Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Anatomia Şi Fiziologia Omului
Anatomia Şi Fiziologia Omului
Editura Universul
Str. Brezoianu nr. 23-25
Bucureşti, Telefon 315 56 20
ISBN 973-9027-58-X
ANATOMIA
ŞI FIZIOLOGIA
OMULUI
Manual pentru şcolile sanitare postliceale
EDITURA UNIVERSUL
Bucureşti, 2001
„Corpul omenesc este întâia sculptură"
GIORGIO VASARI
CUVÂNT ÎNAINTE
Citologie
7
1.4. Forma celulelor
2. Structura celulară
\"cziculă de
transport
Fago-lizozom
Vezicule ^ J ^- Q
O de endocitoză Ribozomii
liberi
Reticul
endoplasmatic
rugos
•Vacuolă lipidică
Reticul endo-
plasmatic neted
Plasmalemă Centrioli
Matrice
citoplasmă tică Micro tubuli
Microfilamente
nuclear col
10
Tipuri de transport transmetnbranar:
a) transportul pasiv realizează trecerea substanţelor prin traversa
rea membranei celulare, în sensul gradientului de concentraţie, iar a
ionilor în sensul gradientului electrochimie.
Transportul pasiv se face fără consum de energie,prin:
- difuziune simplă;
- difuziune facilitată.
b) transportul activ, asigură schimburi foarte rapide prin mem
brană, ale substanţelor vitale pentru organism. Transportul se face împo
triva gradientului de concentraţie şi electrochimie, cu consum de energie.
Tipuri de transport activ:
-pompele ionice care pot transporta un singur ion (pompa de Ca ++
sau Mg"+) sau pot transporta concomitent doi ioni (pompa de Na4 şi KT).
- transportul cuplat permite concomitent cu eliminarea ionilor,
introducerea apei sau altor molecule necesare activităţilor celulare (glu
coza sau aminoacizii).
11
Acizii nucleici sunt:
-
acidul dezoxiribonucleic (ADN);
-
acidul ribonucleic (ARN).
Atât ARN cât şi ADN sunt formate din lanţuri de nucleotide. Fie-
care nucleotidă conţine o grupare fosfat, un hidrat de carbon şi o bază
reprezentată de un inel de carbon şi azot.
Acidul ribonucleic, predomină în citoplasmă, unde este depozitat,
dar se găseşte şi în nucleu, unde are loc sinteza lui după tiparul înscris
în ordinea bazelor ADN.
Există 2 tipuri de ARN:
• ARNm (ARN matriceal sau mesager) care transportă informaţia
transcrisă la nivelul ADN nuclear, la aparatul ribozomal citoplasmatic
(se realizează transcripţia).
• ARNt (ARN de transport sau solubil) care „citeşte" informaţia
înscrisă in molecula de ARNm şi conform acesteia fixează acidul ami-
nat corespunzător în lanţul polipeptidului în curs de sinteză, la nivelul
aparatului ribozomal (se realizează translaţia).
Acidul dezoxiribonucleic
ADN este constituentul genelor din cromozomi şi deci este localizat
în nucleu.
Molecula de ADN conţine şi transmite informaţia ereditară.
Informaţia genetică (ereditatea) este înscrisă în molecula de ADN
printr-un alfabet cu 4 „litere chimice": Adenina, Guanina, Citozina, Timina.
ARN este format din aceleaşi 4 „litere chimice", dar în locul timi-
nei este uracilul: Adenina,. Guanina, Citozina, Uracil.
ARN are molecula mai mică decât ADN şi astfel poate trece prin
membrana nucleară în citoplasmă.
6. Reproducerea celulară
Profaza II
Anafaza II
Metafaza Fig. 2. -
14
7. Excitabilitatea celulară
15
interiorul celulei încărcându-se pozitiv, în raport cu exteriorul. Este
potenţialul de acţiune al celulei (fig. 3 b).
In perioada depolanzării, membrana nu mai răspunde la un nou
stimul, este perioada refractară.
Cuplarea între procesul de excitaţie şi aparatul intracelular secretor
sau contracţii, se face prin ioni de Ca ++, care determină cuplarea excitaţiei
cu contracţia la nivelul celulelor musculare sau cardiace sau evacuarea
produsului de secreţie acumulat în repaus în vezicule, la nivelul celule -
lor secretorii.
Capitolul II
1. Ţesutul epitelial
Ţesutul epitelial acoperă suprafaţa externă a corpului alcătuind
tegumentul şi căptuşeşte suprafaţa internă a organelor cavitare: tub di-
gestiv, căi respiratorii etc. Totodată participă la formarea glandelor se-
cretorii. Alte tipuri de epitelii recepţionează stimulii din mediul extern:
epiteliul olfactiv, retina etc.
Ţesutul epitelial este alcătuit din celule de forme diferite, unite
intre ele printr-o cantitate redusă de substanţă intercelulară, numită ci-
ment intercelular.
Intre ţesutul epitelial şi ţesutul conjunctiv există o strânsă legătură
generată de o necesitate fiziologică: ţesutul epitelial nu are vase sangui-
ne
, astfel încât hrănirea sa se face pe seama ţesutului conjunctiv, prin
17
intermediul căruia vasele sanguine ajung până la membrana bazală;
de aici plasma împreună cu substanţele nutritive ajung la celulele epi-
teliale printr-un proces de îmbibiţie.
Ţesutul epitelial conţine terminaţii nervoase care asigură sensibili-
tatea cutanată sau exteroceptivă.
După funcţia pe care o îndeplinesc celulele, epiteliile se clasifică în:
a) epiteliul scuamos (căptuşeşte pereţii vaselor de sânge şi cavităţile
corpului) are rolul de a diminua frecarea între suprafeţe.
b) epiteliul cubic (formează peretele glandelor secretorii) are rol
secretor, în elaborarea mucusului cu rol protector.
c) epiteliul cilindric se găseşte la nivelul organelor interne (stomac,
intestin) are rol în secreţia mucusului cu rol protector.
d) epiteliul pseudostratificat ciliat se găseşte la nivelul căilor res
piratorii şi are rol protector şi de eliminare a particulelor de praf.
e) epiteliul stratificat se găseşte mai ales la suprafaţa corpului
formând pielea sau tegumentul cu rol protector, care permite evaporarea
şi asigură termoreglarea.
Caractere generale
18
2.2. Ţesuturile conjunctive trofice
Au rol în nutriţia organismului. Din acest grup fac parte:
- ţesutul conjunctiv lax;
- ţesutul adipos;
- ţesutul sanguin.
Ţesutul conjunctiv lax este distribuit în toate organele corpului. El
însoţeşte vasele sanguine şi nervii în traiectul lor spre organe şi în
interiorul acestora. Este localizat sub tegument, formând hipodermul,
submucoasele şi seroasele corpului, în muşchi.
Ţesutul adipos
Datorită conţinutului mare în grăsimi, ţesutul adipos constituie o
rezervă a organismului care poate fi mobilizat la nevoie. El se distribuie
sub tegument şi în jurul organelor interne, având rol protector.
19
2.3.4. Ţesutul conjunctiv elastic
Este dispus sub formă de lamele elastice în pereţii vaselor sanguine,
contribuind la realizarea pulsului arterial.
Formează ligamentele galbene dintre vertebre, cu rol important în
mecanica vertebrală.
2.3.5. Ţesutul conjunctiv cartilaginos
Este un ţesut mecanic, care se dezvoltă în zonele de presiune şi
frecare pentru a asigura rezistenţa.
Ţesutul cartilaginos este format din celule, substanţă fundamentală
şi fibre conjunctive.
Celulele au formă ovală sau globuloasă. Celulele cartilaginoase
tinere se numesc condroblaşti, iar celulele adulte condrocite.
Grupate câte 2 sau mai multe celule, înconjurate de o capsulă
specială, formând condromul.
Substanţa fundamentală este impregnată cu condrinâ.
Condrina conferă rezistenţă ţesutului cartilaginos.
Substanţa fundamentală este produsă de celulele conjunctive.
Fibrele conjunctive care intră în alcătuirea cartilajului sunt:
• fibrele colagene;
• fibrele elastice.
Nutriţia cartilajului se face prin îmbibiţie, deoarece nu conţine vase
sanguine.
Cartilajul are proprietatea de a se metaplazia, transformându-se în
ţesut osos.
în funcţie de cantitatea şi calitatea fibrelor conţinute, există 3 tipuri
de ţesut cartilaginos.
I. Cartilajul hialin
Cartilajul hialin intră în alcătuirea: r - scheletului
embrionar (cea mai mare parte a acestuia);
• cartilajului de creştere diafizo-epifizar;
• scheletului cartilaginos al traheei şi bronhiilor;
• cartilajului nazal;
• porţiunii cartilaginoase a coastelor.
II. Cartilajul elastic
Cartilajul elastic formează:
• pavilionul urechii;
• epiglota;
• cartilajele laringelui.
20
III. Cartilajul fibres
Cartilajul fibros intră în alcătuirea:
- discurilor intervertebrate;
- cartilajelor simfizelor;
- meniscurilor;
- substanţă fundamentală;
- substanţă osoasă.
Celula osoasă, numită în stadiul tânăr osteoblast, iar în stadiul
adult, osteocit, derivă din celula mezenchimală (fig. 4).
Osteocitele au formă ovalară, turtită, cu numeroase prelungiri. Ele
sunt adăpostite în mici cavităţi stelate sau fuzioforme, săpate în substanţa
fundamentală, numite osteoplaste.
- o parte minerală.
21
Componenta organică reprezintă 34% din substanţa fundamentală
şi este formată din oseină.
Componenta minerală reprezintă 66% din substanţa fundamentală
si este formată din microcristale de fosfat tricalcic, la suprafaţa căruia
sunt absorbite cristale foarte fine de carbonat de Ca, carbonat de Mg şi
carbonat de Na.
Ţesutul osos formează scheletul corpului şi reprezintă aparatul de
susţinere a părţilor moi ale organismului; este totodată un important
rezervor de substanţe fosfocalcice.
în funcţie de structura şi arhitectonica sa, există două varietăţi de
ţesut osos:
- ţesut osos compact;
- ţesut osos spongios.
Ţesutul osos compact formează diafiza oaselor lungi, porţiunea externă a
epifizelor şi oaselor scurte, lama externă şi internă a oaselor late. Pe
secţiune transversală, diafiza unui os lung este formată:
- în porţiunea centrală de canalul medular;
- la exterior de periost.
Microscopic substanţa osoasă a diafizei, prezintă o serie de canale
numite canale Havers. Acestea conţin:
- capilare sanguine;
- terminaţii nervoase;
- ţesut conjunctiv lax, în cantitate redusă.
în jurul canalelor Havers, substanţa osoasă este dispusă în lamele osoa-
se concentrice, în grosimea cărora se găsesc osteoplaştii ce conţin osteocitele.
Scheletul lamelelor este format din oseină şi fibre de colagen paralele
între ele. Fibrele de colagen din lamelele vecine au direcţii oblice, spiralate
sau circulare. Această structură asigură o deosebită rezistenţă osului.
Un canal Havers împreună cu lamelele din jur formează oşteanul
sau sistemul Havers, unitatea morfofuncţională a osului.
între sistemele haversiene se găsesc arcuri de lamele osoase, res -
turi de osteoane rezultate în urma remanierii osoase, formând sistemele
interhaversiene.
Ţesutul osos spongios formează epifizele oaselor lungi, oasele scurte
şi late.
Ţesutul osos spongios este format din lame osoase numite trabecu-
le, alcătuite la rândul lor din mai multe lamele.
Lamele osoase delimitează cavităţi cu aspect şi mărimi diferite,
numite aréole, care dau osului aspect de burete.
Areolele şi lamele osoase sunt sisteme haversiene incomplete.
Areolele comunică între ele şi conţin măduva osoasă sau măduva
roşie, hematoformatoare.
22
3. Ţesutul muscular
Ţesutul muscular se diferenţiază în:
1) Ţesutul muscular striat;
Cito-
plasmă
2) Ţesutul muscular neted;
3) Ţesutul muscular striat de tip cardiac.
I
1
ACTINA -------- 1
^. — 1
^ " 1
MIOZINA -^ 1
^SARCOMER
Fig. 6. - Secţiune longitudinală a 3 sarcomeri cu evidenţierea
discuri/or clare şi întunecate şi a miofilamentelor de actină ţi
iniozină.
2
3
Fiecare miofibrilă este alcătuită din două tipuri de miofilamente:
- miofilamentele de miozină sunt mai groase.
Fiecare astfel de miofilament este înconjurat de 6 miofilamente subţiri.
- miofilamentele de actină sunt mai subţiri.
Fiecare astfel de miofilament este înconjurat de 3 miofilamente
groase.
Sarcoplasma
Sarcoplasma reprezintă citoplasmă necontractilă. Ea conţine nume-
roşi nuclei şi organitele celulare (reticulul endoplasmic neted şi rugos,
mitocondriile cu rol în metabolismul oxidativ) şi un bogat conţinut de
mioglobină care fixează oxigenul.
Fibrele musculare striate se grupează în:
- fibre roşii sau lente, bogate în sarcoplasmă, care se contractă lent
şi au regim de funcţionare continuu, rezistând la oboseală. Ele predo
mină în muşchii extensori.
- fibre albe sau rapide, sărace în sarcoplasmă, dar caracterizate
prin dezvoltarea aparatului fibrilar contracţii.
24
3.2. Ţesutul muscular neted
Proprietăţile miocardului
1. automatismul (cronotropismul) = inima se contractă ritmic datorită
unor impulsuri produse în ea însăşi şi anume la nivelul ţesutului nodal.
2. conductibilitatea (dromotropismul) prin care se asigură răspân
direa excitaţiei în întregul miocard. Ca şi automatismul, conductibilita
tea este asigurată de ţesutul cardiac specific.
3. excitabilitatea (batmotropismul).
4. contractilitatea (inotropismul).
5. tonicitatea (tonotropismul).
Definiţia dată anterior tonusului muscular, nu se poate aplica mio-
cardului, deoarece acesta este sau contractat sau relaxat, niciodată în
stare de semicontracţie.
26
Tonicitatea desemnează deci starea funcţională în care este sur-
prins miocardul în momentul în care se declanşează excitaţia. Se mai
foloseşte şi termenul de stare funcţională a miocardului, care îi conferă
o apreciere calitativă atât în condiţii normale, cât şi patologice.
4. Ţesutul nervos
4.1. Neuronul
Neuronul este format din:
- corpul celular sau pericarion;
- dendrite sau prelungirile scurte;
- axon sau cilindrax.
Axonul poate fi prevăzut sau nu
cu teacă de mielină. Aceasta asigură o Axon
viteză crescută a transmisiei impulsului
nervos care se realizează prin meca-
nism saltatoriu.
Capătul liber al axonului vine în
contact, prin butonii terminali, cu cor-
pul sau dendritele neuronului vecin, sau
se termină într-un organ efector.
Pericarionul este localizat în sub- Dendrite
stanţa cenuşie (scoarţa cerebrală, nu-
clei cerebro-spinali, măduva spinării)
şi în ganglionii vegetativi, iar prelun-
girile, în substanţa albă din sistemul
Fig. 7. — Neuronul.
nervos sau formează nervii.
27
4.2. Nevroglia
în sistemul nervos există şi celule gliale sau nevroglii, de diferite
forme (astrocite, microgjie, oligodendroglie).
Sunt de 10 ori mai numeroase decât neuronii.
Nevroglia are rol de izolare şi substrat metabolic.
De asemenea prezintă mişcări proprii (contracţii ritmice) şi trans-
portă substanţele nutritive în neuron.
Prin echipamentul enzimatic conţinut, sunt generatoare de energie.
5. Sângele şi limfa
5. 1. Sângele
29
Raportul dintre plasmă şi elementele fi-
gurate se determină cu ajutorul hematocritului
(fig. 8).
Elementele figurate au o densitate mai
mare, ca urmare se sedimentează în porţiunea
inferioară a eprubetei. Eprubetele centrifugei
sunt gradate până la 100, iar hematocritul se
citeşte direct.
, bărbat = 44%
In condiţiile normale, Ht la<T
femeie = 40%
Leucocite < 1% Restul de 56% sau 60% este reprezentat
Element
de plasmă.
e Creşterea procentuală a volumului hema-
figurate tiilor se numeşte hemoconcentraţie, iar scăde-
(Hematii rea hemodiluţie.
Volumul leucocitelor şi trombocitelor apare
ca o peliculă albă la limita de separaţie plasmă -
eritrocite şi este neglijabil (< 1%).
în condiţii patologice de modificare a he-
Fig. 8. - Determinarea hemato- matiilor circulante, hematocritul poate ajunge
omului. ja vaiorj maxime de 70-75% în poliglobulii şi
minime de 10-15% în anemii.
Proprietăţile sângelui
• Culoarea sângelui este roşu aprins, pentru sângele arterial şi
roşu închis, pentru cel venos.
Culoarea sângelui se modifică în condiţii patologice (de ex. prezenţa
methemoglobinei determină o culoare cafenie închis).
Λ n ., , , , . , , ^^-1057-1067 la bărbat
• Densitatea sângelui este de<T
^~~105 1-1061 la femeie,
comparativ cu densitatea apei care este 1000.
Densitatea crescută a sângelui se datorează elementelor figurate,
proteinelor plasmatice, sărurilor minerale şi altor substanţe dizolvate în
plasmă.
• Temperatura sângelui este în medie de 38°C, fiind mai ridicată
în organele cu metabolism intens (ficat 40°~41°C) şi scăzută în regiu
nile cutanate şi mucoase de suprafaţă (36,7°C).
• Vâscozitatea sângelui este determinată în cea mai mare parte, de
prezenţa elementelor figurate şi de proteinele plasmatice (fibrinogen).
30
Vâscozitatea sângelui este unul din factorii principali care menţin
tensiunea arterială la nivel normal, împiedicând trecerea rapidă a sânge-
lui din sistemul arterial în cel venos. Se creează astfel o rezistenţă perife-
rică care contribuie la realizarea presiunii sângelui.
• Presiunea osmotică a sângelui este dată de substanţele cristaloi-
de şi electroliţii dizolvaţi în plasma sanguină.
• Presiunea coloidosmotică sau oncotică a sângelui este dată de
prezenţa proteinelor în plasma sanguină.
• Reacţia sângelui (menţinerea constanţei H f).
Sângele are o reacţie uşor alcalină, fiind de 7,35-7,40.
pH-ul sângelui este menţinut constant prin mecanisme de reglare
fizico-chimice, reprezentate de sistemele tampon ale organismului şi
prin mecanisme biologice de reglare.
31
Structura şi compoziţia eritrocitelor
Hematiile sunt formate din:
- stromă = reprezintă resturi ale structurii celulare;
- membrana eritrocitară;
- hemoglobina.
Hemoglobina este o cromoproteină, formată din 4 subunităţi, fiecare
subunitate conţine un hem şi un polipeptid numit globină. Globina
diferă după specie şi chiar după individ. Există două tipuri de
hemoglobina umană:
- Hb A, prezentă în cantitatea cea mai mare, conţine 2 lanţuri
polipeptidice α şi 2 lanţuri β.
- Hb An în proporţie mai mică; şi alte şase tipuri de Hb în cantităţi
mici, printre care şi Hb fetală (HbF).
în condiţii fiziologice, Hb - nemia la bărbat = 13,5-17 g% şi la
femeie = 12-15 g%.
Proprietăţile eritrocitului
1. elasticitate = proprietatea de a se deforma tranzitor la trecerea
prin capilare de calibru redus.
2. permeabilitate selectivă = sunt permeabile pentru apă, anioni,
glucoza, uree şi impermeabile pentru cationi, excepţia K + şi H+.
1. asigură pH-ul sanguin la valorile normale (7,35-7,40).
2. asigură transportul gazelor în sânge (O 2 şi CO2).
3. proprietatea de a hemoliza (= eliberarea Hb sub acţiunea unor
factori hemolitici).
6. proprietatea de a se menţine suspendate în plasma sanguină.
Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) reprezintă opusul proce
sului menţinerii în suspensie a hematiilor.
Valoarea fiziologică este de 6-8 mm/h la bărbat şi 10-16 mm/h la
femeie.
După 24 ore limita de separare dă valoarea hematocritului, sedi-
mentarea entrocitelor fiind totală.
Reglarea eritropoiezei
Eritrocitele se formează în măduva roşie a oaselor. La naştere în-
treaga măduvă osoasă este hematopoietică. La adult 50% din măduva
osoasă păstrează această proprietate (oasele late şi scurte).
Reglarea numărului de eritrocite se face în raport cu presiunea parţială
a O2 din ţesuturi:
- hipoxia are efecte activatoare asupra eritropoiezei (creşte eritropoieza);
- hiperoxia o inhibă (scade eritropoieza).
32
Durata de viaţă a hematiei este de 120 de zile.
îmbătrânirea eritrocitelor se caracterizează prin reducerea activităţii
enzimatice şi a concentraţiei metaboliţilor.
Moartea hematiei se datorează incapacităţii acesteia de a mai sin-
tetiza proteine şi lipide.
Distrugerea globulelor roşii îmbătrânite se face în sistemul reticulo-
histiocitar din splină, ficat, măduva oaselor, ganglioni. Organul cel mai
important este splina = „cimitirul" globulelor roşii.
Leucocitele sau globulele albe sunt în număr de 4.000-11.000/mm3.
Proporţia leucocitelor în sângele periferic adult se exprimă prin
formula leucocitară. în funcţie de dimensiuni, forma nucleului şi afini-
tatea faţă de coloranţi acizi/bazici, leucocitele se împart în:
- polinucleare sau granulocite:
neutrofile = 40-70%.
eozinofile =1-3%.
bazofile = 0,5%.
- mononucleare sau agranulocite:
r- limfocite = 20-47%.
L monocite = 2-10%.
Creşterea numărului· de leucocite = leucocitoză. Poate apare în
condiţii fiziologice (postprandial, menstruaţie, sarcină) sau patologice
(infecţii acute sau cronice, stări de stress prin hipersecreţie de adrenalină).
Scăderea numărului de leucocite = leucopenie. Leucopenii dramatice
apar în leucemii.
Leucopoieza şi reglarea ei
Leucopoieza se desfăşoară la nivelul ţesutului limfoid (ganglionii
limfatici, splină, tract digestiv - plăcile Peyer, amigdale) şi măduvei
roşii a oaselor.
în ţesutul limfoid, se formează limfoblaştii care trec prin stadiul de
prolimfocite şi ajung în circulaţie ca limfocite adulte.
în măduva osoasă se formează mieloblaştii care trec prin stadiul de
mielocit şi se transformă în granulocite sau polinucleare (= au nucleul
polilobat) care în sângele periferic ajung sub formă de granulocite:
-
eozinofile denumite astfel după afinitatea
-
bazofile
. ... pentru coloranţi acido/bazofili.
- neutrofile ___l r
în sistemul reticulo-histiocitar (SRH), care este format din celule
fixe sau mobile, prezente în diferite ţesuturi ca: splină, ficat - celulele
33
Kupffer, sânge - monocite, se formează monoblaştii, care se transformă
în forma matură de monocite.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanism neuroumoral, repre-
zentat de centrii hipotalamici şi căi vegetative eferente medulare.
Funcţiile leucocitelor: leucocitele au rol în apărarea antimicrobiană
datorită unor proprietăţi specifice:
1. Mobilitatea se realizează prin mişcările citoplasmatice. Este
specifică neutrofilelor care sunt atrase în zonele cu toxine bacteriene,
corpi bacterieni, unele polipeptide, produşi ai necrozei celulare.
2. Marginalia este proprietatea leucocitelor de a se situa în torentul
sanguin în vecinătatea endoteliului vascular, unde viteza de curgere este
mai mică.
3. Diapedeza este proprietatea de a străbate peretele capilar, la
nivelul joncţiunii dintre 2 celule endoteliate.
4. Fagocitoza = procesul prin care leucocitele înglobează prin
emitere de pseudopode particule străine sau resturi celulare. Se formează
o vacuolă fagocitară unde are loc liza, de către lizozomi, a substanţelor
înglobate.
5. Asigură imunitate organismului (= stare de rezistenţă a organis
mului faţă de agenţi parazitari, bacterieni, viruşi, proteine străine sau
proteine proprii degradate, medicamente, chimicale industriale).
Organismul reacţionează faţă de antigeni prin:
-
imunitate naturală;
-
imunitate dobândită.
In asigurarea imunităţii intervin 2 tipuri de limfocite: Limfocitele T
cu origine în timus în timpul vieţii fetale, apoi în SRH (splină,
ganglioni limfatici, măduva oaselor, ficat, endoteliul se-roaselor,
pereţii alveolelor pulmonare, endoteliul capitar şi ţesutul conjunctiv).
Ele asigură imunitatea celulară.
Limfocitele B, au originea în bursa lui Fabricius la păsări, de unde
şi numele său în echivalentul acesteia la om, măduva oaselor, în prezenţa
antigenului, limfocitele B generează anticorpi care sunt imunoglobuline
asigurând imunitatea umorală.
Trorabocitele
Trombocitele sunt cele mai mici elemente figurate ale sângelui.
Trombocitele nu au o structură celulară propriu-zisă, ci reprezintă
fragmente citoplasmatice.
Trombocitele se formează în măduva roşie hematogenă, din celula
suşe = hemocitoblast care sub influenţa trombopoietinei, un factor
34
umoral, trece în forma de megacarioblast (celula gigant). Aceasta se
divide şi se maturează dând naştere megacariocitelor I, II. III.
Prin fragmentarea citoplasmei se eliberează trombocitele sau plăcu-
tele sanguine care sunt lansate în circulaţie.
Numărul trombocitelor în sângele periferic este de 250.000-
500.000/mm3, fiind menţinut constant prin mecanisme neuromorale.
Proprietăţile trombocitelor
1. formează agregate.
2. adezivitate plachetară.
3. factor de reparare a endoteliului vascular.
4. proprietăţi vasoconstrictoare.
5. participă la retracţia cheagului.
6. intervin în mecanismul intim al coagulării.
Plasma sanguină
în afară de elementele figurate, sângele mai conţine şi plasmă.
Plasma este partea lichidă a sângelui, care se obţine după recolta -
rea şi tratarea sângelui, cu un anticoagulant. Dacă sângele a fost lăsat să
coaguleze, lichidul care se separă de coagul, se numeşte ser.
Plasma conţine fibrinogen, pe când serul nu, deoarece în timpul
coagulării, fibrinogenul se transformă în fibrină insolubilă care intră în
structura cheagului.
Plasma este un lichid transparent, de culoare uşor gălbuie, datorită
pigmenţilor biliari.
5.1.3. Hemostaza
Hemostaza este un proces fiziologic prin care organismul intervine
în oprirea hemoragiei produsă prin leziune vasculară (traumatică, prin
agenţi externi sau interni, sau prin modificarea peretelui vascular).
Prin hemostază se previne pierderea sângelui prin vasele lezate.
Hemostaza cuprinde trei faze:
I. Faza vasculară = spasmul musculaturii netede a vasului lezat şi
îngustarea rumenului. Această vasoconstricţie se produce pe cale reflexă
(prin excitarea terminaţiilor nervoase libere din zona lezată) şi pe cale
umorală (prin serotonina eliberată din trombocitele dezagregate).
II. Faza plachetară = are loc aderarea trombocitelor la suprafaţa
vasului lezat, în straturi succesive, cu formarea cheagului trombocitar,
care include şi alte elemente figurate.
35
Prin dezagregarea trombocitelor se eliberează, factorul F 3 trombo-
citar care împreună cu tromboplastina tisulară, în prezenţa ADP şi Ca++,
iniţiază coagularea.
III. Faza de coagulare = începe la 15-20 secunde şi este totală la
1-3 min., determinând formarea unui dop care ocluzionează vasul după
3-6 min.
Există 2 tipuri de coagulare:
- intrinsecă - declanşată de factori care se găsesc în sânge.
- extrinsecă - în care intervin şi factori tisulari.
Coagularea se desfăşoară în 4 faze (fig. 9):
1. formarea tromboplastinei = constă în formarea factorului de
conversie al protrombinei, declanşată prin mecanism extrinsec sau in
trinsec.
2. formarea trombinei = protrombină inactivă este transformată de
tromboplastina în trombină.
3. transformarea fibrinogenului în fibrin ă = sub acţiunea trombinei,
fibrinogenul solubil se transformă în fibrină insolubilă, în prezenţa F 13.
faj
SÂNGE + ŢESUTURI SÂNGE IN CONTACT
LEZATE CU SUPRAFEŢE
s -J UMECTABILE
TROMBOCITE
TROMBOPLASTINA „ _
F
TISULARĂ
u
LIPIDE
κ, ζ
3 °q PROTROMBINA
O a;
i*, K
FIBRINOGEN
a; U Ca
FIBRINA
TROMBOSTENINA
Legendă:
+ = aglutinare prezentă;
- = aglutinare absentă.
Hemotestul Beth-Vincent
- dacă sângele nu aglutinează în nici unul din seruri, aparţine gru
pului O.
- dacă aglutinarea se face în serul din sângele de grup A care
conţine aglutinare /?, sângele este grup B.
- dacă aglutinează în serul din sângele B care conţine aglutinare a,
sângele este de grup A.
- dacă aglutinarea se produce în ambele seruri, sângele aparţine
grupei AB.
Caracterele antigenice OAB se transmit ereditar, caracterele A şi B
fiind dominante, iar O recesiv.
La stabilirea paternităţii, incompatibilitatea de grup sanguin serveşte
numai la excluderea paternităţii, întrucât compatibilitatea nu constituie
o dovadă.
în afara acestor antigène, eritrocitele umane mai conţin un agluti-
nogen numit Factorul Rh (rhesus) descoperit prima dată în eritrocitele
maimuţei Maccacus Rhesus.
Factorul Rh
Acesta este prezent în sângele europenilor în proporţie de 85% din
cazuri şi de 100% la asiatici, eschimoşi, amerindieni şi negri.
Subiecţii umani care prezintă acest antigen sunt Rh+. iar cei care
nu îl posedă sunt Rh-.
Transfuziile multiple cu sânge Rh+ Ia subiecţi Rh-, precum şi fe -
meile Rh- care nasc copii Rh+, determină apariţia unor accidente grave:
- şocul hemolitic care apare la transfuzia de sânge incompatibil ce
poate duce la moarte prin anurie.
- eritroblastoza feîală sau boala hemolitică a noului născut prin
incompatibilitate Rh feto-maternă.
39
5.2. Limfa 7
Limfa este un lichid transparent, uşor gălbui, care conţine globule
albe şi în special limfocite.
Compoziţia limfei depinde de activitatea ţesutului în care se for-
mează. Limfa conţine mai puţine proteine decât plasma şi în special
fibrinogen, ceea ce îi conferă proprietatea de a coagula.
Funcţiile limfei
- rol de apărare prin limfocitele conţinute;
- rol în absorbţia grăsimilor (60% dintre acestea sunt absorbite în
limfă, trecând apoi în circulaţia sanguină).
Circulaţia limfei
Factorul esenţial care determină circulaţia limfatică este reprezen-
tat de diferenţa de presiune dintre lichidul interstitial la nivel capilar şi
presiunea din venele mari în care se varsă vasele limfatice, ceea ce
determină deplasarea limfei din regiunea tisulară spre sistemul venos.
Un alt factor care intervine în circulaţia limfei este contracţia muscu-
lară, care „stoarce" limfa din diferite ţesuturi.
Vasele limfatice mari sunt prevăzute cu un sistem valvular, care
asigură deplasarea limfei într-o singură direcţie.
Circulaţia limfatică este influenţată de presiunea negativă din cutia
toracică şi de gravitaţie.
Limfa provine din plasma interstiţială, care reprezintă o parte din
plasma sanguină ce a fost filtrată prin endoteliul capilarelor din ţesuturi.
Prin limfă se întorc în circulaţia sanguină venoasă produşi de
dezasimilaţie şi secreţie.
Limfa circulă în organism prin sistemul limfatic, care este alcătuit din:
- capilare limfatice;
- trunchiuri colectoare limfatice;
- ganglioni limfatici.
6. Apa în organism
40
6.1. Repartizarea apei în organism
Cantitatea de apă a ţesuturilor variază direct proporţional cu inten-
sitatea proceselor vitale:
- organismul copilului conţine în perioada de creştere 70-80% apă.
- la adult 60-70%.
- peste 60 ani, scade sub 58%.
Variaţiile mari ale conţinutului de apă se datoresc şi ţesutului gră-
sos, care este inegal reprezentat.
în organism apa se repartizează în 2 compartimente principale:
1. Apa intracelulară face parte din structura celulei. Ea reprezintă
40% din greutatea corpului şi 2/3 din apa totală a organismului.
(LIC = lichid intracelular).
2. Apa extracelulară reprezintă mediul intern al organismului.
Reprezintă 20% din greutatea corpului şi 1/3 din apa totală a organis
mului (LEC = lichid extracelular).
LEC este format din mai multe subcompartimente:
- plasma sanguină sau compartimentul intravascular.
- apa transcelulară (formată din LCR, lichidele intraoculare, pleu
ral, pericardial, peritoneal, sinovial, secreţia sudorală).
- apa depozitată în substanţa fundamentală a ţesuturilor de susţinere
(colagen, ţesut conjunctiv şi cartilaginos osos).
- lichidul interstitial care se găseşte în afara pereţilor vaselor san
guine, între aceştia şi membranele tuturor celulelor.
Mediul intern al organismului este reprezentat de fapt de:
- plasma sanguină;
- lichidul interstitial.
Intre lichidul interstitial şi plasmă există un schimb intens de
substanţe.
Organismul conţine 60% apă şi 40% substanţe solide (carbon, hi-
drogen, oxigen, azot, electroliţi şi oligoelemente).
Aceste substanţe se găsesc solvite în lichidele organismului asigu-
rând presiunea osmotică.
42
6.5. Reglarea biologică a reacţiei sângelui
Se face prin:
1. sistemul respirator (prin ventilaţia pulmonară).
2. rinichi (prin care se elimină fie excesul de baze. fie excesul de
acizi, prin intermediul amoniacului).
3. ficat (care transformă acidul lactic în glicogen şi neutralizează
prin conjugare unii acizi rezultaţi din metabolism).
4. piele care asigură echilibrul acido-bazic (deci pH-ul sanguin),
prin glandele sudoripare a căror secreţie sudorală (reacţia ei) deviază
spre pH sanguin.
5. glandele digestive, în acidoze, aciditatea sucului gastric este mai
exprimată şi invers în alcaloză.
Capitolul III
Osteologic şi artrologie.
Aplicaţii medicale privind osteologia
1.3. Osteogeneză
Procesul de formare al osului se numeşte osteogeneză.
Formarea scheletului osos, caracteristic adultului, din scheletul
cartilaginos al embrionului şi fătului, presupune un lung proces care se
încheie în jurul vârstei de 25 ani.
Osteogeneză este de 2 tipuri:
- osificarea de membrană sau desmală, prin care în modelul con
junctiv al osului, apar puncte de osificare care se întind în pată de ulei.
Celulele conjunctive se transformă în osteoblaşti şi secretă oseină. Prin
impregnare cu săruri de Ca ++, în prezenţa fosfatazelor alcaline, se for
mează osul primar.
45
în faza următoare acesta va fi modelat prin procese de distrugere
şi remodelare osoasă sub acţiunea osteoclastelor şi a fosfatazei acide,
formându-se osul definitiv.
Acest tip de osificare este caracteristic oaselor cutiei craniene,
oaselor feţei; prin osificare de membrană se face creşterea în grosime a
osului şi se formează căluşul după fracturi.
- osificarea de cartilaj sau encondrală, prin care celulele cartila-
ginoase se hipertrofiază şi degenerează. Substanţa fundamentală a car
tilajului se distruge parţial, iar restul se va impregna cu calciu.
în faza următoare, din membrana care înveleşte matricea cartilagi-
noasă a osului (pericondru) pleacă muguri conjunctivo-vasculari spre
celulele cârtiiagmoase distruse şi începe procesul de osteogeneză.
Celulele acestui ţesut devin osteoblaşti şi secretă oseina care se
impregnează cu săruri de calciu şi formează osul primar.
în oasele lungi, mugurii conjunctivo-vasculari formează canalul
medular.
în ultima fază are loc distrugerea şi remodelarea osoasă, sub acţiunea
osteoclastelor şi se formează osul definitiv.
Acest tip de osificare este caracteristică majorităţii oaselor corpu-
lui şi totodată astfel se face creşterea în lungime a osului (la nivelul
cartilajelor de creştere diafizo-epifizare).
Osteogeneză este un proces general al organismului controlat de
sistemul nervos care coordonează activitatea mai multor factori:
- mecanici;
- endocrini (hormoni hipofizari, tiroidieni, sexuali);
- vitamine (vit. D);
- enzimatici (fosfatazele alcalină şi acidă);
- factori metabolici.
46
Sinariroze
Sinartrozele sunt articulaţii cu mobilitate redusă sau lipsite de
mobilitate.
Sinartrozele nu au cavitate articulară. Oasele se articulează prin
ţesut fibros. cartilaginos sau osos. Ex.: suturile oaselor craniului, carti-
lajele costale, discurile intravertebrale, simfizele.
Diartroze
Diartrozele sunt articulaţii mobile, care prezintă cavitate articulară.
Elemente componente ale unei diartroze (fig. 10): 1. feţele articulare =
suprafeţele netede de la extremităţile oaselor care urmează să se
articuleze.
Cartilaj articular
Capsula articulară
Sinoviala Cavitate articulară
Fig. 10. - Diarlroza.
se rotesc medial
în jurul axului longitudinal.
- planta
8. Supinaţia este mişcarea opusă pronaţiei.
48
Capul este alcătuit din 2 porţiuni: craniană, corespunzătoare neu-
rocraniului sau cutiei craniene şi regiunea facială, faţa.
Gâtul este segmentul anatomic care leagă capul de trunchi.
Trunchiul este format din 3 segmente suprapuse: toracele, abdome-
nul şi bazinul care conţin în interior cavităţile toracică, abdominală şi
pelviană, cu viscerele respective.
Cavitatea toracică este separată de cea abdominală prin muşchiul
diafragm. Cavitatea abdominală se continuă cu cea pelviană, care este
închisă de planşeul pelvi-perineal sau diafragmă pelvină.
Toracele este alcătuit din următoarele regiuni (fig. 11):
- anterioară ce cuprinde regiunea:
• sternală;
• infraclaviculară;
• mamară.
- laterală sau costală.
- posterioară formată din regiunea:
• suprascapulară;
• scapulară;
• interscapulară;
• infrascapulară.
Abdomenul cuprinde următoarele regiuni (fig. 11 şi fig. 14):
- etajul abdominal superior format median de regiunea epigastrică
(între rebordurile costale), iar lateral de hipocondrul drept şi stâng, care
se întind în sus până la linia convenţională care corespunde cupolei
diafragmatice.
- etajul abdominal mijlociu este format:
- medial de regiunea ombilicală sau mezogastrică;
- lateral de regiunile abdominale laterale, flancul drept şi stâng.
- etajul abdominal inferior cuprinde:
- median, regiunea hipogastrică sau supravezicală;
- lateral, regiunile inghinale sau fosele iliace dreaptă şi stângă;
- regiunile posterioare abdominale corespund regiunilor lombare.
Bazinul are:
- anterior, regiunea pudentală, corespunzătoare organelor genitale
externe;
- inferior, regiunea perineală;
49
Fig. 11. — Regiuni anatomice -faţa anterioară a trunchiului.
50
51
Clavicula
Acromion
Vertebre lombare
Creasta iliacă
Trohanterul
mare
Radius
Carpienc
Metacarpiene
Falange
Tarsiene
Tarsiene
Metatarsiene
Falange
5
3
Corpul vertebrei Gaura
vertebrală Pedicul
vertebral Apofiza
transversă,
Procesul .——.
— ^_- —
_________
articular superior ^ \Jf "71№ V
^^ Procesul accesor
Procesul
mamilar
Lamina
Apofiza spinoasă
Zigomatic
Mandibula
Occipital
Procesul mastoţd
Meatul acustic extern
3
rocesul zigomatic
Temporal
57
Carpiene
Metacar
Humérus
piene
-
F
Αχ de flexie
-extensie la nivelul
_./_, articulaţiei cotului
Ulna
Radius
Ax de flexie
extensie la nivelul
articulaţiei pumnuli
58
articulaţia scapulo-humerală sau a umărului. Scapula se leagă de torace
prin muşchi.
Scheletul membrului superior propriu-zis este format din:
-
scheletul braţului - humérus;
-
scheletul antebraţului - radius şi ulna;
-
scheletul mâinii - oasele carpiene, metacarpiene şi falange.
-
Humerusul este un os lung, alcătuit din corp şi 2 epifize.
Epifiza superioară prezintă un cap articular cât 1/3 dintr-o sferă,
numit capul humeral prin care se articulează cu cavitatea glenoidă a
scapulei.
Epifiza inferioară este mult lăţită transversal. Ea prezintă lateral o
faţă articulară sferică, numită condilul humeral prin care se face articu-
larea cu capul radiusului.
Medial prezintă o faţă articulară în formă de mosor prin care se
articulează cu ulna. Pe faţa posterioară a epifizei inferioare se află fosa
olecraniană, situată deasupra trohleei (mosorului) humeral. In fosa ole-
craniană pătrunde olecranul ulnei.
Radiusul este de asemenea un os lung, format din diafiză şi
2 epifize.
Capul radiusului sau epifiza superioară se articulează cu condilul
humeral, pe de o parte şi cu epifiza superioară a ulnei, formând articulaţia
radio-ulnară superioară.
Epifiza inferioară este mult mai voluminoasă şi are forma de pris-
mă patrulateră. Faţa ei laterală se prelungeşte în jos cu o proeminenţă
ascuţită, apofiza stiloidă a radiusului.
Inferior, epifiza inferioară se articulează cu primul rând al oaselor
carpului, formând articulaţia cranio-carpiană (scafoid şi semilunar).
Marginea medială a corpului radiusului este legată de marginea
laterală a corpului ulnei prin membrana interosoasă.
- Cubitus sau ulna este osul medial al scheletului antebraţului.
Epifiza superioară este mai voluminoasă şi prezintă anterior o faţă
articulară scobită, numită incizură trohleară prin care se articulează cu
trohleea humerală formând articulaţia humero-ulnară.
Epifiza inferioară sau capul ulnei este mai mică şi prezintă medial
apofiza stiloidă ulnarâ. Lateral capul ulnei se articulează cu radiusul,
formând articulaţia radio-ulnară inferioară. Inferior capul ulnei se arti-
culează cu osul piramidal al carpului.
- Scheletul mâinii este format din:
- oasele carpiene, în număr de opt dispuse pe 2 rânduri transver
sale. Oasele carpiene se articulează între ele; superior se articulează cu
59
oasele antebraţului, articulaţia radio-
şi cubito-carpiană; inferior se arti-
culează cu metacarpienele prin arti-
culaţiile carpo-metacarpiene.
- oasele metacarpiene sunt în
număr de 5. Se articulează cu rân
dul inferior carpian prin articulaţia
carpo-metacarpiană şi cu prima fa
langă a degetelor (proximală) -
articulaţiile metacarpo-falangiene.
- falangele - cu excepţia dege
tului mare sau police care are nu
mai 2 falange, restul degetelor au
câte 3 falange. Privite de sus în jos
falangele se numesc proximală, me
die şi distală.
Falangele se articulează cu
metacarpul şi între ele prin articu-
laţiile interfalangiene.
63
Scheletul piciorului este alcătuit din 3 segmente: (fig. 19).
- Tar s ui reprezintă segmentul superior, format din 7 oase dispuse
în 2 rânduri:
r posterior: talus (astragal) şi calcaneu;
L anterior: navicular, cuboid şi 3 cuneiforme.
- Metatarsul reprezintă segmentul mijlociul şi este format din 5
oase metatarsiene, de la I la V, dinăuntru în afară.
- Falangele reprezintă segmentul distal şi formează scheletul dege
telor. Sunt în număr de 3 pentru fiecare deget, proximală, medială şi
distală; excepţie face degetul mare sau halucele care are numai 2 falange
(proximală, distală).
Articulaţiile extremităţii libere a membrului inferior
1. Articulaţia coxofemurală se realizează între capul femurului şi
acetabulul coxalului.
Mişcări posibile:
- flexie-extensie;
- abducţie şi adducţie;
- rotaţie medială şi laterală;
- circumducţia.
Articulaţia coxo-femurală este o articulaţie foarte solidă.
2. Articulaţia genunchiului se realizează între condilii femurali,
patelă şi condilii tibiali.
Condilul medial al femurului coboară mai jos decât cel lateral,
formând cu tibia un unghi cu deschidere laterală de 174°.
Când aceste unghiuri sunt:
r- < 150° = genu valgum (x)
L >174° = g enu varum (o).
Incongruenţa dintre feţele articulare este completată de 2 meniscuri,
lateral şi medial, de forma literei „C".
Mişcări posibile:
/ flexie-extensie;
^ mişcări foarte reduse de:
- rotaţie internă şi externă;
- înclinaţie laterală.
3. Articulaţia tibiofibulară atât cea superioară, cât şi inferioară,
sunt fixe.
4. Articulaţia gleznei sau talo-crurală se realizează între epifizele
inferioare ale tibiei şi fibulei şi osul talus. Maleolele, laterală şi medială,
formează o scoabă în care este prins talusul.
64
Axa de flexie - extensie,
a labei piciorului
Maleola medială
65
Capitolul IV
Miologie
- muşchi neted;
- muşchiul cardiac.
Muşchii striaţi sau scheletici reprezintă 40% din greutatea corpului.
Aceştia participă la:
- realizarea mişcărilor;
66
Există muşchi care se prind pe os prin 2, 3 sau 4 capete; ei se
numesc:
- biceps (dacă se fixează pe os prin 2 capete;
- triceps (dacă fixează osul prin 3 capete);
- quadriceps (dacă fixează osul prin 4 capete).
" Fiecare muşchi scheletic prezintă:
- un capăt de origine, care se fixează pe osul care rămâne nemişcat
în timpul contracţiei;
- un capăt de inserţie prin care se fixează de osul mobil în timpul
contracţiei.
Punctul de fixare pe osul superior sau proximal se numeşte origi-
nea muşchilor, iar punctul de fixare pe osul inferior sau distal - inserţia
muşchiului.
Vascularizaţia muşchilor scheletici
Muşchiul având un metabolism crescut are nevoie de o vasculari-
zaţie bogată.
Arterele pătrund în muşchi dând naştere la o bogată reţea vasculară
din care se formează reţeaua capilară arteriolară. Aceasta se anastomo-
zează cu cea venulară din care se formează venulele şi venele.
Debitul sângelui în muşchi este proporţional cu fazele sale de acti-
vitate.
Inervaţia muşchiului scheletic
între muşchi şi sistemul nervos există o strânsă legătură funcţională.
Tonusul, contracţia şi sensibilitatea muşchiului sunt asigurate prin sis-
temul nervos.
Muşchii sunt inervaţi motor, senzitiv şi vegetativ.
67
Prin contracţia lor produc plicaturi ale pielii şi exprimă astfel dife-
rite sentimente (tristeţe, bucurie, râs, supărare, furie, dezgust etc.).
Muşchii mimicii sunt grupaţi în jurul orificiilor bucal, nazal, orbi-
tal si auditiv, având rol dilatator sau constrictor al acestor orificii.
Muşchii care acţionează asupra articulaţiei temporomandibulare
Se împart în:
- muşchi masticatori a căror acţiune principală este de a ridica
mandibula, intervenind în actul masticaţiei.
Ei îşi au originea pe craniu şi inserţia pe mandibulă.
Sunt inervaţi de nervul trigemen (perechea V). Sunt în
număr de patru:
- temporal;
- maseter;
- pterigoidian medial;
- pterigoidian lateral.
- muşchii coborâtori ai mandibulei se prind cu un capăt pe osul hioid
sau craniu şi altul pe mandibulă. Participă şi la formarea planşeului bucal.
Când iau punct fix pe osul hioid determină coborârea mandibulei. Când
iau punct fix pe mandibulă, ridică hioidul şi laringele în timpul
deglutiţiei.
M. Sternocleidomastoidian
M
· Trapez
M. Deltoid M.
Pectoral mare
M. Dinţat anterior M.
M. Biceps brahial
Oblic abdominal
M. Brahio-radial
M. Flexori
ai
Aponevroza
palmară
M. Tensor M.
M. Iliopsoas
Croitor —
M. Pectineu M.
M. Cvadriceps Adductor
M. Peronier
M.
M. Tibial anterior-
Gemeni
6
9
'M ML Muşchi a, cefe,
— Μ. Deltoid
M. Dorsal mare —Î
Muşchi
Extensori M. Extensori
ai mâinil ai mâinii
Retinaculul
extensorilor
M. Adductor
M. Biceps femural
M. Plantar
-M. Plantar
Μ Croitor
IM" Y'/VI— ·
M · "~/w— M. Gastrocnemian
Tuberozitatea—VSfc.___l|
calcaneană -;--·?' ~
2. Muşchii trunchiului
Muşchii trunchiului se grupează după originea şi acţiunea lor în
(fig. 21, 22):
- muşchi posteriori ai spatelui şi cefei;
- muşchi antero-laterali:
- muşchii toracelui;
- muşchii abdomenului.
71
Muşchii jgheaburilor vertebrale se dispun într-un strat superficial
şi unul profund.
72
Cavitate
toracică Coaste
Muşchi
intercostali
Muşchi
intercostali
Cavitate abdominală
diafragmului.
73
Muşchii abdominali participă:
- la menţinerea echilibrului corpului;
- la mişcarea de flexie a trunchiului, prin muşchii drepţi şi oblici
abdominali;
- la flexia laterală a trunchiului;
- la mişcarea de rotaţie a trunchiului;
- la mişcările respiraţiei, ca auxiliari, fiind antagonist! ai diafrag-
mului;
- asigură presiunea abdominală. Contribuie la menţinerea poziţiei
organelor abdominale, favorizează funcţia tubului digestiv, ajută la rea
lizarea actului de defecaţie şi micţiune, precum şi expulzia fătului la
naştere (concomitent cu contracţiile uterului).
75
6. Rotaţia laterală este executată de
- muşchiul deltoid;
- muşchiul infraspinos;
- muşchiul rotund mic.
76
- muşchiul flexor ulnar al carpului - inervat de nervul ulnar;
- muşchii flexori ai degetelor.
