COMŞA, Nicolae, SEICEANU Teodor, Dascălii Blajului. 1754-1948; Editura Demiurg; Bucureşti; 1994; pag. 44;
48
Câmpeanu, Op. cit., pag. 83
25
2.2.3. Colegiul Piarist de la Bistriţa
O altă instituţie de învăţământ prestigioasă era gimnaziul catolic condus de piarişti, de la

Bistriţa, cu atât mai importantă pentru români, cu cât era situat într-o zonă cu o consistentă
populaţie de această etnie, lipsită de instituţii de învăţământ mediu proprii. Majoritatea tinerilor
aflaţi la studii aici proveneau din districtul Bistriţa şi din comitatele Cluj, Solnocul Interior şi
Maramureş, gimnaziul având un caracter local. Elevii din Colegiul de la Bistriţa erau cu
precădere, din ţinuturi învecinate, de pe Valea Someşului sau din zone nordice, de la Baia Mare,
Baia Sprie, Onceşti, Săcel, Tauţii Măgheruş, Larga, Lăpuş, Băseşti49.
Între 1757-1770, aici au învăţat 17 elevi numai din oraşul Bistriţa, proveniţi, probabil, din
cele aproximativ 180 de familii româneşti care locuiau în suburbiile cetăţii. Erau prezenţi în
şcoala tineri din familii marcante, greco-catolici sau ortodocşi, reprezentarea românească fiind
apreciabilă în perioada 1729-177950.
În această perioadă, în colegiul piarist din Bistriţa îşi efectuează o parte din studii
Gheorghe Şincai, după ce acesta învăţase la Târgu Mureş şi Cluj, urmând ca de aici să plece la
Blaj. În deceniul al VIII-lea al secolului al XVIII-lea, la Bistriţa îşi începe studiile Vasile Filipan.
Acesta îşi efectua studiile teologice la Agria, în Ungaria, în 1788 fiind prefect de studii la
Seminarul din Lemberg. Anul următor acesta îşi ia doctoratul în teologie, iar în 1792, se întoarce
la Blaj, deoarece Seminarul din Lemberg este închis. La Blaj va fi profesor de istorie bisericească
şi filozofie, prefect de studii şi revizor al cărţilor româneşti. La începutul secolului al XIX-lea,
după o peroadă în care va activa ca la Lăpuşul Românesc şi Chiuciud, în 1807 este numit canonic
în capitlul bobian, mai apoi prepozit şi chiar director al gimnaziului. Deşi a a vut de îndeplinit o
mulţime de funcţii acesta a reuşit să scrie o „Istorie bisericească” în limba latină51.
O doză de aproximaţie se menţine, în cercetarea fluxului elevilor români ai Colegiului
piarist de la Bistriţa, pentru că deseori numele din registre sunt trecute stâlcit, localitatea de
origine şi confesiunea aceluiaşi elev variază de la un an la altul, în funcţie de atenţia persoanei
care întocmeşte matricolele, iar categoriile sociale de provenienţă sunt foarte largi şi mereu altele
(spectabilis, praenobilis, nobilis, miles, militans, libertinus, inquilinus, civis, plebeus, subditus,
49
Ibidem, pag. 91;
50
Ibidem, pag. 92
51
COMŞA, N., SEICEANU, T., Op. cit., pag. 42;
26
sacerdotes, valachus etc.). Exista, si în aceasta zona, o pătură înstărită românească, destul de
puternică şi cu aspiraţii superioare generaţiilor precedente52.
În pofida situației sale modeste, şcoala catolică din Bistriţa a jucat un rol important în
consolidarea elitelor româneşti.
2.2.4 Şcolile din Târgu Mureş
2.2.4.1 Gimnaziul iezuit
În Târgu Mureş existau în secolul al XVIII-lea, două şcoli, între care se dădea o foarte mare
concurenţă. Una dintre ele gimnaziul iezuit, iar cealaltă colegiul reformat. Gimnaziul catolic al
iezuiţilor fusese înfiinţat la începutul secolului al XVIII-lea, starea matricolelor nepermiţând
reconstituirea frecvenţei decât pentru perioada ultimelor două decenii ale secolului analizat.
De la bun început, românii au avut un rol important în bunul mers al activităţii didactice.
Clasele elementare au fost inaugurate în 1702, în casa lui Simion Boer de Berivoi, un român
catolicizat, căpitan suprem al districtului Făgăraş, iar printre primii locatari ai Convictului
nobiliar, s-a numărat și Francisc Boer de Berivoi, viitor secretar al episcopului unit Patachi53.
Între anii 1712-1782, înspre clasele catolice s-au orientat 3950 greco-catolici, reprezentând
31,3 % din totalul elevilor acestui interval de timp. În 1796, unul dintre elevii români absolvenţi
de retorică, Simion Vertig, primeşte recomandare pentru a fi primit în Seminarul de la Blaj, iar în
1803, episcopul Bob întemeiază o fundaţie de 3000 de florini, în scopul susţinerii a patru tineri la
Seminarul şcolii catolice din Târgu-Mureş, primii beneficiari numindu-se Tamas Aron, Vasile
Torok, Teodor Keczei şi Nicolae Balomir, înscrişi la clasele de poetică şi retorică, toţi fii de
cantori si de preoţi. Au mai constituit fundaţii în Seminar, de câte 1000 de florini, Petru Maior
(pentru doi tineri) şi Martin Lupu-Micu (pentru trei tineri), dar donaţii generoase au făcut şi
familii înstărite, ca Boer sau Lazăr54.
Între elevii greco-catiolii, care îşi efectuează studiile gimnaziale la Târgu Mureş se numără
Iosif Katonai, Simeon Raţiu şi Gavrilă Stoica de Báts. Iosif Katonai era originar din Cătina, şi îşi
52
53
Ibidem, pag. 182
54
Ibidem, pag. 185
27
începe studiile la Târgu Mureş, continuând la Blaj. De aici, după ce va începe sturdiile teologice
în „Mica Romă”, va merge la Viena, de unde se întoarce în 1788. Anul următor este profesor de
limba germană la gimnaziu, dar cum se sistează acest curs este timis ca paroh şi protopop la
Cătina55.
Simeon Raţiu, îşi face şi el studiile gimnaziale în urbea de peMureş, urmând ca studiile
filozofice şi teologice să le facă la Viena. În anul 1796 este profesor de sintaxă la Blaj, iar
următorul an şcolar predă la „humanioare”56.
Gavrilă Stoica de Báts, originar din Milăşel îşi efectuează primare la franciscanii de la
Mikháza, gimnaziul urmând să-l facă la Târgu Mureş şi Blaj. În 1795 e trimis la studii în
Colegiul de la Bratislava, de unde se întoarce la 1799, când activează ca profesor al şcolilor
Blajului. Va activa şi ca paroh şi protopop de Bálvanyas-Váralya şi Nicula. În 1807 e numit
protopop al Jucului Inferior, pentru ca în 1809 să fie numit în capitlul bobian.
Cu toate eforturile făcute de autorităţi, instituţia catolică de învăţământ nu a reuşit să

dobândească prestigiul pe care şi l-a făurit, prin tradiţie şi competenţă, Colegiul reformat din
apropiere. Oricum, pentru elitele româneşti, rivalitatea dintre cele două centre educaţionale a fost
de bun augur, disputa obligând la o largă deschidere înspre toate etniile şi religiile din zonă.
2.1.4.2 Colegiul reformat
Pâna în 1718, şcoala a funcţionat în regim de particulă a Colegiului din Aiud, iar din acest
an, prin decizia Consistoriului suprem, ea se transformă în Colegiu autonom, devenind, astfel,
una dintre cele mai populate instituţii protestante de învăţământ din provincie 57. Pentru intervalul
1700-1703, există o evidenta mai bună, cu date suplimentare despre carierele absolvenţilor. În
rest, e vorba de liste nominale simple, fără informaţii despre locul de provenienţă, originea
socială, etnia sau religia studioşilor. În general, localităţile sau regiunile din care vin adolescenţii
55
COMŞA, N., SEICEANU, T., Op. cit., pag. 41;
56
Ibidem, pag. 45;
57
28
se pot deduce din nume, pentru că adevărate nume de familie încep să se utilizeze doar de pe la
1740.
Pentru intervalul 1716-1799, s-au prezervat: o lista a profesorilor, cu scurte biografii ale
dascălilor, curatorilor şi binefacatorilor şcolii, o situaţie a doctorilor şi textele privind programele
de predare şi regulamentele de funcţionare. Pentru studioşii din clasele inferioare şi pentru tinerii
externi s-a întocmit o matricolă aparte, în perioada 1777-1831, precizând locul lor de origine,
vârsta si, deseori, ocupaţia părinţilor58.
Documentele de arhivă, indică unele interdicţii impuse de autorităţi ori de Consistoriul
suprem, cu privire la înscrierea adolescenţilor de religii si etnii care diverse s-au prezentat la
clasele reformate din Târgu-Mureş. De altfel, în 1798, conducerea şcolii a cerut insistent ca, după
exemplul şcolilor catolice, să se ridice toate restricţiile de frecvenţă.
Interesant este faptul că înainte de 1718, în timpul particulei, se orientau înspre această
instituţie de învăţământ adolescenţi de pe o zonă mai întinsă decât în perioada ulterioară,
majoritatea din Trei Scaune (27%), Mureş (18 %), teritoriile săsești (11 %) şi Partium (9 %).
Dupa transformarea în Colegiu, se constată prezenţa masivă a unui val de studioşi din Ungaria,
atraşi, probabil, de valoarea profesorilor refugiaţi de la Sárospatak59.
Centrul educaţional reformat din Târgu-Mureş a stimulat pregătirea categoriilor modeste,
rurale sau orăşenești, unele sate trimiţând, în permanenţă, copii la studiu. Dacă în secolul al
XVII-lea clasele erau dominate de păturile ţărăneşti (în mare parte din secuime), în veacul al
XVIII-lea îşi impun superioritatea numerică reprezentanţii palierelor urbane.
Elevii români sunt greu de depistat, pentru că, arareori, se preciza în evidenţe etnia celor
sosiţi la studii. Se întâlneşte, în registre, în ciclul superior, în 1763, un anume Ştefan Roşcovan,
iar în cel inferior, în 1779, pe Ladislau Dumitru; în 1780, pe Grigore Egetboros (Vinars); în
1781, pe Ioan Pais; în 1791, pe Gheorghe Fogarasi şi, în 1793, pe Elias Fekete (Negru), tineri
despre care în matricole se menţionează că sunt români sau români ortodocşi60.
Printre personalitațile româneşti care şi-au efectuat o etapă a pregătirii lor în clasele
reformate de aici, s-au numărat și Petru Maior sau Gheorghe Șincai.
2.2.5. Şcolile Oradiei Mari
58
Ibidem, pag. 186;
59
Ibidem, pag. 187
60
Ibidem, pag. 188;
29
În Oradea există mai multe şcoli de prestigiu, care atrag elevi sau studenţi. Dintre acestea
se pot aminti: Arhigimnaziul şi Academia de Drept, Seminarul greco-catolic, seminarul romano-
catolic şi o şcoală normală unită
2.2.5.1. Arhigimnaziul şi Academia de Drept
Cetatea Oradiei se remarcase în veacul al XVII-lea prin calitatea deosebită a şcolilor