2. Muşchii extensori ai mâinii sau flexori dorsali, dispuşi în loja
laterală şi posterioară a antebraţului. Sunt inervaţi de nervul radial:
- muşchiul lung extensor radial al carpului;
- muşchiul scurt extensor radial al carpului;
- muşchiul extensor ulnar al carpului.
3. Muşchii abductori ai mâinii realizează înclinaţia laterală, flexia
laterală sau abducţia mâinii, îndepărtând-o de planul medio-sagital:
- muşchiul flexor radial al carpului;
- muşchii extensori radiali ai carpului: - lung.
- scurt.
- muşchiul extensor al degetelor.
4. Muşchii adductori ai mâinii execută înclinaţia medială, felxia
medială sau adducţia mâinii, apropiind-o de planul mediosagital:
- muşchiul flexor ulnar al carpului;
- muşchiul extensor ulnar al carpului.
79
Muşchiul evadriceps femural are 4 capete de origine:
- dreptul femural;
- vastul femural:
- medial;
- lateral;
- intermediar.
Aceste 4 capete se reunesc şi se termină printr-un tendon puternic
care înglobează rotula şi se continuă cu ligamentul rotulian până la
tuberozitatea tibiei.
Are rol important în statică şi mers.
Este inervat de nervul femural, aparţinând plexului lombar.
2. Muşchii flexori ai gambei pe coapsă sunt situaţi pe faţa poste-
rioară a gambei şi coapsei:
- muşchiul biceps femural - inervat de ramuri ale nervului ischiadic;
- muşchiul semitendinos - inervat de nervul tibial;
- muşchiul semimembranos - inervat de nervul tibial;
- muşchiul popliteu - inervat de nervul tibial;
80
2. Flexia plantară a piciorului este realizată de muşchi posteriori
ai gambei:
r- muşchii gemeni;
- muşchiul triceps sural format din: -\
U muşchiul solear.
-
muşchiul tibial posterior;
-
muşchiul flexor lung al degetelor;
-
muşchiul flexor lung al halucelui.
3. Muşchii abductori şi pronatori ai piciorului:
s lung.
- muşchii peronieri<^
^ scurt.
^degetelor.
- muşchii extensori lungi ai <^
\halucelui.
4. Muşchii adductori şi supinatori ai piciorului:
-
muşchii tibiali:
-
anterior;
-
posterior.
-
muşchiul triceps sural;
-
muşchii flexori lungi ai:
-
halucelui;
-
degetelor.
81
- muşchiul pătrat al plantei;
- muşchii lombricali;
- muşchii interosoşi;
p- dorsali
L plantari.
3. Abducţia degetelor este realizată de:
- muşchii interosoşi dorsali.
4. Adducţia degetelor este realizată de:
- muşchii interosoşi plantari.
82
M. cefei
M. gâtului
M. jgheaburilor
vertebrale
M. abdomenului
M. cvadriceps
M. flexori
femural
ai gambei
M. flexori
dorsali
ai piciorului
Fig. 24. - a. Diferite mişcări ale membrelor superioare şi inferioare, b. Muşchii care intervin
in statică.
83
f
Capitolul V
1. Cavitatea bucală
Este primul segment al tubului digestiv.
Funcţii:
- digestivă;
- respiratorie;
- fonaţie;
- intervine în:
- mimică;
- limbajul articulat.
Glandă salivară
parotidă
Glande salivare
sublinguale
Colon transvers
Intestin subţire
Colon
descendent
Siamoid
Anus
C
Fig. 25. -Aparatul digestiv.
8
5
Localizare: ocupă etajul inferior al craniului visceral.
Este cuprinsă între:
- fosele nazale, situate superior;
- regiunea superioară a gâtului, situat inferior;
- orificiul bucal sau gura prin care comunică cu exteriorul;
- faringele, cu care comunică prin istmul faringian.
Când gura este închisă, cavitatea bucală este virtuală, ea devine
reală când orificiul bucal este deschis sau când limba este aplicată pe
planşeul bucal.
Este formată din 2 compartimente separate prin arcadele alveolo-
dentare:
1. Vestibulul bucal, care are un perete antero-lateral, format de buze
şi obraji şi un perete postero-medial, reprezentat de arcadele alveolo-dentare.
Pereţii vestibulului prezintă următoarele tunici: pielea; un strat
conjunctiv subcutanat la care se adaugă o masă de grăsime = corpul
adipos al obrazului sau bula Bichat; un strat muscular reprezentat de
muşchii mimicii; o tunică mucoasă ce conţine glande salivare mici.
Inervaţia musculaturii este dată de nervul facial sau perechea VII.
2. Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată astfel:
- superior = bolta palatină, care o separă de fosele nazale. Aceasta
prezintă 2 porţiuni:
- palatul dur format în principal din oasele maxilare, situat anterior
- palatul moale sau vălul palatin o formaţiune musculo-mem-
branoasă mobilă care se prelungeşte posterior cu lueta sau uvula sau
omuşor. De la baza luetei pornesc arcurile palatine, anterior şi posterior,
între care se găseşte amigdala sau tonsila palatină.
Bolta palatină este inervată: senzitiv de
nervul trigemen (per. V); motor de:
- nervul facial (VII);
- nervul trigemen (V);
- nervul glosofaringian (IX);
- nervul vag (X).
- inferior = planşeul bucal, format în principal din muşchi; la acest
nivel se găsesc glandele salivare sublinguale.
- antero-lateral - arcadele dentare.
- posterior = este reprezentat superior, de vălul palatin şi inferior,
de istmul faringian, prin care cavitatea bucală se continuă cu faringele.
Cavitatea bucală este ocupată în cea mai mare parte de limbă,
organ musculo-membranos mobil, situată pe planşeul bucal.
86
Limba are rol în:
- masticaţie;
- deglutiţie;
- supt (la sugari);
- este organ gustativ;
- în limbajul articulat.
Limba are 2 porţiuni:
- verticală - rădăcina limbii, fixată pe mandibulă şi osul hioid prin
muşchi.
- orizontală = corpul limbii, care e mobil.
Limita de separaţie dintre cele 2 porţiuni se observă pe faţa
supero-posterioară a limbii sub forma unui şanţ - terminal, deschis ante-
rior, de forma literei „V".
Faţa inferioară a corpului limbii se fixează de planşeul bucal printr-o
plică mediană mucoasă = frâul limbii.
Pe faţa dorsală a limbii (care priveşte spre bolta palatină) până la
şanţul terminal, se găsesc papilele linguale sau gustative, cu rol în
recepţionarea senzaţiilor gustative şi tactile:
- vârful limbii —> gustul acid şi dulce.
- marginile limbii —> gustul acid, dulce şi sărat.
- baza limbii —> gustul amar.
Inervaţia limbii:
- senzitivă (tactilă, termică, dureroasă) este asigurată de:
nervul lingual = pentru 2/3 anterioare;
nervul glosofaringian (IX) = pentru 1/3 posterioară;
nervul vag (X) - pentru rădăcina limbii.
- senzorială este asigurată de:
nervul glosofaringian (pentru papilele de pe margini şi „V" lingual);
nervul facial (pentru papilele de pe marginile şi vârful limbii).
- motorie: nervul hipoglos (XII).
Dinţii sunt organe dure, de culoare albă, fixaţi în alveole şi situaţi
în arcadele alveoio-dentare. Au rol mecanic în digestia bucală, interve-
nind în sfărâmarea şi triturarea alimentelor, împreună cu muşchii mas-
ticatori şi articulaţia temporomandibulară, alcătuiesc aparatul mastica-
tor. Au aspect şi forme difente în funcţie de rolul îndeplinit în masticaţie
(fig. 26):
- incisivii - situaţi central pe arcada dentară, taie alimentele;
- caninii - situaţi lateral de incisivi, sfâşie alimentele;
- premolarii - situaţi lateral de canini, strivesc alimentele;
- molarii - situaţi posterolateral de premolari, strivesc alimentele.
87
Omul are 2 dentiţii (fig. 26, 27):
- temporară: dinţii sunt mai mici, iar la naştere sunt ascunşi în alveo-
h mucoasă După vârsta de 6 luni perforează mucoasa şi îşi fac apariţia.
!
' Dinţii omommi de pe arcada oousă îşi fac apariţia în acelaşi timp.
_ Definitivă sau permanentă, încă de la vârsta de 5 am, dinţii
rmanenti apar sub dinţii de lapte şi se apropie de alveole. Dinţii de
Fig. 26. - D = dinţi deciduali (dinţi temporari, dinţi de lapse): P = dinţi permanenţi.
ig. 27. - 1. Incisiv central; 2. Incisiv lateral; 3. Canin; 4. Premolar; 5. Premolar; 6. Molar
la 6 ani; 1. Molar la 12 ani; 8. Molar de minte.
lapte îşi pierd mijloacele de fixare, rădăcinile se resorb şi cad în aceeaşi
ordine în care au apărut.
Formula dentară:
- dinţii temporari (de lapte) erup de la 6 luni până la 2 am, sunt
în număr de 20, câte 10 pe fiecare arcadă după următoarea formulă,
pentru jumătate de arcadă:
τ,, ^_ - numărătorul corespunde arcadei maxilare.
l
i|.ci
numitorul corespunde arcadei mandibulare.
- dinţii permanenţi apar succesiv între 6 şi 13 ani. Ultimul molar
sau de minte, apare mai târziu între 13 şi 35 de ani.
Dinţii permanenţi sunt în număr de 32, câte 16 pe fiecare arcadă,
după următoarea formulă, pentru jumătate de arcadă:
I2 C1 P2 M3
2' l' 2' 3'
Premolarii înlocuiesc molarii temporari.
Şanţuri
Vase de
Smalţ
Dentina
Fibre •v
parodontaie
Os alveolar
Fig. 28. —
Coroana Secţiune printr-un
dintelui
c/iiite.
89
Structura dinţilor (fig. 28): Fiecare
dinte prezintă 3 porţiuni:
- coroana = partea vizibilă a dintelui, de culoare albă-sidefie.
- rădăcina = partea ascunsă în alveolă. Este unică pentru incisivi
şi canini şi multiplă pentru premolari şi molari. Rădăcina se termină cu
vârful sau apexul dintelui care este prevăzut cu un orificiu prin care
pătrund în dinte vase şi nervi.
- colul = porţiunea cuprinsă între coroană şi rădăcină. Este acope
rit de gingie. La nivelul lui se depune tartrul dentar, provenit prin pre
cipitarea sărurilor sub acţiunea gemenilor bucali.
Pe secţiune longitudinală, dintele este format din:
1. cavitatea dintelui sau camera pulpară, care se găseşte la nivelul
coroanei. Ea se continuă în rădăcini, cu canalul dentar care se deschide
la vârf prin orificiul canalului dentar.
2. cavitatea şi canalul dentar conţine pulpa dentară, o formaţiune
conjunctivă, roşie, bogat vascularizată şi inervată. La suprafaţa pulpei,
în contact cu dentina se află un strat de celule - odontoblaşti, ale căror
prelungiri pătrund în dentina.
3. dentina - este o substanţă dură, gălbuie, care înveleşte cavitatea
şi canalul dentar. Conţine oseină şi săruri minerale.
4. smalţul sau substanţa adamantină, acoperă dentina la nivelul
coroanei. Smalţul are duritate foarte mare. egală cu a porţelanului. El se
uzează numai prin frecare cu smalţul dintelui opus.
5. cimentul înveleşte dentina la nivelul rădăcinii dintelui. Cimentul
este format dintr-o substanţă asemănătoare osului.
Mijloace de fixare
Dinţii sunt fixaţi prin rădăcina lor în alveole, cavităţi deschise
situate pe marginea liberă a maxilarelor. La acestea se adaugă ligamen-
tul alveolo-dentar, care fixează cimentul dentar de peretele alveolar. O
parte din fibrele acestui ligament trec peste alveolă la dintele vecin,
învelişul fibros al rădăcinii împreună cu periostul alveolei, formează perio-
donţiul. Inflamaţia acestuia = periodontită şi poate evolua spre o pioree
alveolară, abcese dentare, sinuzită maxilară de origine odontogenă.
Inervaţia dinţilor - asigurată de ramuri senzitive ale nervului tri-
gemen (V).
Vascularizaţia dinţilor - asigurată de artera maxilară internă.
Glandele salivare sunt glande anexe ale cavităţii bucale, interve-
nind în procesul digestiei prin produsul lor de secreţie, saliva. Saliva are
acţiune mecanica, de îmbibare a bolului alimentar (astfel îl ajută să
90
alunece spre faringe) şi acţiune chimică, prin enzima pe care o conţine,
ptialina sau amilaza salivară. Se împart în:
- glande salivare mici - răspândite în pereţii cavităţii bucale, în
mucoasă şi limbă.
- glande salivare mari:
- glanda parotidă;
- glanda submandibulară;
- glanda sublinguală.
Glandele salivare sunt glande tubulo-acinoase, al căror canal ex-
cretor se deschide la suprafaţa mucoasei bucale. Sunt glande exocrine.
Glanda parotidă este o glandă voluminoasă, situată retromandibu-
lar, ocupând loja cu acelaşi nume.
Canalul excretor al acestei glande se deschide în vestibulul bucal,
în dreptul celui de-al 2-lea molar superior.
Secreţia glandei este de tip seros.
Inervaţia este asigurată de fibre:
— simpatice
- parasimpatice.
Vascularizaţia - asigurată de ramuri din artera carotidă externă.
Glanda submandibulară ocupă loja cu acelaşi nume, delimitată de
muşchi şi faţa inferioară a mandibulei.
Canalul excretor se deschide în cavitatea bucală, la baza frâului
limbii, în caruncula salivară.
Este o glandă exocrină, a cărei secreţie este de tip sero-mucos
(mixt).
Inervaţia este asigurată de fibre: -
- simpatice
- parasimpatice.
Vascularizaţia - de ramuri din artera facială.
Glanda sublinguală se găseşte în planşeul bucal, de o parte şi de
alta a frâului limbii. Lateral vine în raport cu mandibula, iar marginea
superioară ridică mucoasa bucală de o parte şi de alta a frâului limbii,
formând plică sublinguală.
Este o glandă exocrină, a cărei secreţie este de tip sero-mucos (mixt).
2. Faringele
91
Faringele este situat: ,
- anterior coloanei cervicale;
- posterior de:
- fosele nazale;
- cavitatea bucală;
- laringe.
Limita superioară o formează baza craniului, iar cea inferioară
corespunde orificiului superior al esofagului, cu care se continuă şi care
este reprezentată de un plan orizontal ce trece prin vertebra a 6-a cer -
vicală.
Faringele are forma unui jgheab deschis anterior. Este împărţit în
3 etaje, în funcţie de organele cu care comunică anterior:
- nazo-faringe sau rinofaringe;
- buco-faringe sau orofaringe;
- laringo-faringe.
în structura sa intră, de la exterior la interior:
- tunica externă, de înveliş sau adventicea faringelui;
- tunica musculară, formată din muşchi constrictori, dilatatori şi
ridicători ai faringelui;
- tunica submucoasă;
- tunica mucoasă.
La nivelul nazofaringelui (a cărui limită inferioară o formează vălul
palatin în timpul deglutiţiei) se află:
- o aglomerare de noduli limfatici ce alcătuiesc amigdala farin-
giană sau Lushka, a cărei hipertrofie la copii dă vegetaţiile adénoïde, eu
tulburări în respiraţie şi fonaţie;
- lateral, orificiile trompelor faringo-timpanice Eustachio. în jurul
lor există o altă aglomerare de ţesut limfoid = amigdala peritubară
Gerlach. Comunicarea trompei lui Eustachio cu urechea medie explică
transmiterea proceselor inflamatorii nazo-fasingiene la urechea medie
(otită) şi mai departe la mastoidă (fig. 15).
Orofaringele comunică anterior cu cavitatea bucală prin istmul fa-
nngian. La nivelul orofaringelui între arcurile palatine, se află amigdala
sau tonsila palatină.
Amigdalele:
- palatine -, alcătuiesc un cerc limfatic =
- tub ar e inelul limfatic
- faringiană
- linguală
__ perifaringian Waldeyer, cu rol în apărarea
organismului contra infecţiilor, mai ales la
copii.
92
Inervaţia faringelui este: —
senzitivă, asigurată de:
• nervul trigemen;
• nervul gloso-faringian;
• nervul vag.
• motorie, asigurată de:
• nervul glosofaringian;
• nervul accesor (XI);
• nervul vag.
• vegetativă, asigurată de:
• fibre simpatice, din simpaticul cervical;
• fibre parasimpatice, din nervul vag.
3. Esofagul
Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe şi
stomac (fig. 25).
Limita superioară este reprezentată de planul care trece prin verte -
bra C6.
Limita inferioară se găseşte la nivelul cardiei, orificiul prin care
esofagul comunică cu stomacul.
în funcţie de regiunile prin care trece, esofagului i se descriu
3 porţiuni:
• esofagul cervical, până la orificiul superior al toracelui (apertura
toracică superioară)
Acesta are:
• anterior = traheea;
• posterior = coloana cervicală;
• lateral = lobii glandei tiroide şi pachetul vasculo-nervos al gâtu
lui (artera carotidă, vena jugulară şi nervul vag).
• esofagul toracal, până la diafragm. El străbate mediastinul pos
terior; este intersectat de arcul aortic.
• esofagul abdominal, până la cardia. El străbate diafragmul prin
hiatusul esofagian.
" Esofagul are o lungime medie de 25 cm.
în structura esofagului intră următoarele tunici:
• tunica mucoasă la interior, care conţine glande care secretă mucus.
• tunica submucoasă, groasă, care determină formarea unor plici
longitudinale ale mucoasei.
93
- tunica musculară, cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale
şi unul intern cu fibre circulare. Contracţia alternativă a fibrelor longi
tudinale şi circulare determină mişcările peristaltice, necesare înaintării
bolului alimentar spre stomac.
- tunica externă sau adventicea, este reprezentată la nivelul porţiunii
abdominale a esofagului, de seroasa peritoneului visceral.
Inervaţi a esofagului este vegetativă:
- simpatică, prin plexul esofagian
- parasimpatică, prin nervul vag.
4. Stomacul
Stomacul este un organ abdominal al tubului digestiv, situat între
esofag şi duoden (fig. 25 şi fig. 29).
Este aşezat în etajul superior al cavităţii abdominale, între dia-
fragm, ficat, colon transvers şi peretele abdominal, ocupând loja gastrică.
Stomacul este menţinut în poziţia sa de:
- esofag.
- pediculi vasculari.
94
Anatomo-funcţional, stomacul are 2 porţiuni:
- verticală sau digestivă care se împarte în:
- fundul sau fornixul stomacului, situat deasupra planului orizon
tal care trece prin cardia.
Aceasta reprezintă camera de aer a stomacului, care nu se umple
cu alimente.
- corpul stomacului - până la incizura angulară.
- orizontală sau de evacuare care cuprinde:
- autrui piloric;
- canalul piloric.
Fundul
stomacului Esofag
abdominal
a)
9
5
Stomac
hipcrton
Stomac
ortoton
Stomac hipoton Stomac aton
(normal)
Fig. 29. - a) Configuraţia externă a stomacului, b) Variaţiile opoziţiilor stomacului.
Structura stomacului cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestiv:
1. seroasa, reprezentată de peritoneul visceral.
2. musculara, formată din fibre musculare netede dispuse în 3 straturi:
- longitudinal, extern.
- circular, mijlociu, care la nivelul pilorului formează sfincterul
piloric.
- oblic, intern.
Muşchii stomacului imprimă pereţilor acestuia 2 tipuri de mişcări:
- peristolice, prin care alimentele se răspândesc pe pereţii stoma
cului şi se dispun în straturi;
- peristaltice, de înaintare a conţinutului gastric spre pilor.
3. submucoasa, care conţine reţeaua vasculonervoasă a stomacului
şi plexul nervos vegetativ Meissner.
4. mucoasa, care căptuşeşte faţa internă a organului. Are o grosime
de aproximativ 2 mm.
Mucoasa formează numeroase cute sau plici mucoase, care sunt
mai accentuate când stomacul este gol sau când se contractă.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de înveliş cilindric simplu,
un aparat glandular, un corion şi o musculară a mucoasei (fig. 30).
Antrul piloric
Fundul Suprafaţa
stomacului gastrică
Membranî
Esofagul mucoasă
Musculara
Cardia (porţiunea
cardială a .Peritoneu
stomacului
Pliuri gastrice Corpul
Curbura mică stomacului
'Pilonii
96
Aparatul glandular este format din glande unicelulare, răspândite
printre celulele epiteliale şi care secretă mucus eu rol protector faţă de
acţiunea fermenţilor proteolitici: şi din glande gastrice, situate în profun-
zimea mucoasei.
Glandele gastrice se împart în:
- glande fundice, la nivelul fornixului, formate din 3 tipuri de celule:
• principale sau zimogene care secretă pepsinogenul (profer-
mentul pepsinei).
• parietale, care secretă HC1.
• accesorii, care secretă factorul intrisec Castle sau antianemic.
- glande cardiale, care secretă mucus.
- glande pilorice, care predomină la nivelul micii curburi şi secretă
mucus.
- glande Brunner, asemănătoare celor din duoden.
Vascularizaţia stomacului:
- arterială, este dată de ramurile trunchiului celiac fa. gastrică stân
gă, a. splenică, a. hepatică) care formează 2 arcade vasculare, una pen
tru curbura mare şi una pentru curbura mică.
- venoasă este tributară venei porte.
Inervaţia stomacului: - parasimpatică prin nervul vag, cu rol ex-
citomotor şi secretor.
- simpatică prin plexul celiac, cu rol inhi-
bitor.
Aceste 2 sisteme, simpatic şi parasimpatic, formează plexul nervos
submucos Meissner şi plexul nervos din musculară Auerbach.
5. Intestinul subţire
Este cel mai lung segment al tubului digestiv şi organul cel mai impor-
tant al procesului de digestie prin funcţia motorie, secretorie şi de absorbţie
(fig. 25).
Se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileocecală, unde
se continuă cu intestinul gros.
Prezintă 2 porţiuni:
- duodenul care este fixat de peretele posterior al abdomenului.
- jejuno-ileonul care este mobil.
5.1. Duodenul
Este cuprins între sfincterul piloric şi unghiul duodenojejunal. Are
o lungime de 25-30 cm.
97
Duodenul are forma unei potcoave, în care este cuprins capul pan-
ireasului. .
Duodenului i se descriu 4 porţiuni (tig. 31).
a) superioară sau bulbul duodenal. Este sediul de elecţie al ulceru-
ui duodenal. . Λ
b) descendentă care prezintă în zona mijlocie, ampula lui Vater in
:are se deschid:
- canalul coledoc;
- canalul pancreatic principal Wirsung;
Partea superioară a duodenului (I) Papila
duodenală mică
Sfmcterul
Duodenul
^ΙΙββΒδΡΒΗ^Ϊ^. Pllonc
descendent (II) ____ „___________________
circulare
Pliu duodenal
longitudinal
'Papila
duodenală
^ ,. r —^_~_ mare
Fohculi
limfatici Duocjenul orizontal (III) Fig.
31. - Mucoasa duodenului.
5.2. Jejuno-ileonul
Jejuno-ileonul reprezintă porţiunea mobilă a intestinului subţire.
Mobilitatea este asigurată de mezenter, formaţiune peritoneală, care îl
leagă de peretele posterior al trunchiului.
Este cuprins între flexura duodeno-jejunală şi flexura ileocecală
care corespunde valvulei ileocecale.
Are o lungime de 6-8 m din care cauză este cudat, formând ansele
intestinale.
Prezintă 2 porţiuni:
- jejunul care continuă duodenul;
- ileonul care se continuă cu intestinul gros.
Diferenţierea între aceste 2 porţiuni se face după aspectul mucoasei.
La o distanţă de 80-90 cm de capătul terminal al ileonului, se află
un diverticul, ca un deget de mănuşă, numit diverîicul Meckel, care se
poate inflama, dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii intesti-
nale prin răsucirea sa în jurul anselor.
Mezenterul este o dependinţă peritoneală care alcătuieşte organul
de susţinere, nutriţie şi mobilitate a jejuno-ileonului. Este format din
2 foiţe peritoneale care înconjură intestinul subţire reprezentând tunica
seroasa a acestuia, după care se continuă cu peritoneul parietal posterior.
Jejuno-ileonul ocupă etajul inferior al cavităţii abdomino-pelviene.
Extremitatea superioară se proiectează în epigastru, iar cea inferioară în
fosa iliacă dreaptă.
99
Ansele intestinale sunt acoperite de epiploonul mare. Structura
intestinului subţire este alcătuită din cele 4 tunici (se-să musculară,
submucoasă, mucoasă), adaptată funcţiilor motorie, secretorie şi de
absorbţie.
Tunica musculară este formată din 2 straturi de fibre musculare
letede:
- longitudinal extern.
- circular intern. Acesta formează la cele 2 extremităţi ale intesti
nului subţire:
a) sfmcterul piloric, la capătul superior al abdomenului;
b) valvula ileo-cecală, cu rol de sfincter, care face comunicarea cu
intestinul gros.
Aceste formaţiuni sfincteriene asigură evacuarea ritmică şi fracţio-
nată a conţinutului digestiv în intestinul subţire şi mai departe în colon.
Tunica mucoasă reprezintă aparatul secretor şi de absorbţie al in-
testinului subţire.
Ea prezintă numeroase cute care proemină în lumenul intestinal
numite valvule conivente sau plici circulare Kerkiing. Ele măresc de 2 ori
suprafaţa mucoasei intestinale. Ele sunt absente în prima porţiune a
duodenului, dar devin abundente în porţiunea descendentă a acestuia şi
scad progresiv spre segmentul intestinal inferior, dispărând la nivelul
valvei ileo-cecale.
Mucoasa intestinala prezintă şi o serie de formaţiuni limfoide, vizi-
bile cu ochiul liber = plăcile Peyer, ca nişte pete albicioase, şi de ase-
menea nişte proeminenţe cilindrice sau conice, vizibile cu lupa = vilozităţi
intestinale. Acestea se găsesc atât pe suprafaţa valvelor conivente cât şi
în mucoasa liberă, între pilor şi valvula ileo-cecală.
Intre vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glan-
delor intestinale:
- glandele Lieberkuhn, distribuite de la duoden la rect. Ele secretă
enzime cu rol în digestia grăsimilor şi proteinelor.
- glandele Brunner prezente numai în duoden.
Epiteliul care acoperă mucoasa, inclusiv vilozităţile şi criptele glan-
dulare este format în cea mai mare parte din enterocite sau celule ab-
sorbante, cu rol în absorbţie.
6. Intestinul gros
101
- dispoziţia în cadru, în jurul anselor intestinale;
- configuraţia externă, care prezintă 4 caractere principale:
1. teniile, sunt benzi musculare, albicioase situate de-a lungul colo
nului. Rezultă prin condensarea fibrelor musculare netede longitudinale
şi sunt în număr de 3.
2. plicile semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul
în spaţiile dintre tenii. Se datoresc condensării fibrelor musculare netede
circulare. Ele proemină în lumenul colonului între tenii, ca nişte creste,
iar la exterior apar ca şanţuri.
3. haustrele, sunt porţiunile dintre 2 plici care bombează în afară.
Ele lipsesc la nivelul sigmoidului şi rectului.
4. ciucurii epiploici, sunt diverticuli ai seroasei peritoneale, plini
cu grăsime. Sunt dispuşi în două rânduri la nivelul colonului ascendent
şi descendent, şi pe un singur rând la nivelul colonului transvers. Sunt
mai numeroşi la nivelul sigmoidului.
Structura intestinului gros
Peretele colonului conţine aceleaşi patru tunici - seroasa perito-
neală, tunica musculară, submucoasă şi mucoasă.
Tunica mucoasă, spre deosebire de cea a intestinului subţire este
mai groasă, mai slab vascularizată, nu prezintă valvule conivente şi nici
vilozităţi intestinale. Conţine glande Lieberkuhn şi foliculi limfatici.
Tunica musculară a rectului este formată dintr-un strat de fibre
longitudinale şi unul de fibre circulare, care la nivelul canalului anal se
condensează şi formează sfmcterul anal.
Vascularizaîia intestinului gros şi subţire
Intestinul subţire (jejunul şi ileonul):
- a. mezenterică superioară (ramuri).
- venele sunt tributare venei porte.
Intestinul gros:
- colonul drept (cec, colon ascendent, 1/2 colon transvers) prin
ramuri ale arterei mezenterice superioare.
- colonul stând (1/2 transvers, descendent, sigmoid) prin ramuri
din artera mezenterică inferioară
- rectul: ramuri arteriale rectale sau hemoroidale
Venele sunt tributare venei porte (pentru colon şi sigmoid).
La nivelul rectului, venele formează 3 plexuri venoase:
- hemoroidal intern sau submucos;
- hemoroidal extern;
- plexul subcutanat.
Dilataţia varicoasă a acestor plexuri determină apariţia hemoroizilor.
102
Anastomozele dintre plexurile submucoase din diferite etaje ale
rectului constituie zone de anastomoză porto-cavă (unele merg în teri-
toriul cav, altele în cel port) (vezi fig. 33).
Inervaţia intestinului
Intestinul subţire:
- ramuri din plexul vegetativ mezenteric superior.
Colon:
... , , i- mezenteric r superior.
- ramuri din plexul -\ , . . H · Γ ·
L
hipogastnc L inferior.
Rect:
- inervaţia somatică este asigurată prin ramuri din plexul ruşinos,
pentru muşchiul sfincter extern;
- inervaţia vegetativă prin plexul hipogastric.
7. Pancreasul
Este un organ retroperiîoneal, dispus (fig. 25 şi 32):
- anterior coloanei lombare;
- posterior stomacului;
- între duoden şi splină.
Se proiectează la nivelul:
- vertebrelor Lj-L 2;
- peretelui abdominal, pe o zonă transversală, dispusă în epigastru
şi hipocondrul stâng.
Configuraţie externă
Are formă alungită, cu axul mare orizontal.
I se descriu următoarele porţiunii:
- capul este cuprins în scobitura duodenului;
- gâtul face trecerea între cap şi corp;
- corpul este dispus transversal, înaintea coloanei lombare.
- coada prelungeşte corpul pancreasului până la hilul splinei (uneori).
Structura anatomică
Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă: exo- şi endocrină.
Pancreasul exocrin este o glandă acinoasă, ai cărui produşi de
secreţie sunt enzimele digestive (tripsina, chimotripsina etc.). Canalicu-
lele acinoase confluează şi se deschid în canalul excretor principal.
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule
celulare răspândite în pancreas, înconjurate de o reţea capilară sinusoi-
103
Pancreas
Canal pancreatic
accesor (Santorini)
8. Ficatul
Ficatul este o altă glandă anexă a tubului digestiv; cea mai volu-
minoasă glandă a organismului (fig. 25).
Ficatul este aşezat în etajul abdominal superior, ocupând loja he-
patică. Este delimitat:
- superior de diafragm;
- inferior de colonul drept şi stomac.
104
Se proiectează la peretele abdominal în hipocondral drept şi epi-
gastru, într-o zonă delimitată superior de o linie care trece prin coasta
a V-a dreaptă şi inferior de o linie care uneşte rebordul costal drept
(coasta a IX-a) cu apendicele xifoid.
Posterior se proiectează pe ultimele 3 vertebre lombare.
Configuraţia externă:
- are 2 feţe:
superioară, convexă, în raport cu diafragmul;
inferioară, viscerală.
- are 2 margini:
anterioară, ascuţită, în raport cu marginea costală (rebordul costal);
posterioară, în raport cu peretele posterior al trunchiului.
Prezintă 4 lobi: anterior, posterior, drept şi stâng.
Structura ficatului: Este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă şi ce-
lule hepatice.
Stromă cuprinde membrana de înveliş, capsula ficatului (Glisson),
din care pleacă septuri conjunctive care delimitează parenchimul hepa -
tic în lobuli hepatici.
Lobului hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului.
în structura lobulului hepatic intră formaţiuni vasculare, canalicu-
lare şi celule hepatice.
Celulele hepatice au un pol îndreptat spre capilarul sanguin (polul
sanguin) şi celălalt spre canaliculul biliar (polul biliar).
Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se for-
mează canaliculele perilobulare. Apoi cele interlobulare, care se des-
chid în canalele biliare colectoare. Acestea vor forma cele 2 canale
biliare hepatice drept şi stâng ce se unesc în canalul hepatic comun.
Sistemul vascular intralobular este format din capilarele sinusoi-
dale şi vena centrolobulară.
Capilarele sinusoidale provin din ramificaţiile terminale ale arterei
hepatice şi venei porte.
Vena centrolobulară reprezintă segmentul venos aferent. Ea va for-
ma la ieşirea din lobul, vena supralobulară, din care se vor forma venele
hepatice care confluează şi se deschid în vena cavă.
Vascularizaţia ficatului:
- nutritivă, asigurată de artera hepatică;
- funcţională, dată de vena portă.
105
Vena portă colectează sângele venos al tubului digestiv, din cavi-
12 Vena mezentcrică superioară
tatea 13 - Trunchiul splenomezenteric
14 - Vena lienală (splenică)
15 - Vena mezenterică inferioară
16 - Vena colică medie
17 - Vene jejunale şi ileale
l 8 - Vena rectală superioară
19 - Vena rectală medie
20 - Vena rectală inferioară
21 - Plexul rectal
22 - Vena iliacă internă
23 - Vena iliacă externă
Canale hepatice
_____^
Drept Stâng
Duetul (canalul)
Canalul hepatic
comun
Orificii
glandulare
Infundibulu
Canalul biliar
Vezicula biliară
comun (coledoc)
Fundus
Porţiunea
descendentă a
duodenului Canalul pancreatic principal
Ampula lui Vater
10
7
Ele cuprind un teritoriu:
- intra hepatic din care fac parte:
r căile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor şi cana-
liculelor biliare care merg prin hilul hepatic până la lobul hepatic;
- căile biliare extrahepatice care le continuă pe primele din regiu
nea biliară la deschiderea în duoden.
- extrahepatic din:
canalul hepatocoledoc;
vezica biliară;
canalul cistic.
Vezica biliară
Secreţia biliară a ficatului este continuă, dar evacuarea ei în intes -
tin este ritmată de perioadele digestive (fig. 34).
în perioadele interdigestive, bila este depozitată în vezica biliară,
unde se concentrează de = 20 de ori, prin absorbţia apei şi a sărurilor
anorganice.
Vezica biliară este situată pe faţa inferioară a ficatului. Este un
organ cavitar, căruia i se descriu:
- un fund;
- un corp;
- un gât.
Inervaţia vezicii biliare este dată de plexul solar, care are ramuri:
- senzitive, pentru mucoasa vezicii biliare;
- motorii, pentru musculatura peretelui vezical;
— vasomotorii, pentru vase.
Canalul cistic
Continuă vezica biliară şi se deschide în canalul hepatocoledoc.
Forma este neregulată, iar la interior prezintă valvule incomplete, cu
aspect spiralat (fig. 34).
Canalul hepato-coledoc
Cuprinde 2 segmente (fig. 34):
-
canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice
drept şi stâng; ţine până la canalul cistic.
-
canalul coledoc, care reprezintă segmentul de la confluenţa he
paticului comun cu cisticul, până la deschiderea în duoden.
Canalul coledoc se deschide împreună cu canalul pancreatic prin-
cipal Wirsung, pe faţa postero-medială a duodenului descendent, în
ampula Vater.
108
Vascularizaţia este dată de ramuri din artera hepatică. Venele sunt
tributare venei porte.
Inervaţia este asigurată de plexul hepatic.
10. Peritoneul
Peritoneul este o membrană seroasă care acoperă pereţii cavităţii
abdomino-pelvine şi organele care se găsesc aici.
Viscerele abdominale pot fi acoperite de peritoneu pe toată suprafaţa
lor. Sunt mobile în cavitatea abdominală fiind legate de unul din pereţii
cavităţii printr-un pedicul peritoneal. Acestea se numesc organe intra-
peritoneale (stomac, intestin subţire, colon transvers).
Alte viscere abdominale sunt aplicate pe peretele posterior al ab-
domenului, fiind acoperite de peritoneu numai pe una din feţe. Acestea
sunt organe retroperitoneale (duodenul, pancreasul, rinichii).
Peritoneul prezintă:
- o foiţă parietală care căptuşeşte pereţii cavităţii abdomino-pelvine.
- o foiţă viscerală care acoperă organele din abdomen şi pelvis.
Peritoneul parietal se continuă cu cel visceral:
- La bărbat, cavitatea peritoneală este închisă;
- La femeie, cavitatea peritoneală comunică cu exteriorul prin trom
pă, uter şi vagin. Ceea ce favorizează propagarea infecţiilor până la
cavitatea peritoneală.
1. Digestia bucală
Digestia începe în cavitatea bucală, unde alimentele introduse su -
feră un proces de fărâmiţare numit masticaţie, după care sunt îmbibate
cu salivă şi transformate în bol alimentar. Secreţia salivară intervine în
degradarea enzimatică a polizaharidelor.
Dintre enzimele salivare, cea mai importantă este amilaza salivară
sau ptialina care degradează amidonul fiert sau copt, în dextrine, care
au molecule mai mici.
109
Rolul salivei:
1. degradează amidonul.
2. facilitează procesele de masticaţie şi deglutiţie.
3 favorizează stimularea receptorilor gustativi prin solubilizarea
ilimentelor. „ „ „ ....
4. îndepărtează resturile alimentare care rămân in spaţiile mter-
lentare.
5. rol bactericid prin hzozimul pe care îl conţine.
6. intervine în excreţia unor substanţe (uree în uremie; Pb, Hg, I,
3i în cursul unor intoxicaţii, care se depun pe gingie; virusuri, cum este
:el al rabiei şi poliomielitei).
7. favorizează actul vorbirii, menţinând mucoasa bucală elastică şi
imedă.
Reglarea secreţiei salivare
Secreţia salivară este continuă, dar mai abundentă în cursul ali-
nentării, când devine şi mai vâscoasă. Saliva este secretată în mod
eflex.
Intensificarea secreţiei se face prin mecanisme nervoase:
— reflexe necondiţionate. Stimulii care declanşează secreţia sunt
eprezentaţi de alimente.
- reflexe condiţionate, stabilite prin asocierea stimulilor alimentari
u stimuli olfactivi, vizuali, auditivi).
Masticaţia = procesul prin care alimentele introduse în cavitatea
zicală suferă un proces de fărâmiţare mecanică.
La procesul masticaţiei participă:
- mişcările
r mandibulei;
- limbii;
- buzelor şi obrajilor.
- dinţii: incisivii au rol de tăiere, caninii de sfâşiere, premolarii şi
lolarii de măcinare.
Cu cât alimentele sunt mai bine masticate, cu atât sunt mai uşor
tacate de enzimele digestive.
Procesul de masticaţie este parţial un:
- act voluntar, deci supus controlului nervos;
- act reflex.
Deglutiţia constă în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucală nn
faringe şi esofag, în stomac. Deglutiţia cuprinde 3 timpi:
- bucal: bolul alimentar este aşezat pe faţa dorsală a limbii: vârful
este aplicat pe palatul dur şi prin contracţia muşchiului milohioi-
!an, bolul este împins în faringe, simultan istmul faringian este deschis.
10
- faringian; baza limbii se menţine ridicată şi muşchiul milohioi-
dian contractat, astfel încât alimentele nu se mai pot întoarce în gură.
Orificiile nazale posterioare sunt închise prin ridicarea vălului palatin.
peci bolul alimentar ia singura cale posibilă spre esofag, celelalte (na
zală, bucală şi laringiană) fiind închise.
- esofagian: în perioadele interdigestive, porţiunea superioară a
esofagului este închisă prin contracţia musculaturii sale, astfel încât
aerul nu ajunge în stomac, dar nici alimentele nu regurgitează.
Prin ridicarea laringelui, musculatura esofagului superior se rela-
xează şi bolul alimentar este condus spre stomac datorită undelor peristal-
tice (unde de contracţie urmate de unde de relaxare).
Deglutiţia este reglată pe cale nervoasă: primul timp este voluntar
(declanşarea necesită un stimul adecvat), iar ceilalţi doi sunt reflecşi.
Tulburarea motilităţii esofagului - achalazia = spasme esofagiene,
însoţite de absenţa relaxării cardiei pentru trecerea bolului alimentar. Ca
urmare alimentele se adună supracardial şi dilată esofagul. Se datoreşte
absenţei sau degenerării neuronilor din plexul nervos al esofagului.
2. Digestia gastrică
Stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate
un timp foarte îndelungat pentru a putea fi amestecate cu sucul gastric
şi transformate într-o formă acceptabilă pentru intestin = chimul gastric.
Prin mişcările active ale pereţilor stomacului, chimul este evacuat
activ în duoden.
Transformările pe care alimentele le suferă în stomac, sunt rezultatul:
- acţiunii enzimelor din sucul gastric;
- mişcărilor stomacului.
Sucul gastric este secretat de glandele gastrice:
- în cantitate mare în perioadele digestive (1-2 l/zi).
- absent sau foarte scăzut în perioadele interdigestive din
cursul j- zilei.
'- nopţii.
Sucul gastric este un lichid clar, incolor sau uşor opalescent eu puter-
nică reacţie acidă (pH = l - 1,5). Este format în cea mai mare parte de HC1.
HCl este secretat de celulele parietale sau oxintice ale glandelor
gastrice.
In afară de HCL, sucul conţine şi enzime:
- pepsina este cea mai importantă enzimă a sucului gastric. Este
se
cretată sub forma inactivă de pepsinogen, eliberat de celulele princi
pale sau zimogene care se găsesc în toată mucoasa gastrică - şi în
duodenul proximal (bulb). Transformarea pepsinogenului în pepsină are
loc sub influenţa HC1. Pepsină transformă proteinele în substanţe mai
simple = polipeptide sau peptone.
- labfermentul sau renina este analogă celei din stomacul unor
rumegătoare (vaca). Labfermentul transformă cazeinogenul solubil din
lapte în cazeină insolubilă, în prezenţa Ca ++. Are importanţă la sugar.
împiedicând trecerea rapidă a laptelui din stomac în intestin.
- lipaza gastrică este întâlnită numai în stomacul copilului. Ea
desface grăsimile fin emulsionate (din lapte şi gălbenuş de ou).
- lizozimul.
-factorul intrinsec Castle sau antianemic. Favorizează absorbţia
vitaminei Bp la nivelul intestinului subţire. Lipsa lui apare în carenţa de
vitamină B12.
- mucina are rol protector nervos şi umoral. Controlul nervos este
asigurat de:
- fibre simpatice (cu acţiune inhibitorie);
- fibrele parasimpatice (cu acţiune stimulatoare).
Controlul umoral se face prin gastrină şi histamină.
Gastrina este o substanţă secretată de celulele parietale gastrice
sub acţiunea parasimpaticului (nervul vag). Gastrina stimulează forma -
rea de HC1, pepsină şi în mică măsură motricitatea stomacului.
Controlul secreţiei gastrice poate fi divizat în 3 faze (fig. 35).
; Intestin subţire
Fig. 35. - Fazele secreţiei gastrice.
112
1. faza cefalică: contactul alimentelor cu mucoasa bucală declan
şează reflex o creştere a secreţiei gastrice. De asemenea stimulii olfac
tivi, vizuali sau auditivi, pot determina o creştere a secreţiei gastrice. A
fost demonstrată de Pavlov, prin experienţa prânzului fictiv sau a micului
stomac.
2. faza gastrică este declanşată de pătrunderea alimentelor în sto
mac. Durează 3-4 ore, timp în care alimentele rămân în stomac şi are
loc digestia gastrică.
3. faza intestinală este determinată de prezenţa chimului gastric în
duoden. La acest nivel volumul secreţiei gastrice este foarte redus şi
sărac în acid.
Inhibiţia secreţiei gastrice este determinată prin acumularea chi-
mului în duoden (în timpul fazei intestinale a secreţiei gastrice).
Explorarea secreţiei gastrice se face prin recoltarea sucului gastric
prin sondaj gastric cu sonda Einhorn. Recoltarea se face à jeun timp de
30-60 min., prin aspirare la intervale de 15 min. Apoi se injectează
histamina şi se continuă aspirarea conţinutului gastric încă 60-120 min.
tot la interval de 15 min. Aciditatea şi volumul fiecărei probe se înscriu
pe un grafic şi arată dinamica secreţiei digestive.
Motricitatea gastrică
Funcţia principală a stomacului este de a depozita alimentele inge-
rate şi de a asigura amestecul acestora cu sucul gastric. Chimul format
este eliminat ritmic în duoden datorită mişcărilor produse de muscula -
tura gastrică.
Umplerea stomacului cu alimente (între anumite limite) determină
2 feluri de contracţii:
- tonice sau peristolice, ale fundului şi corpului stomacului, prin
care alimentele se dispersează şi sunt amestecate cu sucul gastric.
- peristaltice (sunt unde de contracţie şi de relaxare), prin care
conţinutul gastric înaintează spre pilor. Undele de relaxare sunt urmate
de evacuarea unei cantităţi mici de chim în duoden.
Motilitatea gastrică este coordonată:
- nervos-vegetativ:
• nervul vag stimulează peristaltismul;
• fibrele simpatice inhibă peristaltismul.
- umoral - enterogastron (eliberat de mucoasa duodenală la contac
tul cu grăsimile din chimul gastric), care inhibă peristaltismul gastric.
Explorarea motilităţii gastrice se face prin examenul radiologie al
stomacului după administrarea unei substanţe de contrast (bariu).
113
3. Digestia intestinală
Digestia începută în cavitatea bucală este continuată în stomac şi
erminată, finisată, în intestinul subţire. La digestia intestinală
participă:
- sucul pancreatic (în cantitate de 1.200-1.500 ml/zi);
- bila (în cantitate de 500-1.000 ml/zi);
- sucul intestinal propriu-zis (în cantitate de 1.800 ml/zi).
Sucul pancreatic
Este produsul de secreţie al pancreasului exocrin. El se varsă în
iuoden prin canalul Santorini şi Wirsung.
Sucul pancreatic are un bogat conţinut enzimatic care acţionează
isupra celor trei principii alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai
mportante sunt:
- tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- şi dite-
rapeptide. Tripsina este secretată sub formă de tripsinogen şi activată
le enterokinază (o enzimă secretată în intestin).
- lipaza pancreatică este activată de sărurile biliare, Ca T+ şi ami-
loacizi. Ea descompune grăsimile în glicerina şi acizi graşi.
- amilaza pancreatică are acţiune mai puternică decât amilaza
;alivară, descompunând şi amidonul crud până la maltoză. Dozarea ami-
azei în sânge, dă indicii asupra funcţiei pancreatice (N = 8 - 32 unităţi
•Volgemuth). în pancreatita acută hemoragică creşte foarte mult:
- nucleaze care descompun acizii nucleici;
- carboxipeptidaze care descompun peptidele în aminoacizi.
Sucul pancreatic mai conţine apă, bicarbonat de Na+, K+, Cl~ care
iu rolul de a neutraliza acidul din stomac.
Reglarea secreţiei pancreatice se face prin mecanism nervos vege-
ativ (vagul stimulează secreţia de enzime pancreatice), şi umoral prin:
- secretină ,- care stimulează secreţia
- pancreozimină — de suc pancreatic.
- colecistokinină L
Explorarea secreţiei pancreatice se face prin:
1. examinarea materiilor fecale, în insuficienţa pancreatică în scaun
ipar:
- fragmente de fibre musculare nedigerate;
- granule de amidon;
~ picături de grăsime.
14
2. dozarea amilazei în sânge prin metoda Wolgemuth.
3. recoltarea sucului pancreatic cu ajutorul unei sonde duble. Unul
din tuburi rămâne în stomac şi aspiră continuu secreţia gastrică. Celălalt
ajunge până în regiunea ampulei Vater. Stimularea secreţiei pancreatice
se face cu pancreozimină, urmată de recoltarea timp de 20 min. a sucu
lui. Se injectează apoi secretina şi se continuă recoltarea 80 mm. Volu
mul recoltat se apreciază cantitativ şi din suc se dozează enzimele.
4. explorarea „in vivo" a activităţii lipazei pancreatice cu trioleină
marcată cu iod radioactiv, în insuficienţa pancreatică, grăsimea marcată
nu se absoarbe şi se elimină ca atare în fecale.
Bila
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activitatea
sa metabolică reprezintă unul dintre cele mai complexe organe interne.
Funcţiile ficatului:
1. elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterolul, unele me
tale grele şi fosfataza alcalină.
2. intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vita
minelor şi substanţelor minerale.
3. are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având tem
peratura cea mai ridicată din organism.
4. are funcţie antitoxică, captează particulele străine pătrunse din
intestin în circulaţie prin celulele Kupffer; în hepatocite se produce
conjugarea, oxidarea şi reducerea unor substanţe cu efect nociv:
- formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică);
- reducerea, conjugarea şi inactivarea unor hormoni.
5. în perioada embrionară are funcţie hematopoietică.
6. la adult, sintetizează factorii coagulării şi fibrinolizei.
7. contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea
circulaţie şi la depozitarea sângelui (volum stagnant).
8. funcţie biligenetică, de formare şi excreţie a bilei.
Bila este produsul de secreţie şi excreţie hepatică.
Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, pentru că nu conţine en-
zime. Singura enzimă biliară care se excreta prin bilă este fosfataza
alcalină (N = 2-4,5 unităţi Bodansky sau 21-91 u.i/1 la 37°C).
Bila mai conţine:
l. Săruri biliare, care se formează pe seama acizilor biliari secretaţi
de hepatocit.
115
Funcţia sărurilor biliare:
- emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lipidelor în picături foarte
fine);
- activează lipazele din intestin;
L vagul.
116
Evacuarea bilei
Deşi bila este secretată continuu, eliminarea ei în intestin este rit-
mată de perioadele digestive, în perioadele interdigestive, bila se acu-
mulează în vezica biliară, unde este depozitată şi concetrată.
Substanţele care produc evacuarea bilei = colagoge:
- gălbenuşul de ou;
- frişca, smântână;
- grăsimile, în general.
Nervos, evacuarea bilei este:
- stimulată de vag;
- inhibată de simpatic.
Umoral, evacuarea este stimulată de colecistokinina (eliberată de
mucoasa duodenală).
Bila intervine în:
- absorbţia grăsimilor;
- absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, K);
- eliminarea unor substanţe (colesterolul);
- are efecte laxative prin stimularea motilităţii intestinale.