reformate din incinta ei, după schimbarea regimului politic, iezuiții încercând să reînvie tradiţia
instituţiilor de învăţământ orădene pe noi baze catolice. Rigurozitatea iezuită se reflectă şi în
modalitatea de întocmire a evidenţelor şcolare, documente care acoperă aproape întreaga
perioadă a secolului al XVIII-lea. Primele informaţii despre elevi datează din anul 1718, dar note
despre misionarii iezuiţi orădeni şi despre profesori există deja din 171661.
Prin organizarea celei de a patra clase gramaticale, în 1723/1724, cu 49 de elevi, numărul
studioşilor a crescut, ajungând, în 1724/1725, la 180. În general, până la Ratio Educationis, au
fost, în medie, 30-40 de tineri anual în clasele de umană, cam tot pe atât la gramatică şi la sintaxă
şi în jur de 100 de adolescenţi în celelalte două clase. În anii de restructurare din preajma
momentului desfiinţării ordinului iezuit, matricolele sunt confuze, dar îşi recâştigă claritatea în
1776/1777. Până la sfârşitul epocii reformiste, gimnaziul a încorporat între 81 şi 206 studioşi
anual, cu cifre minime în epoca iosefină: 81-în 1785/1786 şi 99-în 1787/1788 62. Restauraţia a
atras după sine revigorarea frecvenţei, care gravitează, în ultimul deceniu al secolului, în jurul
cifrei de 200 de elevi anual, cu un puseu în anul şcolar 1790/1791, când se înscriu în clasele
medii nu mai puţin de 407 adolescenți.
În puternicul complex şcolar catolic, prezenţa românilor era, în mod firesc, mai mare
decât în alte centre educaţionale. Aici și-a împlinit o bună parte a carierei sale profesorul iezuit
Ladislau Dobra, în anii de după 1744/1745 coordonator al claselor de gramatică şi sintaxă,
îndrumător a 40 de elevi, devenit, în 1766/1767, teolog al episcopului greco-catolic şi, din
1768/1769, director al gimnaziului63.
61
Ibidem, pag. 135;
62
Ibidem, pag. 135;
63
Ibidem, pag. 136;
30
Pe baza unui catalog suplimentar al retorilor din anul 1787/1788, se poate stabili că, din
cei 21 de elevi aflaţi atunci la studii în respectiva clasă, sapte erau, probabil, români (F. Popovici,
Gr. Popovici, Salatea, Rus, Monoc, Gherlan si Dragan), reprezentând un procent de 33 %64.
În Academia de drept ar fi studiat, între 1790-1848, nu mai puţin de 318 români. În cazul
a 72 de absolvenţi, s-au putut reconstitui carierele ulterioare, 47% devenind funcţionari de stat,
jurisdicţionali sau ecleziastici; 28 %, avocaţi; 16%, preoţi, iar ceilalţi, profesori, militari sau
diverşi proprietari. Arhigimnaziul si Academia au traversat cu bine epoca iosefină, caracterizată
prin numeroase restricţii materiale impuse şcolilor medii şi superioare de către Curte. Într-o
perioadă în care fondul de studii era administrat cu parcimonie şi multe instituţii de învăţământ
rămăseseră fără susţinere reală, la Oradea s-au acordat, în 1786/1787, 9 burse de categoria a Il-a,
6 burse de categoria a III-a şi 4 burse de categoria a IV-a, iar în anul următor, 2 burse de
categoria I, 9 burse de categoria a II-a şi tot 9 burse de categoria a III-a65.
Datele expuse vorbesc de la sine despre importanţa şcolii, în general, şi despre rolul ei în
închegarea elitelor româneşti din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea.
2.2.5.2 Seminarul greco-catolic Oradea
Înfiinţarea lui constituie tot o etapă a strategiei, bine elaborate de către Curte, privind
fortificarea complexului şcolar catolic din Oradea. Una dintre lucrările de data recentă consacrate
istoriei învăţământului românesc susţine că, în primul an, Seminarul unit ar fi găzduit doar şase
tineri şi că, din 1794, se ajunge la un număr de 26 de adolescenţi aflaţi anual la pregătire,
recrutaţi din Oradea, Sătmar şi Sălaj. Nici după 1794, numărul seminariştilor nu s-a situat
constant la cifra de 26, deşi, se pare că atâtea locuri fusesera prevăzute a se susţine prin actul
fundaţional66. Aria de provenienţă a tinerilor este mult mai largă decât ţinuturile Bihor, Sătmar şi
Sălaj, acoperind, practic, întreg Partiumul şi chiar alte teritorii din nordul Transilvaniei
64
Ibidem, pag. 136;
65
Ibidem, pag. 140;
66
Ibidem, pag. 140;
31
(Solnocuri, Chioar etc.). cu timpul, în Seminar vor fi acceptaţi şi tineri din familii maghiare sau
săseşti67. Diversificarea etnică şi religioasă a populaţiei şcolare din incinta greco-catolică de
educaţie se produce, cu deosebire, după 1801, când Seminarul îsi întemeiază ani proprii de studii
teologice, tinerii nemaifiind nevoiţi sa urmeze cursurile superioare la Academie sau la Seminarul
romano-catolic.
Desigur că instituţia era departe de a acoperi necesităţile şcolare ale românilor din părţile
vestice. Lipsurile sunt suplinite, parţial, de primirea lor, în continuare, la cursurile de la
Arhigimnaziu, de la Academie sau de la Seminarul romano-catolic.
2.2.5.3 Seminarul romano-catolic din Oradea
Având în vedere posibilităţile unei episcopii romano-catolice foarte bogate, cum era cea a
Oradiei, Seminarul s-a constituit destul de târziu, în 1760, la iniţiativa lui Patachich Adam. La
scurtă vreme după întemeiere se aloca deja 1200 de florini pentru pregătirea preoţilor greco-
catolici în cadrul acestei instituţii. Din matricole lipsesc datele legate de perioada 1797-180168,
dar pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea se poate stabili o oarecare frecvenţă a acestui
seminar din patea greco-catoilicilor. În anul 1802-1803, sunt înscrişi un număr de 3 tineri,
numărul acestora crescând treptat până la 16 în 1836.
2.2.5.4. Şcoala normală unită din Oradea
Şcoala normală unită nu face parte din reţeaua scolilor medii sau superioare, dar
funcţionând pe baza unor programe riguroase si exigente, a alimentat ciclul elementar de
învăţământ cu numeroase cadre bine pregătite, contribuind, astfel, la diversificarea socială a
lumii rurale româneşti. Încă din 1780, o conscripţie efectuată pentru comitatul Bihor releva că în
zonă se aflau 124 de învăţători români, realitate care făcea ca necesitatea înfiinţării şcolii normale
să devină una stringentă69. În 1786, în scoala normală se aflau deja 31 de elevi, iar în 1787, când
corpul didactic se suplimentează cu Ioan Baliban, se atinge un număr relativ constant de 45-46 de
elevi anual. Odată cu deschiderea Seminarului greco-catolic, care îndeplinea şi rol de
67
Ibidem, pag. 141;
68
Ibidem, pag. 142;
69
Ibidem, pag. 143;
32
preparandie, din nou cei ce frecventează cursurile şcolii normale unite se împuţinează. În
1795/1796 evidențele nu mai înregistrează decât doi elevi înscrişi nominal; în 1800/1801, unul, şi
în 1808/1809, de asemenea unul, refacerea populaţiei şcolare fiind lentă în perioada următoare 70.
Pentru că institutia nu beneficia de spaţii de cazare, tinerii erau adapostiţi în Seminar, în incinta
Episcopiei greco-catolice sau pe la locuinţele canonicilor. Majoritatea tinerilor prezenţi în clase
era din Bihor, Arad, Sătmar, Maramureş, Ugocsa, Szabolcs sau din părţile bănăţene71.
2.2.6. Gimnaziul greco-catolic şi Seminarul Teologic din Blaj
Odată schimbarea sediului episcopal de la Făgăraş la Blaj în 1736, acesta devine centrul
bisericesc, politic, cultural72 şi de formare a unei elite greco-catolice. Acest ultim aspect, al
formării elitei va începe puţin mai târziu, odată cu deschiderea şcolilor Blajului, în anul 1754, de
către episcopul Petru Pavel Aron. Astfel, Blajul devine pepiniera şi principalul centru de formare
a preoţilor şi a în gimnaziile sale, apoi în Seminar. Unii îşi vor continua studiile aici, în
Seminarul Teologic pe când alţii vor reuşi să acceseze bursele oferite de diferite fundaţii, sau fie
trimişi la studii în străinătate. Prin şcolile Blajului vor trece aproape toţi tinerii greco-catolici,
având aici parte de o pregătire riguroasă, marea majoritate a celor se întorc de la studii din
străinătate, activând ca profesori la Blaj. Dintre aceştia, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
se pot remarca Silvestru Caliani, Ioan Bob, Laslo Filoteiu Francisc, Ioan Iacob Aaron, Samuil
Micu, Petru Maior, Petru Ungur, Ioan Budai Deleanu, Demetru Căian 73 şi multe alte figuri
ilustre, care în şcolile elementare, gimnazii şi în Seminarul Teologic din Blaj, prin munca lor
asiduă depusă încep formarea şcolarilor veniţi să înveţe carte în Blaj.
La 11 octombrie 1754, Petru Pavel Aron, în calitate de episcop confirmat lansează
înştiinţarea prin care se face cunoscut „tuturor cinstiţilor protopopi, preoţi, ieromonașilor
clericilor aşişderea tuturor mirenilor”74 de deschiderea şcolilor, schiţând pe scurt materiile de
învăţământ. Alături de această şcoală cu program anunţă şi deschiderea „neîncurmatei şcoli de
obşte” care „va fi tuturor de toată vârsta”: o şcoală de cetanie, de cântare şi de scrisoare în care
70
Ibidem, pag. 143;
71
Ibidem, pag. 143;
72
PRUNDUŞ, S.A., PLĂIANU, C, Op. cit., pag. 124;
73
COMŞA, N., SEICEANU, T., Op. cit., pp 23-47;
74
PÂCLIŞANU, Z., Op. cit., pag. 377
33
nici o plată de la ucenici nu se va lua. În zilele următoare dă pe rând, una câte una: „Rânduiala
cinstiţilor ieromonaşi şi a şcolilor ce s-au rânduit a fi în mănăstire s. Treimi în Blaj”, în care face
împărţirea profesilor cu obligaţiile lor, ca în 18 octombrie să dea „Înştiinţare pentru cuprinderea
grămăticilor”, care stabileşte condiţiile primirii elevilor, a îngrijirii şi instruirii lor. Ctitorul
şcolilor dorea ca un număr cât mai mare de elevi să fie primiţi fiindcă spunea el „mai toţi sunt
însetoşaţi şi flamânz de hrana cea sufletească pentru aceea tuturor fiilor noştri oricare vor cere,
trebuie, după putinţă a li se frânge sfânta pâine şi a-i cuprinde în învăţătură”75.
Episcopul Petru Pavel Aron deschide trei categorii de şcoli:
1. Şcoala de Obşte, sau Neîncurmata şcoală – destinată tuturor, indiferent de vârstă, în care
se învăţa a citi, a scrie şi a cânta;
2. Şcoala pentru învăţarea limbilor şi a ştiinţelor sau şcoala latinească, din care se dezvoltă
mai apoi liceul Sf. Vasile;
3. Şcoala pentru pregătirea preoţilor sau Şcoala de preoţie, destinată pentru ceeşterea
clericilor, a viitorilor proţi, care se va dezvolta mai târziu în Seminarul Teologic.
Precum se poate observa din unele date care s-au păstrat, la şcoala de obşte nu exista o dată
fixă când începeau cursurile, fiecare elev putând intra în şcoală când putea ajunge. Cât priveşte
prograul sau materiile pe care elevii le urmau, acestea erau la libera alegere, fiecare dintre elevi
având libertartea de a alege materia şi perioada de timp pentru perfecţionare.
Conform înştiinţării din 11 octombrie 1754 a lui Petru Pavel Aron, şi conform
„Rânduielii...”, în şcoala latinească trebuiau să se predea învăţături religioase. Înştiinţarea dă şi
de detalii arătând că trebuie să se înveţe „dumnezeieştile zeece porunci”, tainele, poruncile
bisericeşti apoi apoi tâlcuirea şi dovedirea legitimităţii unirii religioase, în coformitate cu sfintele
cărţi. Şcoala latinească avea doi profesori: Silvestru Caliani fusese numit pentru a preda cele zece
porunci, Sf. Taine, (materia, forma, intenţia, ministrul şi şi modul de slujire) şi poruncile
bisericeşti. Atanasie Anghel fusese numit pentru a preda elevilor „cunoştinţa credinţei” şi pentru
a formula temeiurilor conform căreia s-a realizat Unirea religioasă. Pe lângă acestea el mai preda
şi istorie76.
Cât priveşte Şcoala de preoţie înștiinţarea e destul de vagă privitor la ceea ce va studia. În
schimb „Rânduiala” oferă unele informaţii cu privie la ce se va preda. Astfel aici trebuia să li se
75
BUNEA, A., apud PÂCLIŞANU, Op. cit., pag. 377
76
PÂCLIŞANU, Z., Op. Cit, pag. 379;
34
ofere elevilor cunoştinţe despre cum lectură, învăţarea limbilor şi ştiinţe. La conducerea şcolii de
preoţie fusese numir Grigorie Maior.
Deosebit de variată în şcolile Blajului era vârsta celor ce urmau cursurile. Astfel aici se pot
întâlni de băieţi de 20 de ani ( Manase Pop din Alamor, Pahomie Vancea din Onceştii
Maramureşului) stând alături cu copii de până la 10 ani, sau chiar mai mici, de până la 4-5 ani
(Petru Paraleau), aceştia din urmă venind să înveţe A.B.C.–ul.
La aceste şcoli, la începuturile lor au fost desemnaţica profesori: Gherontie Cotorea,
administrator al şcolilor şi însărcinat cu examinarea clerului, Leonte Moschonas, curator al
catedralei, Silvestru Caliani, vătaful şcolilor (primul director al gimnaziului din Blaj), Grigore
Maior, profesor de limba latină şi maghiară, Atanasie Rednic, profesor de religie şi istorie,
Constantin Dimitrievici, dascălul şcolii de obşte. În primul an, în 1754 s-au înscris 79 de elevi la
şcoala de obşte, 74 la şcoala latinească şi 25 la şcoala de preoţie, un total de 178 de elevi pentru
toate trei şcolile.
Datorită faptului că lipsesc registrele (distruse sau dispărute fiind în 1948 când bunurile şi
Arhivele Bisericii Române Unite de la Blaj au fost confiscate de instaurarea regimului comunist
şi interzicerea cultului greco-catolic) care să ateste frecvenţa şcolilor din partea greco-catolicilor
e foarte dificil de deşluşit acest lucru. Se pot face estimări cu privire la numărul elevilor şcolilor
Blajului. Dacă, în 1754, numărul elevilor din şcolile Blajului era de 179, se pare ca, în deceniul al
şaptelea, fluctuaţia şcolară ar fi avut o medie de 300 de elevi anual, în primul an al acestui
interval (1760/61), fiind înregistraţi chiar 500 de elevi. În legătură cu gimnaziul, s-a mai calculat
o frecvenţă intermediară, folosindu-se informaţiile pentru anii 1784, 1786, 1787, 1788 (numai la
cele trei clase gramaticale) şi 1796. Media rezultată a fost de 93 de elevi anual, prezenţi la
studiile medii în cei cinci ani neconsecutivi77.
Nu este încă pe deplin lămurită problema suportului material de care beneficiau studioşii.
Desi, iniţial, fundaţia regală a fost constituită pentru 11 calugari bazilitani, 20 de alumni în
Seminar şi trei alumni la Roma, numărul celor ce au beneficiat de sprijin din acest fond a variat.
Conform unui raport al lui Nicolae Ludaşi din 1762, se susţineau din fundaţia regală: Silvestru
Caliani-prepozit si orator, Grigore Maior-catehet, Gheronte Cotore-orator, Atanasie Rednic şi
Filotei Lászlo-profesori, Nicolae Remetei-asistent, Macarie Pop-duhovnic, Petru Demelnechi-
învăţător, 3 alumni la Roma (Alexie Moroşan, Iacob Aaron si Sabaşiu Met) si 19 alumni la
77
CÂMPEANU, Op. cit, pag. 97;
35
Seminarul Sfânta Treime, deci un total de 30 de clerici şi alumni, în loc de 34 cât prevedeau
actele fundaţionale78. În 1765, un nou raport al lui Ludaşi enumera iarăşi persoanele ajutate
material: Gheronte Cotore-magistru al novicilor, Grigore Maior-profesor şi prefect şcolar, Filotei
Lászlo-catehet, Nicolae Remetei-asistent, trei alumni la Roma (aceiaşi din 1762), trei novici
(Grigore Pop, Ioan Bob şi Nicolae Aaron), Petru Demelnechi-învăţător, şi 24 de alumni la
Seminarul Sfânta Treime (printre care Ioan Lemeni şi Inocentiu Boji), rezultând, astfel, un total
de 35 de clerici şi alumni79.
Petru Pavel Aaron (iniţiatorul cunoscuţilor ţipăi), Grigore Maior şi Ioan Bob au desfăşurat
o intensă activitate de extindere a stipendiilor fundaţionale. În timpul lui Bob, s-a traversat însă şi
o mare criză, majoritatea locurilor din Seminar, acoperite de fundaţia regală, rămânând
neocupate. În pofida inconstanţei cu care s-a utilizat fondul regesc, el a sprijinit personalităţi ca
Silvestru Caliani, Grigore Maior, Gheronte Cotore, Iacob Aaron, Vasile Keresztesi, Ieronim
Kálnoki, Ambrosie Sadi, Augustin Korosi, Nichifor Aaron, Samuil Micu, Ignatie Darabant,
Ştefan Pop, Alexie Moroşan, Meletie Neagoe, Gherasim Pop, Ioan Silvaşi, Inochentie Deşi,
Inochentie Sebeşi, Filotei Lászlo, Nicolae Remetei, Ioan Bob, Ioan Lemeni, Nicolae Aaron,
Atanasie Rednic, Macarie Pop, Ioan Para, Partenie Iacob, Benedict Fogarasi, Germanus
Peterlachi, Spiridon Farcas şi mulţi alţii.
Originea socială a elevilor este de mare diversitate, dar cele mai multe dintre categoriile
sociale care apar în matricole sunt de provenienţă rurală: mica nobilime sătească, preoţi, cantori,
dascăli, juzi, ţărani liberi şi, în mai mică măsură, învăţători, coloni, taxalişti, morari, paznici,
orăşeni, mici negustori, militari, funcţionari, plebei sau iobagi80. În 1755, dintre cei 70-74 de
elevi, în cazul a 59 există date despre provenienţa socială: 18 sunt înregistraţi ca nobiles
(armalişti, preoţi), 12 ca liberi (orăşeni, plebei, preoţi), 5 ca praenobiles (saeculares), 10 ca
libertini (plebei, preoţi), 7 ca subdiţi (plebei, preoţi), 5 ca ingenui (preoţi), unul ca plebeu si unul
ca popae. Astfel, se poate observa că şcolile Blajului au un impact asupra tuturor clase sociale şi
vor reuşi să ridice clasele de jos, şi să ducă la un nivel mai înalt, uniformizat pe toţi dintre
aceştia. Literatura de specialitate arată foarte clar aria din care vin studioşii, şi anume din întreaga
Transilvanie, din fiecare protopopiat. Acest lucru indică faptul că biserică Română Unită dorea să
aibă preoţi pregătiti, care să ajute la menţinerea, întărirea şi de ce nu, la răspândirea uniatismului.
78
Ibidem, pag. 98;
79
Ibidem, pag. 98;
80
Ibidem; pag. 100
36
Blajul devine centrul luptei politice a românilor din Transilvania. De aici, Episcopul Ioan
Inochentie Micu Klein, scrie mjortitatea memoriile pe care le va trimite Curţii, Comisiei Aulice,
Guberniului şi Dietei.
Acest mic oraş, „Mica Romă”, cum o numeşte Eminescu, este locul în care Şcoala
Ardeleană, prin corifeii săi, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu trezesc conştiinţa
naţională a poporului român şi luptă pentru dovedirea originii romane a poporului român şi
demonstrarea originii latine a limbii române. La plecarea la studii la Roma, cei trei primesc o
sarcină deosebit de dificilă, şi anume să detecteze, să urmărească şi să copieze orice document
din arhivele Romei, care ar putea atesta originea latină a poporului şi a limbii române. Pe cât de
grea ar fi părut această misiune, se pare că Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Samuil Micu au
reuşit să onoreze rugăciunea, fapt dovedit prin lucrările pe care aceştia le scriu, în acea perioadă,
şi răspunsurile pe care le daucelor care combat latinitatea limbii şi originea latină a poporului
român
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, tot de la Blaj se porneşte mişcarea memorandistă a
Supplex-ului (Supplex Libellus Valachorum), care cere lui Leopold al II-lea, reintegrarea
românilor ca naţiune de drept în Transilvania, restituirea drepturilor istorice vechi medievale,
egalitatea clerului, reprezentarea românilor proporţională în dietă şi funcţionărime.
2.3. ÎN COLEGIILE DIN IMPERIUL HABSBURGIC ŞI ROMA
În colegiile din Imperiul Habsburgic marea majoritate a alumnilor şcolilor Blajului erau
trimişi cu ajutorul stipendiilor sau al burselor. În imperiu centrele în care bursierii români
studiază sunt: Viena, capitala imperiului, cu două colegii: Colegiul Sf. Barbara şi Pazmaneum;
Roma, aici principalul loc de studii e Colegiul Urban de Propaganda Fide; Trnavia şi mănăstirea
de la Muncaciu.
2.3.1. Roma
Am ales să încep cu Roma, analizarea centrelor de studiu superior, pentru că Roma este
capitala creştinătăţii. În Roma existau în secolul al XVIII-lea un număr consderabil de instituţii
superioare teologice. Primul dintre ele a fost înfiinţat în 1552, Collegium Germanicum, urmând
37
ca mai apoi să se mai deschidă Collegio dei Neofiti (1577), Collegio Greco (1577), Collegio
Inglese (1578), Collegio Ungarico (1579), care fusese împreunat cu Collegium Germanicum în
1580. Mai târziu au mai fost întemeiate Collegio Maronita (1584), Collegio Scozzese (1600),
Collegio Urbano De Propaganda Fide (1627) şi Collegio Irlandese (1628)81.
Până în 1700 un număr de 37 de tineri transilvăneni, marea majoritate maghiari şi secui au
studiat la Roma. Primul român care a studiat la Roma pare să fi fost un oarecare Laskovius
ungaricus, el studiind medicina, apărând mai târziu, la 1581, rector al „schola particula” din
Târgu Mureş. Dintre români, până la 1700, mai e menţionat doar George Buitul, născut într-o
familie de nobili, în 1591, la Caransebeş. Acesta în timpul studiilor sale la Collegium
Germanico-Hungaricum, între 1619-1623, traduce catehismul lui Kanizius Péter deveniind mai
apoi misionar al Colegiului din Târnavia în Transilvania82.
Ioan Giurgiu Pataki ajunge la Roma la recomandarea călugărului iezuit Hevenesi și a
arhiepiscopului de Esztergom. Aici, el va studia între 1705-1710 metafizica şi teologia, urmând
ca la 16 august 1710 să îşi dea doctoratul la Universitatea gregoriană.
Colegiul Urban „De Propaganda Fide” a fost întemeiat de Papa Urban VII, în anul 1627,
avea trei cursuri inferioare: humaniore, retorică şi poetică şi superioare, filozofie de 3 ani şi
teologie de 4 ani. În timpul păstoririi lui Inochentie Micu Klein, acesta realizează faptul ccă
învăţământul este principalul mijloc de ridicare culturală. În anul 1735, episcopul solicită
nunţiului papal Domenico Passionei admiterea a 2-3 studenţi transilvăneni de rit grec în vreunul
colegii. La 14 octombrie 1734, prin răspunsul cardinalului Vincenzo Petra, prefect al Colegiului
„De Propaganda Fide”, doi tineri, Silvesteru Caliani şi Grigorie Maior, se întorc de la Roma la
Blaj fără vreun rezultat. Doi ani mai târziu, celor doi li se alătură la studii Petru Pavel Aron83.
Ei vor deschide calea altor tineri care studia în colegiul De Propaganda Fide: Teodor Bulea,
Toma Popovici, Francisc Laszló, Alexiu Mureşan, Sabaţiu Metz, Iacob Aron, Toma Vasile
Keresztesi, Ambroziu Axenţiu, Petru Iacob Partenie, Benedict Fărcaş, Spiridon Fărcaş, Petru
Maior, Gheorghe Şincai, Ioachim Pop, Ieronim Kalnoki.
81
CHIOREAN, Ioan, Rolul instituţiilor de învăţământ superior din Roma în formarea elitei intelectualităţii din
Transilvania în secolul al XVIII-lea în Grigore Ploeşteanu (coord.), Interferenţe istorice şi culturale româno-
europene; Editura Academiei Române; Târgu Mureş; 1996; pag. 49;
82
Ibidem, pag. 50
83
Ibidem, pag. 55;
38
După 1779, nu se vor mai trimite tineri la Roma, în secolul al XVIII-lea, 19 tineri studiind
în colegiile din Roma84. Cei doi corifei ai Şcolii Ardelene, Petru Maior şi Gheorghe Şincai alături
de studiile de la Roma, vor efectua cercetări în arhivele Romei, în încercarea lor de a dovedi
latinitatea limbii române şi continuitatea romanilor pe teritoriu fostei Dacii. Gheorghe Şincai la
Roma adună 19 volume de note, iar în anul în care studiază la Viena dreptul canonic îşi
îmbogăţeşte colecţoia de documente şi notiţe cu încă 8 volume pentru opera sa „Hronicul...”.
2.3.2. Viena
Viena nu intenţiona să respecte privilegiile diplomelor leopoldine deoarece acestea
contraveneau politicii de centralizare a regimului imperial, încercând mereu să răstălmăcească şi
să eleudeze prevederile Diplomelor. Totuşi, din dorinţa de a controla mai bine noua cucerire,
Viena întăreşte puterea armată în Transilvania, dorind diminuarea autorităţii guberniului şi
transformarea organelor administrative ale principatului în organe executive85.
Din punct de vedere educaţional, în Viena funcţiona o Universitate, fondată la 1365,
aceasta rămânând un centru al reacţiunii scolastice. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Maria
Tereza ordonă reforma universităţilor din Viena şi imperiu.
Între timp, în 10 septembrie 1623, arhiepiscopul primat al Ungariei de Esztergom,
Pázmány Péter, fondează la Viena un colegiu teologic, „Pazmaneum”, care avea drept scop
întărirea catolicismului în Ungaria86. Prima Universitate atinsă de spiritul reformator al
împărătesei e Facultatea de Medicină, ei urmându-i cea de Teologie. În cadrul acestui proiect de
reformare a învăţământului superior, la 1752, se impune un nou program de studiu, care va face
ca seminarul să-şi piardă treptat din autonomie şi din caracterul pur ecleziastic, fiind subordonată
statului. Odată cu îndepărtarea iezuiţilor de la conducerea seminarului „Pazmaneum” cursul de
„theologiae speculativae”, va fi dat pe rând, în 1760 dominicanilor, iar din 1764 călugărilor
augustinieni. În cadrul acestui program de reformare a şcolilor superioare e adoptat în 1760
Studien Hoffkomission ce va înlătura pe iezuiţi de la condeucerea colegiului Pazmaneum, iar în
1766, dreptul canonic e studiat la universitate.
84
Ibidem, pag. 55;
85
CHIOREAN, Ioan, Rolul Vienei în formarea intelectualităţii româneşti în Transilvania secolului al XVIII, în Dr.
CHIOREAN Ioan (red.), De la Umanism la Iluminism; Editura Mica Doris; Tg Mureş; 1994; pag. 93;
86
Ibidem, pag. 101;
39
La Pazmaneum vor studia Ioan Giurgiu Pataki, Alexandru Fiscuti, Samuil Micu Klein,
Ştefan Pop, Simion Bran, Ioan Turcu, Ioan Szilagyi.
La 8 septembrie 1700, Atanasie Anghel de la Viena fondează Fundaţia Kollonich pentru
tinerii transilvăneni aceştia începând cu anul 1703 pornesc să studieze în colegiile de la Viena,
Roma şi Târnavia87. În anul 1704, la 22 februarie e fondată Fundaţia Janyană cu 26.000 de
florini, care trebuia să acopere studiile a 12 alumni la Seminarul Sf. Adalbert din Târnavia 88.
Cuantumul stipendiilor erau de obicei egale, existând unele excepţii: Atanasie Rednic, avea o
bursă 500 de florini renani, Samuil Micu Klein, Alexandru Aron câte o bursă de 300 de florini,
pentru 6 ani. Cunatumul unei burse normale era de 300 de florini, această suma acoperind
cheltuielile de cazare, îmbrăcăminte şi hrană89.
Colegiul Sf. Barbara sau Barbareum, e înfiinţat la 1775, de împărăteasa Maria Tereza,
având ca scop întărirea propagandei pentru atragerea românilor şi a popoarelor slave la
catoicism90. În acest colegiu vor studia: Ioan Para, Gheorghe Pop, Vasile Orian, Gheorghe
Fărcaş, Demetriu Caian, Ioan Nemeş, Petru Cugir, Petru Ungur, Ladislau Nemeş.
În anul 1775/76, erau 22 de alumni la Barbareum, dintre care 4 din Eparhia de Făgăraş, 4
de la Oradea Mare, 5 de la Muncaci, 3 din Croaţia, 4 din Galiţia. Numărul alumnilor se va dubla
anul următor. Pe o perioadă extinsă de 10 ani, 1775-1785, la Barbareum, vor studia 116 tineri,
din care peste 30% erau români91. În anul 1779/1780, la Barbareum erau 9 alumni de la Blaj:
Demetriu Caian, Mihai Timariu, Vasile Nemeş, Petre Ungur, Stefan Szabo, Gheorghe Ferenţi,
Ioan Halmaghi, Ioan Budai Deleanu, Vasile Pop.
În mai 1784, colegiul de la Sf. Barbara se închide, astfel, tinerii greco-catolici proveniţi din
Blaj, vor fi mutaţi la Lemberg (Lwow), iar cei proveniţi din din Ungaria vor studia la Agria
(Eger, de azi). În aceste condiţii, Samuil Micu Klein, care era duhovnic la Sf Barbara în 1777 şi
ajunge prefect de studii, este mutat la Lemberg pe acelaşi post.
2.3.3 Trnavia
Pentru români, totul a început cu epoca lui Inochentie Micu Klein şi a continuat cu oamenii
87
Ibidem, pag. 96;
88
Ibidem, pag. 97;
89
Ibidem, pag. 105;
90
Ibidem, pag. 102;
91
Ibidem; pag. 104;
40
aleşi de Klein, pe care el a reuşit să îi trimită la şcolile iezuite ale vremii. Absolvind filosofia la
Cluj, Inochentie Micu s-a înscris, pentru anul şcolar 1725-1726, la Facultatea de Teologie a
Universităţii, tot iezuite, din Trnava (din părţile Slovaciei). Admiterea la Facultatea de Teologie
era condiţionată, în sistemul de învăţămînt al ordinului iezuit, de isprăvirea prealabilă a celor trei
ani de filosofie92.
Trnavia a fost timp de 300 de ani (1541-1822) centrul catolicismului şi culturii în partea
neocupată de turci a Ungariei. În anul 1635, Episcopul Pazmany a fondat în Trnava un colegiu
iezuit, cu o Facultate de Filosofie şi Teologie; mai târziu a venit şi cea de Drept, iar ulterior cea
de Medicină93. Aici au învăţat şi au fost profesori slovaci, germani, olandezi, maghiari, cehi,
croaţi, spanioli, români, toţi vorbitori însă de limba latină . Se şcoleau la iezuiţi cei din înalta
societate a Ungariei, Germaniei, Slovaciei, Croaţiei, nobili, burghezi, slujitori regali, slujitori ai
bisericii, funcţionari de stat sau clerici. Oraşul era împânzit cu mănăstiri şi şcoli pe lângă aceste
mănăstiri. Chiar dacă după incendiul devastator din anul 1683 mulţi s-au refugiat în afara
oraşului, Trnava a rămas pentru slovaci centrul de limbă, naţional şi religios cel mai puternic al
vremii. Oraşul a fost denumit Roma slovacă datorită numărului mare de biserici şi de turnuri ale
mănăstirilor şi ale bisericilor din oraş. Aici îşi aveau sediul, începând cu secolul al XIV-lea,
trinitarienii, ursulinele, franciscanii, clarisele şi iezuiţii, ultimii, desigur, oficiind în Biserica
Universităţii. În epoca de glorie a Trnavei (secolele XVII-XVIII), oraşul avea o populaţie de
6800 locuitori, dintre care 1400 erau clerici şi auditori în Universitate, cam 20% din totalul
locuitorilor fiind legaţi de Universitate , perioadă în care toate bisericile localităţii au fost
redecorate în stil baroc94.
În perioada în care şcolile din Trnava au fost frecventate, pe urmele maghiarilor ardeleni,
de românii uniţi, gimnaziul iezuit de şase clase era frecventat de 580 — 650 de elevi. În anul
1760 existau trei şcoli triviale, cu 159 de baieţi şi 54 de fete; şcoala mănăstirii ursulinelor era
frecventată de 80 de fete, iar gimnaziul iezuit de 416 elevi. În anul 1778, aceste şcoli erau
frecventate de 858 de elevi, iar din totalul de 932 de studenţi, în anul 1768, 154 erau teologi, iar
dintre ei 42 erau iezuiţi. Începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, din iniţiativa episcopului
Iosif De Camillis şi cu sprijinul cardinalului Kollonich, Trnava găzduia şi un seminar greco-
92
STANCIU, Laura, Trnava - spaţiu formativ al elitei române ardelene în secolul al XVIII- lea, în
Annales Universitatis Apulensis; Series Historica; Special Issue; Alba Iulia; 2009; pag. 101;
93
Ibidem, pag. 104;
94
Ibidem;
41
catolic. De asemenea, tot cu finanţarea cardinalului Kollonich, era în spiritul timpului ca tiparul
seminarului să editeze cu litere chirilice, pentru a publica cărţi de literatură religioasă pentru
români, ucrainieni, ruteni, sloveni, croaţi din Imperiul Habsburgic, cu caractere chirilice, în
limbile croată, slovenă, sârbă, română, ucraineană 95. A fost, de altfel, şi locul unde a apărut
celebrul Catehism al lui De Camillis, publicat în anul 1698 şi tradus de către Ivan Kornyc'kyi din
limba latină în limba ruteană şi tipărit, ulterior, în ediţii succesive .
Colegiul iezuit se situa lângă porţile de Sud ale oraşului, iar iezuiţii l-au preluat de la
dominicani (înainte a fost a piariştilor din 1305) şi l-au avut în patrimoniul lor din anul 1615. În
anii '50 — '60 ai secolului al XVIII-lea, colegiul de la Trnava s-a extins şi a fost modificat
(complexului i s-a adăugat o clădire cu numele de Transylvania). Cea mai importantă
reconstrucţie a clădirilor s-a petrecut între anii 1753-1761, când Eszterhâzy Miklos a donat
80000 piaştri pentru reconstrucţia edificiului. Atunci s-a clădit acea parte a complexului numită
Gallia (care adăpostea în epocă Biblioteca Colegiului şi Observatorul astronomic, pe cinci
nivele)96.
Colegiul era locul unde locuiau şi lucrau monahii iezuiţi, dar ei aveau nu numai biserica, ci
mai multe capele unde slujeau. După Historia domus, apărută la Trnavia, în 1772, populaţia
Colegiului era formată din 62 de pateri, călugări hirotoniţi, 19 fraţi coajutori, 46 de novici. În
total, trăiau în Colegiu 127 de persoane. Majoritatea paterilor erau profesori universitari; ei erau
amintiţi ca doctori sau profesori, iar alături de ei erau amintiţi şi cinci profesori, preoţi seculari,
ultimii aparţinând de dieceza de Esztergom.
Pentru perioada 1724-1746, conform puţinelor date păstrate în arhive, putem să ne facem
o imagine asupra vieţii studenţeşti din Colegiu. În evidenţa cheltuielilor pe anul 1726, când
Inochentie Micu se afla acolo, la Colegiul de la Trnava figurau trei iezuiţi, 15 alumni clerici, 18
alumni seculari, 7 alumni in convictus, 16 convictores solventes (bursieri?), 21 familia, 80 de
persoane şi 13 studioşi săraci. Pentru anul 1730, în aceeaşi evidenţă figurau trei iezuiţi, 18 alumni
clerici, 35 alumni seculari, 7 alumni in convictus, 10 convictores solventes (bursieri?), 23
familia, 96 de persoane şi 14 studioşi săraci97.
În februarie 1738, probabil colegi cu Petru Aron şi Grigorie Maior, erau Josephus
Handrilla, studios împătimit, Michael Pinter, Nilles Gramaterius, Franciscus Bartosik. Ei
95
Ibidem, pag. 105;
96
Ibidem;
97
Ibidem, pag. 111;
42
suţineau oral examenul de finalizare a studiilor, care se desfăşura în prezenţa decanului şi consta
din prezentarea unui punct de vedere, punctat cu întrebări formulate de autorităţile civile locale,
susţinători (ocrotitori, mecena) urmate de răspunsurile celor examinaţi.
Aici şi-au făcut studiile, la 1738, Petru Aron şi Grigorie Maior Franciscum Horvát,
Ioannes Hollo, Josephus Pap, Ioannes Takâcsy, Martinus Slavinsky, Franciscus Vizmándi,
Ladislau Farkas, Paul Kormendi, Francescus Stahalik şi Ioannem Tephiza.
2.3.4. Lemberg
Acest centru se remarcă după închiderea seminarului de la Sf. Barbara în 1785, aici fiind
redirecţionaţi alumnii ce veneau din Transilvania. Aici, în 1788 e trimis prefect de studii Samuil
Micu, aici efectuând-şi studiile Teodor Kiraly, Nemeş Ioan, Vlad Ştefan, Constantin Gyulai, Ioan
Simonetti, Eliseu Novac, Zaharia Pop, Dumitru Popovici şi Samuil Vulcan.
CAPITOLUL III – MEDALIOANE DE ELITE ROMÂNEŞTI
3.1. FIGURI DE ELITE ECLEZIASTICE GRECO-CATOLICE
Termenul de elită conform dicţionarului explicativ român desemnează o persoană sau un

grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o
societate. De aceea am ales să tratez în acest capitol figurile elitei greco-catolice, formată după
cum am văzut mai sus în şcolile respective, cum ar fi episcopii, corifeii Şcolii Ardelene şi
membrii mişcării Supplex-ului.
Din rândul episcopilor greco-catolici, voi trata figurile episcopilor: Atanasie Anghel, Ioan
Giurgiu Pataki, Ioan Inochentie Micu Klein de Sad, Petru Pavel Aron de Bistra, Atanasie Rednic
din Giuleşti, Gigorie Maior, Ioan Bob. Apoi voi încerca să tratez şi primii episcopi ai Eparhiei de
Oradea, Episcopul Meletie Kovács, Episcopul Moise Dragossy, Episcopul Ignatie Darabant şi
Samuil Vulcan.
Pe lângă elita ecleziastică, episcopii Blajului şi ai Oradiei, mai există şi elita culturală a
Şcolii Ardelene, formată din: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu, Ioan Budai Deleanu.
3.1.1. ARHIEREII BISERICII GRECO-CATOLICE
43
3.1.1.1. EPISCOPII EPARHIEI DE ALBA-IULIA ŞI FĂGĂRAŞ
3.1.1.1.1. Episcopul Atanasie Anghel
Atanasie Anghel poate fi inclus în seria elitelor Bisericii greco-catolice, chiar dacă nu a fost
format în şcoli în spiritul catolic, deoarece este cel care desăvârşeşte Unirea religioasă, ca
succesor al lui Teofil. Cu toate că, în momentul investirii sale ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe
din Transilvania, primise instrucţiuni clare de la Patriarhul Dosoftei al Ierusalimului printr-o
scrisoare în 22 de puncte de a menţine ortodoxia în Principat, Atanasie, odată urcat pe scaunul
episcopal începe să colaboreze preotul iezuit Barányi în vederea realizării Unirii religioase.
Atanasie Anghel fusese numit episcop al Ardealului şi nu Mitropolit, sub tutela Mitropoliei de
Karlowitz, fapt ce trage un semnal de alarmă asupra pericolului care îl reprezenta slavizarea
bisericii ortodoxe din Transilvania sau chiar calvinizarea ei.
Atanasie trimite lui Barányi un document semnat de cler şi fruntaşi mireni, Ştefan Raţiu,
Nicolae Arbanaş, prin care anunţă că vor să se unească cu Roma. Leopold I emite la 14
octombrie 1698 un decret prin care se prevedea că preoţii români care vor recunoaşte unirea se
vor bucura de toate drepturile şi privilegiile clerului catolic. Cardinalul Kollonich scrie lui
Atanasie în ce constă unirea religioasă printr-o scrisoare enciclică la 2 iunie 169898.
În 7 octombrie 1698, Atanasie convoacă un Sinod General la Alba Iulia, în care se subcrie
primul manifest al Unirii. Acest manifest, trimis la Viena îl determină pe Leopold I să emită
Prima diplomă Leopoldină la 16 februarie 1699. Prin această diplomă, biserica română unită
devine părtaşă la drepturile şi privilegiile de care se bucura biserica catolică. Calvinii se opun
încercării de Unire religioasă prin aţâţarea la revoltă şi prin nebăgărea în seama a ordinelor
trasate de curtea imperială de la Viena. Pentru a opri această mişcare de sabotaj din partea
calvinilor, Atanasie convoacă un nou sinod la Alba Iulia pe 4 septembrie 1700, la care vor
participa 54 de protopopi, şi câte 3 delegaţi din fiecare sat. În urma acestui mare Sinod, se emite
din nou manifest semnat de toţi participanţii, prin care se recunoaşterea unirea tuturor românilor
din Transilvania şi din părţile anexe cu Roma, decalvinizând astfel Biserica ortodoxă şi
reănnodând legăturile cu Biserica Romei99.
98
Şematismul Veneratului Cler al Arhidiecesei Metropolitane Greco-Catolice Române de Alba – Iulia şi Făgăraş pre
anul Domnului 1900 de la Sânta Unire 200; Tipografia Seminarului Arhidiecesan; Blaş; 1900; pag. 16;
99
Ibidem, pag. 17;
44
La 5 septembrie 1700 se ia hotărârea ca Atanasie Anghel să meargă personal la Viena