Explorarea secreţiei şi evacuării bilei
- tubajul duodenal cu sonda Einhorn, introdusă pe gură sau nas
până la o adâncime de 65-70 cm. La început se obţine o bilă limpede,
galben-deschis = bila A, care provine din canalul coledoc. După admi
nistrarea pe sondă a unei substanţe coleretice (SO 4Mg) se obţine o bilă
de culoare închisă = bila B, care provine din vezica biliară. La sfârşitul
tubajului, se obţine bila C, care este clară şi provine din ficat.
- motilitatea vezicii biliare se urmăreşte radiologie folosind sub
stanţe de contrast (colecistografii), după administrarea de gălbenuş de ou.
Sucul intestinal propriu-zis
Compoziţia sucului intestinal propriu-zis este greu de stabilit, deoare-
ce secreţia se însoţeşte rapid de absorbţie. Sucul intestinal este secretat de
celulele intestinale, în compoziţia sa intră: mucus, electroliţi, apă şi enzime.
Enzimele se adresează celor 3 principii alimentare:
- aminopeptidazele, care continuă acţiunea tripsinei, desfăcând di-
ţri- şi tetrapeptidele până la aminoacizi, care sunt absorbiţi de mucoasa
intestinală.
- enzime amilolitice (amilaza intestinală; maltaza care descompu
ne maltaza în glucoza; lactaza - desface lactoza în glucoza şi galactoza;
Şi invertaza = zaharaza, care desface zaharoza în glucoza şi fructoză).
117
Glucidele astfel transformate sunt absorbite. _ {{paza intestinală
descompune grăsimile în glicerol şi acizi graşi re sunt absorbiţi.
Secreţia intestinală este reglată:
• nervos:
• nervul vag stimulează secreţia intestinală
• simpaticul o inhibă.
• umoral, prin secretină care stimulează secreţia.
Intestinul subţire execută mai multe tipuri de mişcări:
a) segmentare, sunt contracţii ritmice care împart intestinul în seg-
Lente, adică alternează contracţiile cu relaxarea. Mişcările segmentare
itervin în:
• amestecul conţinutului intestinal.
• facilitarea absorbţiei.
b) pendulare, de scurtare şi alungire a intestinului. Favorizează
lunecarea anselor intestinale unele peste altele şi amestecarea conţinu-
ilui intestinal, care astfel ajunge în contact cu mucoasa pentru a fi
bsorbit.
c) mişcări de tonus prin care se modifică tensiunea la nivelul fib re-
jr musculare, nu şi lungimea acestora.
d) peristaltice prin care se asigură înaintarea conţinutului intestinal
e la stomac spre porţiunile intestinale terminale.
e) mişcările vilozităţilor intestinale, de scurtare şi alungire, care
avorizează:
• transportul particulelor indigeste.
• absorbţia, prin cutarea mucoasei şi împingerea substanţelor spre
iindul vilozităţii.
Motilitatea intestinală este reglată
• parasimpaticul prin nervul vag stimulează:
• peristaltismul
• motilitatea vilozităţilor intestinale.
• simpaticul (nervii splahnici) are acţiune inhibitorie (reduce peri-
italtismul şi motilitatea).
• umoral de serotonină, substanţă ce se găseşte în trombocite (cu
"ol vasoconstrictor) şi celule intestinale; serotonină stimulează peristal-
ismul.
Golirea intestinului subţire se face ritmic, prin valva ileocecală,
-are se deschide permiţând trecerea unei cantităţi reduse de conţinut
tntestinal din ileon în cec. Alimentele având compoziţie diferită străbat
intestinul cu viteze diferite, în mod normal digestia şi absorbţia alimen-
elor este completă când reziduurile alimentare ajung la valva ileocecală.
118
4. Fiziologia intestinului gros
Principala funcţie a intestinului gros este de depozit temporar al
deşeurilor rezultate din digestie şi de absorbţie a apei, Na^ şi altor
elemente, determinând eliminarea a aproximativ 150 g materie fecală
semisolidă pe zi, în unul sau două scaune.
Glandele intestinului gros secretă un suc foarte vâscos, alcalin,
care nu conţine enzime digestive.
Rolul acestei secreţii este de a:
- facilita trecerea materiilor fecale;
- proteja mucoasa intestinală de iritaţii mecanice şi chimice.
Alimentele, încep să ajungă în cec după 4 ore. Transportul mate-
riilor fecale de-a lungul colonului este mult mai lentă - abia 70% din
reziduurile alimentare se elimină prin scaun după 72 ore, eliminarea
totală necesită uneori o săptămână.
La nivelul intestinului gros sunt absorbite - apa, electroliţi, vitami-
ne şi aminoacizi.
Nu sunt absorbite glucidele, proteinele, grăsimile şi calciul.
Intestinul gros este populat de un mare număr de bacterii, care
alcătuiesc flora bacteriană intestinală (Escherichia coli, Aerobacter
aerogenes, bacilul putrificus etc.).
Rolul florei bacteriene intestinale
- transformă bilirubina în stercobilinogen şi apoi în stercobilină;
— intervine în sinteza vitaminică (K, B l5 acid folie, biotina);
- prin putrefacţie şi fermentaţie bacteriană produce o serie de gaze
(C02, H+, H2S, CHJ = metan).
Prin contracţii tonice, segmentare şi peristaltice, bolul fecal este
împins spre rect. în mod obişnuit rectul este lipsit de materii fecale.
Stimulul fiziologic care declanşează actul defecaţiei este reprezen-
tat de trecerea materiilor fecale în rect, care determină relaxarea sfinc-
terului anal intern şi extern şi expulzia materiilor fecale.
Defecaţia este un act reflex controlat voluntar.
Eliminarea întârziată a materiilor fecale la intervale mai mari de
48 h = constipaţie.
Eliminarea frecventă de scaune neformate, ce conţin resturi ali-
mentare nedigerate = diaree. Ea apare ca urmare a unui tranzit accelerat
în intestinul subţire sau gros.
Materiile fecale (·= 150 g/zi conţin 75% apă şi restul materie solidă
(bacterii moarte, materie anorganică, substanţe nedigerate, grăsimi,
Proteine).
119
5. Absorbţia intestinală
Absorbţia intestinală este procesul prin care produşii de degradare
ii substanţelor nutritive trec prin epiteliul intestinal în sânge sau limfă.
Sub influenţa enzimelor din sucurile digestive, alimentele sunt
degradate până la particule mici, solubile şi absorbabile. Vitaminele,
îărurile minerale şi apa sunt absorbite ca atare.
Glucidele sunt ingerate sub formă de polizaharide (amidon, glico-
sen) sau dizaharide (maltoză, zaharoză, lactoză). Ele sunt absorbite ca
monozaharide (glucoza, fructoză, galactoză), mai ales la nivelul porţiunii
initiale a intestinului subţire, unde se află în concentraţie mai mare.
Absorbţia glucozei se face prin transport activ, cu consum de ener-
gie, direct în sânge.
Absorbţia glucozei este favorizată de prezenţa Na +.
Proteinele se pot absorbi şi ca atare, nedescompuse, cum este cazul
absorbţiei unor anticorpi (IgA) conţinuţi în colostru, asigurându-se un
transfer pasiv de imunitate de la mamă la făt.
Pe de altă parte însă, absorbţia unor proteine nedescompuse poate
conduce la apariţia alergiilor.
Cea mai mare parte a proteinelor, se absorb ca aminoacizi, prin
transport activ, direct în sânge.
Un rol important în absorbţia aminoacizilor revine vitaminei B 6
(piridoxina) şi Na+.
Lipidele sunt ingerate sub formă de trigliceride (grăsimi neutre),
fosfolipide şi colesterol. Absorbţia lor antrenează şi pe cea a vitami -
nelor liposolubile (A, D, E, K, F).
Aceste grăsimi sunt descompuse până la glicerol şi acizi graşi şi
absorbite prin celula intestinală prin pinocitoză, în circulaţia limfatică,
de unde trec în sânge.
Electroliţii: Ionii de Na", CI", K+, Ca++, Fe++ şi Mg++ sunt absorbiţi prin
transport activ. Na+ poate fi absorbit însă şi pasiv, prin difuziune.
Ca+T necesită pentru absorbţie prezenţa unui metabolit al vitaminei D
(1,25 dihidroxicolecalciferol). Absorbţia Ca++ este influenţată de hor-
monul paratiroidian.
Fosfaţii şi exalaţii împiedică absorbţia, deoarece formează cu Ca +~,
săruri insolubile.
Apa se absoarbe pasiv, prin difuziune, în 24 h prin intestin se
absorb Ξ 10 l apă (1,5 l provin din lichidele ingerate şi 8,5 l reprezintă
sucuri digestive). Din cei 10 litri, 9,5 l se absorb la nivelul intestinului
subţire şi 300-400 ml la nivelul intestinului gros.
120
Materiile fecale conţin = 100 ml apă.
Substanţele nutritive (glucidele, proteinele, lipidele) sunt trans -
portate:
- de sânge, prin circulaţia portală în ficat, unde au loc transformări
suplimentare, altele sunt depozitate aici, în timp ce altele ajung prin
circulaţia sistemică la toate ţesuturile şi organele;
- de limfă spre duetul limfatic toracic, de unde trec în circulaţia
sistemică şi ajung la ţesuturile şi organele corpului.
Capitolul VI
1. Nasul
1.1. Nasul este o proeminenţă mediană, de forma unei piramide,
situat în mijlocul feţei.
Aspect exterior: Nasul prezintă următoarele segmente:
- rădăcina nasului, care îl separă de frunte;
- baza nasului, care priveşte inferior şi prezintă 2 orificii = narine,
separate prin porţiunea membranoasă a septului nazal;
- 2 feţe laterale formate din oasele nazale, superior, şi cartilajele
nazale, inferior;
- 3 margini, 2 laterale care corespund şanţurilor nazo-palpebral şi
nazo-genian şi una anterioară, care formează dosul nasului. Dosul nasu
lui se întinde de la rădăcină până la vârful nasului, în profil, forma lui
prezintă variaţii individuale, poate fi:
- drept sau rectiliniu;
- concav sau earn;
- convex sau coroiat;
- deviat stâng sau drept.
Constituţia anatomică
Elementele anatomice ale nasului se dispun în 2 planuri:
- superficial sau moale, reprezentat de tegument, ţesut celular
subcutanat, muşchii pieloşi ai nasului şi membrana fibroasă care uneşte
elemente cartilaginoase;
- profund sau de susţinere, care formează scheletul nasului:
- osos;
- cartilaginos.
123
Sunt situate deasupra cavităţii bucale:
- sub baza craniului;
- anterior de faringe.
Fiecare cavitate nazală prezintă:
- un vestibul nazal;
- cavitatea nazală propriu-zisă.
Vestibulul nazal este regiunea anterioară a cavităţii nazale. El se
întinde până la o creastă sau proeminenţă a peretelui nazal lateral, cu
importanţă funcţională, deoarece aerul este dirijat spre etajul superior,
olfactiv, al fosei nazale, prin inspiraţii puternice şi scurte. Distrugerea
acestei regiuni duce la dispariţia mirosului.
Cavităţile nazale propriu-zise se întind până la coane şi au direcţia
orizontală.
Cavităţilor nazale propriu-zise, li se descriu:
- 4 pereţi (superior, inferior, lateral şi medial). Peretele medial este
reprezentat de septul osteocartilaginos care se continuă cu o porţiune
membranoasă care separă cele 2 narine.
- peretele lateral prezintă 3 cornete nazale, nişte lame osoase proe
minente, învelite de mucoasa nazală. Ele delimitează şanţurile sau mea
turile nazale, în număr de 3, în care se deschid orificiile de comunicare
ale sinusurilor paranazale (etmoidal, frontal, maxilar, sfenoidal) şi cana
lul nazolacrimal (în meatul inferior).
- 2 orificii prin care comunică anterior cu vestibulul nazal şi pos
terior cu nazofaringele, prin coane.
- 2 etaje:
- inferior sau respirator corespunzător meatului inferior şi mijlo
ciu, prin care trece aerul în timpul expirului şi inspirului obişnuit.
- superior sau olfactiv, corespunzător meatului superior şi în care
se află receptorul analizatorului olfactiv. Prin acest etaj trece aerul în
timpul respiraţiilor scurte şi puternice, pentru a stimula receptorii olfactivi.
Mucoasa nazală înveleşte pereţii cavităţii nazale, pătrunde în sinu-
surile paranazale, iar la nivelul coanelor se continuă cu mucoasa nazo-
faringelui.
Continuitatea mucoasei nazale cu mucoasa sinusurilor paranazale
explică posibilitatea propagării inflamaţiilor nazale sau rinitelor la sinu-
suri (sinuzite).
Mucoasa nazală este formată din:
corion, care conţine vase de sânge şi dă culoarea roşie a mucoasei, epiteliul
respirator, este un epiteliu cilindric, stratificat acoperit cu cili vibratili.
124
Epiteliul respirator prezintă:
o porţiune respiratorie ce conţine glande seromucoase care
menţin mucoasa umedă.
o porţiune olfactivă, redusă ca dimensiuni 1,5 cm2, de
culoare galbenă, formată din celule olfactive, care reprezintă
receptorii analizatorului olfactiv.
La nivelul vestibulului nazal, epiteliul este prevăzut CM peri şi
glande sebacee. Perii au rolul de a opri impurităţile din aerul inspirat.
Inflamatia glandelor sebacee dă naştere la furuncule ale
vestibulului nazal.
Mucoasa nazală este bogat vascularizată ceea ce permite ca aerul
inspirat să fie încălzit şi umezit, datorită evaporării de la suprafaţa
mucoasei.
1.3. Vascularizaţia nasului
a. Arterială, prin ramuri din:
-
artera carotidă internă sau artera oftalmică;
-
artera carotidă externă prin:
-
artera maxilară internă;
-
artera maxilară externă (facială).
b. Venoasă, este satelită arterelor:
-
venele nazale superioare, se varsă în vena oftalmică;
-
venele nazale anterioare, se varsă în vena facială;
-
venele nazale posterioare, se varsă în vena maxilară
internă.
Venele mucoasei nazale comunică cu venele intracraniene
prin
venele oftalmice, existând astfel posibilitatea:
- ameliorării unor cazuri de hipertensiune intracraniană prin
hemo
ragii nazale sau epistaxis;
- propagării spre creier a unor inflamaţii nazale, transmise
prin
flebita nervilor oftalmici;
c. Limfatică, este tributară ganglionilor:
- submandibulari;
- parotidieni;
- jugulari.
1.4. I nerv aţi a
Mucoasa cavităţii nazale este bogat inervată:
- senzorial - prin nervul olfactiv (per. I) pentru simţul
mirosului.
- senzitiv;
- vegetativ.
Inervaţia senzitivă este asigurată de nervul trigemen pentru
sensibilitatea generală (tactilă, termică, dureroasă).
Inervaţia vegetativă este simpatică (nervii nazali), cu rol
vasoconstrictor şi inhibitor asupra secreţiei nazale, şi parasimpatică,
prin nervul facial, cu rol vasodilatator şi de stimulare a secreţiei
nazale.
125
Bogata inervaţie a mucoasei nazale, face ca aceasta să fie punctul
de plecare a numeroase reflexe:
- de strănut = eliminare explozivă a aerului din plămâni;
- de apnee = oprirea respiraţiei;
- de constricţie a musculaturii bronşice;
- de închidere bruscă a glotei.
2. Laringele
Este un alt segment al aparatului respirator, care are rolul de a
conduce aerul spre plămâni, şi în fonaţie (fig. 37).
Os hioid
Epiglota
Os hioid
Membrana
Epiglota tiroidă
Cartilajul
Cartilaj Π tiroid
tiroid Cartilajul
cricoid
a) Traheea
Vedere laterală b) Vedere anterioară
Fig. 37. - Laringe.
Aşezare topografică:
Trahee Laringele este situat:
- sub osul hioid;
- deasupra traheei;
- anterior de faringe.
La adult se proiectează între vertebrele cervicale C 5-C6. Este relativ
mobil, prezentând:
- mişcări active, supero-inferior, în timpul:
- deglutiţiei;
- fonaţiei;
- respiraţiei;
- mişcări pasive, de lateralitate, care pot fi imprimate laringelui.
126
Structura laringelui
Laringele este format din următoarele elemente:
\ ui .-i · -P «. A· ^^4 cartilaje perechi.
a) schelet cartilagmos, rormat din: <T ·,
3 cartilaje neperechi.
• cartilajul tiroid este cel mai mare, este vizibil, mai ales la bărbat,
şi palpabil. Este situat în regiunea anterioară şi mediană a gâtului, unde
unghiul lui = mărul lui Adam.
• epiglota este un cartilaj elastic, mobil, care intervine în timpul
deglutiţiei. Are forma unei frunze.
b) articulaţiile şi ligamentele care unesc cartilajele între ele.
c) musculatura laringelui, care intervine în: <*'*' ,. .' '
^- fonaţie.
Aceşti muşchi pot micşora sau mări parţial sau în totalitate glota,
contractă sau relaxează corzile vocale, realizând o gamă întreagă de
modulaţii proprii fiecărui individ (vocea are caracteristici individuale şi
numai în mod voluntar aceste mişcări pot fi modificate în pronunţarea
vocalelor şi consoanelor).
d) mucoasa laringelui. Laringele este învelit pe toată suprafaţa sa
internă de o mucoasă care se continuă superior cu mucoasa faringiană,
iar inferior cu cea traheală.
La exterior laringele are forma unei piramide, cu baza superior.
Baza corespunde orificiului superior al laringelui şi poate fi examinată
cu laringoscopul.
Vârful laringelui se continuă cu traheea.
Faţa posterioară corespunde laringo-faringelui. Acest raport expli-
că tulburările de:
r- fonaţie din unele faringite;
L- deglutiţie (disfagia) întâlnită în unele laringite.
Feţele antero-laterale sunt reprezentate de:
-
osul hioid.
-
cartilajul tiroid şi cricoid.
Ele sunt acoperite de:
-
glanda tiroidă;
-
muşchi şi piele.
La interior, laringele poate fi împărţit în 3 etaje:
• etajul vestibular, cuprins între orificiul laringian superior şi pli-
cile ventriculare. Orificiul superior al laringelui este:
• deschis în timpul respiraţiei;
• închis de epiglota, în timpul deglutiţiei.
127
- etajul glotic este cuprins între plicile ventriculare şi plicile vo
cale, împreună cu cavităţile dintre ele = ventriculi laringieni. Glota este
formată de plicile vocale şi spaţiul dintre acestea, când se deschid.
- etajul infraglotic este cuprins între plicile vocale şi marginea
inferioară a cartilajului cricoid. Se continuă cu traheea.
Vascularizaţia laringelui
- arterială - prin ramuri din:
- artera carotidă externă (artera tiroidiană superioară);
- artera subclavie (artera tiroidiană inferioară).
- venele însoţesc arterele cu acelaşi nume;
- limfatică este tributară ganglionilor cervicali profunzi, de la ni
velul bifurcaţiei arterei carotide.
Inervaţia laringelui
- motorie: prin ramuri din nervul vag (nervii laringieni):
- superior;
- recurent.
- senzitivă: nervii laringieni:
- superior;
- recurent (are raporturi intime cu artera tiroidiană inferioară, îm
preună cu care merge la glanda tiroidă => tiroidectomia poate produce
tulburări de fonatie prin paraliza plicii vocale respective. Acelaşi feno
men poate apare la bolnavii cu guşă sau cancer tiroidian).
- vegetativă care reglează tonusul plicilor vocale şi al glandelor
laringiene şi produce vasoconstricţie.
Mucoasa laringiană este o zonă puternic reflexogenă:
- pentru reflexul de tuse;
- pentru reflexul de închidere al laringelui în timpul deglutiţiei;
- se poate produce reflex spasm glotic, la copiii mici (1-2 ani) cu asfixie.
3. Traheea
128
poate fi mobilizată lateral, datorită ţesutului conjunctiv lax care o încon-
joară, astfel încât poate fi deplasată de tumorile dezvoltate în vecinăta-
tea ei.
Traheei i se descriu 2 porţiuni:
- cervicală - care vine în raport anterior cu glanda tiroidă, poste
rior cu esofagul şi lateral cu pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera
carotidă comună, vena jugulară externă, nervul vag) şi cu nervii recurenţi.
- toracală - care are raport anterior cu vasele mari de la baza
inimii şi timusul, posterior cu esofagul şi lateral cu pleura mediastinală
dreaptă şi stângă, vena cavă superioară, crosa venei azygos şi arcul
aortei.
La nivelul limitei inferioare (T4-T5), traheea se bifurcă în bronhiile
principale dreaptă şi stângă.
Structura traheei: Este formată dintr-o membrană fibro-mus-
culo-elastică, ce conţine 15-20 inele cartilaginoase incomplete. Această
membrană se prezintă ca un tub.
în partea posterioară, arcurile cartilaginoase lipsesc, iar membrana
devine plată. Ea vine în contact cu esofagul. Musculatura traheei uneşte
cele 2 capete ale arcurilor cartilaginoase, fiind cuprinsă în grosimea
membranei fibroelastice. Contracţia musculaturii micşorează diametrul
traheei, apropiind extremităţile arcurilor cartilaginoase.
Mucoasa traheei este formată din corion, glande mixte şi epiteliu
pluristratificat, cilindric şi ciliar. Astfel aerul inspirat este curăţat (epi-
teliul ciliar şi mucusul reţin particulele de praf), umezit (prin contactul
cu mucoasa umedă) şi încălzit (prin contactul cu suprafaţa caldă).
Vascularizaîia şi inervaţia traheei
- arterială: prin ramuri din artera subclavie şi aorta toracală;
- venele urmează arterele cu acelaşi nume;
- limfatică este tributară ganglionilor:
• traheali;
• traheo-bronşici.
- inervaţie, prin:
- nervii - recurent
- vag. L
nervii din simpaticul
- cervical;
- toracal superior.
129
4. Bronhiile principale
Bifurcarea traheei, dă naştere celor 2 bronhii principale
dreaptă
stângă (fig- 38). ' Traheea
Bronhii principale
dreapta + stânga
I\X \&^ V
Fie. 38. - Arborele bronşic.
Fiecare bronhie principală pătrunde în plămânul respectiv prin hilul
pulmonar, după care se ramifică în elemente din ce în ce mai subţiri.
Limita inferioară a bronhiei principale o constituie originea bron-
hiilor lobare.
Proiectate la peretele anterior al toracelui:
- bronhia principală dreaptă corespunde coastei VI şi spaţiului
intercostal VIL . , . . . . , ΛΠ
- bronhia principală stângă corespunde spaţiului intercostal VI.
130
Bronhia principală
- dreaptă are un traiect mai vertical, este mai groasă şi mai scurtă
(2,5 cm).
- stângă are un traiect mai orizontal, este mai subţire şi mai lungă
(5 cm).
Raporturi: Bronhiile principale fac parte din pediculul pulmonar
(fig- 39).
Pediculul pulmonar cuprinde formaţiunile care intră şi ies din
plămâni:
- bronhia principală;
- artera pulmonară;
- vene pulmonare;
- vasele şi nervii pulmonari.
La nivelul pediculului, bronhia este situată posterior. Structura bron-
hiei principale este identică cu a traheei, inelele cartilaginoase în număr
de 9-12, sunt incomplete posterior.
Vena pulmonară
inferioară
Lobul inferior
13
1
5. Plămânii
Glanda tiroidă ,
Trahee
Claviculă
Coaste
Capacitatea plămânului = volumul de aer pe care îl conţine, este
de = 4500-5000 cm3.
Culoarea plămânilor variază cu vârsta şi cu substanţele care sunt
inhalate (la fumători şi cei care lucrează în medii cu pulberi, au o cu -
loare cenuşiu-negricioasă; la copii este roz).
Forma plămânilor este asemănătoare unui trunchi de con, cu baza
spre diafragm.
133
- mucoasă: este formată dintr-un epiteliu pluristratificat, ciliat (a
căror mişcare este îndreptată spre căile aeriene superioare) şi numeroase
glande.
Pe măsură ce bronhiile se ramifică, fibrele musculare netede devin
din ce în ce mai numeroase, astfel încât bronhiolele respiratorii şi ter-
minale sunt lipsite de inelul cartilaginos, dar prezintă un strat muscular
foarte dezvoltat, care intervine activ în modificarea rumenului bronhio -
lelor şi astfel în reglarea circulaţiei aerului în căile pulmonare.
Arborele bronşic poate prezenta dilataţii patologice sub formă de
saci, în care se strâng secreţii, puroi = bronşiectazii.
Lobului pulmonar continuă ultimele ramificaţii ale arborelui bronşic.
Lobului pulmonar reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a plă-
mânului, la nivelul căruia se face schimbul de gaze. Are forma unei
piramide cu baza spre exteriorul plămânului şi vârful spre bronhiola
respiratorie.
Lobul pulmonar este constituit din: bronhiola respiratorie —> canale
alveolare —» alveole pulmonare, împreună cu vase de sânge, limfatice,
fibre motorii nervoase şi senzitive.
Alveola pulmonară — peretele alveolar este format dintr-un epiîe-
liu. sub care se găseşte o bogată reţea capilară, care provine din ramifi-
caţiile arterei pulmonare (ce aduc sânge venos din ventriculul drept).
Epiteliul alveolar formează cu epiteliul capilarelor alveolare o struc-
tură funcţională comună = membrana alveolocapilară. La nivelul aces-
teia au loc schimburi gazoase, prin difuziune, între aerul din alveole, a
cărui compoziţie este menţinută constantă prin ventilaţia pulmonară, şi
sânge. Sângele oxigenat pleacă din plămâni prin venele pulmonare spre
atriul stâng.
Suprafaţa epiieliului alveolar este acoperită cu o lamă fină de li-
chid = surfactant.
Distrugerea pereţilor alveolari = emfizem.
Mai mulţi lobuli se grupează în unităţi morfologice şi funcţionale
mai mari = segmente pulmonare.
Segmentul pulmonar este .unitatea morfologică şi funcţională, ca-
racterizată prin teritoriu anatomic cu limite precise, cu pedicul bronho-
vascular propriu şi aspecte patologice speciale. Segmentele pulmonare
corespund bronhiilor segmentare cu acelaşi nume, fiecare plămân având
câte 10 segmente.
Segmentele se grupează la rândul lor, formând lobii pulmonari.
134
5.3. Vascularizaţia plămânului
6. Pleura
Plămânii sunt înveliţi într-o foiţă seroasă = pleură.
Ea are rolul de a uşura mişcările plămânilor prin alunecare.
Fiecare plămân este învelit de o pleură.
Pleura la rândul ei, este formată din două foiţe, una în continuarea
celeilalte, pleura viscerală, care acoperă plămânul şi pleura parietală,
care acoperă pereţii cavităţii toracice, între cele 2 pleure, există o cavi-
tate închisă = cavitatea pleurală, care în mod normal este virtuală şi
care conţine o cantitate infimă de lichid, care favorizează alunecarea, în
condiţii patologice cavitatea pleurală poate deveni reală, putând fi um-
plută cu:
- puroi (pleurezie);
- sânge (hemotorax);
- aer (pneumotorax).
Când cantitatea de lichid sau aer este mare, plămânul respectiv apare
turtit spre hil (colabat) şi funcţia sa respiratorie este redusă sau anulată.
Presiunea în cavitatea pleurală este negativă, -2 mmHg fapt de o
deosebită importanţă în mişcările respiratorii. Datorită presiunii negative,
vidului pleural şi lamei de lichid interpleural, plămânul poate urma cu
fidelitate mişcările cutiei toracice în inspir şi expir.
Totodată presiunea negativă din cavitatea pleurală favorizează
circulaţia venoasă de întoarcere, atât prin venele pulmonare, cât şi prin
venele cavă superioară şi inferioară.
Vascularizatia şi inervaţia pleurei
Arterele provin din arterele bronşice, intercostale, mamare, diafrag-
matice.
Venele însoţesc arterele cu acelaşi nume.
Limfaticele merg spre ganglionii mediastinali, intercostali şi diafrag-
matici.
Inervaţia este vegetativă, simpatică şi parasimpatică. Pleura visce-
rală este aproape insensibilă, ca şi plămânul, în schimb cea parietală are
o sensibilitate marcată, fiind o zonă reflexogenă importantă. Iritaţia ei
în timpul unor manevre, de exemplu puncţia pleurală, poate determina
şoc pleural eu moarte prin acţiune reflexă asupra centrilor respiratori şi
circulatori.
136
7. Mediastinul
Toracele este împărţit din punct de vedere topografic: —
într-o regiune mediană = mediastin.
- 2 regiuni laterale = pleuro-puhnonare.
7.1. Mediastinul
Mediastinul = regiunea mediană care desparte cele 2 regiuni pleuro-
pulmonare.
El corespunde:
- în sens antero-posterior, spaţiului dintre stern şi coloana vertebrală.
- în sens supero-inferior, orificiului superior al toracelui şi diafrag-
mului.
Mediastinul conţine organe aparţinând aparatului respirator, car-
dio-vascular şi digestiv, dar trebuie privit ca o unitate, datorită relaţiilor
strânse între aceste organe privind simptomatologia comună a acestora
în cursul unor boli.
II FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI
Respiraţia face parte dintre funcţiile vegetative, de nutriţie. Se com-
pune din 2 etape fundamentale:
- procesul de respiraţie externă sau pulmonară prin care se face
schimbul de O 2 şi CO2 la nivel pulmonar.
- procesul de respiraţie internă sau celulară, prin care se face
schimbul de gaze la nivel celular.
Procesul de respiraţie este continuu. Oprirea lui duce la scurt timp
la moartea celulelor, deoarece organismul nu dispune de rezerve de O 2,
iar acumularea de CO 2 este toxică pentru celule. Oprirea respiraţiei
precede oprirea cordului.
1. Ventilaţia pulmonară
Aerul atmosferic este introdus în plămâni prin procesul de ventilaţie
pulmonară, prin care se menţine constantă compoziţia aerului alveolar.
137
1.1. Mecanica respiraţiei
Schimburile gazoase la nivelul plămânului se realizează datorită
succesiunii ritmice a 2 procese:
- inspiraţia;
- expiraţia.
Inspiraţia este un proces activ care este rezultatul >,u;,uaciiei muş-
chilor inspiratori, ducând la mărirea tuturor diametrelor cutiei toracice.
Inspirul normal durează l secundă.
în timpul inspirului forţat intervin şi muşchii inspiratori accesori
(sternocleidomastoidian, pectoralul mare, dinţatul mare şi trapezul).
Expiraţia normală este un proces pasiv, care urmează fără pauză
după inspiraţie. Durează aproximativ 2 secunde la adult, în timpul
expiraţiei, cutia toracică revine pasiv la dimensiunile avute anterior.
în timpul efortului fizic sau în caz de obstacol pe căile aeriene,
expiraţia poate deveni activă prin intervenţia muşchilor expiratori. Con-
tracţia lor comprimă viscerele abdominale, care deplasează diafragmul
spre cutia toracică şi apropie rebordurile costale, reducând volumul
toracelui.
în inspiraţie, prin creşterea volumului pulmonar, alveolele se des-
tind şi volumul lor creşte. Ca urmare presiunea aerului în regiunea alveo-
lară scade -1,5 mmHg. Se crează astfel o diferenţă de presiune între
aerul atmosferic (unde presiunea rămâne neschimbată) şi presiunea in-
trapulmonară (care scade), în felul acesta aerul pătrunde prin căile res-
piratorii până la alveole, ρε baza forţei fizice.
în expiraţie, prin retracţia plămânului şi revenirea la forma iniţială
a cutiei toracice, se întâlnesc 2 faze:
- prima, în care revenirea cutiei toracice se face pe seama elasticităţii
cartilajelor şi ligamentelor ei.
- a doua, în care plămânul elastic, în tendinţa de a se retracta spre
hil, exercită o presiune de aspiraţie asupra cutiei toracice.
In felul acesta volumul alveolelor se reduce, presiunea aerului intra-
alveolar creşte, devenind superioară presiunii atmosferice +1,5 mmHg.
Diferenţa de presiune, face ca aerul din plămâni să fie expulzat în ex-
terior, prin mecanism pur fizic.
Ciclul respirator (= l inspiraţie + l expiraţie) are o durată de
3 secunde ceea ce revine la ~ 14 mişcări respiratorii/minut (normal
aprox^. 12-14) Ξ frecvenţa respiratorie (FR).
în efort fizic, frecvenţa respiratorie poate ajunge la 40-60/min, de
asemenea şi în condiţii patologice: febră, hipertiroidism, hipercapnie,
hipoxie (= tahipnee).
138
1.2. Volumele respiratorii
Volumele de gaz care se găsesc în plămâni în timpul respiraţiei
sunt (fig. 40):
1. Volumul respirator curent - cantitatea de aer care intră şi
(VC = 500 ml) iese din plămâni în timpu' unei
respiraţii normale, cantitatea
2. Volumul inspirator de rezervă de aer care mai poate pătrunde
(VIR) în plămâni la sfârşitul unei
inspiraţii normale.
3. Volumul expirator de rezervă = cantitatea de aer care poate fi
(VER) expirată forţat la sfârşitul unei
expiraţii normale.
4. Volumul rezidual = cantitatea de aer care rămâne
(VR = 1.000-1.500 ml) în plămân după o expiraţie
forţată.
Volumul respirator/minut = ventilaţia pulmonară, reprezintă canti-
tatea de aer respirată într-un minut VC x FR = 500 x 12 = 600 ml.
Capacităţile respiratorii reprezintă suma mai multor volume sus-
amintite (fig. 41):
1. CPT = cantitatea de aer care se găseşte în plămân la sfârşitul
unei inspiraţii şi expiraţii forţate:
CPT = VIR + VC + VER + VR = CI + CRF = CV+ VR = 5.500-6.000
ml
CI CRF
f CPT
Fig. 41. - Capacităţi pulmonare normale: VC = volum curent; VIR = volum inspirator de
rezervă; VER = volum expirator de rezervă; VR = volum rezidual: CV = capacitate vitală;
CRF = capacitate reziduală funcţională; CPT = capacitate pulmonară totală.
139
CPT = capacitatea pulmonară totală. CI =
capacitatea inspiratorie. CRF = capacitatea
reziduală funcţională. CV = capacitatea
vitală.
2. CV = volumul expirat forţat după o inspiraţie forţată.
CV = VC + VIR + VER = CI + VER = 4.000 ml.
O
3. CI = volumul inspirat forţat la sfârşitul unei expiraţii normale.
CI = VC + VIR = 3.000 ml'.
4. CRF = VER + VR = 2.500 ml (CRF este volumul de aer conţinut
de plămân după o respiraţie liniştită).
Valoarea fiziologică a capacităţii vitale pulmonare este de aproxi-
mativ 3.600-4.000 ml. CV creşte în timpul efortului fizic şi scade în
timpul sedentarismului.
Volumele şi capacităţile pulmonare sunt importante pentru stabili-
rea diagnosticului şi prognosticului diferitelor boli pulmonare, totuşi ele
nu dau indicaţii directe despre funcţia ventilatorie.
140
Presiunea parţială a unui gaz în amestec (legea lui Dalton) este
proporţională cu concentraţia gazului în amestec şi este egală cu presiu-
nea pe care ar exercita-o asupra pereţilor recipientului, un gaz, dacă
acesta ar ocupa singur recipientul. Aceasta înseamnă că prin difuziune
un gaz aflat la presiune ridicată într-o regiune se deplasează spre o
regiune cu presiune mică. Mişcarea moleculelor de gaz este continuă
până la egalizarea presiunilor.
3. Reglarea respiraţiei
Respiraţia este adaptată în orice moment la necesităţile aportului
de O2 şi ale eliberării CO 2.
Mecanismul de reglare al respiraţiei este foarte prompt.
141
Centrul respirator este localizat la nivelul bulbului şi este format
dintr-un centru inspirator şi unul expirator. Secţionarea axului cere-
brospinal dedesubtul centrilor respiratori duce la oprirea respiraţiei.
Centrul respirator bulbar permite reglarea automată a ventilaţiei
pulmonare. Acest automatism este influenţat mai ales de proprietăţile
chimice ale sângelui.
Rolul principal în reglarea respiraţiei revine concentraţiei de CO,
din sânge (CO2 sanguin acţionează direct pe cale umorală asupra cen-
trului respirator, stimulându-i activitatea):
- până la o concentraţie = 9% CO-, in aerul inspirat, se intensifică
progresiv activitatea centrului respirator (hiperventilaţie).
- > 9% CUT în aerul inspirat, activitatea respiratorie scade progresiv.
- la 33% CO2 în aerul inspirat, se produce narcoză.
- la 40% CO2 în aerul inspirat, se produce moartea.
Capitolul VII
Anatomia şi fiziologia
aparatului cardio-vascular
L ANATOMIE
1. Inima
Inima este un organ musculo-cavitar, de forma unui con turtit, cu
rol de pompă aspiro-respingătoare.
Este aşezată în etajul inferior al mediastinului, între cei doi plămâni,
deasupra diafragmului.
Este învelită într-un sac fibro-seros, numit pericard.
Dimensiunile şi capacitatea variază în funcţie de individ, sex şi
vârstă. Are o greutate medie de 300 g şi o capacitate medie de 500 cm3.
Configuraţie externă
Inima are 2 feţe:
p una anterioară sau sterno-cosţală. La nivelul ei se află şanţul
interventricular anterior care desparte VS de VD şi şanţul atrio-
ventricular, care desparte atriile de ventriculi.
L- una inferioară sau diafragmaţică pe care se continuă şanţurile de
pe faţa anterioară.
143
- 2 margini;
- o bază sau faţa posterioară care corespunde atriului stâng şi drept;
- un vârf care aparţine VS.
Structură
Inima este alcătuită din 3 straturi:
l endocardul sau stratul intern, înveleşte toate cavităţile inimii şi
se continuă cu endoteliul arterelor şi venelor.
El conţine fibre nervoase şi vase limfatice, dar nu conţine vase
sanguine, hrănirea făcându-se prin îmbibiţie.
2. miocardul sau stratul mijlociu este constituit dintr-o reţea de
fibre musculare ce alcătuiesc un sinciţiu. Musculatura cardiacă se însera
pe scheletul fibros al inimii.
Acesta este alcătuit din:
- septul interventricular membranes;
- inelele fibroase ale orificiilor arterei aortice şi pulmonare şi ori
ficiile atrio-venticulare drept şi stâng;
- trigonul fibros drept şi stâng, care uneşte inelele fibroase ale
orificiilor atrio-ventricular şi al aortei.
Miocardul este astfel alcătuit, încât între musculatura atriilor şi cea
a ventriculilor nu există legătură în afara fasciculului His.
La nivelul atriilor, musculatura este mai subţire şi dispusă circular.
La nivelul ventriculilor, musculatura este dispusă în 3 straturi cu orien-
tare oblic spiralată. Din fasciculele musculare se desprind muşchii pa-
pilari care prin cordajele tendinoase se leagă de valvulele orificiilor
atrio-ventriculare.
3. epicardul sau stratul extern, reprezintă foiţa viscerală a pericar-
dului seros.
Configuraţia interna
Cordul omului are o structură tetracamerală, camerele fiind sepa-
rate între ele prin septurile interventricular şi interatrial (fig. 42).
Atriul şi ventriculul de aceeaşi parte comunică între ele prin ori-
ficiul atrio-ventricular corespunzător.
Atriile se caracterizează prin:
- capacitate mai mică decât a ventriculilor;
- forma cuboidală;
- numărul mare de orificii care se deschid la nivelul lor:
în Δ c. ^ venele pulmonare;
1Π /V o. ^^ .~ . . . . Λ
Ţesuturile corpului
Plămân stâng
AD = Atriu drept AS
= Atriu stâng VD =
Ventricul drept VS =
Ventricul stâng
Vena cavă
inferioară
14
5
- din VS pleacă arteră aortă, al cărei orificiu este prevăzut cu
valvulele aortice, cu acelaşi rol şi cele pulmonare.
Orificiul atrio-venîricular (fig. 42):
- drept este prevăzut cu valva tricuspidă, pentru că are 3 valve sau
cuspide, care se insera pe inelul fibres al orificiului, iar vârful acestora
este legat de muşchii papilari prin cordajele tendinoase. Prin contracţia
muşchilor papilari, orificiul este închis, iar comunicarea dintre atrii şi
ventriculi întreruptă.
- stâng este prevăzut cu valva mitrală sau bicuspidă.
Sepîul interventicular separă cei 2 ventriculi, fiind format superior
de o zonă fibroasă, iar în 2/3 inferioare de o zonă musculară. La unirea
celor 2 regiuni poate persista orificiul de comunicare din perioada
embrionară (Panizza).
Aparatul de conducere al inimii sau ţesutului nodal (fig. 43):
în legătură cu miocardul se află ţesutul muscular de tip embrionar
care are capacitatea de a se contracta ritmic. Acesta este format din:
- nodul sino-atrial, situat în peretele atriului drept, între VCS şi
VCI (venă cavă superioară şi inferioară).
- nodul atrio-venîricular, situat tot în peretele AD în porţiunea
inferioară a septului interatrial, în vecinătatea valvei tricuspide.
-fasciculul atrio-ventricular (His) care pleacă din nodul atrioven-
tricular, coboară în porţiunea membranoasă a septului interventricular şi
Nodul sinoatrial
2. Pericardul
Pericardul este un sac fîbro-seros care conţine inima şi rădăcinile
vaselor mari.
Este format din:
- pericardnl fibres, situat la periferie, are forma unui trunchi de
con, cu baza fixată pe diafragm. Este susţinut de ligamentele pericardice
(sterno-pericardice, vertebro-pericardice şi freno-pericardice).
- pericardul seras, care, ca şi pleura sau pentoneul este format din
2 foiţe, parietală la exterior şi viscerală la interior. Ele se continuă una cu
cealaltă la nivelul bazei cordului, între ele se formează un spaţiu virtual, ce
conţine o cantitate mică de lichid care le uşurează alunecarea. Aceasta
devine reală prin acumularea unor lichide în cantitate mare (pericardită).
3. Vasele de sânge
3.1. Arterele
Arterele sunt vasele prin care sângele circulă de la inimă la reţeaua
capilară din organe şi ţesuturi, constituind un vast sistem ramificat, cu
punct de plecare dublu:
- VS pentru aortă;
- VD pentru artera pulmonară.
147
Componenta arterială a circulaţiei mari este reprezentată de sis-
temul aortic (fig. 44).
Aorta pleacă din VS şi are 3 componente: aorta ascendentă, arcul
aortic şi aorta descendentă, care se întinde până la nivelul vertebrei L 4
unde se bifurcă.
Aorta descendentă are 2 porţiuni:
- toracală până la diafragm;
- abdominală până la locul de bifurcare.
Aorta prin ramurile sale, trimite sângele arterial în tot corpul:
- ramurile ascendente, vascularizează extremitatea cefalică (capul
şi gâtul), membrul superior şi o parte a toracelui, formând sistemul
aortic superior.
Aa. vertebrale
A. humerală
A. coronară
Aa. intercostale
Diafragm
Trunchiul cel iac
Aa. renale A.
Aorta mezenterică sup. A.
abdominală mezenterică inf.
A. iliacă internă A.
iliacă externă
A. femurală
A. tibială posterioară
Fig. 44. - Aorta şi ramurile ei
A. tibială
anterioară 148
. - ramurile descendente, vascularizează restul toracelui, abdomenul
şi membrul inferior, alcătuind sistemul aortic inferior.
- Ramurile aortei ascendente sunt arterele coronare:
- dreaptă;
- stângă.
- Arcul aortic dă 3 ramuri:
- trunchiul brahio-cefalic care se bifurcă în:
- artera carotidă comună dreaptă.
- artera subclavie dreaptă.
- artera carotidă comună stângă.
- artera subclavie stângă.
Artera carotidă comună (dreaptă şi strângă) se bifurcă la nivelul
cartilajului tiroid în artera carotidă externă şi internă. Artera carotidă
comună formează mănunchiul vasculo-nervos al gâtului, împreună cu
vena jugulară internă şi nervul vag.
Artera carotidă externă asigură vascularizaţia:
- glandei tiroide, laringelui;
- musculatura limbii, buzele, faringele;
- musculatura cefei şi dura mater;
- tegumentul feţei, gâtului şi capului.
Artera carotidă internă asigură vascularizaţia:
- ochiului, glandei lacrimale;
- porţiunea anterioară şi laterală a encefalului.
Artera subclavie, dreaptă şi stângă, irigă:
- centura scapulară;
- extremitatea superioară a toracelui;
- parţial gâtul şi capul (trunchiul cerebral, cerebelul, o parte a
emisferelor cerebrale, regiunea cervicală a măduvei spinării);
- esofagul, traheea;
- muşchii trapez şi ai coloanei cervicale.
Artera axilară continuă artera subclavie. Face parte din mănunchiul
vasculo-nervos axilar, împreună cu vena axilară şi nervul median
(aparţinând plexului brahial).
Artera axilară vascularizează:
- musculatura toracelui;
- glanda mamară;
- muşchii scapulei şi muşchiul deltoid;
- articulaţia scapulo-hemurală.
149
Artera brahială continuă artera axilară până la linia de flexie a
cotului, unde se bifurcă în artera radială şi ulnară (cubitală).
Artera brahiala are raporturi intime cu nervul median şi vasculan-
zează:
-
muşchii membrului superior şi oasele acestuia;
-
nervul median.
-
Aorta descendentă (fig. 44):
-
toracală dă:
r ramuri viscerale pentru mediastin, bronhii, pericard, esofag. L
ramuri parietale pentru spaţiile intercostale, muşchii spatelui,
măduva spinării şi meninge.
- abdominală continuă artera toracică până la bifurcaţie. Ea dă:
ramuri viscerale pentru stomac, ficat, splină; intestin subţire,
colon, rinichi, glanda suprarenală, testicul şi ovar.
ramuri parietale pentru diafragm, muşchii spatelui şi muşchii
abdomenului.
Aorta descendentă se bifurcă la nivelul vertebrei L 4 în arterele
iliace comune, dreaptă şi strângă.
Artera iliacă comună se bifurcă la rândul ei, în dreptul articulaţiei
sacroiliace în:
- a. iliacă internă sau hipogastrică care dă:
ramuri viscerale pentru vezica urinară, organele genitale iater-
ne, masculine şi feminine (prostata, vezicule seminale, canal
deferent şi spermatic, uter, trompă, ovar, vagin), rect, organe
genitale externe (feminine şi masculine), muşchii penneului.
ramuri parietale pentru muşchii abdominali profunzi, muşchii
adductori ai coapsei, muşchii fesieri.
- a. iliacă externă trece pe sub ligamentul inghinal şi se continuă
cu artera femurală. Artera iliacă externă dă ramuri pentru muşchii laţi
ai abdomenului, cordonul spermatic la bărbat şi ligamentul rotund la
femeie şi, regiunea obturatoare.
Artera femurală se continuă de la nivelul regiunii poplitee cu arte ra
poplitee.
Artera femurala străbate faţa antero-medială a coapsei printr-un
spaţiu muscular = canal femural, împreună cu vena şi nervul femural.
Ramurile arterei femurale vascularizează: ţesutul subcutanat al
abdomenului inferior, scrotul la bărbat şi labiile la femeie, ganglionii
inghinali, articulaţia coxo-femurală şi muşchii posteriori ai coapsei,
muşchii anteriori ai coapsei şi articulaţia genunchiului.
150
Artera poplitee, în regiunea poplitee, are raporturi cu vena şi ner-
vul tibial.
» Ea vascularizează regiunea gambei şi piciorului.
:
" Artera pulmonară - componentă arterială a circulaţiei mici
Artera pulmonară pleacă din VD şi are 2 ramuri:
- artera pulmonară stângă care pătrunde în pediculul pulmonar
stâng.
- artera pulmonară dreaptă care pătrunde în pediculul pulmonar
drept.
Arterele pulmonare conţin sânge venos, pe care îl transportă de la
VD la plămâni, unde va fi oxigenat şi, prin venele pulmonare, condus
în AS.
3.2. Capilarele
3.3. Venele
151
Venele marii circulaţii
Sângele din circulaţia mare este colectat de vene care merg paralel
cu arterele, având acelaşi nume, fiind conduse în final în 2 mari trunchiuri
colectoare: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară, care se deschid
în AD.
Venele micii circulaţii
Sângele din teritoriul pulmonar este colectat în venele lobare care
confluează formând venele pulmonare, câte 2 pentru fiecare plămân şi
care se varsă în AS.
4. Sistemul limfatic
Sistemul limfatic este format din:
- capilare limfatice;
- trunchiuri colectoare limfatice;
- ganglioni limfatici.
în acest sistem, circulă limfa, lichid care se obţine după filtrarea
plasmei sanguine la nivelul endoteliului capilarelor tisulare. Limfa conţine
produşi de dezasimilaţie, dar şi de secreţie care vor fi conduşi în final
tot în sistemul venos.
Limfa este un lichid transparent, uşor gălbui, care conţine în spe-
cial limfocite. Nu conţine hematii.
Ganglionii limfatici - rol:
- produc: limfocite, anticorpi şi enzime;
- au rol de apărare;
- opresc substanţele străine pătrunse în organism (pulberi, cărbune)
- constituie o barieră în lupta contra infecţiilor (de ex.: adenopa-
tiile inflamatoare);
- opresc celulele canceroase plecate din focarul neoplazic (adeno-
patii metastatice).
Ganglionii sunt dispuşi în grupe ganglionare regionale.
Limfa este drenată prin canale limfatice, un sistem de vase care
circulă în paralel cu sistemul vascular răspândit în tot corpul cu excepţia
sistemului nervos central. Canalele limfatice se unesc în trunchiuri lim-
fatice care vor forma duetul limfatic drept şi canalul toracic stâng. Acestea
se deschid în vena cavă superioară şi apoi în AD. Pe traseul canalelor
limfatice se găsesc ganglionii limfatici, la nivelul cărora limfa este fil -
trată.
152
5. Splina
Splina este un organ vascular, retroperitoneal.
Rolul splinei. Splina intervine:
- în reglarea compoziţiei sângelui - în splină se formează limfo-
citele, ca şi în ganglionii limfatici şi se distrug hematiile şi limfocitele.
- în circulaţia sanguină - splina reprezintă un rezervor de sânge
care în anumite situaţii poate fi pus în circulaţie prin contracţia splinei.
- în viaţa fetală formează globulele roşii şi albe.
Aşezare - splina este aşezată în hipocondrul stâng, în loja splenică:
- sub diafragm;
- posterior de stomac;
- superior de unghiul colic stâng sau splenic.
Culoare - splina are culoare roşu închis, datorită sângelui pe care
îl conţine.
Consistenţă - splina este un organ foarte friabil, accidentele cu
ruptură de splină fiind foarte grave.
Structură
- la exterior este învelită de o capsulă fibro-elastică cu numeroase
fibre musculare netede care îi dau posibilitatea de a se contracta.
Din capsulă pleacă septuri care formează o reţea în ochiurile căreia
se găseşte parenchimul.
- parenchimul este format din ţesut limfoid (pulpa albă) şi hematii
(pulpa roşie).
Vascularizaţia este dată de:
- artera splenică;
— vena splenică, care se varsă în vena portă;
- limfa este drenată în ganglionii pancreatico-splenici.
Inervaţia este dată de plexul vegetativ celiac.
153
în stare de repaus interiorul celulei este negativ, iar exteriorul pre -
dominant pozitiv.
în stare de excitaţie potenţialul de acţiune al membranei celulare
determină inversarea sarcinilor electrice prin intrarea Na* în celula (deci
interiorul se pozitivează) şi ieşirea K + din celulă.
Diastola atrială:
P atriile se umplu , ·.. ^ L Sistola ventriculară îl
valvele atrioventriculare închise - valvele signoide
Φ aortice şi ale arterei pulmonare
Presiunea atrială creşte -> se deschid
valvele atrio ventriculare se - sângele este eliminat cu forţă
deschid VS se umplu cu sânge în A O şi AP
Ψ VD"1
Atât atriile, cât şi
ventriculii sunt plini cu
sâime
Φ " Sistola
atrială:
atriile se contractă ventriculii
sunt plini cu sânge Sistola ventriculară I
- valvele atrioventriculare
se închid
- ventriculii se contractă
- presiunea ventriculară creşte
Revoluţia cardiacă
155
3. Manifestările care însoţesc ciclul cardiac
a. Manifestări acustice
Semnele exterioare ale activităţii inimii sunt zgomotele cardiace
care pot fi ascultate direct cu stetoscopul sau înregistrate grafic pe fono-
cardiogramă.
Zgomotele inimii sunt produse de:
- modificarea vitezei de curgere a sângelui;
b. Manifestări mecanice
Şocul apexian se palpează în spaţiul V intercostal stâng, pe linia
medioclaviculară, unde vârful inimii vine în contact cu peretele toracic.
Pulsul arterial. Fiecare contracţie cardiacă ventriculară este urmată
de expulzia sângelui în aortă şi generează o undă de presiune care se
propagă de-a lungul aortei şi ramurilor sale, numită puls.
Pulsul arterial se palpează prin comprimarea arterei pe o suprafaţă
rigidă (artera radială, arterele pedioase, artera femurală, artera carotidă
externă etc.).
Λ
c. Manifestări electrice
f,
156
EC g normal este format din (fig. 46):
- unda P r- deflexiune pozitivă.
L corespunde activării atriale.
- segmentul PQ r- linie izoelectrică.
L reprezintă depolarizarea atrială.
-
complexul QRS = complex de unde negative şi pozitive:
r- unda Q = corespunde activării septului interventricular.
-
unda R = corespunde activării VD.
-
unda S = corespunde activării VS.
-
unda T = corespunde repolarizării ventriculare.
- intervalul PR = excitaţia pro
gresează de la nodul sino-atrial la
ramurile fasciculului His.
157
Debitul cardiac sau circulator . ,^.
Debitul cardiac este expresia finală, cea mai importantă a activităţii
inimn, deoarece cantitatea de sânge care irigă organele depinde de ho-
meostazie (capacitatea organismului de a se menţine în echilibru într-un
mediu de viaţă variabil).
Debitul cardiac poate fi exprimat prin:
- cantitatea de sânge expulzată într-un minut de mima stângă sau
dreaptă (cantităţile sunt egale) = minut-v olumul.
- cantitatea de sânge expulzată cu fiecare sistolă = debitul-sistolic/
volumul-bătaie (= 70 ml sânge/bătaie pentru fiecare ventricul).
în condiţii de repaus, debitul cardiac variază între 4-6 1/min, în
Capilare pentru cap, gât, membre condiţii de efort poate
superioare (15 4- 30 mmHg) creşte la 30 1/min. în spe-
cial prin creşterea frec-
venţei cardiace şi a volu-
mului - bătaie.
4 mmH Funcţionarea
inimii şi ,. a
celorlalte
organe şi ţesu-
turi depinde
de
încărcătura
în O, a
sângelui.
Cu fiecare
trecere prin
plămân, i; "
"' sângele
se
oxigenează, cantitate pe care o pierde în
urma contactului cu ΤΛ= 120/80 mmHg
ţesuturile. Conţinutul în
O2 al sângelui este de:
λ " · 19"mlCMa 100 ml
\ sânge arterial.
• 14 ml O2 100 ml
la sânge venos.
Fiziologia circulaţiei
în vase
Rolul inimii în circu-
laţia sângelui este de a
menţine o diferenţă de
presiune, între extremita-
tea arterială şi cea venoasa
Capilare pentru trunchi şi membre a arborelui circulator, în cir-
inferioare (15 4- 30 mmHg) culaţia sistemică şi pulmo-
Fie. 47. - Circulaţia pulmonară .ţi sistemică. nară (fig. 47).
158
a. Circulaţia sângelui în artere.
Sângele circulă în artere sub o anumită presiune, care se transmite
şi asupra pereţilor arteriali, determinând tensiunea arterială.
în condiţii normale, TA la adult este de 120-130 mm Hg pentru
presiunea sistolică şi de 70-80 mm Hg pentru cea diastolică.
Există variaţii fiziologice ale TA, legate de sex (la femeie, TA
sistolică este 105-110 mm Hg), vârstă ( l a 60 ani, o TA sistolică de
160 mm Hg este normală), poziţia corpului, intensitatea efortului fizic.
Determinarea TA se face prin metode indirecte, nesângerânde, cea
mai cunoscută şi folosită este metoda auscultatorie (aparatul de tensiune
+ stetoscop).
159
nea şi pulsaţiile arterelor, pentru venele situate în imediata vecinătate.
- aspiraţia atnală - în timpul ejecţiei ventriculare, presiunea în
atriu scade ceea ce favorizează aspirarea sângelui venos.
- forţa gravitaţională favorizează circulaţia în teritoriile aflate su-
pracardiac şi o stânjeneşte pe cea aflată sub acest nivel.
Metabolism
Etimologic, cuvântul metabolism este de origine greacă ş înseamnă
schimb.
Din punct de vedere biologic prin metabolism se înţelege totalita-
tea proceselor fizice şi chimice prin care materia vie se organizează, se
autoîntreţine şi se manifestă.
La baza acestor procese stă schimbul permanent de materie şi
energie dintre materia vie şi mediul înconjurător.
Metabolismul este una dintre proprietăţile caracteristice ale vieţii,
alături de reproducere şi excitabilitate.
Organismele animale utilizează ca unică sursă de energie
combinaţiile organice complexe (ATP = adenozintrifosfatul). Pe seama
acestora se desfăşoară metabolismul animal, constituit din 2 procese
antagoniste, în echilibru:
- anabolismul = formarea de macromolecule bogate în energie şi
includerea lor în structurile vii.
- catabolismul - degradarea moleculelor bogate în energie cu eli
berarea acesteia.
Separarea acestor 2 procese este practic imposibilă, deoarece des-
compunerea unei molecule furnizează energie pentru sinteza alteia, cele
2 procese desfăşurându-se simultan.
1. Metabolismul energetic
Cea mai mare parte dintre substanţele alimentare ingerate sunt
degradate în organismul vieţuitoarelor în vederea eliberării energiei
chimice potenţiale şi transformării ei în forme de energie specifică mani-
festărilor vitale şi în căldură.
Totalitatea schimburilor energetice dintre materia vie şi mediul
extern (ingerarea alimentelor, eliberarea energiei potenţiale şi disiparea
ei în mediul extern) se numeşte metabolism energetic. Acesta este nu-
mai un aspect al procesului metabolic al organismului, la baza lui stând
161
transformările chimico-enzimatice ale metabolismului intermediar al
substanţelor.
Pentru sistemele biologice, suma diverselor forme de energie care
acţionează într-un sistem (calorică, mecanică, osmotică, electrică, chi -
mică şi cea folosită pentru menţinerea structurii celulare), trebuie să fie
egală cu energia chimică potenţială eliberată din degradarea substanţelor
alimentare, cu condiţia ca rezervele interne ale organismului să rămână
constante.
Transformarea energiei chimice în energiile care efectuează diver-
sele activităţi biologice specifice (contracţii musculare, secreţie, produ-
cerea de potenţiale chimice, sinteze chimice, menţinerea structurii celu-
lare) se face cu eliberare importantă de energie calorică.
Sursa principală de energie pentru toate sistemele celulare funcţio-
nale este ATP-ul. Degradarea substanţelor alimentare în procesele meta-
bolice duce în primul rând la formarea de ATP. Transferul energiei din
substanţele alimentare în ATP se face cu un randament de 45%, restul
de 55% din energie este transformată în căldură.
PROTEINE GRĂSIMI
GLUCID
E
(glicogen)
^
Λ minoa Zl Glucoza Gliceic 1 -f graşi
ci ATP-«— Acizi ι
GLICOLIZA
* ' ». Λ cir)
\ (ciclul Krebs)
FOSFORILARE
OXIDATIVĂ
\
ATP
162
Glucidele, proteinele şi grăsimile pot furniza celulelor energia ne-
cesară prin sinteza de ATP. Pe de altă parte produşii metabolismului
intermediar ai substanţelor nutritive pot asigura materia primă necesară
sintezei elementelor din alte clase nutritive.
Principalul mecanism de producere al ATP este fosforilarea oxida-
tivă, proces care are loc numai în prezenţa O 2. în subsidiar, un alt proces
de obţinere al ATP este glicoliza prin care glucidele sunt descompuse în
lipsa O-, (în condiţii anaerobe) cu formare de acid lactic.
163
164
2. Metabolismul intermediar
Metabolismul intermediar cuprinde totalitatea transformărilor la care
sunt supuse substanţele alimentare din momentul absorbţiei până la
eliminarea metaboliţilor în mediul extern.
Substanţele nutritive metabolizate în organism au rol energetic,
j plastic şi funcţional.
99% din necesităţile energetice ale organismului sunt satisfăcute
de glucide, lipide şi proteine.
Rolul energetic al glucidelor şi lipidelor este mult mai important,
proteinele având rol plastic preponderent pentru că intră în compoziţia
tuturor ţesuturilor şi contribuie la specificitatea structurală.
Proteinele şi lipidele au rol funcţional: proteinele intră în com -
poziţia enzimelor şi hormonilor, iar unii acizi graşi, se aseamănă cu
vitaminele, care au rol exclusiv funcţional.
Ingestie.
Transport
în sânge
Ţesut
0|0|0|0|01010|0|010]0 |0 |0 |0|0
Absorbţie:
glucoza
fructoza
alactoza 4-Jv—
0] Ţesut gras
l
găsesc
în ţesutul adipos răspândit practic în tot organismul:
- ţesut celular subcutanat;
- epiploon;
167
- ţesut retroperitoneal;
- pericard;
- între fibrele muşchilor scheletici etc.
Cantitatea de ţesut adipos depinde de starea de nutriţie a organis -
mului.
- Lipidele de constituţie sunt alcătuite din fosfolipide şi colesterol
şi se găsesc în toate celulele organismului, legate de structurile celulare
(membrane, mitocondrii), sub formă de combinaţii lipoproteice. Con-
centraţia lor în ţesuturi este constantă şi caracteristică fiecărui ţesut.
- Lipidele de circulaţie reprezintă totalitatea lipidelor conţinute de
plasma sanguină şi umorile organismului. Lipidele de circulaţie repre
zintă forma de transport a lipidelor în organism.
După prânzuri bogate în grăsimi, plasma devine lactescentă, dato -
rită pătrunderii în circulaţie a trigliceridelor din lumenul intestinal, sub
formă de picături fine învelite de un film format din fosfolipide, coles-
terol şi proteine, numite chilomicroni.
în plasma transparentă, majoritatea lipidelor, cu excepţia acizilor
graşi liberi (AGL), se găsesc sub formă de lipoprotéine. Acestea sunt
structuri complexe alcătuite din una sau mai multe lipide, în asociaţie
cu una sau mai multe proteine.
Prin ultracentrifugare şi electroforeză este posibilă clasificarea lipo-
proteinelor în funcţie de densitatea şi mobilitatea lor în câmp electric.
Concentraţia diferitelor lipide plasmatice, deşi în linii generale se
menţine constantă, variază la diferite grupe de populaţie în funcţie de
regimul alimentar.
Valori normale:
- lipemia totală = 500-700 mg%.
- colesterolemia totală = 120-180 mg%.
Cantitatea de lipide din ţesuturi variază după natura ţesutului:
- cele mai bogate în lipide sunt creierul şi ţesuturile glandulare
(ficatul, glandele suprarenale etc.).
- muşchii conţin cantităţi mici de lipide.
Circulaţia, depozitarea şi mobilizarea lipidelor
Lipidele circulante provin (fig. 50 b):
- din lipidele alimentare în perioadele digestive;
- din lipidele de depozit în perioadele interdigestive.
168
Ţesuturile care participă mai intens la depozitarea grăsimilor cir-
culante sunt ficatul, ţesutul adipos şi ţesutul reticuloendotelial.
în condiţii de post, efort muscular, expunere la temperatură scăzută
şi în general în cursul creşterii cheltuielilor energetice ale organismului,
lipidele din depozite reintră în circulaţie.
O parte din trigliceridele tisulare, mai ales cele aparţinând ţesutului
adipos, eliberează în permanenţă prin hidroliză AGL care trec în sânge.
Hidrolizei şi eliberării de AGL i se opune lipogeneza, prin care o parte
din AGL sunt reesterificaţi şi depuşi sub formă de trigliceride, cu condiţia
să existe simultan o cantitate suficientă de glicerofosfat, care provine
din metabolismul glucidic.
Rezultă deci că în perioadele alimentare, când există o mare dis-
ponibilitate de glucoza care poate fi utilizată pentru sinteza de triglice -
ride, eliberarea AGL este inhibată, pe când în perioadele interalimentare
de inaniţie post, efluxul de AGL se intensifică.
169
a) Metabolismul proteinelor
Ingestie: I°/°7 (Ţesut
Proteine
Oteine
tisulare
alimentare
Dieestie IT
Aminoacizi
ÎHormoni /
Purine
vPirimidin
Intestin
subţire
Rinichi
gros
b) Metabolismul grăsimilor
Utilizare
Transpor
t în
Grăsimi
Grăsimi l
Energie formare
Glucoza corni cetonic
icat - Metabolism
intermediar
Glicerol
Grăsimi ^ J
i Glicogen Corpi
cetonici .Rinichi
CO + H,O
Eliminare
,- . · Lirma
prin plămâni
Fig. 50. - Metabolismul intermediar al proteinelor şi lipidelor.
170
Utilizarea proteinelor de către ţesuturi
Datorită reînnoirii continue a structurilor proteice celulare, orga-
nismele vieţuitoarelor sunt dependente de un aport proteic zilnic prin
alimentaţie, în cantitate aproximativ echilibrată cu proteinele degradate.
Proteinele îndeplinesc în primul rând un rol plastic.
Proteinele alimentare excedentare pot fi utilizate în scopuri ener -
getice sau depuse sub formă de glucide şi lipide.
Termoreglarea. Vitaminele
I TERMOREGLAREA
Sub raportul temperaturii corpului, animalele se grupează în:
- poikiloterme (cu sânge rece): peşti, amfibieni, reptile.
- homeoterme (cu sânge cald): păsările, mamiferele.
La poikiloterme, producerea şi pierderea de căldură nu sunt reglate.
De aceea temperatura corpului lor variază cu a mediului înconjurător.
La homeoterme pe lângă faptul că producţia de temperatură este
superioară, există şi un aparat termoreglaîor, care influenţează atât
producţia, cât şi pierderea de căldură, menţinând temperatura corpului
crescută, în anumite limite ale temperaturii mediului înconjurător (la om
este de 37°C).
între homeoterme şi poikiloterme se situează grupa animalelor
hibernante care în timpul iernii, prezintă o scădere a temperaturii corpului
cu 5-10°C cu diminuarea metabolismului şi a tuturor funcţiilor = somn
hibernal (liliacul, hamsterul, ursul, marmota).
174
mediu între anumite limite de creştere a temperaturii, date de diferenţa
de temperatură dintre piele şi mediu.
3. secreţia sudor ala: produsă de creşterea temperaturii mediului
ambiant la valori apropiate sau superioare celor cutanate. Ea apare când
temperatura cutanată depăşeşte 34,5°C.
La animalele lipsite de glande sudoripare (ex.: câinele) pierderea
se face prin polipnee termică, care intensifică evaporarea apei de-a lun -
gul suprafeţei căilor respiratorii.
Secreţia sudorală, devine ineficientă când aerul este saturat cu
vapori. Evaporarea apei şi răcirea tegumentului nu mai au loc. Se pro -
duce stază calorică şi hipertermie.
4. izolarea organismului de temperatura ambiantă se realizează prin
grăsimea subcutanată.
5. postura: gradul de răcire al corpului depinde de suprafaţa corpora
lă expusă, într-un mediu încălzit, animalele dorm într-o poziţie relaxată,
expunându-şi toracele şi abdomenul. La frig, poziţia ghemuită reduce
suprafaţa totală a corpului, mai ales toracele şi abdomenul.
Factorii climatici şi termoreglarea
Gradul de solicitare al proceselor de termoreglare depinde de fac -
torii climatici care pot deplasa punctul de confort, termic sau pot crea
condiţii în care adaptarea organismului este dificilă.
Aceşti factori sunt:
- temperatura aerului;
- umiditatea aerului;
- viteza vântului;
- temperatura corpurilor solide înconjurătoare (pereţi şi alte supra
feţe iradiante).
Vântul rece intensifică foarte mult pierderea de căldură, umiditatea
crescută a aerului limitează însă pierderea prin evaporare, într-o locuinţă,
cu pereţi reci, chiar dacă aerul este încălzit, organismul pierde cantităţi
mari de căldură prin iradiere.
175
Aferentele centrului termogenetic îşi au originea în termoreceptorii
tegumentului şi mucoaselor.
Calea efectoare este triplă:
- simpatoadrenergică, prin vasoconstricţie, piloerecţie şi intensifi
carea metabolismului;
- prin adenohipofiză, cu secreţie de ACTH şi TSH;
- somatică, prin frisonul termic.
în hipotalamusul anterior, în aria preoptică, se află centrul antiter-
mic, care face adaptarea organismului la încălzire prin accentuarea pier-
derii de căldură.
Distrugerea acestui centru este urmată de creşterea temperaturii
corpului, caracterizată prin: inhibarea vasodilataţiei cutanate, secreţia
sudorală nu se mai produce, la fel şi pierderea calorică.
Aferentele sunt aceleaşi ca şi pentru centrul termogenetic.
Eferenţele se realizează prin intermediul centrului termogenetic care
este inhibat.
II VITAMINELE
Vitaminele liposolubile
*
Vitamina A = Retinol
Acţiune:
- proprietatea de a menţine integritatea tegumentelor şi mucoase
lor, împiedicând pătrunderea agenţilor infecţioşi în organism;
176
- intervine în procesul vederii, fiind un element component al
purpurei retiniene;
- intervine în vederea nocturnă.
Surse:
- lapte şi derivate din lapte;
- ouăle;
- untura şi ficatul de peşte;
- sub formă de provitamină, se găseşte în părţile colorate ale plan
telor: morcov, spanac, tomate, coaja merelor.
Conservare:
- provitamină A (caroten) nu se distruge prin fierbere;
- se distruge uşor prin oxidare; ferită de aer poate fi păstrată timp
îndelungat.
Necesităţi fiziologice:
- 1,5-2 mg/zi Ξ 5000 u.i./zi la adult;
- 8000 u.i./zi la gravide şi în alăptare.
Tulburări carenţiale:
- hipo sau avitaminoza A se manifestă prin:
1. modificări ale epiteliului cutanat hiperkeratoză palmo-plantară
cu descuamare consecutivă ce favorizează infecţiile.
2. la nivelul ochiului determină uscăciunea corneei cu xeroftalmie,
consecinţă a distrofici glandei lacrimale. Se însoţeşte de inflamaţii şi
înmuierea corneei = keratomalacie.
3. modificări ale mucoasei aparatului respirator, genito-urinar, di
gestiv şi glandelor salivare.
4. deformări ale scheletului ce conduc la tulburări nervoase (mo
dificări ale sensibilităţii şi rnotilităţii periferice).
5.incapacitatea de a distinge contururile în lumina crepuscu
lară = hemeralopie sau nictalopie (orbul găinilor). Este afectată vederea
scotopică.
Vitamina D = calciferol
Acţiune:
- intervine în metabolismul Ca ++ şi P;
- creşte absorbţia intestinală a calciului;
- transformă fosforul organic în fosfor anorganic, care formează cu
calciul, fosfat de calciu insolubil, (procesul se petrece în matricea oase
lor în creştere). Este esenţială pentru depunerea Ca şi P în oase şi dinţi.
Surse:
- lapte şi derivate;
- ouă;
177
- untura şi ficatul de peşte;
- ciuperci, drojdie (puţină).
Necesităţi zilnice: 0,010-0,025 mg/zi Ξ 400 u.i./zi la adult.
I
Avitaminoza se manifestă prin rahitism (= expresia modificării
metabolismului calciului şi fosforului):
- osificarea se face defectuos, datorită fixării insuficiente a calciu
lui. Ca urmare oasele lungi se deformează. Membrele inferioare iau
aspect de „X" sau „O", iar oasele lungi prezintă îngroşări epifizare;
- îngroşarea epifizară a coastelor produce mătăniile costale;
Vitamina E = Tocoferol
Acţiune:
- prezenţa vitaminei E este importantă pentru reproducere;
- agent antioxidant, previne îmbătrânirea.
Surse:
- germeni de cereale (făină integrală);
- uleiuri vegetale comestibile (dacă nu sunt vechi şi râncede).
Nevoi zilnice:
r sugar = 5 mg/zi. L
adult - 10-25 mg/zi.
Avitaminoza se presupune că determină la om tulburări ireversibile
de fecunditate.
178
Vitamina K = Fitokinona
Vitamine hidrosolubile
179
Surse: r- drojdia de bere:
- embrioni de cereale (grâu, orez, ovăz).
- fructe şi legume uscate (linte, fasole).
- carne, viscere (ficat, inimă, rinichi).
- lapte, ouă.
Conservare: - este distrusă la temperaturi mai mari de 120°C.
Necesităţi zilnice: 0,5-1 mg/zi - 300 u.i./zi.
Avitaminoza: - boala beri-beri, manifestată prin disfuncţii nervoa-
se (paralizii musculare, slăbire musculară importantă, tulburări senziti-
ve), edeme, tulburări gastrointestinale, insuficienţă cardiacă. Tratament:
vitamina Bj (efect imediat).
- în avitaminoza gravă moartea se produce prin:
r- paralizia musculaturii respiratorii.
"- insuficienţă cardiacă gravă.
Carenţa este produsă de: r consum
excesiv de alcool.
"*
L
alimentaţia unilaterală cu orez decorticat.
Vitamina B2 = riboflavină
Acţiune: - rol important în procesul de eliberare al energiei din
principiile alimentare.
- intervine în perioada de dezvoltare a organismului.
Surse: - viscere (ficat, rinichi).
- lapte, ouă.
- cereale, mazăre, spanac, roşii.
- ciuperci.
Necesităţi zilnice: 1-2 mg/zi.
Avitaminoza se caracterizează prin: - leziuni oculare: corneea se
opacifiază, fotofobie accentuată.
- leziuni orale: stomatită, cu sensibilitate şi durere linguală (glo-
sodinie), fisuri ale comisurilor bucale. Limba ia aspect de hartă geogra
fică, de culoare purpurie.
- tulburări nervoase şi tegumentare (piele aspră).
Simptomatologia cedează după administrarea a 10 mg de vitamina B2.
180
Surse: r- drojdia de bere.
- cereale.
- viscerele, carnea.
Necesităţi zilnice: 12-18 mg/zi.
Avitaminoza se manifestă prin pelagră („mal de la Roşa") sau „boala
celor 3 D":
- demenţa (apare ca o psihoză).
- dermatita, se manifestă în regiunile tegumentare expuse razelor
soarelui (în jurul gâtului, faţa dorsală a mâinilor, pe faţa dorsală a pi
ciorului la cei care umblă desculţi). Pielea este aspră şi roşie.
- diaree intensă, uneori sanguinolentă. La nivelul gurii, stomatită,
glosită, ulceraţii şi fisuri ale limbii.
Factorul etiopatologic este alimentaţia unilaterală cu porumb şi se
explică prin lipsa triptofânului.
Acidul folie sau pteroilglutamic
Acţiune: - participă la sinteza ADN. -
participă la hematopoieză.
Surse: toate alimentele de origine vegetală şi animală.
Necesităţi: 1-2 mg/zi. Carenţa: r- anemie
megaloblastică.
L apare la femeile subnutrite în perioada de gestaţie.
Acidul pantotenic
Acţiune: intră în alcătuirea coenzimei A.
Surse: largă răspândire în toate alimentele.
Necesităţi: 3-5 mg/zi.
Carenţa: sindromul „picioarelor arzătoare" (burning feet).
Vitamina B6 = piridoxina
Acţiune:
- intervine în sinteza unor aminoacizi.
Surse:
- drojdia de bere.
- cereale.
- carne, viscere.
- sintetizată de flora intestinală.
Necesităţi: 2 mg/zi.
Carenţa alimentară nu a fost observată.
181
Vitamina B 12 = cobalamina sau ciancobalamina
Are în compoziţia sa cobalt, important pentru maturarea hematii -
lor. Este vechiul factor extrinsec Castle.
Acţiune: - previne anemia, stimulând eritropoieza.
- necesară în sinteza ADN.
E
Capitolul X
Anatomia şi fiziologia
aparatului excretor
Aparatul excretor sau urinar face parte dintre aparatele de export
ale materiei, deoarece prin el se elimină produşii toxici rezultat din
metabolismul tisular.
Aparatul urinar se compune din (fig. 51):
Rinichi - rinichi, organul secretor;
• căile de eliminare:
• bazinet;
• ureter;
• vezica urinară;
• uretra.
L^-^C."··' l f f ţm
Bazinele -*T^H\ lf / . „. . , . ,
1. Rinichiul
în mod normal se găsesc doi rinichi,
Uretère drept şi stâng.
Situaţia topografică
Rinichii sunt situaţi în regiunea cea
Vezica
mai profundă a cavităţii abdominale, de
urinară o parte şi de alta a coloanei vertebrale,
proiectându-se pe o zonă cuprinsă între
ultimele 2 vertebre toracale şi primele
Uretra
3 vertebre lombare.
Rinichiul stâng este situat cu o
Fig. 5 1 . - Aparatul excretor. jumătate de corp de vertebră mai sus decât
cel drept.
Sunt organe retroperitoneale şi ocupă un 'spaţiu numit loja renală.
Loja renală este delimitată de o formaţiune fibroconjunctivă numită
lascia renală, între fascia renală şi peretele posterior al abdomenului se
află un alt strat de grăsime = grăsimea perirenală sau capsula adipoasă
perirenală, care este mai dezvoltată pe faţa posterioară a rinichiului.
184
Acest înveliş conjunctiv permite rinichiului o oarecare mobilitate
şi face posibilă deplasarea în jos a acestuia (ptoza renală). Această schim-
bare de poziţie este favorizată de anumite stări ale organismului: sarcină
sau slăbire marcată şi rapidă.
Ectopia renală este o anomalie congenitală de poziţie a rinichiului
şi constă în oprirea rinichiului, în timpul migraţiei embrionare, în regiu-
nea iliacă sau lombară.
Mijloace de fixare
Rinichiul este fixat în cavitatea abdominală prin:
- presiunea exercitată de celelalte viscere abdominale;
- fascia renală;
- peritoneu;
- vasele renale.
Capsula ,, Piramida
fibroasă medulară
Sinus renal
Ureter
187
Nefronul este unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului. Se
poate observa la microscop. Fiecare rinichi conţine aprox. l milion de
nefroni.
Nefronul este alcătuit dintr-un corpuscul renal şi un sistem tubular
ce formează tubul urinifer (fig. 53).
Macula densa
Tub contort
proximal
Corpuscul renal
.Ram descendent
Ansa Henle
188
Corpusculul renal sau Malpighi este situat în zona corticală. El
este alcătuit dintr-un glomerul vascular şi o capsulă epitelială cu pereţi
dubli care-1 înconjoară = capsula Bowman.
Capsula Bowman prezintă
a) - un/7o/ vascular care reprezintă locul de pătrundere şi ieşire
al
vaselor în corpusculul renal: arteriala aferentă care pătrunde în
corpus-
cul se capilarizează şi se continuă cu arteriala eferentă care iese
din
corpuscul.
Peretele arteriolei aferente îşi pierde membrana elastică la
intrarea în glomerul, endoteliul devine discontinuu, iar fibrele
musculare sunt înlocuite, o parte din ele, de celule mioepiteliale.
Celulele mioepite-liale + celulele şi fibrele nervoase din jur =
aparatul neuromioepitelial sau juxtamedular cu rol în reglarea
debitului sanguin şi al presiunii arteriale. Acest aparat are şi rol
endocrin, de a secreta renina, o substanţă vasopresoare.
b) - în partea opusă pokilui vascular, se află polul urinar care
se
continuă cu primul segment al tubului urinifer = tubul contort
proximal.
Tubul urinifer sau renal continuă corpusculul renal şi este
format din 3 părţi principale:
a) - tubul contort proximal care prezintă o porţiune în zona
corti
cală şi una în zona medulară;
b) - ansa lui Henle, un tub în formă de „U", care prezintă o
ramură
descendentă şi una ascendentă. Ramura ascendentă este mai groasă
şi
revine până în vecinătatea polului vascular glomerular. La locul
de
contact, peretele acestui tub este mai îngroşat şi formează macula
den
sa, care se găseşte lângă aparatul juxtaglomerular.
c) - tubul contort distal este porţiunea de la macula densa până
la
I
vărsarea în tubul colector care se deschide în calice.
Vascularizaţia rinichiului
Rinichiul este irigat de o vastă reţea arterială care provine din
artera renală, ramură a aortei abdominale. Aceasta se divide în
interiorul rinichiului, ajungând în final la nivelul glomerulului renal.
Aici arteriola eferentă după ce iese din corpusculul renal se divide
într-o vastă reţea capilară care hrăneşte tubii contorţi, după care se
varsă în venele renale.
Inervaţia rinichiului
E
ste
asigur
ată de
fibre
simpat
ice,
proven
ite din
segme
ntele
toracic
e 10,
11 şi
12 ale
mădu
vei
spinăr
ii.
189
Fibrele parasimpatice provin din vag.
Aceste fibre simpatice şi parasimpatice inervează vasele, neexis-
tând date asupra influenţării activităţii tubulare.
2.2. Ureterul
Ureterul este un conduct lung de 25-30 cm care continuă bazinetul
şi se deschide în vezica urinară (fig. 51 şi fig. 52).
Este situat retroperitoneal. După traiectul pe care îl are, i se des-
criu 2 porţiuni:
- abdominală care corespunde peretelui lombar şi fosei iliace, până
la strâmtoarea superioară a bazinului.
- pelviană, situată în bazin.
Calibrul ureterului este neuniform, prezentând porţiuni mai înguste
(la nivelul joncţiunii cu bazinetul şi la locul de deschidere în vezică).
între care se găsesc porţiuni mai dilatate.
Peretele ureterului este format din 3 tunici concentrice:
- tunica externă sau adventiţia este conjunctivă şi este în legătură
cu ţesutul conjunctiv subperitoneal.
- tunica musculară sau medie este formată dintr-un strat muscular
intern, longitudinal şi unul extern, circular, în 1/3 inferioară se mai
adaugă un strat longitudinal, extern, care se continuă cu musculatura
vezicii urinare, favorizând prin contracţia sa, deschiderea ritmică a ori
ficiilor uretrale.
190
- tunica internă sau mucoasa care prezintă numeroase cute longi
tudinale, având pe secţiune transversală un aspect stelat.
Vascularizaţia ureterului:
- arterele provin din arterele:
-
renale;
-
spermatice/ovariene;
-
vezicale inferioare;
-
deferenţiale.
-
venele converg spre vena iliacă internă;
-
limfaticele merg spre ganglionii lombari.
Inervaţia este simpatică şi parasimpatică.
Vezicule seminale
2.4. Uretra
Prostat
a
Epididim
Testicul
— uretra sponginoasă sau cavernoasă, porţiunea cuprinsă îii corpul
spongios al penisului.
Conformaţia interioară
Uretra prostatică prezintă pe peretele posterior o creastă mediană
longitudinală cu o proeminenţă în porţiunea sa mijlocie = colicul semi-
nal. La nivelul colicului se află orificiul de deschidere al utriculului
prostatic, un canal infundibuliform, de o parte şi de alta căruia se află
orificiile de deschidere ale canalelor ejaculatoare.
La nivelul uretrei membranoase sau diafragmatice (pentru că stră-
bate diafragmul urogenital) se află orificiile glandelor Littré.
în uretra spongioasă se află orificiile glandelor Cowper.
Structura anatomică
Uretra este formată din tunica:
- mucoasă, cu un epiteliu cilindric, stratificat, ce conţine numeroase
glande.
- submucoasă, vasculară, care în porţiunea penisului constituie
corpul spongios al uretrei.
- tunica musculară se găseşte numai la nivelul uretrei prostatice şi
membranoase. Este formată din fibre musculare netede dispuse:
- longitudinal intern;
- circular extern, care formează sfincterul intern al uretrei, la ni
velul ^porţiunii iniţiale a uretrei.
în porţiunea membranoasă este înconjurată de sfincterul striat care
aparţine peritoneului.
Uretra feminină este mai scurtă şi mai largă decât la bărbat. Ori-
ficiul extern se deschide sub clitoris. De o parte şi de alta a orificiului
extern se deschid canalele unor glande asemănătoare prostatei.
Uretra feminină este formată dintr-o tunică musculară, ale cărei
fibre musculare netede sunt dispuse:
- strat longitudinal intern;
- strat circular extern.
De asemenea prezintă o tunică mucoasă.
Ambele tunici sunt învelite de corpul spongios al uretrei, care
prezintă un ţesut erectil mult mai redus decât la bărbat.
3 . 1 . Funcţiile rinichiului
Formând urina, rinichiul îndeplineşte o serie de funcţii foarte im-
portante:
1. Elimină substanţe inutile şi toxice rezultate din metabolismul
proteinelor, substanţe cuaternare care nu pot fi oxidate până la CO2 şi H2O.
Prin oxidarea proteinelor rezultă:
• substanţe azotate neproteice (uree, acid uric, creatinină etc.).
• sulfaţi, rezultaţi prin oxidarea sulfului din aminoacizii sulfuraţi.
• fosfaţi, originari din structura acizilor nucleici.
2.Menţine pH-ul sanguin constant, care variază foarte puţin 7,35-7,40,
în timp ce pH-ul urinei variază în limite foarte largi (4,5-8,0).
3.Menţine presiunea osmotică a sângelui în limite constante, prin
eliminarea prin urină (a cărei presiune osmotică oscilează foarte mult),
fie a apei, fie a sărurilor în exces.
Densitatea plasmei este 1027, iar după deproteinizare ajunge la
1006-1009.
Densitatea urinei oscilează între 1010-1035.
4. Menţine concentraţia relativă şi absolută a constituenţilor nor
mali ai plasmei sanguine, prin funcţia de retroresorbtie a substanţelor
cu prag (glucoza, aminoacizi, vitamine etc.).
195
5. Rinichiul are şi funcţii endocrine:
- secretă renină (în stările de ischemie renală intervine mecanis
mul presor renină —» angiotensină —» aldosteron, care este corelat cu
rolul aparatului juxtamedular).
- intervine în producerea eritropoietinei şi a urokinazei, care este
un activator al fibrinolizei.
Glomerul
19
7
3.3. Micţiunea
200
Capitolul XI
Osul iliac
Cavitatea
peritoneală
Penis
Sacul
scrota
Vaginala
testiculului
202
.- musculoasa - este formată din fibre musculare striate, ele se
dispun în două fascicole, intern şi extern, alcătuind cremasterul;
- fibroasa - este constituită din ţesut conjunctiv fibros ce înveleşte
şi cordonul spermatic şi se continuă în traiectul inghinal cu fascia ab
dominală. Prin faţa internă aderă de seroasa peritoneală;
- vaginala - ia naştere din seroasa peritoneală odată cu coborârea
testiculilor. Ea este constituită din două foiţe: o foiţă externă aderentă,
fibroasă şi o foiţă internă care înveleşte testiculul, epididimul şi cordo
nul spermatic (fig. 57).
r·, Pielea Vaginala Testicul Penisul
Fibroasa fc
Musculoasa
Celulosa Dartosul
Meatul urinar
Fig. 57. - Structura burselor scrotale.
Vascularizaţia scrotului
Scrotul beneficiază de o vascularizaţie arterială, venoasă şi limfa-
tică. Arterele provin din artera femurală prin ramurile sale ruşinoasă
externă superioară şi inferioară şi din artera ruşinoasă internă prin artera
perineală superioară.
203
Venele merg prin venele ruşinoase externe la vena femurală şi prin
venele ruşinoase interne la venele hipogastrice.
Limfaticele drenează în colectoarele superficiale, care se duc spre
grupele interne ale ganglionilor inghinali.
Inervaţia
Nervii provin din ramurile genitale ale nervilor genitocrurali, ma-
rele şi micul abdomino-genital.
TESTICULELE
Sunt două organe glandulare care au un dublu rol; de a produce
spermatozoizii - celulele sexuale masculine şi hormonii sexuali mascu-
lini.
Aspect exterior. Testiculii sunt în mod normal în număr de doi
situaţi în bursele scrotale, există situaţii rare în care se poate constata
lipsa unuia sau ambilor testiculi, mult mai rar se poate constata existenţa
unor testiculi supranumerari:
- Forma - este ovaidală turtită lateral;
- Greutatea - este de aproximativ 20 g;
- Dimensiunea — 4,5 cm lungime, grosimea 2 cm.
- Consistenţa - elastică, foarte sensibili la palpare.
Fiecărui testicul i se pot descrie două feţe, două margini şi doi
poli. Pe marginea posterioară aderent la aceasta se află un organ alungit,
de formă semilunară numit epididim traversat de canalul de excreţie al
spermatozoizilor.
Aspectul interior. Din punct de vedere al structurii la exterior
întâlnim un înveliş propriu numit albuginee, iar în interior un parenchim
specific.
Albugineea prezintă la interior o îngroşare numită metiastinul tes-
ticulului (sau corpul Highmore), de la care pornesc septuri conjunctive
ce împart testiculul în circa 200-300 lobuli. Fiecare lobul adăposteşte
3-4 canale seminifere ce au rolul de a fabrica spermatozoizii. Canalele
seminifere dintr-un lobul se unesc într-un singur canal, tubul drept, care
se uneşte cu ceilalţi tubi drepţi ai altor lobuli şi se anastomozează for-
mând reţeaua testiculară a lui Haller. Din această reţea iau naştere ca -
nale numite conurile eferente care părăsind testiculul trec în epididim,
prin confluerea lor, acest canal se continuă cu canalul deferent.
204
Tubul seminal are*peretele format dintr-o teacă conjunctivă pe care
se sprijină celulele sexuale masculine, care până la pubertate trec prin
mai multe stadii spermatogonii, spermatocite de gradul l şi 2, sperma-
tide şi spermatozoizi.
Spermatogeneza este un act reflex indus de impulsuri pornite de la
scoarţa cerebrală şi centrul sexual de la nivelul planşeului ventriculului III.
Pe peretele tubului seminal mai găsim nişte celule speciale numite ce -
lulele lui Sertoli cu rol de susţinere şi hrănire. iar printre ele se află
celule interstiţiale ale lui Leydig care alcătuiesc glanda interstiţială a
testiculului ce secretă hormonul sexual masculin (testosteronul).
Capul
Nodul
Nodul
Teacă
protoplasmatică
Vascularizaţia Coada
205
accesorii. Artera spermatică este artera principală şi ia naştere din artera
aortă sub originea arterelor renale şi prin canalul inghinal alături de
venele spermatice şi canalul deferent ajunge la epididim şi extremitatea
postero-inferioară a testiculului unde se divide în două ramuri terminale
unul intern şi altul extern.
Pe tot traiectul său artera spermatică dă ramuri colaterale.
Arterele accesorii sunt artera diferenţială ramificată din artera ve-
zicală inferioară şi artera funiculară ramificată din epigastrică.
Venele îşi au originea în capilarele testiculare şi converg către
corpul lui Highmore. în cordonul spermatic venele se dispun în două
pachete, unul posterior ce se varsă în vena epigastrică şi unul anterior
ce se varsă în vena cavă inferioară la dreapta şi în vena renală stângă
pe partea stângă.
Dilatarea venelor spermatice ia denumirea de earicocel şi este mai
frecventă pe partea stângă.
Limfaticele iau naştere în ţesutul interstitial al testiculului printr-o
reţea îndreptându-se spre corpul lui Highmore de unde se îndreaptă
alături de vene spre ganglionii lomboaortici, unele dintre limfatice pu-
tând ajunge la un ganglion situat pe artera iliacă externă.
Inervaţia
Inervaţia este bogată şi e dată de nervi provenind din plexul sper-
matic situat la nivelul aortei şi din plexul diferenţiat ce se distribuie
epididimului şi canalului deferent.
EPIDIDIMUL
Este situat deasupra testiculului, pe marginea superioară şi poşte-
rioară, are formă de virgulă (neregulată) şi rezultă din aglomerarea tu-
bilor de excreţie a produselor tubilor semimferi.
La exterior este învelit de albugineea epididimară şi are o lungime
de aproximativ 4-5 cm şi o lărgime variabilă. Pentru studiu i se pot
descrie capul, corpul şi coada.
Capul epididimului este situat la polul antero-superior al testiculului
la care aderă puternic.
Corpul este triunghiular pe secţiune, este alipit slab de marginea
superioară a testiculului, în partea externă este separat de aceasta prin
fundul de sac epididimo-testicular.
206
Coada epididimului merge până la polul inferior al testiculului
unde coteşte în sus pentru a se continua cu canalul deferent.
Canalul deferent este acea porţiune din căile spermatice ce se în-
tinde de la coada epididimului până la canalul ejaculator (este organ
pereche).
Canalul deferent are o lungime de 40-50 cm, cu un diametru ex-
terior de 2 mm şi un diametru canalicular de 0,5 mm.
Are formă neregulată şi ocupă segmentul superior al burselor,
cordonul inghinal, fosa iliacă, pelvisul, iar în porţiunea terminală se află
situată retrovezical şi poartă numele de ampulă a canalului deferent.
Canalul deferent este constituit din trei tunici:
- o tunică externă, numită adventice constituită din ţesut conjunctiv;
- o tunică mijlocie musculară netedă;
- o tunică internă mucoasă.
Această structură face ca între elementele cordului spermatic cana-
lul deferent să fie identificat cu uşurinţă.
CANALELE EJACULATORII
Cuprinde:
- canalul deferent;
- vase;
- nervi.
Elementele cordonului spermatic sunt învelite în aceleaşi tunici ale
scrotului mai puţin vaginala. El ia naştere la nivelul testiculului şi se
termină la nivelul orificiului abdominal al canalului inghinal.
207
Osul sacru
Vezică
seminală
Prostata
Canalul
ejaculator
Rect Glandele
Penis
Cowper
Epididim Anus
URETRA MASCULINA
Reprezintă ultima porţiune a tractului de eliminare a lichidului
spermatic.
Ea începe la polul vezical şi se termină la nivelul meatului urinar
situat la extremitatea distală a penisului.
De la nivelul deschiderii canalelor ejaculatorii în porţiunea prosta-
tică devine un conduct mixt servind atât la eliminarea urinei, cât şi la
eliminarea lichidului spermatic.
Uretrei i se descrie o porţiune prostatică, o porţiune membranoasa
la nivelul trecerii prin planşeul perineal mijlociu şi o porţiune spon -
gioasă la nivelul perineului şi în porţiunea liberă peniană.
Calibrul uretrei este variabil şi prezintă patru porţiuni mai îngustate:
meatul, porţiunea spongioasă, porţiunea membranoasă, colul vezicii-
208
Glandele anexe ale aparatului genital masculin
Sunt o serie de glande care prin secreţiile lor participă la elabora-
rea, drenarea şi depozitarea lichidului spermatic.
Prostata
Veziculele seminale
209
Glandele bulbo-uretrale Cowper-Mery
Glandele bulbo-uretrale Cowper-Mer-y sunt în număr de două cu
dimensiunile în mod normal de mărimea unui bob de mazăre.
Sunt situate între foiţele aponevrozei perineale mijlocii, simetric
de o parte şi de alta a liniei mediane între uretra membranoasă şi baza
bulbului spongios. Sunt glande constituite din acini secretori având rol
în funcţia genitală, ele secretă un lichid vâscos albuminoid ce constituie
unul din elementele spermei (fig. 60).
Ureter
Vezica urinară
Vezica seminală
Glandele Cowper-
Canal deferent Mery
Conuri
eferente
Testicul
Reţeaua
Halcr
Tubi drepţi
Planurile profunde
a) Fascia penisului este o foiţă fibroasă care înveleşte părţile erec
tile ale penisului, se continuă îndărăt şi în afară cu aponevroza super
ficială a perineului. înainte se întinde până la baza glandului. Deasupra
ei se află vena dorsală profundă cu arterele şi nervii profunzi;
b) Corpii erectili ai penisului sunt reprezentaţi de corpii cavernoşi
în număr de doi şi corpul spongios.
Corpii cavernoşi situaţi bilateral simetric au o lungime de aproxi-
mativ 15 cm în stare de flacciditate şi 20 cm în stare de turgescenţă. Cei
doi corpi cavernoşi sunt situaţi alături şi sunt despărţiţi printr-un sept
incomplet provenind din albugineea ce permite comunicarea lacunelor
dintr-un corp cu celălalt (fig. 61).
în şanţul de pe faţa superioară se găseşte pachetul vasculonervos
profund, iar în şanţul de pe faţa inferioară se găseşte uretra învelită în
corpul spongios.
Peste toate aceste formaţiuni se întinde fascia penisului.
211
Pachet vascular
Corpii
cavernoşi
Corpul
Penisul spongios
"" Uretra
Morfologia externă
Penisului îi putem descrie o porţiune perineală - rădăcina penisu-
lui - unde îşi au originea organele erectile şi o porţiune liberă - corpul
penisului - care se termină printr-o porţiune mai voluminoasă numită
gland în formă de con.
Corpul penisului în ansamblu prezintă:
- faţa dorsală dată de corpii carvenoşi;
- faţa inferioară pe care se află uretră şi corpul spongios;
- două feţe laterale ce corespund corpilor cavernoşi;
- extremitatea posterioară este în continuare cu rădăcinile corpilor
cavernoşi fixate la ramurile ischiopubiene;
- extremitatea anterioară care prezintă glandul penian. Acesta este
o umflătură în formă de con a corpului spongios şi în partea anteroin-
ferioară prezintă orificiul de deschidere a uretrei (meatul uretral) iar
înapoi, la nivelul bazei prezintă coroana glandului despărţită de corpul
penisului printr-un şanţ profund numit şanţul balano-prepuţial. în mod
normal glandul este acoperit de prepuţ care este un replin cutaneomu-
cos, alcătuit din cinci straturi. Prepuţul prezintă o bază ce se continuă
cu pielea corpului penisului şi o extremitate anterioară, în partea infe -
rioară prepuţul prezintă un replin fibro-mucos numit frâul prepuţial;
- la nivelul prepuţului întâlnim glandele lui Tisson care secretă
smegma prepuţială, ce poate fermenta şi da naştere la balanite (fig. 62);
- când prepuţul depăşeşte glandul şi are orificiul anterior strâmt
împiedicând astfel urinarea şi decalotarea avem situaţia de fimoză, când
prepuţul decalotat comprimă glandul avem situaţia de parafimoză.
Şanţul balano-prepuţial
Penisul
Corp spongios
Vascularizaţia şi inervaţia
Arterele organelor erectile provin din artera ruşinoasă internă.
Artera dorsala a penisului este ramificaţie din artera ruşinoasă in-
ternă, merge pe faţa dorsală a corpilor cavernoşi şi dă ramuri pentru
aceştia terminându-se la nivelul glandului.
Venele profunde provin din reţeaua nutritivă şi funcţională a cor-
pilor erectili.
Limfaticele profunde pleacă de la gland şi din reţeaua mucoasă,
alcătuind reţeaua submucoasă care la nivelul părţii inferioare a glandu -
lui formează reţeaua frâului care merge lângă vena dorsală profundă şi
formează un plex presimfizar.
Nervii superficiali provin din genitocrural, din cei doi abdo-mino-
genitali, ramuri ale plexului, precum şi din nervul perineal superficial şi
dorsalul penisului.
213
APARATUL GENITAL FEMININ
OVARELE
Ovarele sunt în mod normal în număr de două şi reprezintă glan -
dele genitale feminine, ele au rolul de depozitare a ovulelor şi de glande
cu secreţie internă.
Ovarele eliberează ovulele şi secretă hormonii sexuali feminini (es-
trogeni şi progesteron).
Consideraţii generale
Structura
215
si celule interstiţiale, dezvoltate din epiteliul celomic, care alcătuiesc o
glandă cu secreţie internă.
Foliculii prezintă stadii diferite de dezvoltare: cei tineri se numesc
foliculi primordiali care la naştere sunt de ordinul a 200.000-300.000
din care la maturitate ajung 300-400 ceilalţi involuând şi atrofimdu-se.
Din foliculul primordial se formează foliculul primar din care se
formează foliculul secundar sau cavitar care dă naştere foliculului terţiar
sau matur de Graaf (fig. 63).
Foliculi în dezvoltare
Folicul matur
Epiteliu ovarian
Aripioara
Fig. 63. - Ovarul.
posterioară a
ligamentului larg
Foliculul matur a lui de Graaf
se rupe la punctul s-lab (stigma)
elimină ovulul care va suferi
diviziunile de maturaţie pregătindu-
se pentru fecundaţie (fig. 64).
Foliculul, după ruperea şi
eliminarea ovulului, devine cam în
10 zile un nodul rotunjit de circa 2
mm diametru, numit corpul galben
(corpul luteus) iar din a 12-a zi
Ovul expulzat regresează dând o cicatrice pe
Stiema ext
.