pentru a întări Unirea. La 19 martie 1701, Atanasie e numit Episcop şi consilier intim al
împăratului şi e dată a doua diplomă leopoldină, care garantează bisericii unite, clerului şi
românilor uniţi drepturi şi privilegii egale cu cele ale catolicilor. Prin aceeată diplomă se mai
prevede: ataşarea pe lângă episcopul greco-catolic a unui teolog iezuit; episcopul greco-catolic e
supus jurisdicţional Arhiepiscopului primat al Ungariei de Strigoniu; fondarea de şcoli cu predare
în limba română la Alba Iulia, Haţeg şi Făgăraş. La 25 iunie 1701 Atanasie Anghel e instalat
episcop.
Se ţine un alt mare sinod, prin care Atanasie raportează evenimentele petrecute la Viena.
Promovarea intereselor unirii e făciută prin Sinoade în 1701, 1702, 1703 şi 1707 100. Gestul de
Unire al lui Atanase e primit rău de către patriarhul Ierusalimului Dosoftei, de patriarhul
Constantinopolului Callinic şi mitropolitul Bucureştiului, Teodosie, afurisindu-l pe acesta.
Atanasie însă avea mai mult de furcă în a calma agitaiile pornite de ortodocşi şi calvini.
Sub Atanasie deja sunt trimişi primii tineri români la şcolile din Roma, Viena, Tirnavia,
Cluj, Braşov şi Sibiu. La 19 august 1713 a trecut la cele veşnice şi e înmormântat la Alba Iulia.
3.1.1.1.2. Episcopul Ioan Giurgiu Pataki
După moartea lui Atanasie Anghel, alegerea unui succesor a fost grea, deoarece nu existau
preoţi sau protopopi pregătiţi să preia această demnitate. După o mai lungă perioadă, în care
fusese propus teologul iezuit Francisc Szunyog sau Wenceszlaw Frantz, fostul secretar al lui
Atanasie Anghel, pe fondul unei slăbiri a Unirii şi a vacanţei prea îndelungate a scaunului
episcopesc, ce determina pe preoţi să meargă să se hirotonească în Moldova sau Ţara
Românească, Carol al VI-lea numi la 23 decembrie 1715 pe Ioan Giurgiu sau Ioan Nemeş de
Pataki. Acesta se născuse din părinţi români neuniţi în 1682 în comuna Horgos-Patak, fiind
crescut de iezuiţi din fragedă copilărie în şcolle de la Cluj şi Szombathely101.
Între 1703-1705 îl găsim ca alumn la Viena în Colegiul Pazmaneum, studiind logica şi