Epiteliu ovarian
Albugineea
Teaca int.
/-----Teaca
Vase
217
Artera tubară externă Ovar yrornpa
Ligamentul utero-
ovarian
Uter
Artera ovanana
Artera anastomotică
ovariană
TROMPELE UTERINE
Trompele uterine sunt în număr de două dreaptă şi stângă.
Trompa uterină este cunoscută şi sub numele de „Trompa lui Fal-
lope" este un organ cavitar oviduct, spermatozoidoduct şi zigoduct,
fecundaţia şi primele segmentări ale oului au loc în trompa uterină înainte
de nidaţie (fixarea în uter). De aici posibilitatea sarcinilor tubare.
Din punct de vedere embriologic trompele uterine iau naştere din
canalele lui Muller. Migraţia ovarelor atrage după ea deplasarea cana-
lelor lui Muller cât şi deplasarea canalelor lui Wolff care la femeie
suferă o involuţie până la dispariţie.
Considerente generale
Trompele au forma de trompetă cu extremitatea uterină îngustă şi
extremitatea ovariană lărgită.
Au lungimea de 12-14 cm şi le putem descrie o porţiune reflectată
ampulara de 8-9 cm şi o porţiune transversală de 3-4 cm (fig. 66).
Trompei uterine i se descriu patru segmente: interstitial, istmic,
ampular, pavilionar.
Segmentul interstitial este situat în grosimea peretelui utérin şi are
un lumen foarte îngust cu diametru de l mm şi lungimea de 5-6 mm.
Segmentul istmic este porţiunea juxtă uterină, rectilinie situată trans-
versal şi având un diametru de 3-4 mm. Se află la marginea superioară
a ligamentului larg.
218
Trompa uterină Cavitatea uterului
Imfundibul Ampula Istm Lig. propriu al ovarului
Epoofor
Ligamentul Pavilionul
rotund orificiiilui
abdominal
Vulva
-l
Fig. 66. - Schema aparatului genital feminin.
219
UTERUL
Uterul este un organ nepereche, este organul gestaţiei şi parturiţiei.
Din punct de vedere embriologic uterul şi cele 2/3 superioare ale
vaginului se dezvoltă din segmentele mijlocii şi inferioare ale canalelor
lui Muller.
La încheierea procesului de dezvoltare uterul se găseşte in pelvis,
între vezică şi rect, acoperit de ansele intestinale deasupra vaginului în
care pătrunde colul utérin (fig. 67).
Uterul seamănă cu un con trunchiat turtit antero-posterior, cu baza
mare orientată în sus asemănat cu o mitră.
Consistenţa este fermă la nulipare şi moale la multipare.
Greutatea organului diferă, la nulipare este de 40-50 g, la multipare
este de 60-70 g pentru a scădea la bătrâne.
Privit în ansamblu uterului i se descriu trei porţiuni: corp, istm şi
col (fig. 68).
220
Osul coccis
Uter
Rect
Anus
Pubis
Uretra
Fund de sac
lateral al
vaginului
b.
221
Structura
Uterul prezintă trei straturi dispuse de la exterior spre interior astfel:
seroasă, musculară şi mucoasă.
Trebuie remarcat că la fiecare ciclu utérin menstrual mucoasa ute-
rină suferă modificări caracteristice.
Mucoasa colului utérin are un epiteliu pavimentos pluristratificat
(de tip vaginal) ce se continuă cu epiteliul cilindric al canalului cervical,
la nivelul orificiului extern al colului.
Mărimea colului, consistenţa şi aspectul orificiului extern diferă la
nulipare, primipare, multipare (fig. 69).
a. b. c.
Fig. 69. - Orificiul extern al colului utérin: a. la virgină; b. la primipară; c. la inultipară.
Vascularizaţia şi inervaţia
Vascularizaţia arterială este asigurată de artera uterină. Aceasta
este ram din artera hipogastrică.
în traiectul său artera uterină dă o serie de ramuri colaterale:
- ramuri vaginale, numite şi cervico-vaginale;
- ramuri pentru colul utérin;
- ramuri pentru corpul utérin;
- ramuri mici peritoneale;
- ramuri vezicale inferioare.
între cele două artere utérine se fac anastomoze de mic volum.
Venele se aşează alături de artere, sunt plexiforme şi formează
două curente.
Limfaticele uterului se împart în trei teritorii: limfaticele fundului
utérin; limfaticele corpului utérin; limfaticele din 1/4 inferioare a cor-
pului, a istmului, a colului utérin şi a 1/3 superioare a vaginului.
Aceste segmente de organe, diferite anastomotic formează un tot
unitar din punct de vedere al circulaţiei limfatice, a cărei vase se în-
dreaptă spre grupele ganglionare iliace externe şi hipogastrice.
Nervii provin din plexul hipogastric inferior, din a treia şi a patra
pereche de nervi sacraţi, precum şi din simpaticul sacrât şi din plexul
utero-ovarian.
222
VAGINUL
Vaginul este organul de copulaţie al femeii, serveşte şi la eliberarea
sângelui menstrual şi a produselor de concepţie.
Din punct de vedere embriologic ia naştere din porţiunea inferioară
a canalelor lui Muller, care prin unirea lor pe linia mediană formează
canalul utero-vaginal. Acesta dă naştere în partea superioară la uter, iar
din partea sa inferioară rezultă porţiunea superioară a vaginului.
Vaginul are forma unui cilindru turtit antero-posterior, mai strâmtat
la partea inferioară. Este îndreptat oblic în jos şi înainte.
Lungimea vaginului este de aproximativ 8 cm. Peretele anterior
fiind cu l cm mai scurt datorită poziţiei oblice.
La adultă vaginul este situat deasupra vulvei, dedesubtul uterului,
îndărătul vezicii urinare şi a uretrei, înaintea rectului.
Vaginului i se pot descrie patru pereţi şi două extremităţi.
Un perete anterior, un perete posterior, doi pereţi laterali, extremi-
tatea superioară şi extremitatea inferioară.
Aproximativ 2/3 din vagin se găsesc în pelvis deasupra marginilor
interne a muşchilor ridicători anali, 1/3 inferioară se află sub muşchii
ridicători anali deci în perineul anterior.
Mijloacele de fixare ale vaginului se împart ca şi pentru uter în
mijloacele de suspensie şi de susţinere; continuitatea cu colul utérin,
legăturile cu vezica şi uretra pe de o parte cu rectul pe de altă parte,
chinga ridicătorilor anali şi perineul.
în constituţia vaginului intră trei tunici:
- tunica externă este formată din ţesut conjunctive-elastic;
- tunica mijlocie, musculară alcătuită din fibre netede dispuse pe
două planuri, unul extern cu fibre longitudinale şi unul intern cu fibre
circulare;
- tunica internă, mucoasa are un epiteliu pavimentos stratificat de
tip malpighian, fără strat cornos şi un corion. Epiteliul mucoasei vagi
nale se continuă, la nivelul colului utérin prin orificiul său extern cu
epiteliul canalului cervical (al colului) ce are caracterul cilindric.
Vascularizaţia şi inervaţia
Arterele vaginului sunt asigurate de hipogastrică prin hemoroidala
mijlocie, fie prin artera uterină ce furnizează ramuri cervico-vaginale.
Pe mijlocul feţei anterioare şi posterioare a vaginului, rezultă prin anas-
tomoză arterele azigos ale vaginului dispuse longitudinal.
223
Venele vaginului merg la hipogastrică după ce fac anastomoze şi
cu hemoroidala superioară.
Limfaticele se colectează în ganglionii iliaci externi în partea su-
perioară şi în ganglionii hipogastnci şi sacraţi.
Nervii vaginului sunt furnizaţi de plexul hipogastric inferior, de
nervul ruşinos intern şi de nervii pelvini.
VULVA
Anusul
Coastă
Mamelonul
Pachetul
vascular-nervos
intercostal
Acini glandulari
Fig. 7 1 . -
Secţiune prin
glanda mamară.
Sistemul nervos
Totalitatea organelor constituite predominant din ţesut nervos spe-
cializat în receptarea, transmiterea şi prelucrarea excitaţiilor sau infor -
maţiilor din mediul intern sau extern formează sistemul nervos pe care-1
găsim în componenţa tuturor organismelor.
Rolul fiziologic al sistemului nervos este de a face legătura între
mediul extern şi organism, de a regla activitatea tuturor ţesuturilor,
organelor şi sistemelor ce alcătuiesc organismul.
Prin activitatea sistemului nervos se realizează o adevărată unitate
între organism şi mediul extern şi unitatea diferitelor organe şi sisteme
ce alcătuiesc organismul.
Aceste funcţii complexe se realizează prin acte reflexe care au ca
suport material arcurile reflexe. Un arc reflex este alcătuit dintr-un
receptor, o cale aferentă, centrii nervoşi de integrare, o cale eferentă şi
un efector.
Receptorii sunt formaţiuni sau organe specializate în recepţionarea
modificărilor fizice şi/sau chimice din mediul intern sau extern pe care
le transformă în influx nervos. Receptorii care receptează stimulii din
mediul extern se numesc exoreceptori şi se găsesc la nivelul pielii şi în
mucoasa linguală, în urechea internă, în mucoasa nazală superioară, în
retină. Receptorii care receptează stimuli din mediul intern se numesc
interoreceptori şi se găsesc în oase, tendoane, muşchi - situaţii în care
se numesc proprioreceptori - sau pot fi întâlniţi în organele interne şi
se numesc visceroreceptori.
Calea aferentă poate fi alcătuită din unul sau mai mulţi neuroni
care transmit influxul nervos la centrii nervoşi de integrare care sunt
grupe mari de neuroni situate în substanţa cenuşie a sistemului nervos
central, reprezentat prin encefal şi măduva spinării. La acest nivel se
prelucrează informaţiile şi se elaborează răspunsuri adecvate.
Calea aferentă este formată din unul sau mai mulţi neuroni care
transmit sub formă de influx nervos comenzile elaborate de centrii nervoşi
228
de integrare la organele efectoare reprezentate prin musculatura schele-
tică şi viscerală şi prin glandele cu secreţie internă sau externă. Muscu-
latura răspunde prin contracţie, iar glandele prin secreţie.
De felul în care se execută comanda este informat continuu un
segment al sistemului nervos central numit comparator care compară
efectul obţinui cu forma optimă, dând semnale de corecţie pentru în-
deplinirea exactă a comenzii, între efector şi comparator se stabileşte
o legătură numită conexiune inversă, determinând fenomenul de auto -
reglare.
Receptorii, calea aferentă - numită şi cale senzitivă, cât şi centrii
nervoşi de integrare formează componenta senzitivă a sistemului nervos.
Prin intermediul acesteia se transmite influxul senzitiv de la peri-
ferie spre centru.
Neuronii din centrii nervoşi care transmit comanda elaborată for-
mează împreună cu calea eferentă componenta motorie a sistemului
nervos. Prin intermediul ei este condus influxul nervos motor de la
centru la periferie.
Arcurile reflexe, despre care s-a amintit, pot fi simple sau complexe,
având în componenţă neuroni care constituie unităţi structurale şi
funcţionale ale sistemului nervos. Un arc nervos simplu este alcătuit
dintr-un neuron senzitiv, un neuron motor şi un organ efector cu carac-
ter segmentar. Un arc nervos complex este constituit din mai mulţi
neuroni senzitivi şi motori şi interesează mai multe segmente ale siste-
mului nervos central.
Legăturile dintre elementele componente ale arcurilor reflexe (si-
napsele) au caracter de contiguitate şi nu de continuitate.
Unitatea organism-mediu este realizată prin intermediul sistemului
nervos somatic, numit şi „al vieţii de relaţie", care se poate împărţi în
sistemul nervos central şi sistemul nervos periferic.
Sistemul nervos central este alcătuit din encefal, adăpostit în cutia
craniană şi fiind constituit din emisferele cerebrale, diencefal, cerebel şi
trunchiul cerebral, la care se adaugă măduva spinării, adăpostită în ca -
nalul rahidian.
Sistemul nervos periferic este alcătuit din nervii cranieni, nervii
spinali şi ganglionii nervoşi.
Coordonarea funcţionării tuturor organelor este asigurată de siste-
mul nervos vegetativ (autonom), care are în componenta sa sistemul
nervos simpatic şi sistemul nervos parasimpatic, fiecare prezentând o
porţiune centrală situată în trunchiul cerebral şi măduva spinării şi o
porţiune periferică, reprezentată prin ganglionii vegetativi şi nervii vege-
tativi.
229
Ganglionii reprezintă aglomerări de corpi neuronali situaţi în afara
sistemului nervos central. Unii sunt vizibili cu ochiul liber, alţii sunt
foarte mici, reduşi la un singur neuron. Putem deosebi două feluri de
aanglioni: ganglioni senzitivi, pe care îi întâlnim la nivelul rădăcinilor
posterioare ale nervilor spinali, cât şi pe traiectul unor nervi cranieni şi
ganglioni vegetativi, situaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale,
în apropierea viscerelor sau în pereţii acestora.
Grupările de corpi neuroni situaţi în sistemul nervos central for-
mează nişte formaţiuni numite nuclei. Centrii nervoşi constituie aspec-
tele funcţionale a acestor nuclei.
Prin influx nervos se înţelege propagarea undei de excitaţie într-o
fibră nervoasă.
SISTEMUL NERVOS CA
STRUCTURĂ INFORMAŢIONALĂ
Pentru a-şi putea îndeplini cât mai bine rolul său, sistemul nervos
a trebuit să se perfecţioneze în prelucrarea informaţională. El este sin -
gurul sistem capabil să lucreze nu numai cu programele moştenite, ci şi
cu programele dobândite. Marea capacitate de perfecţionare a sistemului
nervos constă în dobândirea (asimilarea şi elaborarea) de noi programe.
Cu ajutorul unor intero- şi exteroceptori sistemul nervos culege
informaţii generate de diferite variaţii ale mediului intern, ale organelor
şi ale factorilor de mediu extern.
Deoarece sistemul nervos nu poate transmite prin structurile sale
semnale optice, termice sau acustice, el aduce toate semnalele care ajung
la nivelul receptorilor la un numitor comun, transformându-le în semnale
nervoase, în trenuri de undă, pe care le transmite apoi de-a lungul căilor
sale de comunicaţie.
Pentru a putea prelucra cât mai nuanţat semnalele primite în vede -
rea integrării şi reglării tuturor organelor, sistemului nervos a dobândit
o structură de reţea. Cele 14 miliarde de neuroni se leagă prin interme-
diul a peste IO10000 de sinapse dând naştere la o reţea de o complexitate
uluitoare, ce poate ajunge la IO 150 milioane de circuite posibile.
Semnalele primite, transformate în semnale nervoase pot fi condu -
se pe oricare din căile acestei reţele. La nivelul scoarţei cerebrale, sem-
nalele primite sunt combinate şi integrate în cele mai variate feluri,
realizând o reglare extrem de fină şi de nuanţată a organismului în cele
mai diferite situaţii.
230
Semnalele culese de receptori sunt conduse din aproape în aproape
de-a lungul căilor aferente spre formaţiunile centrale ale sistemului
nervos, în cazul în care o cale aferentă se continuă direct cu o cale
eferentă, aşa cum se întâmplă în cazul reflexelor, activitatea de prelucrare
a informaţiilor se rezumă la codificarea, decodificarea şi recodifica- rea
succesivă a informaţiilor, până când ele ajung de la receptor la
efectorul corespunzător, în acest fel se desfăşoară o serie de reflexe
somatice şi vegetative. Ca de exemplu:
• reflexul miotatic, reflexul de micţiune, reflexe cutanate - ce
se închid la nivelul măduvei spinării;
• reflexul cardiovascular - se închide la nivelul bulbului;
• reflexul de clipire, lacrimal, de masticaţie - se închid la nive
lul protuberantei;
• reflexul de acomodare şi fotomotor - se închid la nivelul
mezencefalului.
Pentru a păstra însă stabilitatea unui sistem atât de complex cum
este organismul uman, reglarea reflexă nu este suficientă. De aceea,
majoritatea semnalelor de intrare nu sunt trimise direct spre căile de
ieşire, ci spre formaţiunile superioare ale sistemului nervos. Astfel, între
căile de intrare şi căile de ieşire se interpun o mulţime de neuroni de
asociaţie cu care să se poată realiza o prelucrare cât mai completă a
semnalelor de intrare şi să se poată trimite semnalele de ieşire spre
oricare dintre organele de execuţie.
De aceea, procesul de encefalizare s-a făcut nu atât pe seama dezvol-
tării căilor eferente, cât pe seama dezvoltării neuronilor de asociaţie.
Peste structurile vechi s-au adăugat treptat structuri noi, fiind formate în
marea lor majoritate din neuroni de asociaţie. S-a putut astfel realiza o
serie de circuite neuronale de o mare complexitate.
Scoarţa cerebrală are posibilitatea de a conduce pe foarte multe căi
de ieşire semnalele pe care le primeşte, indiferent de calea pe care au
intrat. Trebuie aleasă, însă, calea cea mai adecvată. De aceea, la nivelul
scoarţei cerebrale se pune problema programului de funcţionare, adică
a regulilor după care semnalele trebuie conduse pe o cale sau alta a
sistemului nervos.
La nivelul formaţiunilor inferioare, programul este înscris în struc-
tură. O informaţie ajunsă la acest nivel nu poate fi transmisă decât spre
o anumită cale de ieşire, aşa cum se întâmplă în cazul reflexelor, în
situaţia în care informaţia este trimisă spre nivelele superioare ale sis-
temului nervos, după ce va fi prelucrată în mod adecvat, ea va putea fi
trimisă spre orice cale de ieşire. Dacă la nivelul formaţiunilor inferioare
programul este înscris în structură, la nivelul formaţiunilor superioare
programul câştigă o anumită independenţă faţă de structură. Aceasta
231
crisul
igricultura
utilizarea pietrei
australopitccus homo homo erpctus homo erectus horno.
africansis habilis Indonésie pekinesis sapiens
232
Creierul uman este considerat, astfel, un calculator, dar un calcu-
lator biologic. Spre deosebire de calculatorul electric, creierul uman nu
poate prelucra informaţiile absolut neutru, impersonal şi rece. El conferă
tuturor informaţiilor pe care le prelucrează o anumită coloratură afectivă.
Această implicare afectivă este foarte utilă, deoarece realizează o mobi-
lizare mult mai mare a organismului şi contribuie la prelucrarea euris -
tică a informaţiilor.
Trebuie precizat că, pentru a putea desfăşura aceste procese
informaţional-decizionale este necesară o anumită bază structurală şi
substanţial-energetică. Această structură substanţial-energetică, ce se află
la baza proceselor informaţional-decizionale, este reprezentată de struc-
tura moleculară şi celulară a sistemului nervos, care duce la acea imensă
reţea de comunicaţii. Pentru desfăşurarea acestor procese, este necesară
o mare cantitate de substanţă şi energie, deoarece în sistemul de
comunicaţii acţionează o cauzalitate informaţională. Adică, semnalele
care aduc o cantitate infimă de energie nu determină, ci declanşează un
anumit efect. De aceea, neuronul trebuie să îndeplinească toate proce -
sele cu propria lui energie, ceea ce face ca sistemul nervos să aibă un
metabolism foarte intens. El consumă aproximativ 5.4 mg de glucoza la
100 g de ţesut/minut, adică de două ori mai mult decât ţesutul muscular.
Sistemul nervos consumă aproximativ 20% din cantitatea de oxigen, cu
toate că el nu reprezintă decât 2% din greutatea organismului.
Randamentul sistemului nervos este foarte mare. Cu o singură
calorie poate transmite 5 milioane de stimuli.
Datorită faptului că sistemul nervos trebuie să prelucreze perma-
nent o imensă cantitate de semnale, el a devenit unul dintre cei mai mari
consumatori de energie ai organismului, fapt ce demonstrează nu numai
intensitatea proceselor care au loc în sistemul nervos, ci şi importanţa
proceselor informaţional-decizionale.
Procesele metabolice pe care le desfăşoară trebuie să-i asigure nu
numai energie, ci şi substanţe plastice şi energetice necesare desfăşurării
proceselor informaţional-decizionale. Spre deosebire de celelalte orga-
ne, sistemul nervos nu dispune însă de stocuri de materii prime. El nu
dispune decât de 10 mg de glicogen la 100 g de ţesut, cantitate care nu
i-ar ajunge decât pentru 15 secunde de funcţionare. De aceea, deşi prin
prelucrarea informaţiilor el reuşeşte să obţină o mare independenţă faţă
de modificările substanţial-energetice pe care reuşeşte să le controleze,
el rămâne foarte dependent de aportul permanent de materii prime, de
oxigen şi de glucoza, pe care i le furnizează celelalte organe prin inter-
mediul aparatului circulator.
233
Sistemul nervos primeşte 58 ml sânge/100 g ţesut/minut, adică de
25 de ori mai mult sânge decât muşchiul în repaus, ceea ce demonstrează
intensitatea proceselor metabolice. Există porţiuni ale sistemului nervos
care primesc până la 138 ml sânge/100 g ţesut/minut (ex. scoarţa cerebrală).
Stimularea unei zone a creierului duce la intensificarea perfuziei
sanguine şi a metabolismului cerebral, fapt ce demonstrează că pentru
desfăşurarea proceselor informaţional-decizionale este necesară o mare
cantitate de energie. De aceea, scăderea oxigenului şi a glucozei duce la
tulburarea proceselor informaţional-decizionale. Scăderea concentraţiei
de oxigen sub 85% duce la scăderea capacităţii de concentrare şi a
raţionamentului, iar scăderea sub 75% duce la pierderea conştientei.
Cu toate că prin prelucrarea informaţiilor creierul a reuşit să se
detaşeze, în mare măsură, de aspectul substantial-energetic, el nu şi-a
putut câştiga totuşi o independenţă totală. Procesele informaţional-
decizionale depind de aportul energetic şi de structura substanţială a reţelei.
Deşi, aşa cum s-a arătat mai sus, pe măsura evoluţiei, procesele
informaţional-decizionale şi-au câştigat o anumită independenţă faţă de
structurile neurologice, neputându-se vorbi de o localizare strictă, anu -
mite formaţiuni nervoase joacă, totuşi, un rol mai important decât altele
în desfăşurarea unor anumite procese informaţional-decizionale.
Se ştie că prin căile aferente se transmit semnalele recepţionate
spre formaţiunile centrale ale sistemului nervos. O parte din aceste semnale
sunt îndreptate direct spre căile de ieşire, în cadrul acţiunilor reflexe,
însă cea mai mare parte din semnale sunt îndreptate spre formaţiunile
superioare pentru a fi superizate şi evaluate în vederea alegerii decizii-
lor celor mai adecvate. Deciziile adoptate sunt apoi trimise spre orga-
nele de execuţie.
Dacă pentru a fi prelucrate în mod corespunzător, semnalele de
intrare trebuie să sufere un proces de superizare, pentru a putea ajunge
la organele de execuţie cele mai adecvate, semnalele de ieşire trebuie să
sufere un proces de inferizare, adică semnalul de ordin superior trebuie
transformat în semnale de ordin inferior. Comanda care rezultă este
transformată într-o mulţime de semnale elementare care trebuie să ajun-
gă la fiecare muşchi şi la fiecare glandă.
Toate semnalele primite de sistemul nervos sunt evaluate atât din
punct de vedere al veridicităţii şi utilităţii, cât şi din punct de vedere
hedonic, estetic, deontic etc. Această evaluare este făcută de anumite
formaţiuni ale sistemului nervos central. De exemplu, valoarea de uti -
litate poate fi stabilită de hipotalamus. Recepţionarea semnalelor agrea-
234
bile este întărită, iar a celor dezagreabile este inhibată cu ajutorul unui
sistem de recompensă-pedeapsă. Acest sistem intervine în reglarea com-
portamentului, urmărind satisfacerea unui anumit grad de confort şi
evitarea situaţiilor care produc disconfort.
în concluzie, se poate aprecia că, creierul este un orcan
informaţional, iar trecerea de la structura neurologică la activitate' psi-
hologică se face prin intermediul unor procese informaţional-decizionale.
care au o serie de legături indisolubile cu procesele substantial-energetic.
Foarte mulţi factori metabolici, toxici, traumatici şi infecţioşi, prin
tulburarea sistemului de comunicaţii sau a semnalelor care circulă prin
el, pot produce o serie întreagă de tulburări informaţional-decizionale,
ducând la apariţia unor boli psihice. Dar şi solicitările informaţionale
pot produce modificări substanţial-energetice, care să ducă la o serie
întreagă de boli psihice, endocrine, metabolice, cardiovasculare, diges -
tive, dermatologice sau alte boli de natură psiho-somatică. Informaţia
este absolut necesară pentru apariţia şi pentru funcţionarea organismului
într-un mediu foarte variabil, în anumite situaţii, însă, poate deveni un
factor patogen, atât prin cantitatea cât şi prin calitatea ei.
Informaţia poate deveni patogenă la toate nivelele de organizare:
Felul informaţiei Nivelul de organizare Tipuri de boli
• informaţie moleculară molecular * metabolice
·* imunitare
• informaţie genetică celular *· genetice
• mesageri chimici intercelular ·* endocrine
+ nervoase 4·
imunitare φ
cardiace 4
metabolice
• semnale din mediu analizatori 4· astenopie
4 surditate
• informaţii sistem nervos 4 stresul psihic
• semnificaţii 4· psihogenii
4 psihoze
1
4 boli psohosomatice
De exemplu, tulburarea informaţiei genetice poate duce la peste
3500 boli autosomale, dominante sau recesice, sau la boli legate de
cromozomii sexuali.
235
Tot atât de importantă este şi patologia produsă de tulburarea
informaţiei moleculare. Bolile de metabolism sau bolile autoimune, de
exemplu, pot fi produse tocmai de alterarea informaţiei moleculare sau
de eliberarea unor informaţii antigenice sechestrate. Alterarea informaţiei
moleculare poate afecta desfăşurarea reacţiilor enzimatice, ducând astfel
la apariţia unor boli de metabolism, iar alterarea informaţiei antigenice
produsă de anumiţi factori externi, aşa cum ar fi virusul hepatitei sau
alcoolul, precum şi eliberarea unor antigène proprii, până atunci seches-
trate, pot declanşa o reacţie autoimună, aşa cum se întâmplă în unele
forme de hepatită cronică.
Ca sistem deschis, organismul dispune de mecanisme care contro -
lează relaţiile lui cu mediul, în cazul în care aceste mecanisme sunt
depăşite, pot să apară anumite boli produse de informaţie. Informaţia
primită de către organism din mediu poate fi patogenă prin semna-
lele care o transportă.
Semnalele sunt recepţionate de analizatori specializaţi care le trans-
formă apoi în trenuri de undă pe care le transmit spre sistemul nervos
central. Pentru aceasta, la nivelul analizatorului se petrece o mulţime de
procese fizice şi chimice foarte subtile şi intense care pot duce la apariţia
oboselii vizuale şi auditive.
De exemplu, suprasolicitarea ochiului sau nerespectarea condiţiilor
de igienă pot duce la o astenopie de acomodare, care survine la hiper-
metropi şi la presbiţii necorectaţi, la o astenopie de convergenţă la in-
divizi cu vicii de refracţie sau la o astenopie nervoasă, la apariţia căreia
pot contribui anumiţi factori neuropsihici.
Informaticienii care utilizează monitorul video pot prezenta tul-
burări locale reprezentate de senzaţii de arsură, înţepătură sau de dureri
oculare, sau tulburări generale reprezentate de oboseală, cefalee, ameţeli
şi iritabilitate, care cresc pe măsura solicitării.
'Acelaşi lucru se poate spune şi despre ceilalţi analizatori, care pot
fi suprasolicitaţi cu semnale capabile să producă anumite tulburări.
Dacă suprasolicitarea informaţională poate deveni patogenă, şi
subsolicitarea informaţională poate produce anumite tulburări. Se des-
criu tulburări afective şi de orientare, care apar la indivizii plasaţi în
camere fără ferestre sau halucinaţii auditive, care apar la otopaţi. De
asemenea, a fost descris sindromul de privare senzorială, format din
anxietate, tulburări ale schemei corporale până la halucinaţii şi delir.
236
• Cantitatea informaţiei descoperite de organism
Aceasta depinde de noutatea pe care o aduc semnalele şi de incer-
titudinea pe care o înlătură.
Prin cantitatea ei, informaţia descoperită va putea produce în pri-
mul rând apariţia oboselii, în situaţia în care sistemul nervos descoperă
o cantitate prea mare de informaţie, apare o stare de oboseală însoţită
de o stare de iritabilitate şi de anxietate.
Plex brahial
Măduva
Plex spinării
Plex sacrât
lombar
Nerv median
238
Coada de cal
239
Mezencefal
Şanţ neural
Prozencefal Rombencefal
Mezencefal
Diencefal
Telencefal Metencefal
Mielencefal
Epifiza
Cerebel
Emisfera Bulb
Tub neural
cerebrală rahidian
Bulb olfactiv
a)
Fig. 73. - Dezvoltarea sistemului nervos central: a) Formarea tubului neutral: b) Formarea
şi dezvoltarea enccfalului.
şi după naştere.
Datorită modificărilor
suferite de veziculele cerebra- vSinus
transvers
le, în interiorul nevraxului iau Appcduct
naştere cavităţile tubului neu- Sylvius
ral (ventnculii cerebrali şi ca- Ventricul IV
nalul rahidian).
La nivelul telencefalului, Spaţiu
în interiorul fiecărei emisfere subrahidian
241
SISTEMUL NERVOS AL VIEŢII DE RELAŢIE
Măduva spinării
Este adăpostită în canalul coloanei vertebrale. Are forma unui ci-
lindru plin turtit anteroposterior, care se întinde de la orificiul occipital
(C ) Până la a doua vertebră lombară (L2), de unde se continuă cu o
formaţiune foarte subţire - filum terminale - până la prima vertebră
coccigiană (fig. 75).
Baza craniului^ Vertebra CI (Atlas)
t primul nerv
cervical Vertebra
F (>";Γ*,>Γ Plex cervical
Si V f / -
a 2-a cervicală l Vertebra C7
(axis) •Vertebra TI
Perechea a 8-a de
Plex brahial
nervi cervjcali
*"· Dura mater
spinala
Rădăcinile
spinale ale
Nervi intercostali J nn. T7 şi T8
Vertebra T12
Al 12-lea nerv
toracic A 12-a Vertebra LI
coastă
j N. iliohipo-
gastric
Nerv
subcostal ^
Conul medular N. ilioinghinal
Primul nerv lombar
Plex lombar
Coada de cal
Perechea a 5-a de Vertebra L5 N.
nervi lombari Primul femural Plex
nerv sacral
Sacru sacrât Nn.
Filum terminale fesieri
(intern)
Fund de sac durai N. sciatic N.
Filum terminale femural cutanat
(extern) posterior
Al 5-lea nerv
sacrât Nervul N. pudental
coccigian
Coccis
Primul
nerv toracic
Prima coastă
Con
terminal
Coada de cal
Fascicul
Burdach
Rădăcina posterioarâ
a nervului spinal
Corn
posterior
Substanţa
rcticulară
Şanţ median
Fascicul
Corn
lateral
Canal
ependimar
244 Fig. 77. - Secţiune in măduva spinării. Corn anterior
Rădăcina anterioară
a nervului spinal
Şanţ median
anterior
în coarnele posterioare se găsesc neuronii sornatosenzitivi şi inter-
calări (de asociaţie) care primesc informaţii prin fibrele senzitive ale
nervilor spinali.
In coarnele anterioare se găsesc neuroni somatomotori (motoneu-
roni). Axonii lor formează rădăcina anterioară a nervilor spinali. Mo-
toneuronii au rolul de a controla desfăşurarea normală a activităţii
musculare striate. Secţionarea acestor fibre produce atrofia şi paralizia
musculaturii inervate, în cazul poliomielitei anterioare acute (maladia
Heine Medin), care este o boală virală, sunt distruşi neuronii din coar -
nele anterioare ale măduvei spinării. Se manifestă clinic prin paralizii
flasce ale unor grupuri musculare.
O afecţiune degenerativă simetrică a cornului medular anterior se
datorează poliomielitei anterioare cronice. Se caracterizează prin atrofii
musculare simetrice care încep cu porţiunea distală a membrelor supe-
rioare şi paralizii.
Fasciculul Gracilis
Fasciculul cuncat Tractul Fasciculul corticospinal
spinotalamic piramidal) lateral
Tractul anterior (încrucişat)
spinocercbelos (ventral) Tractul rubrospinal
posterior ^ Tractul reticulospinal
lateral (medular)
Tractul
spinotalamic Tractul reticulospinal
lateral ventral (anterior)
Tractul vestibulospinal
Tractul
spinocerebelos Tractul corticospinal
ventral ventral (anterior)
(anterior) direct
Tractul tractul
spinoolivar tectospinal
Trjctul
spinoicctal
245
Tumătatea anterioară conţine neuroni visceromotori care realizează
motilitatea musculaturii netede viscerale. Axonii acestor neuroni străbat
cornul anterior şi trec prin rădăcina anterioară a nervului spinal în gan-
glionii simpatici, latero-vertebrali.
în secţiune longitudinală substanţa
cenuşie medulară apare sub formă de coloa-
ne. Substanţa cenuşie este formată din corpii
neuronali.
b) Substanţa albă se află la exteriorul
măduvei spinării şi înconjoară substanţa cenuşie.
Este formată din trei perechi de cordoane:
• posterioare;
• anterioare;
• laterale.
Substanţa albă este constituită din fi-
bre nervoase mielinice şi din celule aparţi-
nând ţesutului glial. Fibrele nervoase se gru-
pează în tracturi:
• unele scurte, care fac legătura între
diferite segmente medulare;
• altele lungi, ascendente (senzitive)
sau descendente (motorii) (fig. 79).
c) Substanţa reticulată a măduvei
spinării este organizată în insule de celule
Fig. 79. - Fibrele intersegnientare nervoase dispuse în reţea. Se găseşte în
din substanţa albă. substanţa albă, în imediata vecinătate a
substanţei cenuşii, între cornul posterior şi
cel lateral, precum şi în jurul canalului ependimar (fig. 78).
Măduva spinării este conectată cu receptorii şi efectorii prin 31
perechi de nervi spinali (8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrali, l
coccigian) (fig. 80).
Nervii spinali sunt nervi micşti. Se dispun metameric, corespunză-
tor celor 31 segmente medulare suprapuse. Un nerv spinal (fig. 81 şi
82) este alcătuit din următoarele elemente:
a) rădăcina posterioară este senzitivă, pe traiectul ei se află un
ganglion spinal, în care se găsesc neuroni somatosenzitivi şi viscerosen-
zitivi. Ea este formată atât din dendritele acestor neuroni, cât şi din
axonii lor care, după ce pătrund în măduva spinării, fac sinapsă în
cornul posterior medular cu un neuron de asociaţie sau direct cu moto-
neuronul din coarnele anterioare sau laterale. Axonii mai lungi trec
direct în cordonul posterior, având traseu ascendent spre bulb.
246
b) rădăcina anterioară
este motorie şi este alcătuită din
mănunchiuri de fibre nervoase Intumescenţa
care sunt axoni ai neuronilor cervicală
visceromotori din coarnele la- Baza
craniului
terale.
c) trunchiul nervului spi
nal rezultă din unirea rădăcinii
posterioare cu cea anterioară,
unire realizată înainte de a pără
si canalul vertebral. Trunchiul
iese din canalul vertebral prin
orificiile intervertébrale, iar
după un scurt traiect se ramifi
că în:
Intumescenţa
lombară
• ramura dorsală;
• ramura ventrală;
• ramura comunicantă albă;
• ramura meningiană (aceas
ta se desprinde de trunchi înainte
de ramificarea acestuia) (fig. 81).
• Ramurile dorsale con
ţin fibre somatosenzitive şi so-
matomotorii care se distribuie
la musculatura spatelui, muşchii
cefei şi tegumentul spatelui.
• Ramurile ventrale con
247
Rădăcini Ganglion Legătura
Ramuri mixtecu pielea
Rădăcini
posterioare Piele
şi muşchii spatelui
anterioare
Muşchi Fig.
81. — Schema
si sensul de
circulaţie a
impulsului
nervos.
• Ramura
meningiana conţine fibre care inervează meningele spinal (fig. 82).
Afecţiunile produse prin lezarea rădăcinilor nervilor spinali poartă
numele de radiculite şi sunt însoţite de tulburări motorii şi de sensibi-
Fibre nervoase
(axonii)
Rădăcina
anterioara Trunchi
comun
Măduv
a
Vase de sânge
Fig. 82. - Schema nervului spinal.
Rădăcina posterioară
Ganglion spinal
248
litate. Cauzele lor sunt reprezentate de factori inflamatori (infecţii
bacteriene, îndeosebi sifilis sau infecţii virotice), compresivi (neurinoame,
tumori ale meningelui, ale coloanei vertebrale etc.) sau traumatici.
O formă deosebită de suferinţă radiculară este „sindromul cozii de
cal". Formată din rădăcinile lombo-sacrale L2-S5, lezarea cozii de cal se
caracterizează prin paralizia flască a membrelor inferioare, cu rr'lexe
abolite, atrofii şi tulburări de sensibilitate, tulburări sfmcteriene şi geni-
tale. Cauzele sunt variate: hernii de disc, tumori primitive sau metasta-
zice, de natură infecţioasă, traumatice.
Prin lezarea plexurilor (plexite) se produc tulburări motorii la care
se asociază adesea tulburări de sensibilitate. Formele clinice depind de
localizare. In leziunea plexului cervical apar tulburări de mişcare, flexie,
rotaţie, înclinare laterală a capului şi gâtului şi tulburări respiratorii prin
paralizii ale diafragmului. Interesarea plexului brahial determină parali -
zii în teritoriul nervilor median, radial sau cubital. Afectarea plexului
lombar şi a celui sacrât produce semne caracteristice suferinţei diverse-
lor ramuri terminale sau colaterale.
249
Fir de păr
comunicantă
Terminaţii nervoase cenuşie
libere din epiderm Ganglion
Rădăcina
Neuron poşterioan
somatosenz Glandă
sudoripar;
viscero-JL Oyglionare
paravertebral
din
lanţul
250
riază, datorită inerţiei, corpul se apleacă înainte (în caz de încetinire)
sau înapoi (în cazul acceleraţiei). Revenirea corpului la starea iniţială se
realizează prin reflexe rapide, inconştiente, automate.
Explorarea refle- c
xului monosinaptic reprezintă un
examen clinic ce oferă date
despre integritatea morfo- .--t"
funcţională a muşchilor.
Pentru aceasta se procedează
la percuţia Măduva spinării '
tendonului muşchiului relaxat.
Reflexele cercetate în mod
curent în Motoneuron
clinică poartă numele
J
muşchiului stimulat: δ
ex. reflexul bicipital,
Fi
tricipital, reflexul rotu- «- 84· ~ Scheme
lian sau al tendonului respectiv (ex. reflexul ahilian) (fig. 84).
• Reflexele polisinaptice se caracterizează prin faptul că arcul lor
reflex include un număr variabil de neuroni intercalări între neuronul
senzitiv şi cel motor. Cel mai tipic este reflexul de flexie declanşat prin
stimularea terminaţiilor nervoase libere de la nivelul unei porţiuni a
membrului superior (frecvent mâna), prin înţepare sau atingerea unui
obiect fierbinte. Muşchii flexori ai braţului, excitaţi pe cale reflexă, se
contractă şi retrag mâna, ca răspuns la excitaţia dureroasă. Deoarece
arcul lor reflex este constituit din cel puţin trei neuroni, timpul lor de
latenţă este mai lung.
Aceste reflexe au proprietatea de a iradia la nivelul S.N.C. Creşterea
intensităţii unor stimuli poate deveni nocivă pentru organism şi deter-
mină participarea unui număr mai mare de neuroni, deci iradierea
excitaţiei, aceasta declanşând o activitate motorie generalizată.
Totalitatea reflexelor somatice sunt coordonate de centrii nervoşi
superiori şi în special de scoarţa cerebrală.
• Reflexele vegetative sunt reflexe involuntare care controlează
funcţia secretorie, motorie şi metabolică a viscerelor. Arcul lor reflex
conţine fibre simpatice şi parasimpatice. Cele mai importante sunt:
• reflexe cardioacceleratoare şi pupilodilatatoare, cu centrii în
coamele laterale ale măduvei cervicodorsale;
• reflexe vasoconstrictoare, cu centrii în măduva dorsolombară;
251
• reflexe sudorale, pilomotorii, motilitatea tubului digestiv, contro
late de centrii dorsolomban;
• reflexe de micţiune, defecaţie, sexuale, cu centrii localizaţi în
secmentele lombosacrate medulare (coarnele laterale şi comisura cenuşie).
"" Cortex Reflexele vegetative
medulare sunt subordonate
Talamus centrilor vegetativi superiori
cu sediul în trunchiul cere-
Mezencefal bral, hipotalamus, sistemul
limbic şi coitex.
Cerebel Punte b) Funcţia de condu-
cere a măduvei spinării. Se
realizează prin substanţa
albă, care este organizată în
cordoane şi fascicule forma-
te din fibre nervoase.
Fasciculele Unele fascicule au tra-
spinocerebeloase" seu lung şi sunt:
Fasciculele • ascendente;
spinotalamice • descendente.
Fasciculele
spinobulbare
Altele sunt scurte (de
asociaţie, intersegmentare).
• Căile ascendente
(fig. 85a). Aşa cum rezultă
Fig. 85. - Căile ascendente specifice.
din tabel, sunt proprii fie
cărui tip de sensibilitate.
Conduc impulsurile cu rol
în perceperea şi discriminarea fină a stimulilor care acţionează asupra
unui anumit câmp receptor şi au proiecţie corticală într-o zonă limitată.
Sunt constituite numai din 3 neuroni:
a) Pentru sensibilitatea exteroceptivă - toate căile care conduc
acest tip de sensibilitate au primul neuron (protoneuronul) în ganglionul
spinal de pe rădăcina posterioară a nervului spinal. Prelungirea perife -
rică a acestuia este conectată cu receptorii cutanaţi, iar axonul intră în
măduva spinării prin rădăcina posterioară a nervului spinal, unde ur-
mează următoarele căi (trasee):
• pentru sensibilitatea termică şi dureroasă va face sinapsă cu
cel de-al doilea neuron (deutoneuronul) în cornul posterior al măduvei
spinării. Axonul deutoneuronului va trece în cordonul lateral de pe partea
opusă formând fasciculul spinotalamic lateral si va face sinapsă cu cel
252
spinoialamic lateral - pt. sensibilitatea termică
şi dureroasă
f exteroceptive - prin fasciculele-} spinoialamic anterior - pt. sensibilitatea tactilă
grosieră (protopatică)
L spinobulbar - pt. sensibilitatea tactilă fină
• ascendente (epicritică). Se mai numeşte
(căi ale sensibilităţii fasciculul Goil-Burdach,
exteroceptive,
proprioceptive, r pt. sensibilitatea proprioceptivă conştientă
visceroceptive) proprioceptive - prin fasciculele H - fasciculul spinobuibar (Goli şi
Burdach)
•lungi - L pt. sensibilitatea proprioceptivă
inconştientă - fasciculul
spinocerebeios - direct
-
S α> υ încrucişat !- visceroceptive
•ο
ο—u descendente _ (ale rri , . „ „. . . , r fasciculul piramidal direct f
ν
Τ3 motilităţii) motilitatea conştienta - pe cai piramidalei
(corticospinale) [ fascicu|U| pjramida| încrucişat
- fasciculul tectospinal
rubrospinal "
-motiiitatea involuntară - pe căi
scurte extrapiramidale - reticulospinal
to (de asociaţie) r vestibuiospinal
<^Ί
UJ lateral
vestibulospinal
Fiu. H5a. Căile de conducere ale măilin-ei Spinării. medial olivospinal
de-al 3-lea neuron în talamus. Axonul acestui neuron ajunge în zona de
proiecţie corticală, reprezentată prin aria senzitivă primară din girusul
postcentral, unde prin decodificarea informaţiei se conştientizează
acţiunea stimulilor (fig. 86).
• pentru sensibilitatea tactilă grosieră (protopatică) va face
sinapsă cu deutoneuronul tot în cornul posterior. Axonul celui de-al
2-lea neuron trece în cordonul anterior opus formând fasciculul spinota-
lamic anterior. Sinapsa cu cel de-al 3-lea neuron se va realiza tot la
nivelul talamusului, iar proiecţia corticală se va face tot în aria senzitivă
primară din girusul postcentral (fig. 86).
• pentru sensibilitatea tactilă fină (epicritică) axonul protoneu-
ronului va intra direct în cordonul posterior formând fasciculul
spino-bulbar (Goll-Burdach) şi va realiza sinapsa cu cel de-al 2-lea neuron
la nivelul bulbului (nucleu Goli şi Burdach). Al 3-lea neuron se află tot
în talamus, axonul acestuia proiectându-se în cortex (fig. 87).
Deutoneuron
Aria Aria
senzitivă senzitiv
primară ă
Talamus
Talamus
Mezencefal —
'
Ganglion Fascicul
bazai spinotalamic
anterior
Fascicul
( spinotalamic
lateral
primară
rig. 86. - Căile sensibilităţii exteroceptive: Fig. 87. - Calea sensibilităţii exteroceptive (tac-
tactilă protopatică fi de presiune (fasciculul tilă fină si vibratorie) si proprioceptive
talamic anterior): termică si dureroasă conştiente - fasciculul spinobiilbar (Goli şi
(fasciculul spinotalamic lateral). Burdach).
254
b) Sensibilitatea proprioceptivă este de două feluri:
• conştientă, concretizată prin mişcări voluntare;
• inconştientă (de control al tonusului muscular), integrată la
nivelul paleocerebelului şi are raporturi cu mişcarea semiautomată.
Tracturile sensibilităţii propnoceptive, ca şi cele exteroceptive au
primul neuron localizat tot în ganglionul spinal, dendrita formând pro-
prioceptorii din muşchi, oase, articulaţii. Axonul intră în măduvă prin
rădăcina posterioară. unde se separă în două tipuri de fascicule:
• fibrele sensibilităţii proprioceptive conştiente - intră direct în
cordonul posterior formând fasciculul spinobulbar (Goli şi Burdach),
fac sinapsă cu deutoneuronul în bulb şi cu al 3-lea neuron în talamus,
axonul acestuia ajungând în aria senzitivă primară şi ulterior, prin fibre
nervoase, în girusul precentral (fig. 88).
\,
"SMezencefal
Mezencefal
Bulb
• fibrele care conduc sensibilita
tea proprioceptivă inconştientă - fac
sinapsă cu al 2-lea neuron în cornul pos
terior.
• Dacă axonul deutoneuronului este
scurt nu se încrucişează, ci trece în par
tea periferică a cordonului lateral, situat
de aceeaşi parte a măduvei spinării, for
mând fasciculul spinocerebelos direct
(Flechsig);
• Dacă axonul este lung se încru
cişează şi trece spre periferia cordonu
lui lateral de partea opusă, formând
fasciculul spinocerebelos încrucişat (Go-
wers).
Ambele fascicule au traseu ascen- Măduva j1
dent, primul urcă până la bulb de unde, spinării \><
Protoneuron
prin pedunculii cerebeloşi inferiori, in-
tră în cerebel; cel de-al 2-lea fascicul
Măduva
trece prin trunchiul cerebral şi intră în spinării Fascicul
cerebel prin pedunculii cerebeloşi supe-
Fascicul spinocerebelos
riori. Atât primul, cât şi al doilea fasci- direct
spinocerebelos
cul se termină la scoarţa paleocerebelu- încrucişat
lui (fig. 88). Fig. 88. Calea sensibilităţii de conduce-
c) Pentru sensibilitatea interocep- re a tonusului muscular (fascicule spi-
nocerebelos direct şi spinocerebelos
încrucişat).
tivă (visceroceptivă). Receptorii visce
rali sunt terminaţii nervoase libere si-
255
în pereţii viscerelor şi ai vaselor de sânge. De la măduvă, sensi -
bilitatea interoceptivă urmează calea fasciculului spmotalamic (anterior
şi lateral). Din acest fascicul se desprind colaterale spre substanţa reti-
culată, spre hipotalamus, apoi fibrele ajung într-un nucleu talamic,
proiectându-se ulterior în ariile somestezice l şi II.
• Căile descendente (ale motilităţii).
Motilitatea corpului este de două feluri:
• voluntară - când contracţia musculară este declanşată prin comen
zi primite de la centrii motori corticali;
• involuntară - când contracţia musculară este declanşată prin
comenzi elaborate de centrii motori subcorticali sau extrapiramidali.
• Căile motilităţii voluntare (fig. 89) sunt căile piramidale, care
pornesc din centrii motori ai scoarţei cerebrale (celule piramidale) situaţi
în lobul frontal, girusul precentral. Acestea au traseu descendent prin
trunchiul cerebral spre măduvă. Sunt două fascicule piramidale:
• fasciculul piramidal direct, ale cărui fibre ajung în cordonul
medular anterior unde se încrucişează:
Gir precentral • fasciculul piramidal încrucişat,
Talamus Neuron Br- ale cărui fibre se încrucişează la nive-
piramidal· Betz
Ganglion
lul bulbului şi ajung în cordonul lateral
bazai al măduvei.
Lama
tectală
Nucleul
roşu
Substanţa
reticulată
Nuclei
vestibulari
Oliva bulbară
Tractul tectospinal
Tractul •Tractul reticulospinal
reticulospirial Tractul rubrospinal
Rădăcina dorsală Tractul olivospinal
a nervului spinal
Rădăcina ventrală a nervului spinal
Fig. 91. - Tracturile extrapiramidale.
25
7
medular prin fasciculul tectospinal şi rubrospinal. Majoritatea fibrelor
extrapiramidale au originea în diferiţi nuclei subcorticali din trunchiul
cerebral, formând:
• fasciculul tectospinal, cu originea în coliculii cvadrigemeni din
mezencefal se încrucişează la nivelul mezencefalului şi coboară prin
cordonul anterior.
• fasciculul rubrospinal, cu originea în nucleul roşu din mezencefal
se încrucişează la nivelul mezencefalului şi coboară în cordonul lateral.
• fasciculul reticulospinal (lateral şi anterior), cu originea în nu
cleul reticular din trunchiul cerebral. Fibrele lor se încrucişează la nive
lul măduvei spinării. Coboară prin cordoanele medulare anterioare şi
laterale.
• fasciculul vestibulospinal, are originea în nucleu vestibulari.
Fibrele sale nu se încrucişează. Ajunge în cordonul lateral.
• fasciculul olivospinal, are originea în oliva bulbară. Nu se
încrucişează.
Toate fibrele fasciculelor extrapiramidale fac sinapsă cu neuronul
motor din coarnele anterioare ale măduvei spinării, de unde, prin rădă -
cina anterioară a nervilor spinali, ajung la muşchii scheletici.
Căile extrapiramidale sunt căi motoare secundare care conduc im -
pulsuri ce reglează şi controlează tonusul postural, mişcările automate
asociate cu mersul, vorbirea, scrisul, îmbrăcarea, alimentarea şi unele
stări afectivo-emoţionale.
Centrii nervilor medulari exercită o acţiune tonică, de menţinere a
tonusului muşchilor. Secţionarea unui muşchi determină paralizia şi atro-
fia muşchilor. Acelaşi lucru se petrece în poliomielită (paralizia infan -
tilă), când virusul distruge neuronii motori din coarnele anterioare me-
dulare determinând paralizii şi atrofii musculare.
TRUNCHIUL CEREBRAL
Nervul optic
Tract optic
Nuclei Nucleu
caudat
.nţ Nucleu
Pedunculi ongitudinal
cerebrali lenticular
Piramidă Piramide Stria
anterioare terminală
pontină Colicul
Epifiza suprior Corp
Punte geniculat
Peduncul „lateral . ,
cerebral Corp geniculat
Şanţ _ edian
bulbopbntin'iç N. IV
Şanţ ^Velum suprior
retroolivàr XII Ventricul IV
Şanţ •Cordon Stria medulară
preolivar lateral
Decusaţia
piramidelor Limita inferioară Clavă
Şanţ a bulbului Fascicul Burdach
median Fascicul Goli
mamilari
Cordoane anterioare
Fig. 92. — Faţa anterioară a trunchiului Fig. 93.- Faţa posterioară a trunchiului
cerebral. cerebral.
BULBUL RAHIDIAN
Este situat în prelungirea măduvei spinării. Inferior este delimitat
de un plan orizontal ce trece sub decusaţia piramidelor, iar superior este
despărţit de punte prin şanţul bulbopontin.
Are forma unui trunchi de con, turtit anteroposterior, lung de 3 cm,
cu baza mică orientată în jos, spre măduva spinării.
La nivelul lui se continuă următoarele formaţiuni medulare:
• Pe faţa anterioară:
• şanţul (fisura) median anterior;
• cordoanele anterioare de substanţă albă, formând la nivelul
bulbului piramidele bulbare, situate de o parte şi de alta a şanţului
median anterior;
• cordoanele laterale, situate în bulb, lateral de piramidele bulbare.
259
în partea superioară a fiecărui cordon lateral bulbar se află câte o
olivă bulbară. Oliva bulbară este separată de piramida bulbară prin şanţul
preolivar, în care îşi are originea aparentă nervul cranian XII (hipoglos).
înapoia olivei bulbare se află şanţul retroolivar, la nivelul căruia îşi au
originea aparentă perechile de nervi cranieni IX, X, XI. în şanţul
bulbopontin se găseşte originea aparentă a nervilor cranieni VI, VII,
VIII (fig. 92).
• Faţa posterioară a
bulbului continuă în jumă-
tatea sa inferioară, forma-
ţiunile de pe partea poste-
rioară a măduvei spinării.
Se regăsesc, astfel, ur-
mătoarele structuri (fig. 93):
şanţul median posterior,
care, la nivelul bulbului,
este mărginit de o parte şi
de alta de fasciculul Goli,
separat printr-un şanţ late-
ral de fasciculul Burdach,
situat lateral.
în jumătatea superi-
oară, şanţul median poste-
rior se lărgeşte, creşte dia-
metrul canalului ependimar
Fig. 94. - Ventriculul al IV-lea. Schema nucleilor de origine c j gg formează Un Spaţiu
a unor nervi cranieni; AB - i inia de demarcaţie dintre ,- ·. f i -'j-
, ,, . . . . ' robie, numit losa romboida
porţiunea bulbară si cea nontiaca.
a ventriculului IV (fig. 94).
260
;:
.> ^-"^-?i
-V K
Coarne
-<^αΐ posterioare
Fibre motorii
încrucişate
i____Coarne
anterioare
Nucleu
senzitiv
B
Nucleu
motor
Fibre senzitive
încrucişate
Fig. 95. - Formarea nucleilor din bulb. A. Segmentarea coloanelor
anterioare. B. Segmentarea
coloanelor posterioare.
261
• Nucleu proprii, mai răspândiţi în substanţa reticulată, sunt: nucleu
Goli şi Burdach, care conţin deutoneuronul pentru fibrele care conduc
sensibilitatea tactilă fină şi proprioceptivă conştientă; nucleu olivari,
care conţin neuroni somatosenzitivi şi somatomotori. Funcţional, ei
constituie un punct de convergenţă pentru impulsurile nervose primite
de la corpii striaţi, paleocerebel, măduva spinării, contribuind la coor
donarea activităţii musculare semiautomate care stă la baza tonusului
muscular.
263
Configuraţie externă
Puntea este o bandă de substanţă nervoasă care întretaie în sens
transversal trunchiul cerebral, având o lăţime de 3 cm (Fig. 92).
Inferior este delimitată de bulb prin şanţul bulbopontin, iar superior
se delimitează de pedunculii cerebrali prin şanţul pontopeduncular. La
suprafaţă este constituită din fibre transversale care se continuă lateral
cu braţele punţii sau pedunculii cerebeloşi mijlocii prin care puntea este
legată de cele două emisfere cerebeloase.
Pe linia mediană a feţei anterioare se află un şanţ longitudinal larg,
numit şanţul bazilar. De o parte şi de alta a acestuia se află două proe-
minenţe longitudinale, numite piramide pontine. Lateral de piramidele
pontine se află originea aparentă a nervului V (trigemen), care marchează
limita dintre punte şi pedunculii cerebeloşi mijlocii.
Faţa posterioară a punţii prezintă pe linia mediană fisura mediană
posterioară. Lateral de această fisură se află coloanele longitudinale.
Structura punţii
MEZENCEFALUL
Este delimitat inferior de şanţul pontopeduncular care îl separă de
punte, iar superior se continuă cu diencefalul (fig. 92 şi 93). Nu există
o delimitare precisă între mezencefal şi diencefal.
Faţa anterioară este alcătuită din doi pedunculi cerebrali şi este
situată ventral de apeductul Sylvius, în spaţiul interpeduncular se află
originea aparentă a nervului III. Pedunculii cerebrali au forma a două
cordoane scurte, late, divergente, de substanţă albă.
Pe faţa posterioară se găsesc patru coliculi, doi superiori (optici) şi
doi inferiori (acustici), separaţi printr-un şanţ în formă de cruce (fig. 96).
Sub coliculii inferiori se află originea aparentă a nervului IV, singurul
nerv care are originea pe faţa posterioară a trunchiului cerebral.
Structura mezencefalului
Ca şi celelalte formaţiuni structurale ale trunchiului cerebral studiate
până în prezent (bulbul şi puntea), mezencefalul prezintă la exterior
substanţa albă şi în interior substanţa cenuşie, fragmentată în cele patru
categorii de nuclei:
• nucleu motori - ai nervilor cranieni oculomotor (III) şi trohlear (IV);
• nucleul senzitiv - al tractului mezencefalic al nervului V;
265
Fascicul Apeduct Sylvius
Nucleu nervului
oculomotor (III)
Nucleul accesor
Braţul coliculului
superior
Lemnisc medial
Fascicul
occipito-
parietopontinS/ _Nucleul
roşu
Substanţă
neagră
Peduncul
Fibre 'cerebral
corticospinale
Funcţiile mezencefalului
• Funcţia de centru nervos. Formaţiunile mezencefalice înde
plinesc funcţii foarte importante în distribuţia normală a tonusului
muscular, în reflexele de redresare şi în reflexele de orientare.
In ceea ce priveşte distribuirea normală a tonusului muscular, se
Ştie că acesta se găseşte sub dependenţa unor centri medulari şi bulbari,
266
centrii care, la rândul lor, sunt sub dependenţa unor centri mezencefalici
şi în special a nucleului roşu. Dacă se face o secţiune între nucleul roşu
şi părţile inferioare ale nevraxului, se observă apariţia unei rigidităţi
care a fost numită rigiditate de decerebrare şi rezultă din creşterea
tonusului muscular, prin acţiunea directă a centrilor bulbari şi medulari.
Aceasta arată că nucleul roşu are rolul să inhibe acţiunea centrilor bulbari
şi, deci, să regleze distribuirea normală a tonusului muscular.
Trebuie precizat că, în mod normal, activitatea nucleului roşu este
subordonată, la rândul său, centrilor encefalici superiori, în special
centrilor corticali.
Un rol important în reglarea tonusului muscular îl joacă şi substanţa
neagră. Aceasta se deduce din faptul că o leziune la acest nivel provoacă
tulburarea tonusului muscular. Manifestări de rigiditate de decerebrare
apar în cazul unor tumori cerebrale sau în hidrocefalie.
Prin reflex de redresare se înţelege readucerea corpului din poziţia
culcat în poziţia verticală. Dacă se extirpă numai emisferele cerebrale se
constată păstrarea reflexelor de redresare.
Se ştie că la apariţia bruscă a unui excitant luminos se produce
orientarea globilor oculari spre excitant, în acelaşi timp se produce şi
reflexul pupilar fotomotor. Aceste reflexe sunt conduse de centrii din
tuberculii cvadrigemeni anteriori şi de substanţa cenuşie din jurul lor.
Rol important în aceste reflexe îl joacă şi nucleul nervului oculomotor
comun (III), oculomotor extern (IV), patetic (IV) şi nucleul facialului
(VII).
Reflexe de orientare apar şi la producerea bruscă a unui sunet
puternic prin întoarcerea capului în direcţia unde s-a produs sunetul.
Aceste reflexe sunt sub dependenţa centrilor din tuberculii cvadrigemeni
posteriori; un rol important îl are nucleul nervului accesoriu (XI).
In strânsă conexiune cu diencefalul, mezencefalul joacă un rol
important în procesele somn-veghe.
• Funcţia de conducere. Mezencefalul este străbătut de căile de
conducere cu traseu ascendent şi descendent, care trec prin măduva
spinării şi bulb.
Cu origine în nucleu mezencefalici sunt căile extrapiramidale:
• fasciculul tectospinal, care după ce se încrucişează în
mezencefal, ajunge în cordonul anterior medular;
• fasciculul rubrospinal, care după încrucişare în mezencefal,
coboară în cordonul lateral medular.
267
CEREBELUL (CREIERUL MIC)
Bulb rahidian
Cerqfoel
tMăduva spinării
Configuraţie externă
Are o formă caracteristică (fig. 98 şi 99), ovoidă şi o greutate de
aproximativ 140 g; suprafaţa cortexului cerebelos este de 100.000 mm2.
Este format din două emisfere cerebeloase unite printr-o porţiune mediană
numită vermis (fig. 98). Participă la formarea tavanului ventriculului IV.
Suprafaţa lui este brăzdată de şanţuri paralele cu diferite adâncimi.
Şanţurile profunde delimitează lobii: anterior, posterior şi floculonodular.
Filogenetic şi funcţional, cerebelul cuprinde:
• arhicerebelul;
• paleocerebelul;
• neocerbelul.
268
Şanţ cerebelos Faţa superioară
anterior Lobul anterior
Vermis (rostral)
Lobul pătrat
Fisura primară
Fisura orizontală
Lobul simplex
Lobul caudal (posterior)
Lobului semilunar
superior (rostral)
Fisura orizontală
Şanţ cerebelos
posterior Lobului semilunar
inferior (caudal)
Emisferele cerebeloase
Lobul floculonoduiar
Floculus
Fisura
posterolaterală
Fisura
retrotonsilară
Faţa inferioară
l
Decusaţia pedunculilor
cerebrali superiori Peduncul cerebral
Nucleul
Pedunculul cerebelos
fastigial superior
Lingula
Nucleul
dinţat
Nucleul
emboliform
Secţiune pedunculilor cerebeloşi
la
nivelul Fig. 98. - Cerebelul.
269
P.C.I. Diverticulul
ventriculului IV
Membrana
ependimară
Floculus
Nodului
Lueta Fig. 99. - Faţa
anterioară a cerebelului.
„Arborele
Sti'ucluni internă a
271
1 = celule Purkinje
2 = neuroni stelaţi A - stratul molecular
3 = neuroni în coşuleţ B - stratul ganglionar
4 = neuroni C - stratul granular
granulari
3J" 5 = neuronii lui Golbi
6 = fibre musciforme
7 = glomerul cerebelos
5 = fibre agăţătoare
Dendrite
Corpul piriform
al celulei
Axonul
Fig. 102a. - Structura scoarţei cerebrale.
Fig. 102b. - Celulă Purkinje.
/Celula Purkinje
272
unesc scoarţa cerebeloasă (cerebelarâ) cu nucleii cerebeloşi din aceiaşi
l emisferă cerebrală;
• fibre comisurale, care leagă ariile corticale dintr-o emisferă
cerebeloasă cu cele din emisfera cerebeloasă opusă;
• fibre de proiecţie, care leagă scoarţa cerebeloasă şi nucleii
cerebeloşi cu alte segmente ale nevraxului. Unele sunt aferente scoarţei
cerebeloase sau nucleilor cerebeloşi, iar altele sunt eferente, adică pornesc
din scoarţa cerebeloasă sau nucleii cerebeloşi şi părăsesc cerebelul.
Trebuie remarcat faptul că cerebelul este singurul segment encefalic
care nu are legături eferente directe cu măduva spinării.
Nucleii cerebeloşi
Sunt alcătuiţi din mase de substanţă cenuşie (fig. 105) ce se găsesc
în substanţa albă. Sunt formaţiuni în perechi, în număr de patru:
• (1) nucleii fastigiali, situaţi în vermis, de o parte şi de alta a
liniei mediane, în acoperişul ventriculului IV de la acest nivel, motiv
pentru care se mai numesc şi nucleii acoperişului. Ei primesc fibre din
scoarţa cerebeloasă a ver
misului.
Nucleul fastigial l
-Nucleul globos
• (2) nucleii glo
buloşi, situaţi în emisferele
cerebeloase, unul în emis
fera dreaptă, celălalt în
emisfera stângă Primesc
fibre din scoarţa cerebe-
loasă din imediata apro-
piere a vermisului.
• (3) nucleii embo-
liformi sunt situaţi înapoia
nucleilor globuloşi. La ei
ajung fibre din scoarţa
cerebeloasă, din apropierea
vermisului.
• (4) nucleii dinţaţi sunt situaţi lateral faţă de nucleii globuloşi
emboliformi. Au dimensiuni mari. Sunt formaţi dintr-o parte veche,
paleocerebeloasă, mai redusă şi o parte mai nouă, neocerebeloasă.
Perechile de nuclei (1), (2) şi (3) sunt formaţiuni cerebeloase vechi
şi se numesc paleocerebeloşi.
Din nucleii cerebeloşi pornesc fibre eferente care leagă cerebelul
cu celelalte segmente ale nevraxului.
Nucleul Nucleul
•"^v"-0ll t:
emboliform
._ .
273
încrucişarea pedunculilor
cerebeloşi supriori
Fibre c/i
ID
cercbelovestibularc
longitudinală
posterioară
Nervi
fastigiali
Fibre vestibulo-
cerebeloase
'Canale
semicirculare
Bandeleta
Fig. 106. - Circuitul vestibulo-cerebélos.
Fiziologia cerebelului
Studiul funcţiilor cerebelului s-a făcut prin metoda extirpărilor la diferite
animale (câini şi maimuţe), iar la om prin observarea cazurilor clinice.
La animale, după îndepărtarea cerebelului se observă apariţia unei
stări caracteristice. Animalul nu-şi mai poate menţine echilibrul nici în
poziţie statică, nici în mişcare, mişcările capului devin imprecise şi
dezordonate, se manifestă tremurături ale extremităţilor şi capului, şi o
foarte accentuată stare de oboseală musculară.
Aceste manifestări s-au observat şi la om. în cazul unor leziuni ale
cerebelului. De asemenea, s-a constatat că în toate cazurile de lezare.a
cerebelului nu s-a modificat sensibilitatea şi nici nu a avut loc pierderea
motilităţii.
Se cunoaşte faptul că din punct de vedere filogenetic şi ontogenetic
cerebelul este format din 3 lobi: paleocerebel (lob anterior), neocerebel
(lob posterior) şi arhicerebel (lobul foculonodular).
• Arhicerebelul este cel mai vechi, filogenetic (apare pentru prima
dată, în seria animală, la peşti). Are rol în reglarea echilibrului, primeşte
aferente de la proprioceptori şi aparatul vestibular. Extirparea lui conduce
la tulburări de echilibru, parţial reversibile, dificultate în menţinerea
poziţiei verticale, chiar dacă baza de susţinere este largă; mişcările
posturale, de bază, ca şi mişcările voluntare, nu se modifică.
• Paleocerebelul, reprezentat de lobul anterior, primeşte mesaje
exteroceptive cutanate şi aferente musculare, precum şi de la organele
de simţ. Căile eferente se termină în formaţiunea reticulată a trunchiului
cerebral prin intermediul căreia participă la coordonarea mişcărilor.
în atrofiile cerebeloase ale alcoolicilor este afectat în primul rând
vermisul, cu rol în reglarea musculaturii membrelor inferioare. Ca urmare,
apare mersul nesigur (ataxia), consecinţă a tulburării reglării senzoriale
şi motorii. Ataxia cerebeloasă este însoţită de tulburări de coordonare
musculară (dismetrie).
• Neocerebelul atinge la om cea mai mare dezvoltare. Evoluţia sa
este legată de funcţia scoarţei cerebrale, cu care s-a dezvoltat în paralel.
Primeşte numeroase informaţii de la: arii întinse ale scoarţei cerebrale,
receptorii vizuali şi auditivi, prin colaterale desprinse din calea optică şi
auditivă.
Neocerebelul este legat în dublu sens cu cortexul cerebral prin
circuitul neuronal ce funcţionează prin mecanism feed-back, dento-tala-
275
mo-cortico-ponto-cerebelos. Astfel, el primeşte informaţii despre planifi-
carea mişcării de la structurile corticale implicate în programarea şi
execuţia actelor motorii voluntare. De asemenea, trimite indirect infor-
maţii prin intermediul neocortexului motor la sistemele motorii, influen-
ţând în felul acesta direct activitatea,neuronilor somatomotori din coarnele
anterioare ale măduvei spinării, care determină contracţii voluntare ale
musculaturii striate.
Extirparea cortexului cerebelos duce la hipotonie. De asemenea,
executarea mişcărilor rapide opuse (pronaţie şi supinaţie) este încetinită,
mişcarea fiind descompusă în mai multe etape (adiadocokinezie). Din
acelaşi motiv şi mişcările necesare vorbirii sunt încetinite.
Extirparea nucleului dinţat determină tremor intenţional, care apare
la executarea mişcărilor voluntare (ex. luarea unui pahar cu apă).
Tulburările în execuţia mişcărilor fine apărute prin extirparea
neocerebelului sunt reversibile. Ele se ameliorează după o perioadă scurtă
de timp, funcţia lui fiind preluată de neocortex, cu condiţia ca acesta să
funcţioneze normal şi să nu fi suferit în prealabil un accident cerebral,
în caz contrar, mişcările sunt lipsite de fineţe.
DIENCEFALUL
Este cunoscut şi sub numele de creier intermediar. Se află situat în
prelungirea^ trunchiului cerebral, dorsal acoperit de emisferele cerebrale
(fig. 107). în interiorul său se află ventriculul III care este continuarea
Corpul calos
Ventricul lateral
Nucleul bazai
(caudat)
Nucleul rostral
anterior
Nucleul lateral al
talamusului
Nucleul medial al
Hipotalamus talamusului
Capsula internă
Tract optic
Nucleul subtalamic
Substanţa neagră iudeul roşu
Ventriculul
al Ill-lea
276 tig. 107. - Secţiune frontală prin diencefal.
canalului ependimar ce se Iar-
Scizura
geste la nivslul diencefalului,
luând forma de pâlnie, cu
deschiderea îndreptată în sus şi
vârful spre tija pituitară. în
partea de jos comunică cu
ventriculul IV prin apeductul
\\
Sylvius, iar în sus prin orifi- .
ciile Monro cu ventriculele Orificiile
laterale I şi II aflate la nivelul Monro
Comisura
emisferelor cerebrale. Ca şi cenuşie
celelalte ventricule, şi ventri-
culul III este căptuşit cu o
pânză coroidiană, formaţiune Apeductul Sylvius
provenită din piamater, cu rol
în secreţia lichidului cefalo-
Fig. 108. - Ventriculul III.
rahidian (fig. 108).
talamus. metatalamus, epitalamus,
Diencefalul este format din
subtalamus, hipotalamus.
• Talamusul (fig. 109 şi 110) este format din două mase ovoide
de substanţă nervoasă situate pe părţile laterale ale ventriculului III,
separate de corpii striaţi prin capsula albă internă.
Corpul calos
Ventricul
Nucleul caudat lateral
Trigon
cerebra
Talamus
Capsula
Hipotalamus internă
27
7
.Corpul _ _ Cornul anterior al
calos^ ventriculului lateral
(secţionat) — - Septum lucidum
i
Nucleul caudat — — — - Columna formicis
— Massa intermedie
Comisura anterioară — Colicul cvadrigemen
superior
Tenia coroidiană- — — - Nervul trohlear
Grup nuclear
anterior Nucleul
dorsal
posterior
Nucleul ventral
at ero lateral Nucleu
Nucleul ventral l
intermediar lateral
Nucleu laterodorsal
Nucleul
Nucleu dorsomedial ventral
posteromedial
C..O î
o g£ U
toJH
c
s*
ε
279
Epifiza
Talamus
Ventriculul III
Nucleu Nucleul
hipotalamic hipotalamic
anterior lateral
Fascicul
Nucleu mijlociu mamilotalamjc
Fascicul mamilo-
tegmentar Nudeu
posterior hipotalamo-
hipofizar
Hipofiza
postcrioară
Talamus
Nucleul paraventricular
(hipotalamic)
Şanţul
hipotalamic,
Nucleul posterior
Comisura (hipotalamic) Nucleul
anterioară dorsomedial
Nucleul (hipotalamic) Nucleul
supraoptic ventromedial
(hipotalamic) (hipotalamic)
Nucleul Nucleul
Chiasma optică
tuberal mamilar/'
Tija pituitară (hipo- (hipo- J
talamic) talamic)
pituitară)
Nucleul Nucleul
preoptic
Nucleul
Fasciculul
hipotalamo- Fasciculul
rrpofizar hipotalamo-
hipofizar
Neuro-
hipofiza
Nucleul paraventricular paraventricular
Conexiunile nervoase
hipolaUiinohipojhare.
281
• ADH (hormonul antidiuretic) are ca acţiune principală
conservarea apei în organism prin scăderea eliminărilor hidrice renale,
datorită creşterii permeabilităţii părţii terminale a nefronului. în doze
mari hormonul produce creşterea tensiunii arteriale. Lezarea acestor nuclei
sau a neurohipofizei provoacă diabetul insipid, manifestat prin eliminarea
unor mari cantităţi de urină diluată concomitent cu ingestia unor cantităţi
de apă corespunzătoare celor pierdute.
• Ocitocina are ca efect principal contracţia celulelor mio-
epiteliale din pereţii canalelor galactofore, urmată de ejecţia laptelui. De
asemenea, provoacă contracţia musculaturii netede a uterului, cu efect
slab pe uterul negravid şi din ce în ce mai puternic pe uterul gravid, pe
măsură ce sarcina se apropie de termen.
Nucleu anteriori au rol de integrare parasimpatică.
• Nucleu mijlocii conţin celule neurosecretoare, cu rol endocrin,
care secretă hormoni de eliberare sau de inhibare, denumiţi şi neuro-
hormoni. Aceşti hormoni ajung prin axonii neuronilor secretori la baza
hipotalamusului, iar de aici, prin sistemul porthipofizar, în lobul anterior
al hipofizei, controlând activitatea ei secretorie. Au şi rol de integrare
parasimpatică.
• Nucleii posteriori au rol de integrare simpatică.
Conexiunile hipotalamusului
282
Fiziologia diencefalului
Temperatura
Tensiunea arterială
Pulsul Debitul
cardiac
Frecvenţa respiratorie
VEGHE SOMN
Fig. 116. - Variaţii diurne ale parametrilor fiziologici la om.
284
• Metabolismul apei este realizat de hormonii produşi de lobul
posterior al hipofizei, sub controlul centrilor hipotalamici. Lezarea
centrului duce la degenerarea lobului posterior şi, deci, la încetarea
secreţiei hormonale. Ca rezultat, apare diabetul insipid (eliminarea
exagerată de apă, concomitent cu o senzaţie arzătoare de sete). Acest
centru mai este denumit şi centrul setei.
• Metabolismul glucidic. în porţiunea laterală a hipotalamusului
se găsesc centri care subordonează alţi centri din măduvă, bulb şi
mezencefal, influenţând astfel, pe cale simpatică şi prin medulosupra-
renală, metabolismul glucidic.
• Metabolismul lipidic. In nucleu ventromediali ai hipotalamusului
se află centrul foamei. Lezarea acestui centru provoacă obezitatea,
surplusul de alimente depunându-se sub formă de grăsime, nefiind vorba
de un metabolism anormal al lipidelor.
• Reglarea presiunii arteriale. Presiunea arterială este reglată de
unii centrii ai hipotalamusului lateral şi din subtalamus, precum şi de
centrii subordonaţi din măduvă dispuşi în coloanele laterale, şi din bulb.
In timpul unor stări afective, tensiunea arterială suferă oscilaţii. Acestea
sunt transmise, prin hipotalamus, la scoarţa cerebrală
• Secreţia sudorală poate fi influenţată de hipotalamus. Acestea
sunt în dependenţă de scoarţa cerebrală, calea fiind formată din scoarţa
cerebrală, hipotalamus şi bulb.
• Comportamentul afectivo-emoţional. Stările emoţionale (frică,
furie, ură, plăcere, recunoştinţă) sunt formate din două componente:
trăirile subiective (tonusul afectiv) şi elemente obiective de însoţire
(transpiraţie, piloerecţie, modificări ale diametrului pupilar etc.), care
formează împreună expresia emoţională. Pentru integrarea celor două
componente este necesară integritatea hipotalamusului, sistemului limbic
şi cortexului prefrontal.
Experimental s-a demonstrat participarea hipotalamusului la
componenta subiectivă a stărilor emoţionale. La animalele decorticate s-
au stimulat anumite zone din hipotalamusul posterior. Această stimulare a
determinat apariţia reacţiilor de furie. Stimularea anumitor zone ale
hipotalamusului lateral determină apariţia stărilor de recunoştinţă sau de
pedeapsă, în funcţie de intensitatea stimulilor ce stau la baza motivaţiei
şi comportamentelor.
Lezarea nucleului ventromedial determină apariţia unui comporta-
ment agresiv, care se instalează lent în timp. Acest comportament agresiv
poate fi atenuat prin leziuni concomitente ale substanţei cenuşii din
285
rnezencefal, din jurul apeductului Sylvius şi ale substanţei reticulate,
ceea ce dovedeşte că aceste structuri sunt esenţiale pentru exprimarea
anumitor stări emoţionale.
Componenta obiectivă a stărilor emoţionale se realizează prin
controlul direct, exercitat de hipotalamus asupra funcţiilor vegetative.
• Funcţia sexuală. Dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi
secundare este reglată de centrii hipotalamici, care controlează secreţia
gonadelor prin intermediul hormonilor gondatropi (FSH şi LH) secretaţi
de lobul anterior al hipofizei.
Influenţa scoarţei cerebrale asupra funcţiilor sexuale se explică prin
legătura acesteia cu hipotalamusul. Astfel, o emoţie puternică poate opri
sau provoca menstruatia, iar la bărbaţi să determine impotenţa sexuală.
Scoarţa cerebrală are rolul de moderator (frână) pentru instinctele sexuale.
Trebuie reţinut faptul că, în mod normal, scoarţa cerebrală are o
acţiune corectoare asupra hipotalamusului, jucând rol de frână a acestuia.
Centrii hipotalamici dau tonalitatea primitivă, afectivă, a personalităţii
individului, iar integrarea are loc la nivelul scoarţei cerebrale. Hipota-
lamusul, izolat de legăturile sale cu scoarţa cerebrală, are o activitate
haotică.
Pol frontal
Şanţ lateral
Sylvius
Lob temporal
Punte
Fascicul Fascicul
corticocaudat rubrospinal
Nucleul Neuron
caudat »J^Xsomatomotor
Globul pallidus Φ» gamma din \
Putamen (nucleu lenticular) cornul
(nucleu^ Fascicul anterior
lenticular) corticotalamic Neuron
Nucleul roşu somatomotor gamma
Fasicul din cornul anterior
I_J----.^ hascicul
cortico-nignc
' ' ^ 'rubroreti-
Substanţă culospinal
neagră „-Nucleul
v reticular
Nucleul
subtalamic
Nucleu
tegmental
Fascicul
teumentoolivar
Oliva
inferioară \
Fascicul-—^
olivospinal
287
Coada nucleului caudat
Capul nucleului caudat
Nucleul lenticular
Talamus
Nucleul amigdalian
Globus pallidus
Nucleul amigdalian
Coada nucleului caudat
EMISFERELE CEREBRALE
Emisferele cerebrale (fig. 117, 121, 122. 123) reprezintă partea cea
mai voluminoasă a sistemului nervos central (fig. 97). Sunt în număr de
două, separate prin fisura interemisferică. în partea bazală se leagă prin
formaţiuni de substanţă albă: corpul calos, trigonul cerebral, comisuri
albe, anterioară şi posterioară. Acoperă diencefalul, trunchiul cerebral şi
parţial cerebelul (fig. 117).
între emisferele cerebrale şi pedunculii cerebrali cu tuberculii qua-
drigemeni se găseşte un spaţiu în formă de potcoavă, cu deschiderea
anterior, numit fanta lui Bichat (fig. 121 şi 122). Aceasta prezintă:
• o porţiune mediană, cuprinsă între extremitatea posterioară a
corpului calos şi tuberculii quadrigemeni;
289
Scizura intcremisferică
Emisfera cerebrală
Talamus
Claustra
Nucleul
lenticular
Ventriculul III
Nucleul caudat
Fanta lui Bichat Ventricul lateral
(mediană)
Scizura
interemisferică
Girusul hipocampului
Tuberculii
quadrigemeni
Girus occipital
Centrul motricitatii
l
Şanţ lateral (Rolando)
^™
Centrul scrisului
Centrul
senzitivităţii
Corp calcaros Centrul văzului
Corpul calos
B
Centrul
Fisura laterală
(Sylvius) văzului
Centrul acustic
Şanţ calcarin
Centrul gustului
Centrul mirosului
Fig. 123. - Emisferă cerebrală. A. Faţa laterală (externă). B. Fata medială (internă).
29}
Feţele emisferelor cerebrale sunt brăzdate de numeroase şanţuri, de
adâncimi diferite.
• Unele şanţuri sunt mai adânci şi delimitează lobii emisferelor
cerebrale: frontal, parietal, temporal, occipital. Aceste şanţuri se mai
numesc scizuri. Cele mai importante sunt (fig. 123):
• şanţul central (Rolando) începe sus, pe muchia supero-me-
dială a emisferei şi coboară oblic, pe faţa externă, spre partea anterioară;
• şanţul lateral (Sylvius) este cel mai adânc, începe anterior, pe
fata inferioară a emisferei şi urcă pe faţa externă, în direcţia posterioară;
• şanţul perpendicular (scizura parietooccipitală) se află în par
tea posterioară şi externă a emisferei.
La om, spre deosebire de maimuţe, este foarte scurt şi desparte, la
acest nivel, lobul occipital de lobul parietal. Pe suprafaţa internă se
continuă cu şanţul perpendicular intern de pe care porneşte un alt şanţ,
scizura calcarină.
• Alte şanţuri sunt superficiale şi delimitează girusuri sau circum-
voluţii cerebrale. De exemplu: girusul precentral. girusul postcentral,
hipocampic etc.
Şanţurile şi girusuriie măresc suprafaţa scoarţei cerebrale. Astfel,
într-un volum mic se află o suprafaţă cuprinsă între 1800-2200 cm2.
PALEOCORTEXUL
(sistemul limbic)
Paleocortexul (fig. 124) este constituit dintr-un inel de ţesut ner-
vos care înconjoară hilul fiecărei emisfere cerebrale. Sistemul limbic
are conexiuni cu sistemul olfactiv, mezencefalul, hipotalamusul, epita-
lamusul şi anumiţi nuclei talamici.
(fig. 125):
Tractul optic
• Bulbul olfactiv, cu aspec
tul unei umflături ovale. Se află în
raport cu lama ciuruită a ctmoidu-
lui. Este alcătuit din mai multe
straturi celulare, cel mai important Fig 124 __ Sistemul limbic lpaleocortex). fiind stratul
celulelor mitrale, celule mari, de tip piramidal. Dendritele acestor
celule fac sinapsă cu axonii neuronilor olfactivi din mucoasa nazală
olfactivă. Aceşti axoni formează nervul olfactiv (perechea I de nervi
cranieni).
• Tractusul olfactiv (bandeleta olfactivă sau pedunculul olfactiv)
este porţiunea care porneşte de la bulbul olfactiv, merge prin şanţul
293
olfactiv şi se termină printr-o por-
ţiune îngroşată numită trigonul ol-
factiv (tuberculul olfactiv).
• Trigonul olfactiv are for-
mă triunghiulară şi reprezintă partea
terminală a tractusului olfactiv.
Impulsurile olfactive proiecta-
te în ariile olfactive din paleocor-
tex ajung ulterior la neocortex, în
aria entonnală (câmpul 28). Se for-
mează senzaţii olfactive grosolane
(paleocortex), capabile să declan-
şeze reacţii emoţionale, vegetative
şi motorii, iar la nivelul neocortexu-
lui, senzaţii olfactive fine, agreabile
sau dezagreabile.
Fia. 125. — Alcătuirea bulbului olfactiv. • Funcţii neolfactive:
• controlul funcţiilor vege-
tative, în strânsă corelaţie cu hipotalamusul, cu care constituie o unitate
funcţională;
• centrul unor mişcări somatice (realizează unele reglări postu-
rale, cum sunt poziţia capului, a corpului sau a membrelor); intervine în
reglarea mişcărilor legate de alimentaţie (masticaţie, lins, supt, deglutiţie);
• intervine în reglarea aportului alimentar, inclusiv a apei
ingerate, prin controlul centrilor hipotalamici ai foamei şi saţietăţii;
• reglarea activităţii sexuale, adaptează activitatea sexuală la
nevoile perpetuării speciei (comportamentul sexual şi manifestarea grijii
faţă de ascendenţi);
• menţinerea atenţiei; sistemul limbic are acţiune discrimina
torie, dirijând atenţia spre obiecte, organisme sau subiecte care ne inte
resează din diferite motive;
• coordonarea funcţiilor emoţionale şi a comportărilor
instinctuale (frică, furie, asociate cu fenomene vegetative);
• centrul unor reflexe condiţionate mai simple (de exemplu,
apărarea la un stimul dureros);
• alături de unele componente ale S.N.C., anumite structuri limbice
intervin în controlul naturii afective a senzaţiilor plăcute (denumite re
compensă sau satisfacţie) şi neplăcute (pedeapsă sau aversiune). Importanţa
recompensei şi a pedepsei pentru comportament constă în elaborarea
motivaţiilor interne, care orientează activităţile umane, favorizând formarea
de deprinderi intelectuale şi fizice, importante în actul de învăţare.
294
NEOCORTEXUL
295
Localizări corticale
După funcţiile îndeplinite, neocortexul se clasifică în:
• neocortex receptor (senzitivo-senzorial);
' · neocortex motor;
• neocortex de asociaţie.
• Neocortexul receptor este reprezentat de zona de proiecţie cor-
ticală a diferitelor sensibilităţi specifice, în girusul post-central din lo-
bul parietal (aria somestezică I sau ana senzitivă primară) se află zona
în care se proiectează fibrele talamice care conduc impulsurile
sensibilităţii cutanate şi proprioceptive conştiente, fiecare zonă a corpu-
lui având o proiecţie corticală. în această arie segmentele corpului sunt
proiectate răsturnat, de sus în jos, cea mai mare reprezentare corticală
având: buzele, limba, mâna cu degetele, în special degetul mare (poli-
cele). Această reprezentare a primit numele de homunculus senzitiv
(fig. 126).
Aria somestezică I este conectată funcţional cu aria motorie înve-
cinată, de aceea stimularea ei produce, în 20% din cazuri, răspunsuri
motorii, iar stimularea ariei
motorii este urmată uneori de
reacţii senzitive. Aceste con-
statări au dus la concluzia că
ariile corticale primare, senzi-
tive şi motorii, constituie o
unitate funcţională - aria sen-
zitivo-motorie.
în peretele superior al
Homunculu Homunculus şanţului lateral Sylvius, din lo-
senzitiv motor bul parietal este situată aria
Fie. 126. Homunculus senzitiv. senzitivă secundară (aria so-
mestezică II), mai redusă decât cea
primară. Majoritatea neuronilor din ana senzitivă secundară răspund
la stimuli cutanaţi asemănători cu cei din aria senzitivă primară. Aici
se face, probabil, proiecţia sensibilităţii protopatice.
Sensibilităţile speciale sunt proiectate în diferite arii senzoriale:
• sensibilitatea vizuală are aria de proiecţie primară în lobul
occipital, în girul sciziunii calcarine;
• ariile auditive se află în lobul temporal, girul temporal superior;
• aria vestibulară este situată probabil în partea posterioară a
girului temporal superior;
296
• aria olfactivă este localizată pe faţa mediană a emisferelor
cerebrale, în cortexul piriform, care aparţine sistemului limbic;
• aria gustativă se află în apropierea zonei de proiecţie some-
stezică a feţei;
• sensibilitatea viscerală se proiectează în toată zona some-
stezică.
• Neocortexul motor cuprinde ariile corticale de unde po;iiesc
axonii căilor motorii piramidale şi unii axoni ai căilor extrapiramidale.
Aria motorie principală se află în peretele anterior al şanţului central
Rolando şi în porţiunea adiacentă a girului precentral, aici având origi
nea aproximativ un sfert din fibrele care constituie căile piramidale.
Neuronii din aria motorie principală controlează motilitatea voluntară
rapidă, precisă şi coordonată a musculaturii scheletice din partea opusă
a corpului.
Reprezentarea corticală în aria motorie principală este similară celei
senzitive, realizând un homunculus motor (fig. 126). Centrii mişcărilor
fine ale muşchilor mâinii şi ale capului - cei afectaţi funcţiei fonatorii
şi mimicii - ocupă o suprafaţă întinsă. O leziune produsă la nivelul
homunculus-ului motor stâng poate produce paralizia muşchilor soma-
tici din jumătatea dreaptă a corpului (trunchiul, membrului superior drept
şi inferior drept).
Fibrele vegetative au o reprezentare corticală asemănătoare celei
motorii somatice.
• Neocortexul de asociaţie este alcătuit din zone mai nou apărute
filogenetic, a căror excitare nu produce manifestări senzitive sau moto
rii, în creierul uman există trei zone de asociaţie:
• zona prefrontală;
• zona temporală;
• zona parietooccipitală.
Aceste arii au două funcţii principale:
• conectează între ele ariile senzitivo-senzoriale primare;
• conectează ariile senzitivo-senzoriale primare cu cele motorii.
Datorită acestor funcţii ariile de asociaţie sunt considerate substra-
tul anatomic şi funcţional al funcţiilor superioare ale creierului (atenţia,
gândirea, memoria, limbajul, comportamentul afectiv).
• Zona de asociaţie prefrontală are cele mai numeroase co
nexiuni cu structurile implicate în comportamentul afectivo-emoţional
şi în controlul activităţii viscerale. De asemeni, tot la nivelul cortexului
prefrontal are loc o integrare a informaţiilor interoceptive şi propriocep-
tive, ceea ce determină o activitate motorie corespunzătoare. Rolul prin-
297
cipal al cortexului prefrontal este acela de a determina personalitatea,
lezarea lui provocând grave tulburări de comportament.
• Zona de asociaţie temporală are rol important în înţelegerea
vorbirii prin conexiunile sale pe care le are cu cortexul auditiv primar.
Impulsurile nervoase auditive capătă aici semnificaţie, fiind percepute
sub forma cuvintelor care alcătuiesc în final limbajul. Informaţiile pri
mite prin intermediul vorbirii dobândesc semnificaţii afective.
Ariile de asociaţie temporală au şi funcţii vizuale, lezarea lor fă-
când imposibilă recunoaşterea fizionomiei persoanelor cunoscute (aces-
tea pot fi identificate după voce).
• Zona parietooccipitală este implicată în integrarea informaţiilor
senzitivo-senzoriale. Prin conexiunile sale are rol în procesarea
informaţiilor somatosenzitive primite de la aria senzitivă primară, pe
care le transmite cortexului premotor şi motor, determinând declanşarea
activităţii motorii adecvate. Tot aici sunt procesate informaţiile vizuale
primite de la ariile prestriate influenţând nu numai activităţile motorii,
dar şi stările emoţionale, datorită conexiunilor cu sistemul limbic.
Dominaţia cerebrală
Deşi cele două emisfere cerebrale par identice, există mai multe
funcţii care nu sunt egal repartizate la nivel cortical, una din emisfere
deţinând rol principal, motiv pentru care este considerată emisfera do-
minantă (fig. 127). Cel mai caracteristic aspect la om este capacitatea sa
de a vorbi, care este controlată de emisfera dominantă. Vorbirea în special,
dar şi alte funcţii corticale su-
perioare (învăţarea, memoria,
gândirea, atenţia) sunt caracte-
ristice omului, fiind consecinţa
dezvoltării, imposibil de com-
parat cu a oricărui alt mamifer,
a anumitor arii corticale şi în
special a neocortexului de aso-
ciaţie.
Dominaţia cerebrală se
manifestă şi în cazul preferinţei
pentru utilizarea în activităţile
cotidiene a mâinii drepte sau
Fig. 127. - Specializarea emisferelor cerebrale Stângi. De exemplu, la dreptaci
dreapiâ şi stângă. emisfera dominantă va fi cea
298
stângă şi invers pentru stângaci, având în vedere că fasciculele motorii
descendente (piramidal încrucişat) decusează la nivelul bulbului.
Dominanţa cerebrală are o bază genetică şi o componentă eredi-
tară. Utilizarea preferenţială a mâinii drepte determină în primii am de
viaţă apariţia dominanţei cerebrale stângi şi stimulează totodată dezvol-
tarea centrului motor al vorbirii la nivelul aceleiaşi emisfere.
Glanda salivară
Fistula
• dobândite, elabora
te în timpul vieţii, în anu
mite condiţii, numite con
diţionate.
Reflexele necondiţio-
nate (fig. 128) sau absolu-
te prezintă mai multe parti-
cularităţi (însuşiri). Fig. 128. - Reflexul necondiţionat.
299
Aceste particularităţi sunt următoarele:
• sunt înnăscute, deci se moştenesc;
• au căi preformate:
• arcul lor reflex se închide la nivele inferioare ale axului cere-
brospinal;
• sunt constante şi invariabile;
• sunt caracteristice tuturor indivizilor din specia umană.
Reflexele necondiţionate pot fi împărţite în:
a) simple (clipit, tuse, strănut, vomă etc.);
b) complexe - acestea se produc în lanţ şi sunt cunoscute sub
numele de instincte (care constituie o înşiruire de reflexe necondiţionate),
ca de exemplu: alimentar, de apărare, de reproducere etc.
• Reflexele condiţionate sunt reflexe pe care organismul nu le are
în momentul naşterii, dar pe care le dobândeşte în timpul vieţii, în
anumite condiţii. I. P. Pavlov este primul care descrie la om şi la alte
animale existenţa unor astfel de reflexe, numindu-le condiţionate.
Reflexele condiţionate prezintă o serie de caracteristici:
• sunt dobândite în cursul vieţii;
• nu au căi preformate;
• arcul lor reflex se închide la nivelul scoarţei cerebrale;
• sunt temporare, putandu-se elabora şi stinge cu aceeaşi uşurinţă;
• sunt individuale.
Reflexele condiţionate reprezintă mijloace de adaptare la condiţiile
de viaţă.
300
activeze semnalul sonor pentru ca animalul să saliveze (fig. 129). S-a
elaborat deci un reflex condiţionat, lumina sau sunetul nu au nimic
comun cu secreţia salivară, ele reprezintă semnalul care anunţă sosirea
hranei. Atât lumina, cât şi semnalul sonor reprezintă la început un ex-
citant indiferent în raport cu hrana, dar prin asociere repetată cu exci -
tantul absolut pot deveni un excitant condiţionat. Explicaţia constă în
formarea unei legături temporare la nivelul scoarţei cerebrale între
proiecţia corticaiă a centrului reflexului salivar şi capătul central al
analizatorului vizual sau auditiv. Aceste două proiecţii alcătuiesc două
focare de excitaţie corticaiă concomitente. Este suficient să ia naştere
focarul de excitaţie corticaiă produs de excitantul condiţionat pentru ca
legătura să funcţioneze şi să declanşeze secreţia salivară.
Legătura temporară despre care s-a amintit nu este o legătură sim-
plă la suprafaţa creierului între cei doi centri, ci se întinde în cele trei
direcţii ale spaţiului, ocupând regiuni vaste de pe scoarţă şi în profun -
zimea creierului (fig. 129).
Instalarea unui reflex condiţionat pr-esupune îndeplinirea a o serie
de condiţii: Centrul
gustativ
C'eritru!
vizual
Centrul
salivar
Glanda bulbar
salivară Fistula
• precedenţa, stimulul
condiţionat trebuie să pre-
ceadă celui necondiţionat (în
cazul nostru hrana);
• coincidenţa, pentru
o scurtă perioadă cei doi sti
muli trebuie să acţioneze îm
preună;
• repetiţia, repetarea Fig. 129. - Reflexul condiţionat.
asocierii celor doi stimuli
este necesară pentru menţinerea reflexului condiţionat, fără a se da ani-
malului alimente secreţia salivară dispare treptat, reflexul condiţionat
stingându-se;
• scoarţa trebuie să fie liberă de orice alte activităţi dominante,
existenţa altor focare de excitaţie pot împiedica elaborarea reflexului
condiţionat.
Reflexele condiţionate elaborate direct pe baza reflexelor necon-
diţionate se numesc reflexe de ordinul I (ca de exemplu salivarea la
excitantul sonor). Un reflex condiţionat odată format, poate sta la baza
altui reflex condiţionat. Se elaborează astfel un reflex de ordinul II care,
la rândul său, poate sta la baza elaborării unui reflex de ordinul III.
301
în cazul particular amintit, referitor la reflexul de salivaţie la câine,
trebuie amintite două condiţii suplimentare, necesar a fi îndeplinite,
pentru instalarea unui reflex condiţionat, şi anume: animalul supus ex-
perimentului să fie tânăr şi sănătos şi condiţionarea să se facă de aceeaşi
persoană şi în acelaşi mediu pentru a nu interveni inhibiţia externă.
O remarcă aparte este necesar să fie făcută asupra aşa numitului
stereotip dinamic, care este alcătuit dintr-o înşiruire de reflexe
condiţionate care se produc în aceeaşi ordine, ducând ia aceleaşi efecte
motorii. Stereotipul cuprinde activităţi care se învaţă cu destulă greutate
şi mare efort nervos, dar ulterior se desfăşoară cu cheltuieli minime de
energie, aproape automat. Din categoria aceasta fac parte: scrisul, mer -
sul pe bicicletă, mersul, înotul etc.
SOMNUL
304
acestor zone se limitează iradierea care altfel s-ar răspândi pe toată
scoarţa cerebrală.
ÎNVĂŢAREA ŞI MEMORIA
învăţarea şi memoria reprezintă caracteristici fundamentale ale
S.N.C., întregul nostru comportament fiind un proces învăţat, suprapus
şi dezvoltat pe baza unor reflexe necondiţionate.
• învăţarea este în strânsă dependenţă cu alte procese cerebrale,
mai ales cu atenţia şi starea de activitate corticală, care fac scoarţa
capabilă să primească şi să prelucreze informaţiile astfel încât, la o
reîntâlnire cu acelaşi stimul, reacţia declanşată să concorde cu altele
similare, produse anterior. La om, învăţarea poate avea loc şi fără un
stimul extern, evocând mintal evenimente şi stabilind raporturi logice
noi între noţiuni. Pentru orice învăţare sunt obligatorii memorarea şi
stocarea informaţiilor.
305
în afara scoarţei cerebrale, la procesul învăţării participă şi alte
formaţiuni ale S.N.C.: sistemul limbic, talamusul, hipotalamusul şi
formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral. Mecanismele învăţării sunt
extrem de complexe. Ele sunt nervoase şi umorale.
• Mecanismele nervoase sunt:
• condiţionarea clasică pavlovistă, care are la bază elaborarea
unor reflexe condiţionate, tipul cel mai simplu şi mai general de învăţare;
• condiţionarea operantă, care intervine atunci când, în mod
voit, printr-o anumită activitate se obţine o recompensă sau se evită o
pedeapsă.
Substratul morfologic al procesului de învăţare nu este încă preci-
zat. Se presupune că învăţarea implică formarea unor conexiuni sinap-
tice, deoarece stimularea repetată a unor structuri nervoase produce în
neuroni creşterea numărului dendritelor şi umflarea terminaţiilor, creşterea
diametrului şi alungirea terminaţiilor axonilor. S-a sugerat ipoteza că
celulele gliale s-ar interpune între neuroni, formând „punţi sinaptice"
care favorizează transmiterea neuronală. Această ipoteză este întărită şi
de constatarea creşterii ARN în celulele neuronale activate şi scăderea
sa în celulele gliale. O altă ipoteza susţine că impulsul nervos ar activa
anumite sisteme enzimatice în neuronii prin care trece, producând sin -
teza unor proteine care ar constitui suportul învăţării şi memoriei.
• Memoria este capacitatea sistemului nervos de fixare, conservare,
recunoaştere şi evocare a experienţei umane; este un proces de reflec
tare selectivă, activă şi inteligentă a experienţei acumulată anterior.
Memoria stă la baza procesului învăţării.