fizica. La recomandarea părintelui iezuit fusese trimis de arhiepiscopul de Strigoniu la colegiul
100
Ibidem, pag. 19;
101
Ibidem, pag. 20
45
german-ungar din Roma, unde a studiat metafizica şi teologia între 1705 şi 1710, şi fusese
hirotonit preot latin obţinând diploma de dr. în teologie. Trimis fiind misionar în Ţara
Făgăraşului în 1713 scrie arhiepiscopului de Strigoniu că e gata „să-şi verse sângele pentru
mântuirea scumpei sale naţiuni române”102.
Odată cu numirea lui Pataki cu episcop Biserica română unită e dotată cu domeniul de
Făgăraş, înfiinţându-se episcopia. În 1715, Carol al VI-lea dorind să-şi asigure domnia în
Transilvania hotărâ fortificarea Albei Iulia, iar în urma acestui plan biserica zidită de Mihai
Viteazul a fost dărâmată, biserica unită fiind în schimb despăgubită cu suma de 1.300 de florini.
Când Pataki fusese numit episcop, Carol al VI-lea dotă episcopia cu domeniul Sâmbata de Jos
din districtul Făgăraşului şi Gherla, al căror venit era de 3.000 de florini pe an. Schimbarea
scaunului episcopal a fost determinată şi de faptul la 11 decembrie 1715, Carol VI reaşează
episcopia romano-catolică la Alba Iulia, iar Conciliul Lateran din 1215, interzicea ca doi episcopi
indepenţi unul de altul să aibă acelaşi oraş ca reşedinţă 103. La 18 mai 1721, Pataki e confirmat de
bulla papală Ratio congruit, fiind canonizată noua episcopie a Făgăraşului independentă de
episcopul romano-catolic de Alba Iulia şi nesupusă juridisicţiei arhiepiscopului de Strigoniu. În
1723, e sfinţit episcop la Agria (Eger de azi) şi depuse voturile pentru călugăr basilian, iar la 17
august 1723 fu instalat în catedrala Sf. Nicolae din Făgăraş.
Episcopul Pataki depune o muncă grea şi plin de zel în întărirea unirii religioase, emiţând
în acest scop la sinodul din 1725, 14 canoane. Dorinţa lui era de a fonda o mănăstire basilitană la
Făgăraş şi în atingerea ţelului său începe să adune cele necesare. La 20 octombrie 1727, fusese
ridicat la rangul de baron şi consilier intim al împăratului.
3.1.1.1.3. Episcopul Ioan Inochentie Micu Klein de Sad
La 4 iunie 1728 se convoacă un Sinod electoral la Alba Iulia, ce are ca martori pe

comisarul regal Ioan Antalffy, episcopul romano-catolic şi Adam Fitter, rectorul colegiului
părinţilor iezuiţi din Cluj. La acest sinod sunt 3 candidaţi: Ioan Iosif Hodermarsky, Ioan Micu,
102
Ibidem, pag. 21
103
Ibidem, pag. 22;
46
Ladislau Hatos, dintre care Carol VI numeşte pe Ioan Micu ca episcop şi consilier intim în 25
februarie 1729104.
Ioan Micu se născuse la Sad în 1692, iar mai târziu e trimis alumn la Trnavia. Deoarece
Ioan Micu nu-şi terminase studiile în momentul numirii se vede nevoit să stea la Trnavia până în
iulie 1729, când intră în mănăstirea ruteană de la Muncaciu, pentru a se călugări şi hirotoni.
Printr-o diplomă datată la 5 septembrie 1729, Ioan Micu e numit baron luându-şi numele de
Klein, iar la 23 septembrie 1729 e sfinţit preot. La 25 septembrie 1730, intră în ordinul sfântul
Vasile, luându-şi numele de Inochentie.105 La 25 oct/ 5 nov 1730 e consacrat episcop prin
punerea mâinilor episcopului rutean George Ghenadie Bizánczy la Muncaci. De aici, pleacă la
Viena unde insistă asupra executării drepturilor asigurate prin diplomele leopoldine. La 28
septembrie 1732 e instalat cu mare pompă la Făgăraş, iar la 11 decembrie 1732 primeşte loc în
dietă conform rangului de baron acordat de Carol VI, pentru a putea apărea interesele naţiunii
române106.
În perioada 1733-1740, episcopul duce o muncă plină de zel şi abnegare pentrut obţinerea
drepturilor garantate de cele două diplome leopoldine. La 24 ianuarie 1736, reuşeşte să obţine
sare gratuită pentru preoţi. Insistenţele sale către curtea imperială îşi găsesc sorţi de izbândă,
reuşind să obţină:
 Prin decretul din 9 Aprilie 1736, Camera Aulică decide restituirea proprietăţii imobile din
Orda, teren arabil, livezi şi mori;
 Prin decretul din 4 martie 1739 – Blaj obţine dreptul de a ţine târg în zilele de joi;
 În 1734-1735 se află la Viena unde obţine schimbarea domeniilor episcopale de la

Sâmbata de Jos şi Gherla cu Domeniul Blajului, al cărui venit anual era de 6.000 florini (3.000
pentru episcop, 3000 pentru mănăstire, şcoli şi seminar de băieţi);
 În 1737 strămută scaunul episcopal la Blaj, dar titulara rămâne acea de Făgăraş;
104
Ibidem, pag. 24;
105
Ibidem, pag. 21;
106
Ibidem, pag. 24;
47
 În 21 august 1738 – diplomă împărătească prin care se dotează Episcopia cu domeniul

Blajului, cu următoarele precizări: jumătate din veniturile domeniului sunt destinate episcopiei,
cealaltă jumătate vor fi destinate pentru mănăstire, cu 11 călugări, un seminar cu 20 de alumni, 3
tineri trimişi la Colegiul De Propaganda Fide 107;
 Creează un fond pentru repararea castelului şi construirea catedralei, colectează de la preoţi

suma de 25.000 florini, din care 16.000 sunt plătiţi arhitectului vienez Martinelli;
 În perioada 1741-1747, se construieşte mănăstirea, primii călugări: Grigore Maior,

Silvestru Caliani, Gerontie Cotorea;
 La 9 sept 1743, după multe insistenţe, Maria Tereza dă printr-un decret porţiuni canonice,
loc de casă şi biserică, fiilor de iobagi români dreptul de a studia şcoli, nobililor români dreptul
de a accede în funcţii108;
 În 1744 prin articolul 6 de lege, în urma stăruinţelor lui Klein, românii primiţi în sânul
naţiunilor recepte
 Stăruinţa şi zelul depuse în renunirea tuturor românilor din Transilvania, cu excepţia celor
din Braşov, câteva sate din Ţara Bârsei şi districtul Făgăraş, îi aduc mulţi inamici;
 Datorită începerii mişcării lui Visarion Sarai multe sate de uniţi se leapădă de Unire, iar
Inochentie Micu Klein se vede nevoit să meargă la Viena, fiind anchetat de Comisia Aulică;
 La 9 decembrie 1744, în urma unei neînţelegeri cu membrii Comisiei Aulice fuge la

Roma109;
 Mişcarea lui Visarion Sarai provoacă mari tulburări şi ajung să fie 2 biserici româneşti în
Transilvania - una unită şi una neunită
 După 7 ani de exil la Roma, Ioan Inochentie Micu Klein se vede nevoit să se abzică de
episcopie trăind cu o pensie anuală de 1.200 florini la Roma
 La 23 septembrie 1768, a trecut la cele veşnice la Roma, în exil.

107
Ibidem, pag. 25;
108
Ibidem, pag. 25;
109
Ibidem, pag. 26;
48
3.1.1.1.4. Episcopul Petru Pavel Aron de Bistra
La 4 noiembrie 1751 se convoacă un sinod electoral în prezenţa comisarilor regali David

Mariaffy de Maxa, comite de Cluj, a lui Petru Dobra, asesor la tabla regească, unde sunt
candidaţi: Petru Aron, Grigore Maior, Silvestru Caliani, Maria Tereza numindu-l pe Petru Pavel
Aron ca episcop110.
Se naşte la Bistra, în familie de preot. Studiile şi le face Roşia de Munte, iar în 1734, la 25
de ani se află la Roma, în Colegiul De Propaganda Fide. Aici studiază cursurile: humaniore,
retorică, teologie. La 30 iulie 1742 este hirotonit preot în biserica grecească a Sf. Atanasiu din
Roma de arhiepiscopul Dionisie Modin. În anul 1743 se întoarce la Blaj, anul următor însoţindu-l
pe Ioan Inochentie Micu Klein la Viena. Anul următor e numit de către Klein din Exil vicar
general episcopesc în urma decesului titularului postului, post confirmat de împărăteasa Maria
Tereza prin decretul din 31 aug 1745111.
La 28 februarie 1752 este numit episcop, mergânnd la Viena pentru a se îngriji de afacerile
bisericii. Aici, la 6 iulie 1752 primeşte Bula papală de confirmare, cu care merge la Pócs pentru a
fi sfinţit episcop, la 1 septembrie 1752. De aici se îndreaptă spre Dieta din Sibiu, unde se citesc
documentele de confirmare şi primeşte locul predecesorului său.
La 12 noiembrie 1752, în prezenţa clerului convocat la Sinod, este întronizat, iar în

următoarele două zile se constituie capitlul, numind ca vicar general pe Gheronte Cotorea, iar pe
Grigorie Maior, Silvestru Caliani, Atanasie Anghel, asesori consistoriali.
Petru Pavel Aron fiind o persoană erudită scrie şi publică următoarele lucrări: Epistola
consolatoria ex divinitus inspiratis scripturis ad tempus tribulationum pro suis gregis utilitate
coollecta; Definitio et exordium s. Oecumenicae Synodi Florentinae; Învăţătura creştinească;
Bucovna; Dialogus; Floarea adevărului în limba latină, Flosculus Veritati; Pastoricesca datorie
dumnedeescei turme vestită. La 11 octombrie 1754 deschide cele 3 şcoli ale şcolile Blajului:
Şcola de Obşte sau Neîncurmata şcoală; Şcoala Latinească şi Şcoala de preoţi, care vor deveni
treptat punctul de plecare şi pepiniera elitei româneşti.
110
Ibidem;
111
Ibidem, pag. 27;
49
În timpul păstoririi sale ridică o mănăstire în Alba Iulia şi o şcoală, construieşte biserici
pe cheltuiala lui: Cut, Bistra, Mănărade, Răşinari şi luptă cu îndârjire pentrut îmbunătăţirea stării
preoţilor reuşind să mijlocească obţinerea decretului din 15 iunie 1759, prin care fiecare preot
primea teren arabil şi 15 care de fân. Păstorirea lui a fost una agitată, datorită agitaţiilor plănuite
de agenţii Karlowitz-ului, călugărul Sofronie, Popa Tunsu, care vroiau supunerea românilor
ierarhiei lor, astfel că mulţi români părăsesc unirea. Intervenţia generalului Buccow calmează
spiritele şi duc la efectuarea unui recensământ pentru evidenţierea clară a religiei românilor. Un
alt motiv de agitaţie în timpul păstoririi sale au fost zvonurile, total nefondate, conform cărora că
ar fi complotat la prăbuşirea lui Ioan Inochentie Micu Klein.
Şematismul ni-l prezintă pe Petru Pavel aron ca un om foarte credincios, ce ducea o viaţă
foarte austeră, ţinea posturile, era îndurat, bisericos şi înfrânat, îngrijindu-se în mod special de
şcoala pe care reuşise să o deschidă şi de mănăstire. În timpul unei vizitaţii canonice, în nordul
Transilvaniei, se îmbolnăveşte, din cauza unei răni la picior şi la 9 martie 1764, a trecut la cele
veşnice la Baia Mare. Şematismul pomeneşte de adevărate miracole: corpul lui nu a înţepenit şi
nici nu se descompuse până la 18 martie, iar icoana Maicii Domnului de la uşa împărătească a
bisericii curţii episcopeşti a lăcrimat.
3.1.1.1.5. Episcopul Atanasie Rednic de Giuleşti
La 30 iunie 1764 se convoacă un sinod electoral în prezenţa comisarilor regali Ignaţiu

Baron Bornemisa de Kászon, tesaurar şi Francisc Boer, judele nobililor din comitatul Alba
inferioară, candidaţi fiind: Grigore Maior cu 90 de voturi, Ioan Inochentie Micu Klein cu 72,
Silvestru Caliani cu 16voturi şi Atanasie Rednic 9, dintre care Maria Tereza îl numeşte pe
Atanase Rednic ca succesor lui Petru Pavel Aron.
Se naşte la Giuleşti şi studiază filosofia şi teologia la Viena în preajma anului 1744, iar
după aceea trece prin mănăstirea de la Muncraci unde devină călugăr basilian. În anii 1750-1751,
însoţi pe vicarul de atunci Aron în vizitaţiune canonică în ţinutul Făgăraşului, iar la 1754 e unul
dintre primii profesori, precum se vede mai sus. Pentru o lungă perioadă de timp este prefect de
studii la seminarul diecesan, asesor consistorial şi mai apoi vicar episcopal112.
112
Ibidem, pag. 31;
50
În toamna anului 1764 îl găsim la Viena unde primeşte bulele papale de confirmare la 15
mai 1765. Rămâne la Viena până în iulie 1765, unde înaintează mai multe cereri cu privire la
îmbunătăţirea stării clerului unit. Trece apoi pe la Muncaciu, unde e sfinţit episcop prin punerea
mâinilor episcopului rutean Manoilă Olsavszky, apoi în Dieta de la Sibiu, ca de aici să meargă
Blaj, unde va fi întronizat la 14 aprilie 1766.
Cererile privind îmbunătăţirea stării clerului continuă şi spre Dietă şi Guberniu, insitenţele
fiind zadarnice, nici o măsură în acest sens nefiind luată în seamă. În acest scop numeşte 4
deputaţi care să trateze neîncetat cu guvernul, şi anume protopopii de Daia, Coşaiu, Armeni şi
Monor113. Prin decretul aulic din 20 iulie 1768, se dau din aerarium suma de 10.000 florini pt
ajutarea parohiilor gr-catolice, procurarea vaselor şi veştmintelor sacre, fiecăui preot revenindu-i
suma de 12 florini. Întreaga sa activitate şi-o consacră propagării unirii religioase, căutând şi
reuşind să populeze mănăstirile Sf. Treime şi Buna Vestire, precum şi cea din Alba Iulia cu
bărbaţi erudiţi şi foarte evlavioşi, cu studii la Roma.
Faţă de călugări e foarte riguros şi intră în neînţelegeri cu Grigore Maior care e trimis la
Muncaciu să se pocăiască. Ca şi Petru Pavel Aron pentru a popula şcolile Blajului, susţine cu
pâine pe elevi şi obţine susţinerea pe banii aerariumului a doi alumni la Viena la Pazmaneum,
unul dintre ei fiind Samuil Micu. O altă reuşită a episcopului Rednic vine odată cu diploma din
25 martie 1770, prin care se prevedea ca copii români şi săraci, orfani să fie primiţi în orfelinatul
Teresian din Sibiu. La înfiinţarea scolilor grănicereşti de la Năsăud insistă asupra numirii de
profesori români, iar pentru promovarea cauzei bisericii greco-catolice, susţine ca agent la Viena
pe Ioan Neagoe.
Samuil Micu descrie viaţa lui Atanasie Rednic ca una foarte cucernică, păzitor forte al
rînduelilor bisericei resăritului, om smerit, care se îngrijea de şcoli. În 2 mai 1772, a trecut la cele
veşnice.
3.1.1.1.6. Episcopul Grigorie Maior
113
Ibidem, pag. 32;
51
Se naşte la Sărvad, în familia unui preot unit. Numele lui de botez era Gavrilă, numele de
Grigorie luându-l la călugărire. Studiază în Ungaria, la Cluj, retorica fiind trimis de Ioan
Inochentie Micu Klein la Roma în 1740, în Colegiu De Propaganda Fide, unde studie filozofia şi
teologia timp de 7 ani. În 1745 e sfinţit preot în Biserica Sf. Atanasiu din Roma, iar în 1747 –
trece pe la Muncaciu, unde-l vizitează pe Episcopul Osavszky, urmând ca la sfârşitul lui iulie să
intre în mănăstirea Sf. Treimi114.
Între Grigore Maior şi Petru Pavel Aron se iscă neînţelegeri privind administrarea averilor
mănăstireşti, împărăteasa intervenind personal prin ordinul care prevedea alegerea unui prepozit
pentru mănăstire. În această funcţie fu ales viitorul episcop Maior.
Un alt conflict îl are cu episcopul Atanasie Rednic. Deşi Maior primise 90 de voturi la
sinodul electoral după moartea lui Aron, nu e el cel numit şi acest lucru trezeşte nemulţumiri
împotriva lui Rednic, îndemnând şi pe alţi călugări să se revolte. Pentru acest gest, în postul
paştelui e citat la Sibiu de generalul Hadik, din ordinul împărătesei şi e închis pentru 3 ani şi
jumătate, după care e dus la mănăstirea Muncaciului, unde trebuia să-şi petreacă toată viaţa în
pocăinţă. În 1771, Iosif al II-lea, îl eliberează după o anchetă a Cancelariei Aulice.
La sinodul electoral 1772, fusese candidat a treia oară, fiind ales primul cu 100 de voturi.
La 27 octombrie 1772, prin diploma împărătească a fost numit episcop. Grigore Maior e primul
episcop care nu trebuia să ţină teolog iezuit, deoarece ordinul era pe cale să fie desfiinţat. La 23
aprilie 1773 e sfinţit episcop prin punerea mâinilor episcopului unit Vasile Bojişcovici în
Biserica Curţii de la Viena, în prezenţa Mariei Tereza, a lui Iosif al II-lea, şi a înalţilor demnitari
ai curţii. Împărăteasa încântată de ceremonie deschide seminarul greco-catolic „Sf. Barbara”,
care avea să întreţină 9 clerici din episcopia de Făgăraş, 6 din cea de Oradea. În perioada
reformismului, Iosif al II-lea mută seminarul la Agria (la Agria mergeau alumni din Ungaria), în
Ungaria şi la Lemberg (unde mergeau cu precădere alumni din Transilvania). În 1773 a fost
instalat şi Maior este numit consilier intim cu titlu de Excelenţă115.
Printre măsurile pe care le ia ca episcop sunt: regularizarea beneficiului de pâine, astfel