Cercetările efectuate la om au demonstrat că nu există o localizare
strictă a memoriei, deşi anumite zone corticale par a deţine o importanţă
mai mare, în special lobii frontali şi temporali, sistemul limbic şi anu -
mite formaţiuni subcorticale.
Se pot diferenţia trei tipuri de memorie:
• memoria instantanee - este capacitatea sistemului nervos de
a înregistra şi reproduce imediat evenimente, impresii sau imagini care
au avut Ioc sau care au fost înregistrate sau nu, înainte cu câteva secun
de sau minute. Ea evoluează odată cu înaintarea în vârstă, dispariţia ei
fiind un atribut al senilităţii.
• memoria datelor recente - constă în capacitatea reproducerii
evenimentelor petrecute cu aproximativ un sfert de oră înainte. La fixa
rea memoriei recente contribuie lobul temporal. Distrugerea acestuia
conduce la tulburări ale memoriei.
306
• memoria datelor îndepărtate - constă în fixarea şi capacita-
tea de evocare a evenimentelor care. au avut loc cu mult timp în urmă.
Aceasta este bine păstrată şi chiar accentuată la bătrâni.
în procesul de înmagazinare al datelor în memorie, un anumit rol
îl deţin conexiunile mteremisferice prin intermediul corpului calos.
MENINGELE
Meningele (fig. 130) înveleşte axul cerebrospinal. Se vor deosebi,
meninge spinale şi meninge cerebrale.
• Meningele spinale
în interiorul canalului vertebral măduva spinării este învelită în trei
membrane de protecţie, de natură conjunctivă, numite meninge. La ni-
velul găurii occipitale ele se continuă cu meningele cerebrale, care aco-
peră encefalul. De la interior la exterior, acestea
sunt: pia-mater, arahnoida. duramater. Memnae
Meningele acoperă mă-
duva, parţial filum termina-
le, iar lateral acoperă rădăci-
nile nervilor spinali.
• Duramater - situată
la exterior, este formată din
ţesut fibros şi elastic dens,
mai groasă decât celelalte
două. Se mai numeşte pahi-
Emisfera meninge, între cerebidlă
duramater şi peretele canalului
vertebral se află un spaţiu plin cu
ţesut adipos fluid şi numeroase
vene, numit spaţiul epidural.
Ţesutul adipos din spaţiul
epidural are rol de protecţie a
măduvei în timpul mişcărilor
coloanei vertebrale şi este
străbătut de rădăcinile nervilor
spinali, în jurul cărora duramater
formează nişte teci radiculare,
care se continuă la periferie cu
perinervul. Fig. 130. Meningele cerebral.
307
în acest spaţiu se fac anesteziile rahidiene epidurale, în care anes-
tezicul interceptează rădăcinile nervilor spinali, realizând anestezie şi
relaxare musculară.
Fata internă a acestei membrane (duramater) este netedă. Intre ea
si arahnoidă se află spaţiul virtual, cu rol de protecţie prin împiedicarea
transmiterii tensiunilor dureimater la leptomeninge (arahnoidă şi piama-
ter), în timpul mişcărilor coloanei, numit spaţiul subdural.
• Arahnoidă - este o membrană subţire, avasculară, fără carac
teristici deosebite la nivelul măduvei spinării.
între arahnoidă şi piamater, care aderă la suprafaţa măduvei, se
află spaţiul subarahnoidian plin cu lichid cefalorahidian. Lichidul cefa-
lorahidian are rol de protecţie mecanică, deoarece dispersează în masa
sa moleculară şocurile pe care le primeşte, ferind măduva de ele.
Are rol şi de protecţie biologica, prin capacitatea elementelor sale
figurate (de exemplu, a limfocitelor) de a lupta cu microbii şi a produce
imunizare. Pe lângă acestea, are rol în troficitatea substanţei nervoase.
Spaţiul subarahnoidian este străbătut în plan frontal, în părţile la-
terale, de ligamente dinţate, care se întind între piamater şi arahnoidă,
împărţindu-1 într-un spaţiu anterior şi unul posterior. Rolul acestor liga-
mente este de a suspenda măduva spinării, sustrăgând-o de la acţiunea
gravitaţiei.
• Piamater - aderă intim la măduva spinării şi pătrunde în
fisura mediană anterioară. Leptomeningele (arahnoidă şi piamater) îm
bracă, la nivelul spaţiului subarahnoidian, rădăcinile nervilor spinali.
Piamater este o membrană subţire, vasculară.
Prin septuri şi de-a lungul rădăcinilor nervoase ajung la piamater
şi măduvă vasele de sânge provenite din ramurile spinale ale arterelor
vertebrale, intercostale şi lombare.
Măduva spinării fiind strâns legată şi protejată de meninge şi spaţiile
meningiene, nu poate fi lezată decât în cazul traumatismelor coloanei
vertebrale.
Funcţia rahidiană (practicată în spaţiul subarahnoidian) se realizea-
ză în următoarele scopuri:
• în scop de diagnostic şi explorare: măsurarea tensiunii lichi
dului cefalorahidian pentru examenul citologic de laborator şi pentru
explorarea radiologică, prin introducerea de aer sau chiar lipiodol, în
encefalo- sau ventriculografii.
• în scop terapeutic: pentru extragerea de lichid în caz de hiper
tensiune a acestuia şi pentru introducerea de medicamente (antibiotice) etc.
• în scop anestezic - se face rahianestezia subdurală, cu injec
tarea anestezicului în lichidul cefalorahidian. Puncţia se face cu un ac
308
lung, special, care după ce străbate pielea şi ligamentele dintre apofizele
spinoase, trece prin duramater şi arahnoidă, după care pe ac apar pică-
turi de lichid cefalorahidian.
• Meningele cerebrale (fig. 130)
La nivelul orificiului occipital, meningele spinale se continuă cu
meningele cerebrale, care acoperă encefalul.
• Duramater cerebrală, situată la exterior, se deosebeşte de
cea spinală prin aceea că între ea şi os nu există spaţiul extradural,
întâlnit la nivelul canalului vertebral. Ea aderă mult mai strâns de os,
formând penostul intern al cutiei craniene. La nivelul suturilor se
prelungeşte cu periostul de la exterior.
La nivelul fosei cerebrale mijlocii, în regiunea temporală, există o
zonă unde duramater poate fi uşor decolată, zonă în care se găsesc
ramurile arterei meningiene mijlocii, care în traumatisme pot da hema-
toame extradurale, cu fenomene de compresiune cerebrală. Ele necesită
trepanaţie, cu evacuarea hematomului şi ligatura vasului rupt.
Din duramater pleacă patru septuri durale:
• unul separă cele două emisfere cerebrale;
• altul separă cerebelul de lobii occipitali;
• al treilea separă emisferele cerebeloase;
• ultimul este mic, circular, orientat orizontal. Acoperă complet
hipofiza şi este perforat de un mic orificiu central prin care trece infun-
dibilul.
• Arahnoidă cerebrală nu pătrunde în şanţuri şi fisuri. Spaţiul
subarahnoidian formează, la nivelul encefalului, cinci cisterne pline cu
lichid cefalorahidian. Acest spaţiu subarahnoidian este plin cu lichid
cefalorahidian şi comunică direct cu ventriculul IV prin orificii. Când
aceste orificii se astupă, se produce sindromul de hipertensiune intracra-
niană - hidrocefalii interne, etc.
• Piamater trimite prelungiri la nivelul ventriculiior cerebrali,
numite plexuri coroide. bogate în vase, care secretă lichidul cefalorahi
dian. Lichidul cefalorahidian se resoarbe la nivelul vilozităţilor arahnoi-
diene care se formează din prelungirile arahnoidei care străbat durama-
terul şi pătrund în sinusurile nervoase.
Inflamaţia meningelui se numeşte meningită şi, în funcţie de me-
ningele inflamat, aceasta poate fi:
• pahimeningită (inflamat duramater);
• leptomeningită (inflamat arahnoidă sau piamater).
309
LICHIDUL CEFALORAHIDIAN (L.C.R.)
VASCULARIZAŢIA ENCEFALULUI
311
SISTEMUL NERVOS PERIFERIC
312
pentru nervul hipoglos (ΧΠ) Şi nervul accesor (XI). Plexul cervical
dă două felun de ramuri:
Φ ramuri profunde, care formează plexul cervical profund;
*· ramuri cutanate sau superficiale, care formează plexul
cervical superficial.
Ramurile profunde sunt motorii. Ele alcătuiesc ramurile
muscidure. La rândul lor formează:
·* ansa hipoglosului - inervează muşchii subhioidiem;
Φ nervul frenic - inervează muşchiul diafragm;
·* nervul sternocleidomastoidian - inervează muşchiul cu
aceiaşi nume:
4 nervul trapez - pentru muşchiul trapez;
4· ramuri pentru muşchii prevertebrali. Ramurile cutanate
sau superficiale sunt ramuri senzitive. Formează:
4 nervul occipital mic, care inervează tegumentul regiunii
parietale şi occipitale;
4 nervul auricular mare, pentru tegumentul pavilionului
urechii;
4 nervul transvers al gâtului, pentru tegumentul regiunii
anterioare a gâtului;
4 nervii supraclaviculari, pentru tegumentul cuprins până
la coasta a 2-a.
2. Plexul branhial. Se formează prin anastomozarea ramurilor
an
terioare ale ultimilor patru perechi de nervi spinali cervicali C,-C 8 şi
ale
primei perechi de nervi toracali T,. Prezintă o porţiune
supraclaviculară
şi o porţiune axilară.
După teritoriile inervate, nervii formaţi din plexul branhial se
grupează în:
4 nervii centurii scapulare şi ai unor muşchi respiratori;
4 nervii membrului superior, care sunt:
* nervul median;
* nervul ulnar (cubital);
» nervul musculocutanat; »
nervul cutanat al braţului; «
nervul cutanat al antebraţului;
* nervul radial.
3. Nervii intercostali. Ramurile anterioare ale nervilor spinali
l
nu
formează plexuri în regiunea toracală. Ele vor da naştere nervilor
inter
costali. Din cele 12 perechi de nervi toracali numai zece
alcătuiesc
nervii intercostali. Aceştia formează:
Φ ramuri musculare;
Φ ramuri cutanate.
313
Teritoriul de inervaţie este muscular (muşchii intercostali şi ante-
rolaterali ai abdomenului) şi cutanat (tegumentul median şi lateral al
regiunii toracoabdominale).
4. Plexul lombar se formează prin anastomozarea ramurilor ante
rioare ale perechilor de nervi lombari l, 2. 3 şi parţial 4, precum şi
anastomoze de la perechea 12 toracală. Inervează muşchii din partea
inferioară a presei abdominale, muşchii obturatori şi muşchii coapsei
(grupele mediale), pielea porţiunii inferioare a abdomenului, a scrotului
sau a buzelor mari, pielea coapsei, a gambei şi a piciorului, pe faţa
medială.
Din acest plex se formează:
• Ramuri colaterale:
•Φ nervul iliohipogastric, la rândul său cu două ramuri:
« o ramură musculară prin care se asigură inervaţia
muşchilor laţi ai abdomenului şi dreptul abdominal;
» o ramură cutanată, care inervează pielea din regiu-
nea şoldurilor, pubiană şi a scrotului, la bărbat sau a buzelor mari, la
femeie.
Φ nervul ilioinghinal, care inervează pielea scrotului, la bărbat
sau a buzelor mari, la femeie;
* nervul femurocutanat lateral inervează pielea regiunii fesiere
şi pielea regiunii laterale a coapsei;
+ nervul genitofemural inervează pielea feţei mediale a coap-
sei şi pielea scrotului sau a buzelor mari.
• Ramuri terminale, din care se formează:
+ nervul obturator, prin care se asigură inervaţia muşchiului
obturator extern, muşchii adductor lung şi scurt, precum şi pielea din
regiunea genunchiului şi a feţei mediale a coapsei.
+ nervul femural, cel mai voluminos nerv al plexului lombar.
5. Plexul sacral se formează prin anastomoza ramurilor anterioare
ale nervilor lombari 4 şi 5 sacrali l, 2, 3. Ramurile lui formează:
Φ nervii centurii pelviene, care inervează muşchii care acţionează
asupra articulaţiei coxofemurale;
+ nervii extremităţii libere a membrului inferior;
Φ nervul cutanat femural posterior, care împreună cu nervul
fesier inferior formează nervul sciatic mic. Inervează senzitiv tegumen-
tul regiunii fesiere, perineului şi regiunii posterioare a coapsei, până la
genunchi;
4· nervul sciatic; este cel mai gros nerv din organism, deoarece
este format din toate componentele plexului.
314
Teritoriul de inervaţie: muşchiul biceps femural, muşchiul semi-
tendinos, muşchiul semimembranos şi muşchiul adductor mare.
·* nervul tibial, inervează muşchiul triceps sural şi muşchiul
flexor lung al degetelor, muşchiul flexor al halucelui şi muşchiul tibial
posterior tegumentul regiunii postero-laterale al gambei.
6. Plexul ruşinos se formează prin anastomozarea ramurilor aute-
rioare ale celui de al IV-lea nerv sacral. Este o anexă a plexului sacral.
Conţine întreg parasimpaticul pelvian, având:
·* ramuri musculare, prin care inervează muşchii, ridicătorul
anal şi ischiococcigian;
·* ramuri viscerale, care inervează: rectul, vezica urinară, va-
ginul, muşchii bulbocavernoşl, sfincterul extern anal, pielea din regiu -
nea perianală, regiunea scrotului, buzelor mari, penisului.
7. Plexul coccigian se formează prin anastomozarea ramurilor
anterioare ale nervului sacral 5 şi ale nervului coccigian.
Ramurile lui cutanate inervează muşchiul ischiococcigian şi pielea
regiunii vârfului coccigelui şi a regiunii cuprinse între vârful acestuia şi
orificiul anal, iar ramurile viscerale intră în alcătuirea plexului hipogastric.
NERVII CRANIENI
315
Originea reală a acestor nervi se află:
• în neuronii din mucoasa olfactivă pentru nervii olfactivi;
• în neuronii multipolari din retină pentru nervii optici;
• în ganglionii Corti şi Scarpa pentru nervii acusticovestibulari.
Axonii acestor neuroni pătrund în encefal, iar dendritele lor sunt în
legătură cu organele de unde culeg excitaţiile (mucoasa olfactivă, retina,
organul Corti, maculele şi crestele auditive).
• Nervii motori având numai fibre aferente, sunt:
• perechea a Ill-a (oculomoton);
• perechea a IV-a (trohleari);
• · · perechea a Vl-a (abduces);
• perechea a ΧΙ-a (accesori);
• perechea a ΧΙΙ-a (hipogloşi).
Originea reală a acestor nervi se află în nucleu echivalenţi din
trunchiul cerebral.
• Nervii micşti sunt formaţi atât din fibre aferente, cât şi din fibre
eferente. Aceştia aunt:
• perechea a V-a (trigemeni);
• perechea a Vll-a (faciali);
• perechea a IX-a (glosofaringieni);
• perechea a X-a (vagi).
Originea reala a fibrelor eferente (motorii) se află în nucleu
echivalenţi din trunchiul cerebral, nuclei echivalenţi grupelor celulare
antero-interne din coloanele anterioare medulare.
Originea reală a fibrelor aferente (senzitive) se află în ganglioni
asemănători celor spinali, dar situaţi în afara sistemului nervos central,
pe traiectul nervului respectiv.
Originea aparentă este comună pentru ambele feluri de fibre.
• Perechea I - Nervii olfactivi
Sunt nervi senzoriali care conduc sensibilitatea olfactivă. Se for -
mează din axonii neuronilor bipolari de la nivelul mucoasei olfactive, în
rănirile grave ale capului sau după infecţii acute ale nasului se poate
produce pierderea mirosului (anosmia).
• Perechea a Il-a - Nervul optic
Este nerv senzorial care conduce sensibilitatea vizuală. Este alcă -
tuit din axonii neuronilor multipolari ai retinei. Pătrunde în craniu prin
orificiul optic având raporturi cu muşchii globului şi artera oftalmică.
După un traiect de aproximativ l cm, se termină la chiasma optică.
316
• Perechea a III-a - Nervul oculomotor
Este un nerv motor. Conţine:
• fibre somatomotorii;
• fibre visceromotorii parasimpatice.
• Fibrele somatomotorii îşi au originea reală în nucleul oculomo-
torului situat în mezencefal. Acest nucleu conţine neuroni motori ale
căror fibre somatomotorii formează nervul. Nervul părăseşte trunchiul
cerebral la nivelul spaţiului interpeduncular (originea aparentă) şi pă
trunde în orbită prin fisura orbitală superioară. Inervează următorii muşchi
extrinseci ai globului ocular: muşchiul drept superior, muşchiul drept
intern, muşchiul drept inferior, muşchiul oblic inferior şi muşchiul ridi
cător al pleoapei superioare.
• Fibrele visceromotorii (preganglionare parasimatice) îşi au ori
ginea în neuronii visceromotori din nucleul accesor al nervului III situat
în mezencefal, iar cele postganglionare parasimpatice în ganglionul ci-
liar. Acestea se distribuie la fibrele circulare ale irisului şi ale muşchiului
ciliar. asigurând inervaţia parasimpatică a musculaturii intrinseci a glo
bului ocular.
• Perechea a IV-a - Nervul trohlcar
Este nerv motor cu nucleul de origine reală în mezencefal, caudal
de nucleul nervului oculomotor. Fibrele componente se încrucişează în
totalitate pe linia mediană, apoi merg pe faţa posterioară a mezencefa-
lului, sub cei doi coliculi inferiori (originea aparentă). Este singura
pereche de nervi cranieni care are originea aparentă pe faţa posterioară
a trunchiului cerebral. Inervează muşchiul oblic superior al globului
ocular.
• Perechea a V-a - Nervul trigemen
Este un nerv mixt, deci conţine:
• fibre somatosenzitive;
• fibre somatomotorii.
Este format din două rădăcini:
• una senzitivă voluminoasă;
• una motorie redusă.
La nivelul rădăcinii senzitive se află ganglionul trigeminal (Gas-
ser) care conţine proţoneuronul pentru calea sensibilităţii extroceptive
de la nivelul feţei şi parţial al capului (partea anterioară a scalpului până
la creştet - vertex). Dendritele acestor neuroni se distribuie la periferie
prin cele 3 ramuri terminale ale nervului trigemen:
317
• ramura oftalmică (exclusiv senzitivă) - conduce sensibilitatea
exteroceptivă de la nivelul ochiului (sclerotică, coroidă, iris, conjuncti
vă, pleoapa superioară), tegumentul frunţii până la creştet, partea dorsa
lă a nasului, parţial mucoasa nazală, mucoasa sinusului frontal.
• ramura maxilară (exclusiv senzitivă) inervează tegumentul re
giunii temporale şi malare, dinţii maxilarului, tegumentul pleoapei infe
rioare, fosele nazale şi buza superioară.
• ramura mandibulară - este mixtă.
Ganelion Casser Fibrele somato senzitive
Ramura conduc sensibilitatea:
oftalmică
Ramura
maxilară
Rădăcina • exteroceptivă - de
senzitivă la nivelul tegumentului re
giunii temporale, partea in
ferioară a obrazului, buzei
0.,. . , , inferioare, planşeului
bucal.
Rădăcina f l 5t v
Ramura motorie \ \ Ramura
mandibulară gingiilor şi dinţilor de pe
mandibulă.
• proprioceptivă - de
Nervul trigemen la nivelul muşchilor niasti-
catori (muşchi maseteri).
Fibrele somatomotorii inervează muşchii masticatori, muşchii tensor al
vălului palatului şi tensor al timpanului. Trigemenul are şi o
componentă vegetativă.
• Perechea a Vl-a - Nervul oculomotor extern (abducens)
Este nerv motor. Originea reală este reprezentată printr-un nucleu
care se află în planşeul ventriculul IV. porţiunea pontină.
Originea aparentă este în şanţul bulbo-pontin. Părăseşte cutia cra-
niană prin fisura orbitală superioară şi inervează muşchiul drept extern
al globului ocular.
• Perechea a VH-a - Nervul facial
Este format din două trunchiuri nervoase:
• nervul facial propriu-zis;
• nervul intermediar (VII bis).
• Nervul facial este nerv motor. Conţine fibre somatomotorii cu
originea reală în nucleul motor din punte. Originea aparentă este la
nivelul şanţului bulbo-pontin. Fibrele sale se distribuie la muşchii mi-
micii care dau expresia feţei şi la muşchiul scăriţei din urechea medie.
318
Pe lângă fibrele somatomotorii nervul conţine şi fibre visceromo-
torii (preganglionare parasimpatice). Acestea îşi au originea în neuronii
visceromotori din nucleul salivator superior şi lacrimomuconazal din
punte. Fibrele postganglionare parasimpatice stimulează activitatea se-
cretorie a glandelor salivare sublinguale, submandibulare şi lacrimale.
• Nervul intermediar conţine fibre senzitivo-senzoriale. Acestea
au protonucleul în ganglionul geniculat, iar dendritele ajung la extero-
ceptorii dintr-o zonă redusă a tegumentului, din vecinătatea conductului
auditiv extern. Axonii acestor neuroni se alătură fibrelor tractului spinal
al nervului trigemen şi se termină în nucleii senzitivi ai nervului V din
bulb, ce conţin deutoneuronul căii exteroceptive pentru faţă şi cap.
Fibrele senzoriale gustative intră în alcătuirea nervilor VII, IX, X;
ele conduc sensibilitatea gustativă.
• Perechea a VHI-a - Nervul acustico-vestibular (vestibulo-
cohlear)
Este format din două grupuri de fibre:
• (a) nervul vestibular (al echilibrului), cu originea reală în
ganglionul Scarpa din urechea internă.
• (b) nervul acustic (sensibilitatea auditivă), cu origine reală în
ganglionul Corti din urechea internă.
Cei doi nervi (a şi b) se unesc formând nervul acustico-vestibular
cu originea aparentă în şanţul bulbo-pontin.
• Perechea a IX-a - Nervul glosofaringian
Este nerv mixt, având în componenţa sa:
• fibre somatomotorii;
• fibre visceromotorii (preganglionare parasimpatice);
• fibre somatosenzitive;
• fibre senzoriale gustative;
• fibre viscerosenzitive.
Fibrele motorii au originea reală în nucleul ambiguu din bulb;
fibrele senzitive, în ganglionul intracranian de la nivelul orificiului ju -
gular şi în ganglionul extracranian aflat în stânca temporalului. Originea
reală a fibrelor vegetative se află nucleul salivator inferior, din bulb.
Originea aparentă se află în şanţul retroolivar al bulbului.
Nervul glosofaringian este mixt. Inervează motor musculatura re-
giunii superioare a faringelui; senzitiv - 1/3 posterioară a mucoasei
linguale, mucoasa amigdalelor palatine, cavitatea timpanică şi trompa
auditivă; asigură inervaţia vegetativă a glandei parotide.
319
• Perechea a X-a - Nervul vag (pneumogastric)
Este nerv mixt, cu cei mai extins teritoriu de distribuţie. Asigură
inervaţia vegetativă parasimnatică a organelor toracice, abdominale şi a
unor organe din bazin.
Are în componenţă mai multe tipuri de fibre nervoase.
• fibre somatomotorii - cu originea reală în nucleul ambiguu din
bulb. Acestea inervează muşchiul constrictor inferior al faringelui,
muşchiul corzilor vocale, muşchiul vălului palatin şi muşchiul din trei
mea superioară a esofagului.
• fibre somatosenzitive - cu originea reală în ganglionul superior,
situat la l cm în afara orificiului jugular. Fibrele centrale ale acestuia
ajung în nucleul solitar din bulb.
• fibre vegetative - originea lor reală este în nucleul dorsal al
vagului din bulb.
Originea aparentă a nervului X se află în şanţul retroolivar, sub
originea aparentă a nervului glosofaringian. De aici nervul străbate orifi-
ciul jugular, apoi regiunea cervicală, fiind cuprins în mănunchiul vasculo-
nervos al gâtului şi pătrunde în torace, având raporturi diferite în dreapta
faţă de stânga. Ambii nervi vagi (drept şi stâng) trec prin hiatul esofagian
al diafiagmului şi pătrund în abdomen, unde formează plexul gastric.
Nervul vag dă ramuri care se grupează după regiunile pe care le
străbat în:
• ramuri cervicale, care inervează: dura mater, pielea pavilionului
urechii (singura ramură cutanată a vagului), mucoasa de la rădăcina
limbii, epiglotei şi a etajelor supra- şi subglotice ale laringelui, traheea,
esofagul. De asemeni, o parte a ramurilor cervicale participă la formarea
plexului faringian şi a plexului cardic.
• ramuri toracale, ale căror fibre participă la formarea plexurilor
pulmonare (anterior şi posterior), de la care pornesc fibre în plămâni.
Tot din ramurile toracale se desprind fibre care inervează esofagul şi
pericardul.
• ramuri abdominale, care participă la formarea plexurilor gas
tric posterior şi gastric anterior. Din plexul gastric anterior se desprind
ramuri hepatice. Din plexul gastric posterior pornesc ramuri la plexul
celiac şi apoi la ficat, pancreas, splină, intestin subţire, intestin gros
(până la colonul descendent).
• Perechea a Xl-a - Nervul accesor
Este nervul motor care are două rădăcini:
• rădăcina bulbară;
• rădăcină spinală (medulară).
320
Nervii cranieni
Perechea
Originea
Nervul Originea reală Fibre componente Distribuţia Funcţia
aparentă
1 2 3 4 5 6 7
I. Olfactiv Neuroni bipolari din Fibre senzoriale Mucoasa Sensibilitatea
(senzorial) mucoasa olfactivă olfactive olfactivă olfactivă
II. Optic Neuroni multipolari Fibre senzoriale Retină Sensibilitatea
(senzorial) din retină vizuale vizuală
III. Oculomotor Spaţiul Nucleul oculomotor Fibre Muşchi extrinseci ai Mişcările globilor
(motor) interpe- somatic din mezencefal somatomoton i globului ocular: sup., oculari în orbită
duncular Nucleul accesor drept inf., drept intern,
vegetativ parasimpatic oblic inf., ridicător al
din mezencefal pleoapei
Fibre visceromotorii Fibrele circulare ale Reflexul papilar
parasimpatice irisului şi ale fotomotor (mioză).
(preganglionare) muşchiului ciliar Reflexul de acomodare
IV. Troheal Partea pos- Nucleul din Fibre somatomotorii Muşchiul oblic Mişcările globului
(motor) terioară a T.C. mezencefal superior al ocular
sub colicului globului ocular
inferior
v. Trigemen Faţa Ganglionul Fibre somatosenzitive Inervează senzitiv Conduc sensibilitatea
(mixt) anterioară a trigeminal din ramura: oftalmică, tegumentul: feţei, exteroceptivă de la
punţii, (Gasser) maxilară, mandibulară capului, dinţii, limba nivelul capului şi feţei şi
lateral de şi conjunctiva proprioceptivă (muşchi
piramida masticatori)
pontină Nucleul motor al Fibre somatomotorii Muşchii Mişcări masticatori]
nervului V din punte pentru ramura masticatori
mandibulară (maseteri)
to
1 2 3 4 5 6 7
VI. Abduces Şanţul Nucleul motor Fibre vluşchiul drept extern Mişcările de lateralitate
(motor) bulbopontin din punte somatomotorii al globului ocular ale globilor oculari
KJ
1
x. Vag (mixt)
XI. Accesor
(motor)
XII. Hipnglos
(motor)
după
Tmianu
Ţiplic
• Rădăcina bulbară îşi are originea reală în nucleul ambiguu din
bulb iar originea aparentă în şanţul retroolivar sub nervul vag.
• Rădăcina spinală îşi are originea reală în substanţa cenuşie a
coloanelor anterioare ale măduvei cervicale, iar originea aparentă între
locurile de ieşire din măduvă a rădăcinilor posterioară şi anterioară a
nervului spinal de la nivelul segmentelor cervicale C 2-C5.
Fibrele rădăcinii medulare, după ieşirea din măduvă, se îndreaptă
sus prin canalul vertebral, pătrund în cutia craniană prin orificiul occi -
pital, se unesc cu fibrele rădăcinii bulbare şi formează nervul accesor.
Părăseşte apoi craniul prin gaura occipitală şi dă ramuri care se anasto-
mozează cu plexul cervical şi nervul vag.
Asigură inervaţia motorie a muşchiului sternocleidomastoidian şi a
muşchiului trapez.
• Perechea a XH-a - Nervul hipoglos
Este un nerv pur motor. Conţine, deci, numai fibre somatomotorii.
Are originea reală în nucleul hipoglosului din bulb, iar originea aparentă
în şanţul preolivar al bulbului.
Părăseşte craniul prin canalul hipoglosului şi dă ramuri pentru
muşchii limbii, ramuri care se anastomozează cu plexul cervical contri-
buind astfel şi la inervaţia musculaturii subhioidiene.
τι 03'
Constricţia
pupilei
Mucoasa nazală
şi palatină
Glanda lacrimală
Glanda
Stimularea submandibulară
salivaţici Glanda
superior V sublinguală
Ganglioni Glanda perotidă
cervical V Inimă
Scăderea mijlociu j Accelerarea
ttq
ritmului Ganglion j ritmului
cardiac cervical j cardiac i
inferior Dilatarea
Constricţia bronhiilor
bronhiilor Inhibarea
Stomac mişcărilor
Stimularea Pancreas şi secreţiilor
mişcărilor si ""•Ficat mcdulosu-
secreţiilor prarenală Rinichi
•\ Inhibarea
Stimularea Intestin mişcârilor '"
glicogenogenezei ""*"" şi secreţiilor
Contracţia vezicii
urinare
Stimularea
reflexelor
sexuale ,anţ ganglionar
simpatic Dilatare
a
pupilei
Inhibare
a
secreţiei
& '
Stimular
ea
secreţiei
apoase
Relaxar
ea
vezicii
Inhibar
ea
reflexel
or
sexuale
rapide, pe când în SNV, influxul nervos circulă cu o viteză de
1-30 m/sec., reacţiile fund lente.
De asemenea, trebuie precizat că activitatea SNV are caracter con-
tinuu, producându-se atât în timp de veghe, cât şi în timpul somnului.
Anatomic şi funcţional, SNV este alcătuit din două componente:
• sistemul nervos vegetativ simpatic;
• sistemul nervos vegetativ parasimpatic.
Cele mai multe organe primesc o inervaţie vegetativă dublă şi
antagonică. De exemplu, mima are inervaţie simpatica, cu efecte stimu-
latoare asupra proprietăţilor fundamentale ale ei, cât şi inervaţie para-
simpatică, cu efecte inhibitoare.
Deci, în majoritatea cazurilor, cele două componente vegetative
acţionează complementar, în sensul că stimularea unui segment vegeta-
tiv este însoţită de diminuarea activităţii celuilalt.
Sunt organe (glandele salivare) în care simpaticul şi parasimpaticul
exercită efecte de acelaşi tip (stimulatoare).
Fig.
132. -
Căi vegetative eferenle.
Organ efector 32
(mediatorul chimic
este adrenalina sau
7
noradrenalina)
Fibrele parasimpatice sunt lungi şi fac sinapsă în ganglionii situaţi în
apropiere de structurile inervate (ganglioni previscerali) sau chiar în
pereţii acestora (neuronii intramurali).
• al doilea neuron, denumit neuron postganglionar, are fibre subţiri,
amielinice şi scurte pentru parasimpatic, şi lungi în cazul simpaticului.
Ele se distribuie organelor efectoare, influenţând tonusul fibrelor
musculare netede şi activitatea secretoare a diverselor glande. Aceste
efecte se datoresc eliberării unor mediatori chimici specifici la nivelul
zonelor de contact cu fibrele musculare netede sau cu celulele glandulare.
Aceşti mediatori sunt:
• adrenalina şi noradrenalina, pentru fibrele postganglionare simpatice.
• acetilcolina, în cazul fibrelor postganglionare parasimpatice.
328
• trece în sus sau în jos în lanţul paravertebral şi face sinapsă cu
celulele unuia din ganglionii situaţi mai sus sau mai jos faţă de nivelul
segmentului din care provine;
• traversează ganglionul lanţului simpatic paravertebral, fără să se
oprească şi se termină, fie la neuronii unui ganglion paravertebral, fie
într-un ganglion intramural.
Cele două lanţuri simpatice paravertebrale sunt alcătuite din
22-24 perechi de ganglioni care se află în strânsă legătură cu corpurile
vertebrale şi repartizaţi pe regiuni, astfel:
• 3 perechi de ganglioni cervicali. Fibrele care pornesc din aceşti
ganglioni formează plexuri care transmit impulsuri efectoare pentru
vasomotricitatea, secreţia sudorală şi inervarea muşchilor firelor de păr
din regiunea capului, a feţei şi a membrelor superioare. De asemenea,
formează plexuri pentru inimă, glandele lacrimale, glandele salivare,
glanda tiroidă şi glandele paratiroide.
• 10-12 perechi de ganglioni toracali. Prima pereche de ganglioni
toracali se uneşte, de obicei, cu ganglionii cervicali inferiori, alcătuind
ganglionii stelaţi. Din primii cinci nervi intercostali pornesc fibre pre-
ganglionare, prin ramurile comunicante albe, la ganglionii corespun
zători, unde fac sinapsă cu celulele nervoase de aici.
• Fibrele postganglionare care pleacă de la ganglionii toracali
formează, la nivelul toracelui, ramuri toracale, care dau naştere următoa
relor plexuri: cardiac, pulmonar şi esofagian.
• Fibrele preganglionare, care pornesc din ceilalţi nervi intercos
tali (5-12) la ganglionii toracali, formează la nivelul abdomenului ra
muri abdominale, care dau naştere nervilor splanhnici; marele splanhnic
şi micul splanhnic. Fibrele preganglionare care alcătuiesc nervii splanh
nici fac sinapsă în ganglionii semilunari (celiaci).
Ganglionii semilunari (celiaci) sunt doi ganglioni voluminoşi, denu-
miţi şi „creierul abdomenului". De la ei pornesc fibre nervoase simpa -
tice şi parasimpatice în toate direcţiile, încrucişându-se şi împletindu-se
între ele, formând cel mai mare plex abdominal. Din cauza vastei lui
răspândiri radiare, i s-a dat numele de plex solar (celiac); de-a lungul
arterelor se formează plexurile secundare: gastric, splenic, hepatic, su-
prarenal, renal şi mezentenc superior, ale căror fibre îşi au originea în
plexul solar.
Plexul mezenteric superior înconjoară artera cu acelaşi nume. Fi-
brele care pornesc din el inervează pancreasul, intestinul subţire şi in-
testinul gros, până la colonul descendent.
329
Sub plexul mezenteric superior şi în legătură cu el, se află plexul
aortic (plexul intermezenteric), din care se formează secundar, plexul
spermatic sau plexul ovarian, care trimite fibre vegetative glandelor
genitale (testicul sau ovar).
Plexul aortic se leagă în jos cu plexul mezenteric inferior, care
înconjură artera mezenterică inferioara. De la el pornesc impulsuri sim-
patice la colonul descendent, colonul sigmoid şi rect.
β 4-5 perechi de ganglioni lombari. Fibrele preganglionare por-
nesc de la nivelul măduvei lombare şi ajung la ganglionii lombari pa-
ravertebrali. Ramurile comunicante cenuşii pleacă de la fiecare ganglion
simpatic la nervul lombar (spinal) respectiv.
• 4-5 perechi de ganglioni sacrali. Aceşti ganglioni sunt aşezaţi
de o parte şi de alta a rectului. Ganglionii acestei porţiuni nu primesc
direct fibre preganglionare de la măduva lombară, prin ramurile comu
nicante albe, ci prin ramurile interganglionare.
De la ei pleacă ramuri comunicante cenuşii pentru nervii spinali
sacrali şi ramuri arteriale care formează plexul hipogastric superior
(plexul iliac). E! se află la bifurcaţia aortei şi trimite impulsuri simpa -
tice la colonul sigmoid, rect şi vezică.
Plexul hipogastric superior dă naştere, de o parte şi de alta a rec -
tului, la două plexuri hipogastrice inferioare (plexuri pelviene), care
sunt alcătuite din fibre simpatice şi parashnpatice.
De la plexurile hipogastrice inferioare se formează plexurile se-
cundare: hemoroidal, vezical, utérin, vaginal şi prostatic ale căror fibre
merg la viscerele pelviene.
330
• produce dilataţia bronhiilor;,
• provoacă secreţia glandelor sudoripare şi sebacee;
• produce glicogenoliza;
• produce secreţia medulosuprarenalei;
• contractă muşchii netezi ai pielii, al trigonului vezical şi al sfinc-
terului intern, precum şi al uterului gravid;
• inhibă muşchiul neted al intestinului subţire, al intestinului gros,
al peretelui vezicii şi al uterului negravid;
• contractă sau inhibă muşchii netezi ai pereţilor stomacali.
Rolul important al simpaticului se evidenţiază în special în situaţii
neobişnuite, periculoase, când pune în condiţii optime organismul pen -
tru „fugă sau luptă". Extirparea totală a lanţului simpatic paravertebral
permite supravieţuirea doar în condiţiile unui mediu cu constante puţin
variabile, dar nu mai poate fi realizată adaptarea la condiţii variabile şi,
în special, la frig.
331
Neuronii preganglionari ai parasimpaticului cranian se găsesc în
centrii vegetativi ai trunchiului cerebral, în vecinătatea nucleilor de
origine a unor nervi cranieni şi axonii lor intră în constituţia acestor
nervi (III, VII, IX, X). Astfel, fibrele din nucleul oculomotorului, din
nucleu lacrimal, salivator superior (din punte) şi din nucleul salivator
inferior (din bulb) merg prin nervii III, VII, IX, asigurând inervaţia
parasimpatică a musculaturii irisului, corpilor ciliari, glandelor lacrima -
le şi salivare.
De asemenea, în bulb se află nucleul dorsal al vagului, de unde
pleacă cel mai important contingent de fibre parasimpatice, constituind
nervii pneumogastrici sau vagi (X), care asigură inervaţia parasimpatică
a organelor toracice şi abdominale: inima, bronhiile, plămânii, esofagul,
stomacul, intestinul subţire, colonul ascendent şi transvers, ficatul, pan-
creasul, splina, rinichii şi suprarenalele.
Spre deosebire de ceilalţi nervi parasimpatici (III. VII, IX), fibrele
parasimpatice preganglionare ale vagului se termină chiar în pereţii
organelor inervate. Nervul vag, după ce a format nervul laringelui infe-
rior (recurent), rămâne numai cu constituţie vegetativă.
Neuronii parasimpaticului sacrât se găsesc în segmentele medulare
S2-S4. Axonii acestor neuroni formează nervii pelvici, care inervează
segmentele terminale ale tubului digestiv, organele genitale interne şi
vezica urinară.
Analizatorii
Analizatorii sunt sisteme complexe şi unitare care au rolul de a
recepţiona, conduce şi transforma în senzaţii specifice, excitaţiile adecvate
primite din mediul intern sau extern.
Astfel, ei contribuie la integrarea organismului în mediul încon-
jurător şi coordonarea armonioasă a activităţii organelor interne.
Orice analizator este alcătuit din:
• un segment periferic (receptor);
• un segment intermediar (de conducere);
• un segment central (de integrare corticală).
» Segmentul periferic (receptorul) diferă ca structură de la un
analizator la altul. Receptorii sunt reprezentaţi de terminaţii neuronale
dendritice sau celule epiteliale specializate care transformă diferitele
forme de energie ale agenţilor din mediu intern sau extern în potenţiale
de acţiune.
A. După teritoriul de recepţie se clasifică în:
• exteroceptori;
• interoceptori (visceroceptori);
• proprioceptori.
Exteroceptorii recepţionează stimulii din mediul extern. Ei se
împart în:
• receptori de contact - tactili
- gustativi
• receptori de distanţă - vizuali
(telereceptori) - auditivi
- olfactivi
Interoceptorii (visceroceptorii) percep modificările biochimice
survenite în diferite organe. Sunt localizaţi în pereţii organelor interne
şi în pleură, pericard, peritoneu.
334
Proprioceptorii recepţionează excitanţii sau stimulii din muşchi,
tendoane, capsule articulare, ligamente şi vase de sânge.
B. După natura excitanţilor receptorii se împart în:
• termoreceptori - înregistrează diferenţele de tempera
tură existente între mediul înconjurător şi organism;
• mecanoreceptori - recepţionează excitanţii sau stimulii
provocaţi ele atingerea, presiunea, lovirea şi distensia diferitelor structuri.
• algoreceptori - recepţionează orice fel de excitant sau
stimul de natură fizică sau chimică, capabil să producă dureri (excitanţi
nociceptivi). Aceşti receptori nu au o structură morfologică specifică.
• chemoreceptori - înregistrează excitaţiile sau stimulii
determinaţi de anumite substanţe chimice străine organismului sau pro
prii acestuia, dar a căror concentraţie este modificată.
• fotoreceptori - recepţionează radiaţiile luminoase. Sunt
reprezentaţi de retină, pătura internă a globului ocular.
• Segmentul intermediar (calea de conducere) este alcătuit din
căile nervoase care conduc influxul nervos de la receptor la centrii
nervoşi.
El reprezintă un adevărat canal de transmisie a mesajelor piovcnite
din mediul extern sau intern la centrii nervoşi de integrare.
• Segmentul central este reprezentat de zonele din scoarţa cere
brală care analizează şi în acelaşi timp sintetizează stimulii culeşi de la
receptori, pe care îi transformă în senzaţii specifice.
Excitanţi
^ fe
SP SI SC
RECEPŢIE TRANSMISIE INTEGRARE
CORTICALĂ
335
ANALIZATORUL VIZUAL
Ora
Sclerotic
ă
Pata galbenă
cu fovea centralist
serata
Muşchiul
ciliar
Procese
ciliare
Zonula
Nerv optic
ciliară
(zinn)
,.v '
Iris
Margine
pupilară
iris
Cornée
—^ Tunicile ciobului ocular.
Cameră anterioară
Cristalin
Cameră posterioară
Limbul corneean
Conjunctiva bulbară
Conjunctiva
palpebrală
_.
Pleoapa inferioară
Fia. 133. -
336
Globul ocular este alcătuit din:
a) mai multe învelişuri;
b) un sistem receptor;
c) un aparat optic.
a) învelişurile globului ocular se suprapun şi, dinspre exterior
spre interior, sunt:
• sclerotica;
• coroida;
• retina.
• Sclerotica (membrana albicans) este o membrană fibroasă, de
culoarea albă-sidefie, dură, opacă şi inextensibilă. Formează un înveliş
protector al globului ocular. Datorită acestei structuri nu poate fi stră
bătută de radiaţiile luminoase. La polul posterior al ochiului este per
forată, permiţând trecerea nervului optic.
La nivelul polului anterior ocular devine transparentă şi se numeşte
cornée. Corneea, spre deosebire de sclerotica, poate fi străbătută de
radiaţiile luminoase. Are forma unui segment de sferă a cărui rază de
curbură nu este perfect regulată: în diametrul orizontal, raza de curbură
este ceva mai mare decât în cel vertical.
Corneea formează peretele anterior al camerei anterioare a ochiu-
lui, aflându-se în contact cu umoarea apoasă. Corneea are rol dublu:
• protejează formaţiunile situate posterior ei;
• lasă să pătrundă în globul ocular radiaţiile luminoase.
• Coroida — tunica mijlocie. Este o membrană vascularizată şi
bogată în celule pigmentare. Căptuşeşte jumătatea posterioară a sclero-
ticii. Prezintă la polul posterior al globului ocular cu orificiu - locul de
trecere al nervului optic.
Coroida asigură nutriţia mediilor transparente ale globului ocular
prin lichid interstitial de inhibiţie. Prin vasele ei, hrăneşte celulele reti-
niene, iar prin celulele pigmentare pe care le conţine, contribuie la for -
marea camerei obscure.
Spre partea anterioară coroida se îngroaşă constituind corpul ci-
liar, format din procesele ciliare, alcătuite din 70-80 de ghemuri vas-
culare, şi muşchiul ciliar, constituit din fibre musculare netede cu
dispoziţie radiară şi circulară (fig. 132). Procesele ciliare secretă umoa-
rea apoasă, lichid care hrăneşte ţesuturile lipsite de vase ale ochiului
(corneea şi cristalinul). Muşchiul ciliar intervine în acomodarea vizuală
la distanţă.
La partea anterioară a coroidei, sub cornée, se află irisul, care
prezintă central o deschidere numită pupilă. Irisul este bine vizibil prin
transparenţa corneei. Faţa anterioară a irisului priveşte spre cornée. Ea
are o anumită coloraţie dată de pigmentul irian, cu nuanţe între brun şi
337
negru. Lipsa sau cantitatea redusă a acestui pigment generează albinis-
mul şi respectiv culoarea verde sau albastru.
La nivelul irisului se găsesc muşchii radiari şi circulari prin con-
tracţia cărora se poate regla diametrul pupilei.
Contracţia fibrelor circulare micşorează diametrul pupilei, iar
contracţia celor radiare măreşte diametrul acesteia.
Micşorarea diametrului pupilar (mioză) şi creşterea lui (midriază)
permite o dozare a cantităţii de radiaţii luminoase ce pătrund în interio -
rul ochiului.
• Retina - tunica internă a globului ocular şi sediul sistemului
receptor.
b) Sistemul receptor al globului ocular este constituit din retină,
care acoperă 2/3 posterioare ale coroidei. Este tunica nervoasă. Cuprin-
de celule fotosensibile care transformă excitaţiile luminoase în influxuri
nervoase specifice. La interior vine în contact cu corpul vitros, unul din
Coroida mediile réfringente aie
Strat ochiului. Fata externă
CI pigmentat vine în contact cu co-
| U ------Celule cu roida.
basîonaşe La polul poste-
Celule cu rior al ochiului, pe
conuri axul antero-posterior,
există pe retină pata
galbenă (macula Iu-
ţea), cu o depresiune
h Neuroni bipolari centrală numită fo-
atoneuronul veea centralis, consi-
tău optice) derată zona de acuitate
vizuală maximă.
Retina, structu-
Neuroni
ral, este alcătuită din
nultipolari 10 straturi celulare.
(deutoneuronul Funcţional, sunt impor-
căii optice) tante 3 straturi celula-
Ner re (fig. 134).
v
• Stratul extern, situat
sub coroidă, este format
din celule pigmentare,
Fig. 134. - Retina - structură microscopică. care produc şi Pig-
338
menţii fotochimici. Celulele acestui strat trimit prelungiri în jurul lor
celulelor receptoare retiniene, formând o cameră obscură în jurul lor.
• Stratul celulelor fotoreceptoare, care sunt reprezentate prin
două tipuri: celulele cu conuri şi celulele cu bastonaşe (fig. 134),
denumite astfel după forma conică sau cilindrică a segmentului extern.
• Celulele cu bastonaş sunt foarte sensibile la lumină, fiind
receptorii vederii nocturne. Nu pot furniza detalii asupra obiectelor şi
culorii lor. Numărul lor este de 125-130 milioane, în segmentul lor
extern se află un şir de discuri suprapuse (ca monedele într-un fişic) în
care se află o substanţă de natură proteică - scotopsina. Scotopsina
împreună cu un pigment numit retinen constituie rodopsina (purpurul
retinian), substanţa fotosensibilă a acestor celule. Aceste celule predo
mină la periferia retinei.
• Celulele cu conuri au pragul de sensibilitate mult mai ridicat
şi o acuitate mai mare. Răspund de vederea în lumină puternică şi de
perceperea culorii obiectelor. Conţin în segmentul periferic iodopsină -
substanţă fotosensibilă. Sunt în număr de 5-7 milioane. Predomină la
nivelul polului posterior al ochiului, în pata galbenă şi exclusiv în cen
trul acesteia, foveea centralis.
• Stratul format din celule bipolare şi ganglionare, care repre
zintă neuronii de ordinul 2 şi 3 şi care stabilesc cu celulele fotosensibile
legături sinaptice complexe.
c) Aparatul optic al globului ocular. Are rol de a focaliza pe
retină razele luminoase, a produce o imagine reală, redusă şi inversată
a obiectelor.
Este alcătuit din următoarele medii réfringente:
• Corneea - transparentă, avasculară, bogat inervată. Prezintă o
reţea de terminaţii nervoase libere, sensibile la durere, presiune, tact,
cald şi rece.
• Umoarea apoasă - conţinută în camera anterioară a ochiului
situată între cornée şi cristalin. Este un lichid incolor, perfect transpa
rent. Este produsă de procesele ciliare şi drenată permanent în sistemul
venos al globului ocular.
Umoarea apoasă este principalul transportor al substanţei nutritive
şi plastice necesare cristalinului şi corneei. De ea depinde presiunea
intraoculară. în mod normal, presiunea intraoculară este de 15-20 mm
Hg. Această presiune este condiţionată de circulaţia umorii apoase care,
aşa cum s-a arătat, este secretată continuu de procesele ciliare.
între producţia şi resorbţia umorii apoase există un echilibru care
menţine constantă presiunea intraoculară. Atunci când creşte rezistenţa
339
pe căile de resorbţie a umorii apoase, creşte presiunea intraoculară (glau-
com).
• Cristalinul - este organul cel mai important al aparatului optic.
Are forma unei lentile biconvexe şi este situat înapoia irisului. Este
înconjurat de o capsulă conjunctivă numită cristaloidă. La persoanele
tinere cristaloidă este foarte elastică.
La periferie, cristalinul se leagă de muşchiul ciliar prin ligamentul
suspensor. Cristalinul împreună cu ligamentul suspensor constituie un
perete despărţitor care separă camera anterioară (cuprinsă între cristalin
şi cornée) de camera posterioară (cuprinsă între cristalin şi retină).
• Umoarea apoasă (corp vitros) se află în camera posterioară a
globului ocular, pe care o umple. Este o substanţă transparentă, cu as
pect gelatinos. Pe lângă rolul de mediu réfringent, contribuie şi la
menţinerea formei globului ocular.
340
Muşchiul
drept medial
Muşchiul f
oblic superior
Muşchiul
drept superior
Muşchiul
Muşchiul drept lateral
oblic inferior
(, Muşchiul î
V drept inferior
Sinus maxilar
Canalicul
lacrimal
Sac lacrimal
Glandă
lacrimală
341
• Patru sunt muşchi drepţi (drept superior, drept inferior, drept
extern, drept intern); se insera cu un capăt de sclerotică, iar cu al doilea
capăt, pe un inel fibros, situat în fundul orbitei.
• Doi muşchi oblici (oblic superior şi oblic inferior) se prind cu
un capăt pe sclerotică şi cu celălalt capăt pe oasele orbitei.