episcopia dă 200 de găleţi de grâu, mănăstirea 200, şi seminarul 200 de găleţi pentru a asigura
pâinea a 200 de studenţi pe an; pentru creşterea numărului preoţi luminaţi trimite mulţi studenţi
114
Ibidem, pag. 34;
115
Ibidem, pag. 37;
52
la seminariile de la Trnavia, Agria, Lemberg, Viena – Pazmaneum şi Sf. Barbara; trimite la

Roma pe Gheorghe Şincai şi Petru Maior; prin Decretul Aulic din 12 decembrie 1781 116,
seminarul de băieţi din mănăstirea Sf Treimi se contopeşte cu seminarul diecezan din mănăstire
Bunei Vestiri, rezultând Seminarul teologic din Blaj; în 1779, restaurează catedrala; repară
biserica din curtea episcopească; construieşte grânar nou, cumpără mai multe domenii pe seama
domeniului episcopesc; construieşte biserici la Sărvad Sibiu, petrece foarte mult timp în vizitaţii
canonice încercând să readucă la Unire după mişcările de agitaţie provocate de călugărul
Sofronie din Cioara şi Popa Tunsu din Sadu, reuşind să întoarcă peste 500 de sate la Unire.
Calvinii şi luteranii încearcă să saboteze lucrarea lui Maior şi la 13 martie 1782 se vede nevoit să
abzică de la episcopie.
3.1.1.1.7. Episcopul Ioan Bob
Se naste – 1739 – Orman, din părinţi nobili. Studiiile le face la Orman, Ocna Dej, Gyula,
Ciomăfaia – reformaţi, iar la vârsta de 10-11 ani trece la iezuiţi în Cluj, iar de acolo alumn la
seminarul catolic Sf. Iosif din Cluj. Văzând cerinţele grele pentru călugărire cerute de Atanasie
Rednic merge la Odorhei, ca econom al iezuiţilor, unde rămâne pentru 4 ani (1765-1769). De aici
se întoarce la Blaj între 1769-1773, iar la 1 noiembrie 1773 merge la Tyrnavia, unde va studia
teologia. În anul 1777, călătoreşte la Bratislava şi Viena şi se întoarce la Blaj. În 25 decembrie
1777 a fost sfinţit diacon, iar în 1778 de Paşti, preot. În iulie 1778 e numit protopop de Daia,
clerul îl alege inspector peste lucrările de restaurare a seminarului şi a catedralei Blajului şi
cassar pentru banii adunaţi de la preoţi pentru război. Între martie 1779 – iunie 1782 îl găsim
preot în Târgu Mureş. La 21 august 1782, clerul îl candidă la scaunul episcopesc adunând 37 de
voturi, iar 21 octombrie Iosif al II-lea îl numeşte episcop. În perioada iulie 1783-aprilie 1784 se
află la Viena pentru obţinerea dotaţiunii clerului. La 6 iunie 1784 e sfinţit episcop, având o
păstorire 46 de ani117.
Măsuri luate de episcopul Bob în timpul păstoririi sale: în 1785, 1786, 1787 reduce
numărul parohiilor; în 1807, înfiinţează capitlul mitropolitan, cu 7 membrii; înfiinţează 2
fundaţii, una pentru studenţi, alta mai mare pentru capitul şi cler, reperezentând subvenţii pentru
116
Ibidem;
117
Ibidem, pag. 40;
53
5 biserici: în timpul păstoririi lui începe să se remunereze liturghiile, profesorii şi preoţi;

construieşte biserici la Cluj, Târgu Mureş, Mediaş, reorganizează gimnaziul din Blaj, avându-i
ca profesori Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai; luptă pentru drepturile politice şi
naţionale ale românilor, înaintând mai multe memorii, cel mai important – Supplex Libellus
Valachorum în 1791; acordă salar preoţilor, 210 florini; înfiinţează vicariatele Făgăraş,
Haţegului, Rodnei (Năsăud); apar neînţelegeri între episcop şi erudiţi, datorită tendinţelor de
centralizare a episcopului118.
Scrie: Teologia dogmatică după Tournely – 1801; Cartea de învĕţăturĭ creştinşcĭ despre
desertăciunea lumeĭ – 1805; Cuvânt păstoresc; Dicţionar românesc, latinesc şi unguresc în 2
tomurĭ. Papa Pius VII îi laudă meritele şi eforturile depuse pt biserică şi naţiune. Împăratul
Francisc i le răsplăteşte prin acordarea Ordinului Leopoldin în grad de comandor, conferit la data
creării ordinului, în 1808119.
La 2 octombrie 1830 a trecut la cele veşnice la vârsta de 91 de ani.
3.1.1.2. EPISCOPII EPARHIEI DE ORADEA MARE
3.1.1.2.1. Episcopul titular Meletie Kovács
La 12 iulie 1748, Papa Benedict XIV, numeşte episcop de Oradea pe Meletie Kovács.
Acesta era episcop doar cu titlul şi ordinul, fiind supus jurisdicţiei episcopului latin al Oradiei
Mari. Titlul de episcop nu era de Oradea, ci de Tegea 120 şi fusese consacrat episcop de Manoil
Olszavsky. Episcopul sârbesc de Arad, Sinesiu Zsivanovits face o vizitaţie canonică cu mare
pompă şi suită militară, forţând românii să se rupă de Unire în 1753. Episcopul sârb şi cel catolic
depun plângeri unul împotriva altuia la curtea imperială, iar Maria Tereza formează o comisie de
anchetă, în faţa căreia Meletie depune şi el plângerile în faţa comsiei.
118
Ibidem;
119
Ibidem; pag. 41;
120
Ibidem, pag. 51;
54
Acesta cere: consistor separat, şcoli populare româneşti, seminar pentru studenţi, mănăstire
cu călugări basiliani, dotaţiune mai bună pt protopopo şi preoţii parohi, neobţinând nimic.
Conform şematismului diecezei latine de Oradea mare, în 1765 erau 90 de parohii greco-catolice
şi 8 protopopiate. În 1770, a trecut la cele veşnice din viaţă.
3.1.1.2.2. Episcopul Moise Dragossy
După moartea lui Meletie, Maria Tereza hotărăşte să înfiinţeze o episcopie greco-catolică
independentă de episcopul latin de la Oradea Mare. Episcop Ordinar, fu numit la 26 iulie 1776,
Moise Dragossy, care se născuse la Turda. A fost paroh şi protopop de Oradea Mare. Papa Pius
VI prin Bula din 16 iunie 1777 înfiinţează în mod canonic dieceza nouă, aceasta având ca
jurisdicţie comitatele Bihor, Arad, Bichiş, Cenad, Ciongrad, Timiş, Torontal, şi Caraş, fiind
supusă ca episcopie sufragană Arhiepiscopului de Strigoniu121.
La 9 noiembrie 1777 este consacrat episcop în catedrala din Oradea prin punerea mâinilor
episcopului greco-catolic Grigorie Maior. Cu ocazia consacrării formează un capitul cu 5
membrii. Dragossy obţine de la Maria Tereza suma de 9.750 de florini, sumă cu care restaură
reşedinţa episcopească. De la Iosif al II-lea primeşte domeniul Beiuş prin diploma din 16
februarie 1781. În timpul păstoririi lui Dragossy se construiesc 8 biserici noi şi creşte numărul
sate unite cu 19. Dragossy scrie: „De ortu, progressu, conversine Valachorum, Episcopis item
Archiepiscopis et Metropolitis eorum”122, lucrare în care militează pentru reactivarea Mitropoliei
de Alba-Iulia. A trecut la cele veşnice la 16 aprilie 1787
3.1.1.2.3. Episcopul Ignaţiu Darabant
Succesor al lui Dragossy fusese numit episcop diecesan ruteanul M Szavnicki, însă datorită
protestelor clerului şi poporului Iosif al II-lea îl numeşte în 8 aprilie 1788 pe Ignaţie Darabant.
Născut la Sălaj Călugăr basilian, vicar general sub păstorirea lui Atanasie Rednic, Maior şi Bob
şi de două ori candidat la scaunul episcopal al Făgăraş. Papa îl preconiza la 3 februarie, iar
episcopul Bob îl consacră episcop în martie 1780123.
121
Ibidem, pag. 53;
122
Ibidem, pag. 53-54;
123
Ibidem, pag. 54;
55
Darabant obţine de la Leopold II, 6 locuri în capitul în loc de 5, salar pentru fiecare canonic
de 300 florini; pentru capitul primeşte 7.500 florini în anii 1791-1792, bani din care se cumpără
case pentru capitulari în preajma catedralei. La 21 februarie 1792, mijloceşte înfiinţarea
seminarului de la Oradea. Înfiinţează două fundaţii pentru alumni, iar în 17 iulie 1797 este numit
consilier intim de stat. Începe construirea bisericii catedrale cu ajutor de 16.995 florini, iar până
la 1800 se termină doar turnul, pentru restul lucrării lăsând suma de 34.000 florini124.
La Blaj şi Oradea promovează cultura şi literatura poporului român, lăudând pe

contemporanii săi Samuil Micu şi Ghe. Şincai A trecut la cele veşnice la 31 octombrie 1805.
3.1.2 ALTE ELITE GRECO-CATOLICE
În acest subcapitol voi analiza formarea şi impactul pe care le vor avea membrii elitei
ecleziastice care s-au remarcat prin activitatea lor, atât ca profesori la şcolile Blajului, călugări
sau membrii cu funcţii importante în cadrul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Dintre
aceştia, voi analiza personalităţile lui: Gherontie Cotorea, Silvestru Cliani, Laslo Filoteiu
Francisc, Demetru Caian senior, Avram Meheşi, Ioan Para, Ioan Nobili, Demetriu Vaida,
Demetriu Căian junior, .
3.1.2.1. Gherontie Cotorea
Gherontie Cotorea s-a născut în comuna Totoiu, jud. Alba-Iulia. Studiile teologice le face
la Trnavia, în Ungaria. În 1748, intră în mănăstirea recent terminată de la Blaj, fiind unul dintre
primii tri călugări. În 1753, episcopul Petru Pavel Aron îl numeşte vicar episcopesc general , iar
în anul deschiderii şcolilor Blajului, 1754, este desemnat profesor şi arhivar 125. După cum am mai
văzut, el se va implica în conflictul cu Atanasie Rednic, început de Grigorie Maior, şi e închis în
mănăstirea Strâmba. Este eliberat după o anumită perioadă, şi este trimis paroh al Gherlei cu un
salar de 200 florini. În 1772, revine la Blaj şi e repus în funcţii avute mai înainte.
Pe lângă activitatea pe care o desfăşoară, scrie: „Despre schismatica Grecilor” în 1746,

rămasă în manuscris, în Ciblioteca Centrală din Blaj; „Despre articuluşurile cele de price”
124
Ibidem, pag. 54;
125
COMŞA, N., SEICEANU, T., Op. cit.; pag. 24;
56
(manuscris); „Cartea de religie şi obiceiurile Turcilor”; „Învăţătura creştinească sau catechism

mai mare”; „Pravilă după rândul slovelor, de la buchi”; „Carte pastorală, către protopopi”;
Blaj, 1760126.
3.1.2.2 Silvestru Caliani
Nobil român, născut în familia preotului din Sânmartinul de Câmpie, intră în călugărie la
mănăstirea Muncaciului, de unde după reîntoarcerea lui Petru Pavel Aron de la Roma în 1743, e
trimis la institutul „De Propaganda Fide”127. De la Roma se întoarce în 1747 şi intră în mănăstire
alături cu Cotorea şi Grigorie Maior. În 1753 e numit consistorial al epiescopului Petru Pavel
Aron. În anul 1754, i se încredinţează meseria de profesor de religie, prefect al şcolilor şi preses
al examenărilor128. Din 1764, alături de funcţiile pe care le avea deja i se încredinţează aceea de
prepozit al mănăstirii. La sinodul electoral din 1764 fuese candidat la scaunul episcopal şi
obţinuse 16 voturi, implicându-se mai apoi în scandal numirii lui Atanasie. La rugăminţile
insistente a clerului, i se permite să rămână la Blaj, dar pedepsit, cu meseria de portar.
3.1.2.3. Laslo Filoteiu-Francisc
Se naşte la Odorheiul Secuiesc, şi îşi face studiile la Roma. Între 1760-1762 activează ca
profesor la liceul din Blaj, propunând noi materii spre a fi studiate. În 1766 este prepozit al
mănăstirii din Blaj129, îndeplinind în paralel şi alte funcţii mărunte. În 1770 este călugăr la Alba-
Iulia, pentru ca în 1793 să fie iar profesor. Între 1800 şi 1810 este membru al consistoriului
episcopesc.
3.1.2.4. Demetriu Caian senior
Conform Şematismului Bisericii Geeco-catolice din 1900, este primul archipresbiter sau
preposit al Capitlului întemeiat de Episcopul Bob la 1 iulie 1807 130. S-a născut în 1754, iar
126
Ibidem;
127
Ibidem, pag. 25;
128
Ibidem;
129
Ibidem, pag. 27;
130
Şematismul..., op. cit; pag. 64;
57
studiile elementare le face la Cluj, continuând cu cele teologice la Viena, la seminarul Sf.
Barbara. Întors la Blaj în 1779 este hirotonit preot şi trimis la Roşia Montană unde activează până
în 1782, când este numit paroh şi protopop de Târgu Mureş131, înlocuindu-l în funcţie pe Ioan
Bob, care fusese ales episcop. În anul 1784 este chemat la Blaj unde este administrator al
domeniilor episcopești, apoi prefect al tipografiei, iar mai târziu paroh şi protopop de Blaj, notar
consistorial, preşedinte al Consistoriului profesor de teologie morală 132. Până în 1807 când e
numit canonic şi preposit. A trecut la cele veşnice în 27 iulie 1821.
3.1.2.5. Avram Meheşi
Este primul canonic arhidiacon sau lector al Capitlului bobian. Se naşte la Cluj în 1749,
face studiile inferioare şi superioare la Colegiul din Cluj al călugărilor iezuiţi. Este hirotonit preot
de Episcpl Grigorie Maior, şi trimis ca paroh şi protopo de Gherla. În 1792 este numit prefect de
studii la Seminarul Teologic, iar după 3 ani, preot şi protopop al Mănăşturului, întorcând la unire
un număr de nouă comune. După o activitate de peste zece ani ca paroh şi protopop al
Mănăşturului e numit canonic-lector, pentru o perioadă de doi ani. A tecut la cele veşnice în 9
august 1809, lăsând în urma lui o fundaţie agremiată.
3.1.2.6. Ioan Para
Ioan Para a fost cel dintâi canonic-cantor al Capitlului. Se naşte într-o familie nobilă
transilvăneană în 1744. Studiile inferioare le începuse în Cluj, şi le termină în Ungaria. Studiile
superioare de teologie le face la seminarul Sf. Barbara, fiind trimis de episcopul Grigorie
Maior133. După reîntoarcerea sa în Blaj a fost numit capelan castrens al regimentului II românesc
de graniţă, pentru o scurtă perioadă, pentru a fi trimis la Năsăud pentru a exercita funcţia de
protopop al Năsăudului şi vicar foraneu de Rodna, pentru 10 ani. Apoi e numit vicar foraneu de
Făgăraş 11 ani, ca din această funcţie să fie numit canonic-cantor. A trecut la cele veşnice la 2 ani
şi cinci luni de la preluarea funcţiei, la 3 decembrie 1809134.
131
Ibidem;
132
Ibidem;
133
Ibidem;
134
Ibidem, pag. 65;
58
3.1.2.7 Ioan Nobili
Ioan Nobili a fost primul canonic scolastic al capitlului. Se naşte la Jibot în 1758. Studiile
medii le efectuează la Cluj, iar cele universitare teologice la Colegiul Pazmaneum din Viena. În
anul 1793 este numit rector al Seminarului Teologic din Blaj, pentru ca 2 ani mai târziu să fe
numit paroh şi protopop de Sibiu. În anul 1801 aesta era capelan castrens al regimentului I
românesc de graniţă când este numit paroh şi arhidiacon de Tăşnad şi Sărvad 135. În anul 1807 este
numit canonic-scolastic iar pentru 3 ani purtând şi funcţia de rector al Seminarului Teologic. Sin
1818 a fost paroh şi protopop de Blaj. A trecut la cele veşnice în anul 1824.
3.1.2.8 Demetriu Vaida
Demetriu Vaida a fost primul canonic-cartofilace sau cancelar. Se naşte într-o familie
nobilă în 1760 în comuna Soósmező. Studiile teologice le efectuează la Bratislava136. Reîntors la
Blaj, este hirotonit preot de către episcopul Ioan Bob, şi numit profesor de retorică şi poezie la
gimnaziul din Blaj. Un an mai târziu a fost trimis paroh la Gherla şi inspector a trei districte
protopopeşti, ca de aici să fie chemat la Blaj ca prefect de studii la Seminarul Teologic din Blaj.
După 5 ani este numit paroh şi protopop de Cluj unde a activat încă 5 ani 137. În 1807, luându-se
în considerare activitatea sa este numit numit canonic-cancelar. În anul 1809, după moartea lui
Avram Meheşi e înaintat la gradul de canonic-scolastic 138, iar după moartea lui Ioan Para,
canonic-custode. A trecut la cele veşnice în 15 martie 1818.
3.1.2.9 Demetriu Caian junior
135
Ibidem, pag. 66;
136
Ibidem; pag. 67;
137
Ibidem, pag. 67;
138
Ibidem, pag. 67;
59
A fost primul canonic teolog al Capitlului. S-a născut la Feneşul Săsesc de lângă Cluj în
anul 1778. Studiile inferioare şi medii le efectuează la Cluj. În anul 1796 e trimis la seminarul Sf.
Ştefan din Viena. Întors la Blaj, activează ca profesor de filozofie şi teologie dogmatică până în
1830, purtând succesiv oficiile de prefect de studii, secretar episcopesc şi rector al Seminarului 139.
În anul 1823 a fost reprezentat al episcopului şi clerulului Sinodul Naţional de la Bratislava. A
trecut la cele veşnice în 1832.
3.2. FIGURI DE ELITE CULTURALE GRECO-CATOLICE
CORIFEII ŞCOLII ARDELENE
Şcoala Ardeleană a fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectînd o perioadă

istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea, generată de elita românească greco-catolică. Această elită a fost
formată în colegiile din Imperiul Habsburgic, la Viena, în Colegiul Pazmaneum şi Colegiul Sf.
Barbara şi la Roma, în Colegiul De Propaganda Fide.
Şcoala Ardeleană se înscrie în contextul iluminismului german (Aufklärung), susţinut în

plan politic de iozefinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala
Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai
din sânul Bisericii Catolice. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi
filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor
romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism.
O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul
scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la
Buda.
Şcoala Ardeleană a contribuit la emanciparea spirituală şi politică a românilor

transilvăneni, cel mai important document elaborat de această mişcare fiind petiţia Supplex
139
Ibidem, pag. 67;
60
Libellus Valachorum (1791-1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea

recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.
Reprezentanţii cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai
Deleanu.
3.2.1 Petru Maior
Petru Maior a fost un istoric, filolog şi scriitor român transilvănean, protopop greco-catolic
de Reghin, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene. A fost fiul protopopului român unit
Gheorghe Maior, și-a efectuat studiile primare la Căpuşu de Câmpie, continuă în limba maghiară
din Colegiul Reformat în Târgu Mureş (1769-1772) şi Blaj (1771-1774), ca mai apoi să fie trimis
cu bursă la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma (1774-1779), unde a studiat filosofia şi
teologia140. Dupe ce ia doctoratul la Roma, a făcut studii de drept la Universitatea din Viena
(1779-1780).
Se întoarce la Blaj unde este profesor de logică, metafizică şi dreptul firii la gimnaziul din
Blaj (între 1780 - 1785), preot în Reghin-sat şi protopop al Gurghiului (între 1785-1809),
„crăiesc revizor” (revizor crăiesc) şi corector al cărţilor româneşti care se tipăreau la Buda (1809-
1821)141.
A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând –

alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea celebrei declaraţii de emancipare a
românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.
A publicat o serie de lucrări teologice, istorice, filologice, predici; a tradus şi prelucrat

lucrări cu caracter economic. În lucrările sale istorice, a combătut pe istoricii străini Franz Josef
Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel şi Jernej (Bartholomäus) Kopitar, care
contestau romanitatea şi continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii.
Opera lui Petru Maior:
140
COMŞA, N., SEICEANU, T., Op. cit.; pag. 35;
141
Ibidem;
61
„Protocanon”; 1783 publ de C. Erbiceanu la 1894; „Protopopadichia”; red. în 1795 şi

publicat fragmente în "Sionul Românesc" în per. 1865-1866; „Propovedanii la îngropăciunea
oamenilor morţi”; Buda; 1809; „Didahii, adică învăţături pentru creşterea fiilor, la
îngropăciunea fiilor morţi”; Buda; 1809; „Prediche sau învăţături la toate duminicile şi
sărbătorile anului”; Buda; 1810-11; „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”; Buda; 1812;
„Istoria Beaserecei Românilor”; Buda; 1813; „Animadversiones in recensionem Historiae <De
Origine Valachorum>”; Buda; 1814; „Reflexiones in responsum Domini recensentis viennensis
ad Animadversiones”; Buda; 1815; „Contemplatio recensionis...”; Buda; 1816; „Întâmplările lui
Telemah, fiul lui Ulise”; trad. din italiană; Buda; 1818; „Ortographia romana sive latino-
valachica una cum clavi”; Buda; 1819; „Dialogu pentru începutul limbei române”; Buda; 1818;
„Lexicon românesc-lătinesc-unguresc-nemţesc”; Buda; 1825142;
3.2.2 Gheorghe Şincai
Gheorghe Şincai s-a născut la 28 februarie 1754, la Râciu de Câmpie, azi Şincai. A studiat
în limba maghiară în Colegiul Reformat din Târgu Mureş, apoi la Cluj, Bistriţa, Blaj, Viena şi la
Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două oraşe împreună cu
Samuil Micu, nepotul episcopului Inocenţiu Micu-Klein. Ca director al învăţământului greco-
catolic din Transilvania a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspândire a culturii în
mediul rural143. A elaborat alaturi de Samuil Micu prima gramatică tipărită a limbii române:
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780).
S-a dovedit un poliglot, însuşindu-şi temeinic: greaca, latina, maghiara, germana, italiana şi
franceza. Informaţia şi cultura i-au permis ocuparea funcţiei de bibliotecar al Colegiului de
Propaganda Fide din Roma, având permisiunea de a cerceta orice fel de documente. În Italia,
precum şi în Ungaria şi la Viena, pe atunci capitala Sfântului Imperiu Roman, a cercetat
bibliotecile, copiind şi transcriind cu exactitate orice referire la istoria românilor.
142
Ibidem, pag. 36;
143
Ibidem, pag. 33;
62
A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice şi

contribuind la întemeierea unui număr impresionant de şcoli confesionale greco-catolice (în
număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al şcolilor româneşti unite din
întreaga Transilvanie. În scopuri didactice, a tradus şi a elaborat manualele fundamentale:
Abecedarul, Gramatica, Aritmetica şi Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară
înţelegerii acestora de către elevi. În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor,
intitulată amplu: “Hronica românilor şi a mai multor neamuri” în cât au fost ele amestecate cu
românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles,
din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci şi patru de ani culese. Gheorghe Şincai s-a stins
din viaţă la 2 noiembrie 1816.
Opera lui Gheoerghe Şincai:
“Alphavit” (Abecedar); Blaj; 1783; “Bucoavnă” (Abecedar); Sibiu 1788; “Catehismul cel
Mare”; Blaj; 1783; “Prima principia latinae gramatices”; Blaj; 1783; “Îndreptare către
aritmetică”; Blaj; 1785; “Istoria naturii”; (manuscris în Bibl. din Oradea) “Dicţionar latin-
român-ungures-nemţesc”; (manuscris); “Dicţionar român-latin-unguresc-nemţesc”; (manuscris)
“Responsum ad I.C. Eder in Supplicem Libellum Vallachorum”; (manuscris Oradea) “Dialog
(istoria veche a Românilor)” - s-a pierdut; “Epistola ad Spect. et Clar. virum Ioannes de
Lipsky”; tip. Buda; 1804; “Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”; (ediţia a II-a din
1805 o scoate singur); “Hronica Românilor şi a mai multor neamuri; (tipărită în întregime la Iaşi
în 1853)144
3.2.3. Samuil Micu
Samuel Micu, supranumit şi Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu a fost un teolog,
istoric, filolog, lexicograf şi filosof iluminist român, reprezentant al Şcolii Ardelene.
A fost nepotul episcopului Inocenţiu Micu. A învăţat la Gimnaziul din Blaj, pe care l-a
absolvit în anul 1762, după care a intrat în Ordinul bazilian, călugărindu-se sub numele Samuil
144
Ibidem, pag. 34;
63
(14 octombrie 1762). Mai târziu a fost hirotonit ieromonah şi a continuat studiile la Seminarul
pentru călugări înfiinţat de episcopul Petru Pavel Aron (1762-1765); trimis apoi la Colegiul
„Pazmaneum” din Viena pentru studii de Filosofie şi Teologie (1766-1772). Devine profesor de
Etică şi Aritmetică în Gimnaziul din Blaj (1772-1777); 145 din nou la Viena ca „prefect de studii”
în Seminarul Sancta Barbara (1777-1783), când face intense cercetări cu caracter istoric şi îşi
publică primele lucrări: reîntors la Blaj, în mănăstirea „Sf. Treime” (1783-1804), s-a dedicat în
întregime studiilor teologice, istorice, lingvistice şi traducerilor şi spre sfârşitul vieţii devine
„cenzor” al cărţilor româneşti care apăreau în Tipografia Universităţii din Buda (1804-1806).
A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric şi lingvistic, prin care urmărea să informeze
pe învăţaţii străini despre originea romană a poporului şi a limbii române, despre continuitatea
românilor pe teritoriul fostei Dacii şi, influenţat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru
egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei,
numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial numit Supplex din
1791.
Autor de lucrări teologice şi cuvântări, a tradus din Sfinţii Părinţi răsăriteni, a dat o nouă
traducere a Bibliei, în 1795, a doua tipărită în româneşte, după Biblia de la Bucureşti146 (cea a
Episcopului Petru Pavel Aron, din 1760-1761, a rămas în manuscris până în anul 2005), şi a fost
unul din apărătorii vechilor rânduieli şi tradiţii răsăritene în cadrul Bisericii Române Unite cu
Roma, ridicându-se împotriva încercărilor de centralizare ale episcopului Ioan Bob.
Opera lui Samuil Micu:
Opere teologice: Carte de rogacioni pentru evlavia homului creştin; Viena; 1779;
Dissertatio canonica de matrimonio juxta disciplinam graecae orientalis ecclesiae; Viena 1781;
Dissertatio de jejuniis graecae orientalis ecclesiae; Viena; 1782; Propovedanii la îngropăciunea
oamenilor morţi; Blaj; 1784; Teologhie moralicească; 1796; Teologia dogmatică şi
moralicească; 1801; Biblia; Blaj; 1791; Acathist; Sibiu; 1801; Imitatio Christi, traducere după
Thomas de Kempis; Blaj; 1812147;
145
Ibidem, pag. 31;
146
Ibidem;
147
Ibidem, pag. 32;
64
Opere istorice: Brevis notitia historiae Valachorum ab origine gentis usque saeculum
XVIII (fragm. "Calendarul de la Buda" anii 1806-1807); Istoria, luccrurile şi întâmplările
Românilor (publicată fragmentar); Historia Bisericească, traducere după Cl. Fleury.
Opere filologice: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae; Viena;1780; (în

colaborare cu G. Şincai); Dicţionar (manuscris); Manuale didactice; Belisaire - traducere după
romanul lui Marmontel148.
3.2.4. Ioan Budai Deleanu
Ioan Budai-Deleanu a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric şi jurist român, reprezentant
de seamă al Şcolii Ardelene. Studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din
Blaj (din 1772) şi apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de
Teologie (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara149. Obţine titlul de doctor în filosofie.
Câştigă o solidă cultură umanistă şi adânceşte studiul limbii latine şi învaţă limbile
germană, franceză şi italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon,
în 10 volume, pentru care culege material. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil
Micu, Petru Maior şi pe Gheorghe Şincai cu care împărtăşeşte convingerile iluministe.
La Viena a îndeplinit pentru un timp slujba de psalt la Biserica Sf. Barbara. Apoi a devenit
profesor şi prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict
cu episcopul Ioan Bob şi a renunţat la intenţia de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov,
unde a obţinut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este
avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcţie pe care o deţine tot restul vieţii 150.
Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, şi publicate – doar în
parte – mult după moartea sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie,
lingvistică şi literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative şi literare.
148
Ibidem;
149
Ibidem, pag. 39;
150
Ibidem, pag. 40;
65
Opera lui Ioan Budai Deleanu: Lexicon românesc-nemţesc; Ţiganiada sau Tabăra
ţiganilor; Trei Viteji; Temeiurile gramaticei româneşti; Dascălul românesc la temeiurile
gramaticei româneşti; Teoria ortografiei româneşti; Kurzgefasste Bemerkunde über Bukovina;
De originibus populorum Transylvaniae; De unione Trium nationum; Hungari vi armorum
Transylvaniam non ocuparunt; De origine Slavorum.
ÎNCHEIERE
După cum s-a văzut în lucrarea de mai sus, elită ecleziastică poate fi considerată nu numai
cazul arhiereilor bisericii, ci şi al profesorilor Blajului, canonicii din capitlul bobian şi corifeii
Şcolii Ardelene, care se formează în mediul universitar ecleziastic, profitând din plin de bursele
de care au beneficiat la Viena şi la Roma. Aşa cum am mai precizat, episcopul Ioan Inochentie
Micu Klein vede în învăţământ o formă de ridicare a poporului român şi de a-l face să
conştientizeze rolul său. Lupta pe care o duce atât el, cât şi toţi episcopii bisericii greco-catolice
pentru recunoaşterea drepturilor prevăzute de diplomele leopoldine este o luptă cu morile de
vânt, deoarece Viena nu intenţiona să acorde aceste drepturi, doar s-au folosit de ele, în mod
oficial, pentru a schimba balanţa de putere, atât politic cât şi social în Transilvania.
Capitolul I al lucrării a prezentat contextul realizării Unirii religioase ca un instrument de

politică internă pentru Transilvania, în cazul în care Viena catolică trebuia să conducă o
Transilvanie dominată de protestanţi, în special calvini. Reînfiinţarea episcopiei catolice de Alba-
Iulia trezeşte la viaţă lumea din principat. Calvinii, odată cu realizarea Unirii îşi dau seama că
nereuşind să atragă populaţia română la protesantismul maghiar, pierd teren în faţa Vienei.
Unirea religioasă a fopst pentru românii din Transilvania soluţia optimă pentru a evita slavizarea
sau maghiarizarea.
Capitolul al II-lea al lucrării analizează centrele de formare a elitelor greco-catolice, în

principat şi în colegiile de la Roma şi-n Imperiu. În principat se poate observa că majoritatea
studenţilor efectuau doar studiile gimnaziale. Principalele de centre de pregătire au fost Clujul,
Alba Iulia, Târgu Mureşul, Bistriţa, iar oodată cu fondarea şcolilor Blajului acestea preiau rolul
66
principal de formare la nivel gimnazial, şi chiar teiologic, superior. Mulţi dintre studenţii care vor
pleca la studii în afară, vor începe studiile teologice la Blaj, perfecţionându-se afară.
În cazul Romei, se poate observa că la începutul perioadei, până prin 1775, o mare masă de
alumni studiază la Colegiul Urban „De Propaganda Fide”. După această dată, la Roma nu vor
mai studia alumni români. Cazul Vienei este şi el aparte, aici studiindu-se până în 1785, când
colegiul de la Sf. Barbara e mutat la Agria şi Lemberg. Marea majoritate a alumilor români
transilvăni vor ajunge să studieze la Lemberg, după mutarea efectuată.
Capitolul al III-lea a analizat medalioane de elite ecleziastice: arhierei, canonici şi corifei ai

Şcolii Ardelene. Şcoala Ardeleană, deşi se înscrie în curentul Ilumninist, el nu are o tendinţă
anticlericală, ea fiind formată din călugări-profesori, care îşi descoperă o vocaţie în a descoperi
adevărul despre unele subiecte aprig polemizate în epocă: continuitatea romană pe teritoriul
fostei Dacii, după retragerea aureliană şi latinitatea limbii române.
Prin această lucrare am dorit să ilustrez formarea elitelor şi rolul pe care l-au avut, pentru
perioada secolului al XVIII-lea în ridicarea stării poporului român.
67
BIBLIOGRAFIE:
1. Şematismul Veneratului Cler al Arhidiecesei Metropolitane Greco-Catolice Române de

Alba-Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire 200; Tipografia Seminarului
Arhidiecesan; Blaj; 1900
2. Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea;

Editura Presa Universitară Clujeană; Cluj Napoca; 1999;
3. Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea; Editura

Presa Universitară Clujeană; Cluj Napoca; 2000;
4. Comşa, Nicolae, Seiceanu Teodor, Dascălii Blajului. 1754-1948; Editua Demiurg;

Bucureşti; 1994;
5. Mureşan, Codruşa Maria, Ştirban Marcel, Din istoria Bisericii Române Unite. Biserică.
Şcoală. Naţiune. De la începuturile sale până la 1918; Editura Muzeului Sătmărean; Satu Mare;
2004â5
6. Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite; Editura Galaxia Gutenberg; Târgu
Lăpuş; 2006;
7. Prunduş, Silestru Aug, Plăianu, Cleminte, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt

istoric al Bisericii Române Unite; Casa de editură Viaţa Creştină; Cluj Napoca; 1994;
8. Sigmirean, Cornel, Intelectualitatea ecleziastică. Preoţii Blajului (1806-1848); Editura

Universităţii Petru Maior; Târgu Mureş; 2007;
Studii:
68
1. Chiorean, Ioan, Rolul Vienei în formarea intelectualităţii româneşti din Transilvania în

secolul al XVIII-lea în Chiorean, Ioan (red.), De la Umanism la Iluminism; Editura Mica Doris;
Târgu Mureş; 1994; pp. 93-110;
2. Chiorean, Ioan, Rolul instituţiilor de învăţământ superior din Roma în formarea elitei
intelectualităţiidin Transilvania în secolul al XVIII-lea în Ploeşteanu, Grigore (coord.),
Interferenţe istorice şi culturale româno-europene; Editura Academiei Române; Târgu Mureş;
1996; pp. 49-57;
3. Stanciu, Laura, Trnava - spaţiu formativ al elitei române ardelene în secolul al XVIII-
lea, în Annales Universitatis Apulensis; Series Historica; Special Issue; Alba Iulia; 2009; pag.
90-112;
69

Formarea Elitei Ecleziastice in Transilvania Secolului Al Xviii Lea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Formarea Elitei Ecleziastice in Transilvania Secolului Al Xviii Lea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „PETRU MAIOR” TÂRGU-MUREŞ

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE

MASTER: ELITELE, CULTURA ŞI CONSTRUCŢIE EUROPEANĂ

FORMAREA ELITEI ECLEZIASTICE ÎN

Prof. univ. dr. Cornel Sigmirean Octavian-Emil Hoţa

2.2.3. Colegiul Piarist din Bistriţa 26

2.2.4. Şcolile Târgu Mureşului 27

2.3. În colegiile din Imperiu şi Roma 38

3.1. Figuri de elite ecleziastice 44

3.1.1. Arhiereii Bisericii greco-catolice 44

3.1.2.6. Ioan Para 59

Capitolul al III-lea oferă medalioane de elite ecleziastice şi culturale greco-catolice. Acest

Elita greco-catolică va încerca prin memorii şi insistând la curte să li se acorde drepturile

CAPITOLUL I - UNIREA RELIGIOASĂ DE LA 1700

1.1.Premisele istorice ale Unirii religioase

Pentru o perioadă de un secol şi jumătate, în Transilvania au loc tot felul de transformări,

În ajunul bătăliei de la Mohács, existau 3 naţiuni recepte în Transilvania: maghiarii, secuii

dintre unguri, în frunte cu David Francisc însuşi, a părăsit calvinismul şi a îmbrăţişat

Catolicismul devine astfel din principala confesiune religioasă în principat, o minoritate

1.2. Luteranismul şi românii

Urmează apoi o activitate metodică şi ponderată, iniţiată de Johannes Honterus şi de

Saşii doreau să reformeze Sfintele Taine în cadrul bisericii ortodoxe, în sensul de

1.3. Calvinismul şi Biserica românească

În curând, opera reformării bisericii româneşti au preluat-o calvinii şi stăpânirea, cu toate

Dorinţele calvinilor au fost acelea de a îndrepta şi reforma aşa-numita „idolatrie” pe care o

 Ispăşirea şi salvarea românilor ortodocşi de aşa-numita „idolatrie”, prin renunţarea

Karlowitz şi a mitropoliţilor ortodocşi de la Bucureşti, care încearcă cu tot dinadinsul şi cu toate

1.4. Unirea religioasă cu Biserica Romei

Unirea religioasă a românilor din Transilvania se bazează pe acceptarea celor 4 puncte

 unirea trebuie să se facă în credinţă;

 respectarea ritului şi disciplinei Bisericii orientale, a posturilor, sărbătorilor, obiceiurilor,

 să nu îndemne pe orientali să treacă la ritul latin şi a nu se îngădui astfel de treceri fără

Odată cu semnarea manifestului de Unire, la 21 martie 1697, care aminteşte de

 preoţii şi călugării uniţi să se bucure de drepturile şi privilegiile de care se bucură preoţii

Manifestul de Unire prezentat de mitropolitul Teofil Sinodului este acceptat la 10 iunie

La 7 octombrie 1698 e fixată declaraţia de Unire, care e semnată de cei 38 de protopopi

Reacţiile împotriva unirii religioase nu întârzie să apară. În 20 octombrie, pe când

La 23 noiembrie, guvernatorul Banfi se întâlneşte cu membrii calvini ai Dietei ca să discute

Reacţia călugărului Barányi şi a lui Atanasie e promptă. La 27 noiembrie, Barányi şi

La 16 februarie 1699, împăratul, luând la cunoştinţă de unirea românilor, emite diploma

CAPITOLUL II - FORMAREA ELITELOR

Dar, înainte de a dezbate mai pe larg problema formării intelectualităţii ar trebui să

2.1. Învăţământul în Transilvania şi imperiu

Regimul politic instaurat la sfârşitul secolului al XVII-lea a urmărit constant realizarea

2.2. ÎN COLEGIILE DIN TRANSILVANIA

2.2.1. Colegiul catolic din Cluj

Lipsa instituţiilor de învăţământ mediu româneşti în Transilvania a fost, într-o oarecare

În încercarea de refacere a registrelor, informaţii relevante se pot găsi într-un registru al

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul secolului, numărul nobililor români creşte, în raport

Convictul şi Seminarul, reconstituite în 1791, cuprindeau, în 1793, 88 de studioşi, dintre

2.2.2. Gimnaziul şi Seminarul Catolic din Alba Iulia

În gimnaziul de la Alba-Iulia se pare că în preajma anului 1735 a studiat Gherontie

2.2.3. Colegiul Piarist de la Bistriţa

O altă instituţie de învăţământ prestigioasă era gimnaziul catolic condus de piarişti, de la

2.2.4 Şcolile din Târgu Mureş

2.2.4.1 Gimnaziul iezuit

Cu toate eforturile făcute de autorităţi, instituţia catolică de învăţământ nu a reuşit să

2.1.4.2 Colegiul reformat

2.2.5. Şcolile Oradiei Mari

2.2.5.1. Arhigimnaziul şi Academia de Drept

Cetatea Oradiei se remarcase în veacul al XVII-lea prin calitatea deosebită a şcolilor

2.2.5.2 Seminarul greco-catolic Oradea

2.2.5.3 Seminarul romano-catolic din Oradea