Mişcările globilor oculari sunt conjugate, rezultat al conlucrării
muşchilor oculari, bilateral. Mişcările executate de globii oculari, după
modalitatea de control se clasifică în:
• mişcări reflexe, comandate de nuclei motori ai nervilor oculo-
moton III, IV, VI.
• mişcări voluntare, aflate sub controlul ariei corticale 8 din locul
frontal.
• mişcări automate, aflate sub dependenţa unor arii din lobul
occipital.
B. Căile de transmitere a informaţiilor (segmentul intermediar)
Segmentul intermediar (fig. 136) este reprezentat prin calea optică,
alcătuită din înlănţuirea a 3 neuroni:
• protoneuronul - reprezentat de neuronul bipolar situat în retină.
• deutoneuronul - reprezentat de neuronul multipolar situat tot în
Glob ocular retină. Axonii neuronilor
Retină Retină (aria multipolari intră în alcă-
(aria temporală) nazală)
Fascicul nazal al
tuirea nervului optic.
nervului optic
Fascicul temporal
al nervului optic
• al treilea neuron
Chiasmă se află în corpul genicu-
optică lat lateral din metatala-
Tract optic mus.
culat lateral
Fiziologia vederii
Imaginea se formează pe retină la fel ca în camera obscură a unui
aparat fotografic.
Sub acţiunea radiaţiilor luminoase se petrec o serie de fenomene
de natură: fizică (excitarea fotoreceptorilor), fotochimică (modificări ale
343
substanţelor fotosensibile din conuri şi bastonaşe), bioelectrică (curenţi de
acţiune retinieni) şi psihică (legate de formarea senzaţiei). Primele trei
fenomene se petrec la nivelul retinei, ultimul la nivelul scoarţei cerebrale.
Formarea imaginii pe retină
Razele de lumină ce pătrund prin corneea transparentă în globul
ocular sunt refractate, după legile refracţiei, de către mediile réfringente
ale ochiului şi formează pe retină imaginea obiectului (fig. 137).
Cum globul ocular este un sistem dioptic convergent, imaginea
formată pe retină va fi reală, răsturnată şi mai mică.
A.
OCHI
MIOP
.OCHI
HIPERME
B. TROP
C.
OCHI
NOMRAL
OBIECT
344
modifica refringenţa, în aşa fel încât imaginea acestor obiecte să se
formuleze tot pe retină (acomodarea vizuală).
Acomodarea reprezintă un mecanism complex la care participă
retina, căile optice, mediile réfringente (în special cristalinul), muşchiul
ciliar, muşchii pupilei cât şi muşchii globului ocular. Datorită elasticităţii
cristalinului sub acţiunea muşchiului ciliar se modifică raza de cvvbură
(în special convexitatea anterioară), distanţa între cele două suprafeţe şi
indicele de refracţie.
în acomodarea pentru vederea de aproape, parasimpaticul deter -
mină prin contracţia muşchiului ciliar circular bombarea cristalinului, iar
în cea de la distanţă mecanismul este invers sub acţiunea simpaticului.
în acomodarea vizuală se disting două puncte:
• unul de depărtare maximă (punctum remotum), dincolo de care
nu se mai face acomodarea.
• altul de depărtare minimă (punctum proximum) - variabil cu
vârsta (normal 12-15 cm), la care imaginile mai sunt clare. Punctum
proximum, la vârsta de 40-50 de ani este situat între 25 şi 40 cm, iar
la peste 65-70 de ani puterea de acomodare dispare aproape cu desăvârşire
datorită pierderii elasticităţii cristalinului.
Starea de reducere a acomodării poartă numele de presbiţie. Acest
defect se corectează cu lentile biconvexe.
Acomodarea la intensitatea luminii se realizează prin mărirea sau
micşorarea pupilei, în funcţie de intensitatea razelor luminoase, sub
acţiunea muşchilor irisului.
Defecte anatomice ale vederii (ochi ametrop)
• Miopia - reprezintă o stare anormală a globului ocular caracte
rizată fie de o prea mare capacitate convergentă, fie printr-un diametru
anteroposterior mai lung decât normal, astfel încât imaginea obiectelor
se formează înaintea retinei. Corecţia se face prin ochelari cu lentile
biconcave.
• Hipermetropia - este un alt defect al globului ocular. Diametrul
anteroposterior este mai scurt decât normal, iar imaginea se formează
înapoia retinei. Corectarea se face prin ochelari cu lentile biconvexe.
• Astigmatismul - constă din formarea unei imagini difuze şi
deformate. Curbura corneei sau a cristalinului nu este uniformă şi de
aceea razele luminoase nu sunt focalizate într-un singur punct, ci există
focare diferite pentru razele orizontale şi pentru cele verticale. Corecta
rea se face prin ochelari cu lentile cilindrice.
345
Mecanismele fotorecepţiei
Constau în transformarea energiei razelor luminoase la nivelul
celulelor receptoare în potenţiale de acţiune care se transmit prin nervul
optic cortexului cerebral, unde produc senzaţii vizuale.
Substratul biochimic al acestor fenomene este constituit de
substanţele fotosensibile (rodopsina şi iodopsina). Acţionând asupra
compuşilor fotosensibili, lumina le modifică structura, provocând variaţii
de potenţial care iniţiază potenţiale de acţiune.
• în celulele cu bastonaşe, sub acţiunea luminii, se rupe legătura
dintre constituenţii rodopsinei şi, trecând printr-o serie de compuşi in
termediari foarte labili, se ajunge la eliberarea scotopsinei şi a retinenu-
lui. în cursul acestor reacţii se produc anumite modificări biochimice,
care au ca rezultate generarea potenţialului de receptor. Retinenul este,
în parte, redus la vitamina A şi în parte, se leagă din nou de scotopsmă,
reconstituind rodopsina, iar din vitamina A se resintetizează permanent
retinen.
• în celulele cu conuri pigmenţii vizuali au o structură asemănă
toare. La om există trei tipuri de celule cu conuri, legate de perceperea
diferenţiată a celor trei culori fundamentale, respectiv trei tipuri diferite
de pigmenţi vizuali.
Celulele cu conuri au un prag de excitabilitate mai înalt; sunt răs-
punzătoare pentru vederea în lumină puternică - vedere fotopică - şi
pentru perceperea culorilor.
Celulele cu bastonaş au un prag de excitare mai redus şi o
convergenţă crescută; sunt stimulate de cantităţi mai mici de lumină,
fiind răspunzătoare pentru vederea în întuneric - vedere scotopică. La
om vederea realizează senzaţia de lumină, senzaţia cromatică şi senzaţia
de formă.
• Senzaţia de lumină este determinată de acţiunea unui spectru
luminos asupra celulelor senzoriale retiniene. Radiaţiile luminoase sunt
apreciate cantitativ prin simţul de luminozitate, iar calitativ prin simţul
cromatic. Tulburarea cea mai gravă a senzaţiei luminoase este hemera-
lopia (orbul găinilor) cauzată de avitaminoza A. Bolnavul vede bine
ziua, dar în timpul amurgului şi noaptea nu vede deloc. Explicaţia ţine
de faptul că formarea rodopsinei celulelor cu bastonaşe se face pe sea
ma vitaminei A, care în acest caz lipseşte.
Administrarea de vitamina A conduce la dispariţia acestor tulburări.
• Senzaţia cromatică. Pentru explicarea vederii cromatice au fost
emise mai multe teorii:
• teoria tricromatică (Helmholtz, 1850; Young, 1902);
• teoria tetracromatică (Hering, 1878).
346
SEGMENTUL TUNICA EXTERNA
PERIFERIC
GLOBUL TUNICI
'se află în retină OCULAR
Adiam. 24 m
{-Corneea
Sclerotica (albă, opacă, dură, formată din ţesut fibros) -
(bombată, subţire, transparentă)
TUNICA INTERNA( t
(RETINA)
cu pata
galbenă şi
papila optică
V
ANALIZATORUL FOIŢA EXTERNA - strat pigmentai'
VIZUAL · str. conurilor şi bastonaşelor
- membrana limitantă externă
- str. granular extern
MEDII - str. plexiform extern
REFRINGENTE • str. granular intern
FOIŢA INTERNA - str. plexiform intern
(9 straturi)
- str. granular intern
• str. celulelor multipolare
- str. fibrelor optice
- membrana limitantă internă
CORNEEA TRANSPARENTĂ (lentilă convergentă)
CRISTALINUL - organ lenticular, biconvex, transparent, învelit în capsula
cristalina, prevăzut cu ligament suspensor UMOAREA
APOASĂ - lichid produs de procesele ciliare, ce ocupă camera
anterioară
UMOAREA STICLOASĂ - masă gelatinoasă, ce ocupă camera posterioară
(corpul vitros)
Nervii optici (axonii neuronilor multipolari). O parte din fibrele optice se încrucişează (cheasma optică)
după care se alătură de cele neîncrucişate, formând tracturile optice ce pătrund în scoarţa cerebrală.
SEGMENTUL Centrii vizuali din jurul fisurii calcarine din scoarţa lobilor occipitali
CENTRAL
C
O
N
S
D
U
•
V
V
P
celor două fascicule optice se încrucişează în parte (chiasma optică), aşa
că fiecare centru vizual primeşte fibre, atât de la globul ocular din partea
opusă, în fiecare centru se face, deci, proiecţia de pe ambele retine.
Dacă cele două imagini nu se formează pe puncte corespunzătoare
în ambii ochi, ele vor apărea izolate şi deci vom avea două senzaţii.
Această stare se numeşte diplopie, adică vedere dublă.
ANALIZATORUL ACUSTICOVESTIBULAR
^ ,« s
melc osos
(cohlee)
Trompa
348 lui
Fig. 138. — Alcătuirea analizatorului
acusticovestibular.
URECHEA
Urech nternă.
ea
(fig.
139)
se
împart
e în
trei
părţi:
•
u
r
e
c
h
e
a
e
x
t
e
r
n
ă
;
•
u
r
e
c
h
e
a
m
e
d
i
e
;
•
u
r
e
c
h
e
a
i
URECHEA PAVILIONUL URECHII - lamă fibro-cartilaginoasă cu depresiuni şi ridicaturi: helix, antehelix,
EXTERNĂ
concă, tragus, etc.
CONDUCTUL AUDITIV EXTERN - se întinde de la concă la timpan. Membrana ce-1 căptuşeşte
( 2 - 3 cm) conţine glande ceruminoase şi peri rigizi (la intrarea în conduct)
- Ciocan
CAVITATEA TIMPANICA - Nicovală
- Scăriţă
URECHEA •PE PERETELE EXTERN—> Timpanul PE
MEDIE PERETELE INTERN^»· Fereastra ovală
^^ Fereastra rotundă
TROMPA LUI EUSTACHIO - se deschide în nazo-faringe, la nivelul cornetului nazal inferior
[ALIZATORU (3,5 - 4,5 cm)
L ACUSTICO
'ESTIBULAR VESTIBULUL - comunică cu cavitatea craniană prin conductul auditiv intern în care se află nervul
ABIRINTUL
OSOS
acustico-vestibular 3 CANALE SEMICIRCULARE - perpendiculare unul
URECHE pe celălalt, orientate în trei direcţii
ale spaţiului, se deschid cu vestibul prin ampuie
A
^*- COLUMELA - un ax străbătut de canale aferente (în care se găsesc axonii neuronilor gg. Corti)
OSOS ' yx^ ce se deschid în canalul Rosenthal în care se află ganglionii Corti
\ LAMA SPIRALATĂ - porneşte din columelă spre lama de contur străbătută de conducte
intre acestea \ OSOASĂ eferente, ce se deschid în canalul Rosenîhal în care se găsesc dendritele
se află
perilimfa
V neuronilor ganglionilor Corti
LAMA DE CONTUR - reprezintă peretele extern al melcului.
MACULE
AUDITIVE s c
O O
VESTIBULUL UTRICULA (fără otolite) υ
MEMBRANOS SACULA b
_
.
LABIRINTUL C 3 ω' g
MEMBRANOS 3 P
ιi
CANALELE încep şi se deschid CRESTE
(în interiorul său " „
P
se află endolimfa) SEMICIRCULARE -în utnculă prin câte o AMPULARE<
MEMBRANOASE ampulă membranoasă / (cu otolite)
ANALIZATO
υ ω
&o
ACUSTIC
N
r
RUL
=
^ s
I
ORGANUL
CORTI
:
^ (acoperit de
membrana
tectoria)
- celule de
susţinere
- celule
senzoriale
ciliate
- celule
senzoriale
ciliate
- celule de
susţinere
ΛΛ^Λοη i ^ c s* peretele inferior - continuă lama spiralată,
MEMBRANOS^ realizând membrana bazilară - celule piliere
celule de
susţinere
- celule ciliate
senzoriale
(canalul conlear) \^ i r - aderă la lama de contur
peretele cxter 0
Conductul Membrana
··'.' auditiv ferestrei rotunde
extern
Membrana . .„. , , , .... .- .„...--..
-
...v. -.. —«s^ _ .
^_îV:VW . . ·''·.·,-·.·'^"<>»^
"-^Sc· · V\\i.- o.'-
Cavitatea
tLi ^
mp^ ^ai n
^ ic
i S ă^ ï•^ ^--
- · ^ - :=sr—·—
Î ^ ^ ^ ^ v : ; ^^==— ^<=^-—·.··.-.·.·.. ι urechii
medii
Trompa
lui Eustachio
Fig. 139. - Urechea - vedere de ansamblu.
349
Membrana timpanică are o grosime de 0,1 mm şi o structură fi-
broasă. Funcţionează ca un rezonator vibrând la modificările de presiu -
ne determinate de undele sonore.
Timpanul este orientat oblic şi se bombează puţin spre interior.
Cele trei oscioare sunt: ciocanul, nicovala şi scăriţa. Ciocanul se
fixează cu coada pe membrana timpanică. Capul ciocanului se articulea-
ză cu cel de al doilea oscior - nicovala. Capătul opus al nicovalei se
articulează cu scăriţa, a cărei talpă se sprijină pe membrana ferestrei
ovale cu ajutorul unui ligament inelar.
Prin intermediul acestor oscioare, vibraţiile sunt transmise şi even-
tual modificate, la nivelul membranei ferestrei ovale.
Transmiterea undelor sonore în urechea medie se face atât prin
lanţul de oscioare şi oasele craniului, cât şi pe cale aeriană, prin modi-
ficarea presiunii aerului din urechea medie sub acţiunea vibraţiilor tim-
panului. De aceea, în cazul perforaţiilor de timpan auzul nu dispare, ci
numai diminua. Lanţul de oscioare nu transmite pasiv vibraţiile ci, prin
muşchii anexaţi ciocanului şi scăriţei, contribuie la modificarea intensităţii
sunetului.
Contracţia muşchiului ciocanului diminuează amplitudinea vibra-
ţiilor prea puternice; contracţia muşchiului scăriţei amplifică sunetele
prea slabe. Suprafaţa timpanului fiind de 13 ori mai mare decât cea a
ferestrei ovale, contribuie şi ea la amplificarea sunetelor recepţionate.
Urechea medie este separată de urechea internă prin fereastra ovală
şi fereastra rotundă.
• Urechea internă este formată dintr-un sistem de camere săpate
în stânca osului temporal. Acest ansamblu de cavităţi osoase care comu-
nică între ele formează labirintul osos. în interiorul acestuia se află
labirintul membranos.
în spaţiul dintre labirintul osos şi membranos, se află un lichid
numit perilimfă (cu rol de protecţie), iar în interiorul labirintului mem-
branos un lichid cu aceeaşi compoziţie numit endolimfă, cu rol nutritiv.
Labirintul osos cuprinde.
• vestibulul, care comunică cu urechea medie prin fereastra ovală
şi fereastra rotundă;
• canalele semicirculare (anterior, lateral şi posterior) care sunt
cavităţi orientate tridimensional în unghiuri de 90°.
Aceste canale se deschid prin cinci extremităţi în vestibul, dintre
care trei dilatate (ampulare) şi două nedilatate. Canalele semicirculare
anterior şi posterior se unesc şi se deschid printr-un orificiu comun, de
aceea sunt numai cinci orificii.
350
• CohJeea (melcul) reprezintă un canal osos răsucit de două ori şi
jumătate în jurul unui ax numit columelă (modiol). De la columelă se
desprinde spre iumenul melcului lama spirală, osoasă, subţire. Lama
osoasă se continuă cu o membrană elastică - membrana bazilară, care
separă lumenul melcului în două rampe:
• rampa vestibulară (superioară), care comunică pe la vârful
melcului (spaţiu numit helicotremă) cu cea de a doua rampă;
• rampa timpanică (situată inferior).
Cele două rampe conţin perilimfa, lichid cu compoziţie asemănă-
toare lichidului cefalorahidian.
Labirintul membranes se compune dintr-o serie de încăperi pline
cu endolimfă:
• canalul cohlear (melcul membranes) situat în interiorul celui osos;
• utricula şi sacula, două camere suprapuse, situate în vestibu
lul osos;
• trei canale semicirculare membranoase situate în interiorul
celor osoase,
Canalele semicirculare membranoase se deschid în utricula.
Melcul membranos ocupă parţial melcul osos. Pe secţiune trans-
versală prezintă formă triunghiulară, fiind delimitat superior de mem-
brana vestibulară Reissner (o lamă de ţesut conjunctiv care se întinde de
la lama spirală la peretele lateral al melcului), inferior de membrană
bazilară, iar lateral de peretele la-
teral osos al melcului.
351
în interiorul melcului membranes, pe membrana bazilară, se află
organul Corti care conţine celule receptoare auditive, constituind seg-
mentul periferic al analizatorului auditiv.
Celulele receptoare au formă alungită, sunt prevăzute la polul apical
cu cili, care străbat o membrană subţire - membrana reticulată. Vâr-
furile cililor sunt înclavate în membrana tectoria, o membrană subţire
şi elastică situată deasupra organului Corti. Polul bazai al celulelor
receptoare este înconjurat de dendritele neuronilor din ganglionul spiral
Corti situat în columelă.
Segmentul intermediar (de conducere) al analizatorului auditiv este
alcătuit din următorii neuroni:
• Protoneuronul este situat în ganglionul spiral CORTI. Dendri
tele lui ajung la baza celulelor senzoriale auditive iar axonii formează
ramura cohleară a nervului cranian VIII (vestibulo-cohlear), care după
traiect scurt pătrunde în trunchiul cerebral prin şanţul bulbo-pontin.
• Deutoneuronul se află în nucleu cohleari din punte. Fibrele
ramurii cohleare a nervului VIII se termină în nucleu cohleari pontini.
Impulsurile auditive sunt conduse mai departe prin axonii neuroni-
lor cohleari, până la coliculii inferiori din mezencefal, centrii unor re-
flexe auditive şi de aici axonii ajung în corpul geniculat medial din
metatalamus.
• Al treilea neuron al căii auditive se află deci în corpul geniculat
medial. Axonii acestor neuroni se proiectează în cortexul auditiv.
Segmentul central al analizatorului auditiv se află în lobul tempo -
ral, girusul temporal superior.
352
• Canalul auditiv extern preia undele sonore şi le dirijează spre
timpan. Timpanul funcţionează ca un rezonator, vibrând la modificările
de presiune a undelor sonore.
• Urechea medie nu modifică frecvenţa şi direcţia undelor sonore,
dar modifică energia undei sonore, în sensul amplificării sau diminuării
sale.
Suprafaţa membranei ferestrei ovale este de 13 ori mai mică decât
a timpanului. Acest lucru permite ca întreaga energie a undei sonore să
fie amplificată de sistemul celor trei oscioare, pentru a fi concentrată
într-un punct pe membrana ferestrei ovale determinând o presiune de
aproximativ 22 ori mai mare asupra perilimfei din cohlee, comparativ
cu presiunea exercitată de undele sonore asupra timpanului.
• Urechea internă preia energia undelor sonore de la scăriţă prin
talpa scăriţei şi fereastra ovală. Când talpa scăriţei se mişcă spre inte
rior, perilimfa este împinsă foarte încet în rampa vestibulară şi prin
helicotremă ajunge în rampa timpanică, determinând bombarea externă
a ferestrei rotunde, apoi parcurge drumul înapoi spre fereastra ovală.
Dacă talpa scăriţei execută mişcări rapide şi oscilare, perilimfa străbate
doar parţial cele două rampe comunicante, înainte şi înapoi, cu fiecare
oscilaţie.
Unda de lichid a perilimfei determină vibrarea membranei bazila-
re. Pentru frecvenţele joase vibrează vârful membranei bazilare, pentru
cele înalte, baza membranei. Oscilaţia membranei bâzâie conduce la
generarea de către celulele organului Corti a unor potenţiale de acţiune
care se transmit prin nervii acustici la nucleii cohleari bulbo-pontini, de
aici la corpul geniculat medial şi apoi la cortexul auditiv, aria 41-42
situată în profunzimea scizurii lui Sylvius şi pe faţa superioară a lobului
temporal.
Mesajele auditive sunt transmise şi altor structuri subcorticale, prin
care acestea contribuie la activarea substanţei reticulate şi la reflexele
de orientare de origine auditivă. Direcţia din care vin sunetele poate fi
apreciată datorită auzului biauricular.
în raport de direcţie, vibraţiile sonore ajung la una dintre urechi
mai târziu. Mai intervine diferenţa de intensitate între cele două urechi,
care se completează cu analiza vizuală spaţială a zonei din care este
generat sunetul.
Asocierea limbii vorbite cu auzul reprezintă pentru specia umană
rezultatul unui lung proces de evoluţie şi constituie expresia cea mai
înaltă a perfecţionării funcţiei de relaţie a organismului, în acelaşi timp,
stă la baza comunicării interumane în societate, prin grai articulat.
353
ANALIZATORUL VESTIBULAR
somatosenzitiv
Neuroni
somatomotori
gamrna
Fig. 143. -- Structura fusului neuromuscular şi arcul reflex miotatic de întindere.
Aceste fibre au un caracter embrionar, conţinând mult mai puţine striaţii
decât restul fibrelor musculare obişnuite. Ele se numesc fibre intrafusale
pentru a fi deosebite de fibrele extrafusale, adevăratele elemente con-
tractile ale muşchiului.
Fibrele intrafusale sunt situate paralel cu restul fibrelor musculare.
Cele care se găsesc în vecinătatea tendonului au una din extremităţi
prinsă de acesta, iar cealaltă de fibra musculară, extrafusală (fig. 144).
Fibră La fibrele intrafusale din in-
musculară teriorul muşchiului, capetele sunt
extrafusală fixate pe fibrele musculare ex-
trafusale.
Placă Fiecare fus neuromuscular
neuromotorie prezintă o porţiune mijlocie mai
voluminoasă, cu mai mulţi nuclei
Fibră senzitivă şi câte două extremităţi în care
în buchet Fibră se găsesc mai multe miofibrile.
senzitivă Porţiunea mijlocie a fusului neu-
primară spiralată
Zona centrală
romuscular este necontractilă.
Fibră nervoasă
motorie (gama) a fusului Extremităţile alungite sunt con-
tractile, prezintă striaţii transver-
sale mai puţin nete, comparativ
cu cele ale fibrelor musculare ex-
Extremitate alungită
Fibră a fusului
trafusale.
extrafusală1
Fusul neuromuscular are
două tipuri de fibre senzitive
aferente, şi anume:
• în zona Fisî. 144. centrală se găsesc terminaţii primare spiralate,
principala structură aferentă a fusului neuromuscular, având
viteză de conducere foarte mare.
• terminaţii secundare sau fibre „în buchet", situate deasupra şi
dedesubtul terminaţiilor primare spiralate mai subţiri şi cu viteză de
conducere mai mică.
Fibrele senzitive sunt dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglio-
nul spinal.
Fiecare fus neuromuscular are şi o inervaţie motorie proprie. Aceasta
este reprezentată prin fibre motorii gama eferente, cu originea în
motoneuronii gama medulari din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
Fibrele motorii gama se termină sub forma unor plăci motorii în porţiunile
periferice contractile ale fibrelor intrafusale.
358
Excitantul sau stimulul specific al fusurilor neuromusculare este
întinderea porţiunii centrale a acestora. Deoarece fibrele intrafusale sunt
paralele cu cele extrafusale, întinderea muşchilor determină întinderea
porţiunii centrale a fusurilor neuromusculare. Această întindere excită
terminaţiile nervoase spiralate şi pe cele „în buchet". De asemenea,
contracţia extremităţilor fusului creşte tensiunea din porţiunea centrală
a acestuia şi odată cu ea şi frecvenţa stimulilor proprioceptivi plecaţi
din fus. Stimulii care pornesc din fusurile neuromusculare informează,
deci, sistemul nervos central despre gradul de întindere a muşchilor.
Impulsurile se transmit la motoneuronii alfa medulari şi iniţiază
contracţia reflexă a fibrelor extrafusale.
Fusul şi conexiunile sale reflexe constituie un mecanism de feed-
back care operează pentru menţinerea lungimii muşchiului.
Stimularea fibrelor eferente gama nu produce contracţia muscu -
lară, deoarece fibrele intrafusale nu sunt suficient de puternice, dar
produce scurtarea capetelor contractile ale fibrelor intrafusale, fapt ce
determină întinderea zonelor centrale, excitarea fibrelor senzitive spira -
late şi descărcarea de impulsuri care ajung la motoneuronii medulari
alfa şi produc contracţia reflexă a muşchiului.
b) Corpusculii tendinoşi Golgi (fig. 145) sunt proprioceptori situaţi
la locul de unire dintre fibrele musculare şi tendon. Ei au o structură
mai simplă decât fusurile neuromusculare, fiind alcătuiţi dintr-o reţea de
fibre nervoase terminate sub formă de butoni şi care se află printre
fasciculele tendinoase. Aceste fibre sunt dendritele protoneuronilor din
ganglionii spinali. Corpusculii Golgi nu sunt aşezaţi paralel cu fibrele
musculare, ci în serie, de aceea ei nu sunt stimulaţi de întinderea pasivă
a muşchilor, ci de contracţia activă a acestora. Orice contracţie muscu-
Neuron somato-
senzitiv
Axon
Dendrită
ramificată
Neuron
somatomotor
Organ tendinos
Muşchi striat Golgi
Fig. 145. - Structura organului
tendinos Golgi.
359
Iară dezvoltă o creştere a presiunii din tendon şi, odată cu aceasta, o
stimulare a corpusculilor Golgi.
Impulsurile care pornesc din aceşti corpusculi au un efect inhibitor
asupra contracţiei musculare, ele putând determina încetarea bruscă a
contracţiei şi relaxarea muşchiului. Prin aceasta, corpusculii Gqlgi îm-
piedică contracţiile puternice ale muşchilor care ar putea rupe fibrele
musculare sau smulge inserţiile acestora. Aceşti receptori pot fi scoşi
din funcţie prin anestezie locală.
Ca şi fusurile neuromusculare, corpusculii tendinoşi Golgi sunt
receptori care nu prezintă fenomenul de adaptare la excitantul specific,
respectiv întinderea.
Această particularitate are o mare importanţă fiziologică, deoarece
adaptarea proprioceptorilor ar întrerupe informarea sistemului nervos
privind poziţia corpului şi ar produce tulburări grave în statică şi echi-
librare.
c) Corpusculii Vater-Pacini, descrişi ca receptori tactili, situaţi în
hipoderm, se găsesc şi în tendoane, capsule articulare, ligamente, fascii
musculare, periost şi pericondru.
Excitantul sau stimulul specific al acestora este presiunea exerci -
tată asupra formaţiunilor în care ei se găsesc. Corpusculii Vater-Pacini
sunt deosebit de sensibili la mişcările rapide ale aparatului locomotor şi
la vibraţii, având un rol important în detectarea acceleraţiei.
d) Terminaţiile nervoase libere sunt situate îndeosebi în capsula
articulară şi în muşchi. Transmit durerea profundă.
Impulsurile aferente de la proprioceptorii musculo-articulari se trans-
mit pe fibre de grosimi diferite, având protoneuronul în ganglionii spi-
nali, până în măduvă, apoi spre centrii superiori pe două căi:
• căile sensibilităţii proprioceptive conştiente;
• căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente (vezi capitolul
„Măduva spinării").
Proiecţia corticală se află în zona senzitivo-motorie parieto-frontală.
Aici se realizează analiza şi sinteza fină a informaţiilor kinestezice, iar
zonele mai largi, care se întind şi pe alte arii frontale, probabil şi parie -
tale, deservesc mişcările globale mai puţin diferenţiate.
Impulsurile sensibilităţii proprioceptive inconştiente, provenite în
special de la fusurile neuromusculare şi organele Golgi, prin tracturile
spinocerebeloase ajung la paleocerebel, la neuronii motori din coarnele
anterioare ale măduvei şi la neuronii motori ai nervilor cranieni, deser -
vind reflexele tonice.
360
SEGMENTUL PAPILE CALICIFORME.(Z-ii) = "V" lingual
PERIFERIC (la baza limbii)
prevăzute cu corpusculi (muguri) gustativi
,(în mucoasa linguală şi alcătuiţi din celule de susţinere şi celule
bucofaringiană) ANALIZATORUL GUSTATIV gustative (chemorcccptori)
. formată din corion şi
epiteliu pavrmentos ANALIZATORUL OLFACTIV "PA
stratificat în care se membrana olfactivă cili scurţi
PIL
afla papile subţiri
E
FU
NG
ANALIZATORUL KINESTEZIC IFO
RM
E
'
(
l
a
v
â
r
f
ş
i
m
a
r
g
i
celule
n
bâzâie e
celule de )
susţinere
celule
olfactive
'
îngroşare P
globuloasâ A
P
I
L
E
F
O
(mişcările şi poziţiile segmentelor L
corporale, orientarea şi echilibrul) I
A
T
E
(p
os
te
breje senz jtjve ale nervilor V, VIIJX, X ce conduc INTERMEDIAR
ro-lateral)
PAPI excitaţiile ^^>- centrul salivar bulbar ANALIZATORUL
^^- talamus GUSTATIV
ccntrn
SEGMENTUL " gustativi plasaţi probabil la baza girusului postrolandic (aria 43)
CENTRAL Recepţionează excitaţiile
produse de substanţele solubile
CORION - conjunctiva elastică cu vase sanguine în salivă (sapide), pe care le
SEGMENTUL şi limfatice şi transformă în senzaţii de gust
PERIFERIC glande mucigene (amar, dulce, acru, sărat). Rol
(în mucoasa galbenă CELULE DE protector - diferenţiază
nazală - olfactivă) alimentele comestibile de cele
necomestibile.
SUSŢINERE (cilindrice) Rol în digestie - participă la
CELULE BAZALE - au roi de a regenera mecanismul reflex de declanşare
V celulele de susţinere uzate a secreţiei digestive.
(fuziforme) ANALIZATORUL
epiteliu OLFACTIV
(seg. periferic
propriu-zis)
- Recepţionează excitaţiile pro-
CELULE OLFACTIVE - polul apical este prevăzut cu cili duse de substanţele volatile
olfactivi, iar cel bazai prezintă o prelun- (odorate) pe care le transformă în
gire axonică care face sinapse cu neuronii senzaţii de miros diferite Rol
multipolari din bulbii olfactivi. protector - apreciază calitatea
SEGMENTUL - axonii neuronilor multipolari se înmănunchează alimentelor şi a aerului
INTERMEDIAR realizând tradusurile olfactive care pătrund în emisferele
cerebrale care străbat lama ciuruită a etmoidului,
realizează tractusurile olfactive.
SEGMENTUL - centrii olfactivi localizaţi în cirusul hipocamp ANALIZATORUL
CENTRAL KINESTEZIC
Structura pielii
361
Glomerulul Fir de păr
glandelor
sudoripare
Strat cornos
Strat granular
Strat bazai
Canalul L^ Corpuscul
glandelor Meissner
sudoripare
Muşchi efectori
ai firului de păr
Corpuscul
Pacini
Glandă
sebacee
Celule
adipoase
363
Anexele pielii
Aparţin la două categorii:
• cornoase, reprezentate prin păr şi unghii;
• glandulare, reprezentate prin glandele sudoripare şi glandele sebacee.
Prin numeroasele şi variatele tipuri de receptori, pielea deserveşte
mai multe sensibilităţi: tactilă, termică şi dureroasă.
• Sensibilitatea tactilă, presională şi vibratorie are ca stimul co
mun deformarea tegumentului:
• superficială în cazul tactului;
• profundă în cazul presiunii;
• rapid repetată în cazul vibraţiilor.
Receptorii tactili sunt:
• terminaţiile nervoase libere;
• corpusculii MEISSNER;
• discurile MERKEL;
• corpusculii PAGINI.
Căile de conducere ale acestor sensibilităţi sunt reprezentate de
fasciculele:
• spino-talamic anterior (pentru sensibilitatea tactilă protopatică);
• spino-bulbar (Goll-Burdach) pentru sensibilitatea tactilă fină
(epicritică) (Vezi cap. „Măduva spinării - funcţia de conducere").
Segmentul central (zona de proiecţie corticală) este reprezentat prin
aria senzitivă primară (câmpiile 3, 1 , 2 ) din girusul post central.
• Sensibilitatea termică percepe temperaturi superioare sau infe
rioare celei a organismului (cald şi rece).
Receptorii termici au o repartiţie variabilă. Sunt mai numeroşi la
nivelul tegumentelor mâinii şi feţei şi mai puţini la membrele inferioare.
Sunt reprezentaţi prin terminaţii nervoase libere, şi corpusculii Krause
(pentru rece) şi Ruffini (pentru cald). Ultimii nu au importanţă deose-
bită ca receptorii pentru cald.
Calea de conducere pentru acest tip de sensibilitate este fasciculul
spinotalamic lateral.
Zona de proiecţie corticală (aria senzitivă primară, lobul parietal)
formează senzaţii de cald, de rece şi de durere asociată cu cele termice,
care declanşează reflexe de apărare, ce scot organismul de sub influenţa
factorilor nocivi. Prin conexiuni cortico-hipotalamice şi prin cele tala-
mo-hipotalamice, informaţiile termice ajung şi la centrii termoreglatorii
din hipotalamus.
• Sensibilitatea dureroasă nu are un stimul adecvat, durerea putând
fi declanşată de orice stimul foarte puternic care produce leziuni celulare.
364
PĂTURA v i- Strat cornos (celule moarte, solzoase, keratinizate, descuamative)
CORNOASĂ i- Strat lucid (celule poliedrice, transparente)
- terminaţii
Ţesut epitelial PĂTURA ' - Strat granular (celule turtite (fusiforme), pe cale de regenerare cu nervoase libere
stratificat MUCOASĂ keratohialină) - Strat celular poliedrice (celule ce provin din (dendritele neur.
(germinativă) multiplicarea celulelor gg. spinali)
stratului bazai) ,- Strat bazai (celule cilindrice, cu melanină, ce se
multiplică rapid).
- nu sunt capilar
STRAT PAPILAR sanguine
PIELEA
SEGMENTUL «-{PERM - trimite spre epiderm papile dermice -» creste epidermice -» amprente digitale
- celule de forme variate
PERIFERIC Ţesut - fibre elastice şi colagene
conjunctiv
- reţea de fibre elastice, colagene şi celule conjunctive
- capilare
STRAT RETICULAR - plexul superficial .- Ruffini (cald) - receptorii
cutanat
sens. dureroase
sanguine şi
limfatice g
- Meissner (atingere) li
Î-Krause(rece)jg.g
-yater-Pacini(presmne)/g
- terminaţii nervoase J w
u
intraepidermice (libere)
ANALIZATORUL
CUTANAT '-fibre conjunctive, paralele cu suprafaţa pielii, celule adipoase (panicul adipos)
HHIPOPERMULj - glomerulii glandelor sudoripare, bulbii firelor de păr
Ţesut conjunctiv ' - capilare sanguine şi limfatice
lax şi adipos . - terminaţii nervoase cu corpusculi Vater-Pacini şi Golgi (pentru excitaţiile de tensiune)
FIR DE PAR
-por excretor
porţiunea
sinuoasă UNGHIA
canal
sudoripa (epitelială externă, interna şi fibroasă)
porţiunea r
rectilinie - măduva (celule mari, ovale, clare)
(scoarţa)
glomerul Tulpina - regiunea corticală (celule fungiforme,
ANEXELE
pigmentale)
GLANDA PIELII - epidermicula (celule turtite kcratinizate)
SUDORIPARĂ
lumclă
Corpul - reprezintă pătura cornoasă
ale cărei celule s-au compac-tizat şi
keratinizat lumela
î
corp
vârf
pat
ungheal
strat mucos
Rădăcina --este înfiptă într-un pliu
cutanat, asigurând creşte-
falangă distală
rea neîncetată a unghiei
ANEXELE
UNGHIE GLANDULARE *- glomerul
GLANDELE / (în hipoderm
SUDORIPARE^ sau în demi)
fir de păr
glande tubuloase X^_ canal sudoripar ce
secretă sudoare Vpor excretor
(la suprafaţa pielii)
SUDOAREA
GLANDELE corpul glandei
-> SEBACEE
GLANDA SEBACEE glande acinoase canalul excretor ce
ce secretă sebum se deschide între
rădăcina părului şi
foliculul pilos
FUNCŢIILE PIELII
6. Funcţia metabolică
- metabolismul apei şi săruri lor minerale;
- metabolismul sulfului (prin transpiraţie)
(sinteza cheratieni)
- metabolismul melaninei, vitaminei D,
histaminei.
8. Funcţia de sensibilitate
- tactilă (atingere şi presiune);
- termică (cald şi rece);
- dureroasă.
- 990 g H2O
- 4 g substanţe organice
(uree, uraţi, amoniac,
acid lactic)
·- 6 g săruri minerale (NaCl,
fosfaţi, sulfaţi)
Receptorii durerii sunt reprezentaţi de terminaţiile nervoase libere.
Segmentul de conducere este fasciculul spinotalamuic lateral. O
primă preluare a impulsurilor nervoase are loc în talamus, în nucleul de
releu ventral posterolateral, unde se formează senzaţii de durere primare,
în aria senzitivă primară, senzaţia formată anterior devine conştientă şi
capătă caracter de individualitate.
Conexiunile cerebrale cu sistemul limbic imprimă senzaţiei o colora-
tură emoţională, iar conexiunile cu sistemul nervos vegetativ determină
apariţia unor manifestări ce însoţesc senzaţia de durere superficială, cutanată.
Adaptarea la durere este foarte slabă, deoarece durerea semnalizează
acţiunea unor stimuli novici pentru organism.
ANALIZATORUL GUSTATIV
Analizatorului gustativ, ca şi celorlalţi analizatori, i se pot distinge
trei segmente:
• segmentul periferic - localizat la nivelul limbii şi reprezentat
prin mugurii gustativi situaţi în principal în mucoasa linguală;
• segmentul intermediar - de transmisie, cunoscut ca şi calea
gustativă;
• segmentul central - de integrare sau cortical (fig. 147).
Muguri
gustativi
Nerv
gustativ ^
V^-J*
•^. ' —
Corpusculj
rtactili
Şanţul Celule
*—
Π-s^ŢV
LIMBA
Amigdala
Rădăcina
Papile
caliciforme
Şanţul
median
• o faţă inferioară;
• marginile limbii;
• baza limbii;
• vârful limbii.
Constituţia anatomică
a limbii cuprinde (fig. 153):
• scheletul osteofibros;
• muşchii;
• mucoasa ce o înve
leşte la exterior. Corpul
• Scheletul osteofibros
este format din:
• osul hioid, care are
Vârful limbn
forma unei potcoave cu con-
cavitatea posterior, prezen-
tând un COrp cu două mici Fig. 152. - Limba.
367
Septul 36
Mucoasa linguală
8
Marile coarne
Micile
p, coame •^^Γ.·
.^V.v
<V\£*..·^
lingual apofize îndreptate în sus
şi denumite coarnele mici şi două
coarne mari la extremităţi. Osul
hioid este situat la nivelul gâtului,
în regiunea anterioară, deasupra
cartilagiu-lui tiroid de care este
legat prin membrana
tirohioidiană.
• membrana hioglosiană,
Osul hioid / care se fixează pe marginea supe-
Membrana
hio-glosiană rioară a osului hioid, între cele
două coarne mici, de unde se în-
Fig. 153. - Septul lingual - vedere laterală.
dreaptă vertical şi în sus şi se pier-
de în grosimea fasciculelor mus-
culare ale limbii.
• septul lingual (sau median), este o lamă fibroasă în formă de
coasă, care se fixează prin baza sa (situată posterior) pe mijlocul feţei
anterioare a osului hioid şi se termină printr-o extremitate efilată aproa
pe de vârful limbii.
• Muşchii limbii sunt în număr de 17, dintre ei 8 sunt perechi şi
unul nepereche. Ei pot fi clasificaţi în:
• muşchi extrinseci, care îşi au inserţia în afara limbii şi se
termină la nivelul limbii. Aceştia sunt:
- muşchiul genioglos;
- muşchiul hioglos;
- muşchiul stiloglos;
- muşchiul palatoglos;
- muşchiul faringoglos;
- muşchiul amigdaloglos;
- muşchiul lingual superior;
- muşchiul lingual inferior.
• muşchii intrinseci, care se nasc şi se termină la nivelul limbii;
există un singur muşchi intrinsec pereche - muşchiul transvers al limbii.
• Mucoasa limbii îmbracă în totalitate limba, cu excepţia bazei, la
nivelul căreia se reflectă pentru a se continua cu mucoasele din vecină
tate, în partea posterioară cu mucoasele faringelui şi laringelui, formând
cele trei repliuri glosoepiglotice, pe laturi ea se continuă cu mucoasa
vălului palatin şi amigdalei, iar inferior şi anterior cu mucoasa planşeului
gurii.
Grosimea mucoasei linguale nu este uniformă, subţire şi transpa-
rentă pe faţa inferioară, ea se îngroaşă foarte mult pe margini şi mai ales
la nivelul feţei superioare.
Pe suprafaţa sa, mucoasa linguală prezintă o serie de mici ridica -
turi numite papile (papillae linguales), unele dintre ele reprezentând
suportul receptorilor (corpusculilor) gustativi.
După formă deosebim 5 categorii de papile:
• caliciforme ·*
• fungiforme l- purtătoare de muguri gustativi;
• filiforme J
• foliate;
• hemisferice.
Corpusculii (mugurii) gustativi sunt situaţi în grosimea mucoasei
linguale, la nivelul papilelor gustative dispuse pe vârful, faţa superioară
şi marginile limbii. Ei recepţionează excitaţiile gustative specifice. Po-
trivit majorităţii autorilor, corpusculii gustativi se găsesc la nivelul pa-
pilelor caliciforme, fungiforme şi foliate.
Corpusculii gustativi au formă ovoidă, sunt situaţi în grosimea
păturii epiteliale a mucoasei, fiind alcătuiţi din celule de susţinere şi
celule senzoriale gustative care au o formă fusiformă şi sunt prevăzute
cu o prelungire periferică, cili gustativi. Aceştia se grupează în canalul
gustativ, unde vin în contact cu substanţele sapide. Dimensiunile cor-
pusculilor gustativi sunt de 40 μ
grosime şi 80-90 μ înălţime.
De la vârful spre baza lim-
bii se disting următoarele senzaţii Amar
gustative: dulce, sărat, acru şi
amar, pentru fiecare există anumi-
te teritorii bine definite (fig. 154).
Pentru a realiza senzaţiile
gustative este necesar ca alimen-
tele să fie dizolvate sau să se di-
zolve în salivă spre a putea veni
în contact cu cilii gustativi. Re-
ceptarea senzaţiilor gustative se face pe o zonă întinsă, în principal
pe faţa superioară a limbii, dar şi la nivelul mucoasei faringelui,
epiglotei, segmentului juxtalingual al vălului palatin.
Vascularizaţia limbii este arterială, venoasă şi limfatică.
• Vascularizaţia arterială se realizează prin:
• artera linguală;
• artera palatină inferioară;
• artera faringiană ascendentă.
Fig. 154. - Distribuţia senzaţiilor primare de gust.
369
·. · Vascularizaţia venoasă se realizează prin:
• venele linguale profunde, care sunt în număr de două şi sunt
satelite arterei linguale;
• vena linguală superficială, care porneşte de la vârful limbii
sub forma unui cordon albastru şi se poate observa prin transparenţă pe
faţa inferioară a limbii.
Venele se reunesc într-un trunchi comun numit vena linguală
propriu-zisă, care se varsă în vena jugulară internă fie direct, fie prin
trunchiul tiro-lingo-faringofacial al lui Farabeuf, format prin unirea lin-
gualei cu vena facială, tiroidiană superioară şi uneori cu cea faringiană.
• Vascularizaţia limfatică, în grosimea mucoasei limbii se for
mează o bogată reţea limfatică, care formează grupurile: anterior, late
ral, posterior mijlociu care drenează limfa într-o serie de ganglioni lim
fatici.
Inervaţia limbii. Putem descrie o inervaţie:
• motorie, asigurată de nervul hipoglos;
• senzitivă, asigurată de:
• nervul lingual;
• nervul glosofaringian;
• nervul laringen superior.
• senzorială, asigurată de:
• nervul intermediar al lui Wriesberg;
• nervul glosofaringian;
• nervul vag.
370
Segmentul central
ANALIZATORUL OLFACTIV
Segmentul periferic
Segmentul este localizat la nivelul mucoasei nazale (pituitare),
adăpostită la nivelul foselor nazale.
7-71
Nasul este organul de simţ al mirosului şi reprezintă totodată şi
primul segment al căilor aeriene în cadrul aparatului respirator.
Din punct de vedere anatomic, nasului i se pot descrie următoarele
componente:
• piramida nazală;
• fosele nazale;
• cavităţile anexe sinusale.
• Piramida nazală are o formă piramidal-triunghiulară, este dis-
pusă cu baza în jos şi vârful în sus la nivelul viscerocraniului, consti -
tuind un perete protector pentru fosele nazale şi determinând fizionomia
individului.
Piramidei nazale i se descriu: 3 feţe, 3 margini, un vârf şi o bază.
Cele 3 feţe sunt două laterale, dreaptă şi stângă şi una posterioară.
Marginile sunt două laterale şi una anterioară. Vârful sau rădăcina na-
sului corespunde spaţiului intersprincenar. Baza piramidei nazale poate
avea diferite orientări: orizontală, oblică înainte sau posterior. La nive-
lul bazei nasului se găsesc orificiile narinare separate printr-un sept
antero-posterior.
Piramida nazală prezintă diniensiunj şi forme variate, determinând
caracteristicile fizionomice (fig. 155).
în structura piramidei nazale distingem:
• schelet;
• o pătură musculară;
• un înveliş exterior cutanat.
Nas drept Nas grec Nas aquilin Nas întors în sus (earn)
372
Vascularizaţia este asigurată de artere provenind din artera facială
şi oftalmică:
• vascularizaţia este asigurată de artere provenind din artera
facială şi oftalmică;
• venele se varsă în angulară şi facială;
• limfaticele drenează în ganglionii parotidieni şi submandibulari.
Inervaţia
Nervii regiunii nazale sunt de două feluri: senzitivi şi motorii.
Filetele motorii destinate muşchilor pieloşi ai regiuni provin din nervul
facial. Filetele senzitive provin din nervul maxilar superior al trigeme-
nului.
• Fosele nazale se prezintă ca două culoare aerice antero-lon-
gitudinale, cu direcţie antero-posterioară de o parte şi de alta a liniei
mediane a masivului facial, dedesubtul bazei craniului, între cavităţile
orbitare şi maxilare superioare, deasupra cavităţii bucale.
Ele comunică anterior prin vestibulul nazal cu exteriorul, iar pos-
terior cu rinofaringitele prin intermediul orificiilor numite coane.
Fosele nazale sunt formate dintr-un schelet osteo-cartilaginos tapi-
sat în interor de o mucoasă.
Din punct de vedere topografic, fosele nazale prezintă două seg-
mente: vestibulul foselor nazale şi fosele nazale propriu-zise (fig. 156).
• Mucoasa nazală (pituitară)
Fosele nazale sunt tapetate în interior cu o mucoasă care se mulea -
ză pe toate formele de relief.
A - peretele extern
B - peretele intern
1- cornetul nazal superior (;
2- cornetul nazal mijlociu \
3- cornetul nazal inferior
4- zona olfactivă
5- nervii olfactivi
6- bulbul olfactiv
7- tractul olfactiv
8- meatul superior
9- meatul mijlociu B.
373
La nivelul orificiilor numite coane se continuă cu mucoasa rinofa-
ringelui, iar la nivelul aperturii pinforme se continuă cu tegumentele
vestibulului nazal. Mucoasa nazală se prelungeşte şi la nivelul cavităţilor
anexe (sinusurilor) a foselor nazale, pătrunzând prin ostiumurile acestora
şi căptuşind în întregime pereţii sinusali.
Are o grosime cuprinsă între 1-3 mm, o consistenţă friabilă şi
aderă de periosml şi pericondrul scheletic, în anumite situaţii patologice
mucoasa nazală poate deveni hipertrofică, edematoasă, atrofică sau
polipoidă.
Datorită vascularizaţiei bogate în etajul inferior, respirator coloraţia
mucoasei nazale este roşiatică, în etajul superior ea are o coloraţie găl-
buie datorită prezenţei în epitelm a unui pigment. La acest nivel se află
„pata galbenă", ce reprezintă sediul receptorilor olfactivi şi are o suprafaţă
de 2,4 cm2, corespunzând bolţii fosei nazale.
Din punct de vedere structural, mucoasa nazală cuprinde un corion
şi un epiteliu.
• Corionul este constituit din ţesut conjunctiv, cu o bogată
infiltraţie limfoidă.
• Epiteliul este separat de corion printr-o membrană bazală, el
este format dintr-un strat de celule cilindrice ciliate situate la suprafaţă
şi din mai multe straturi de celule bâzâie de forma unor conuri turtite
cuprinse între membrana bazală şi stratul superficial.
La nivelul petei galbene, mucoasa prezintă caractere diferite dato-
rită prezenţei celulelor olfactive (Schultze), care constituie receptorul
periferic al analizatorului olfactiv.
Celulele Schultze (olfactive) sunt celule neuronale bipolare, au
formă fusiformă, cu un nucleu sferic voluminos dispus spre partea ba-
zală şi prezintă două feluri de prelungiri:
• o prelungire periferică (dendritică), de formă cilindrică
neregulată, care se termină la suprafaţa epiteliului printr-o mică vezi
culă de la care pornesc 5-6 cili scurţi care flotează liber în cavitatea
nazală.
• o prelungire centrală (axonică), mult mai subţire, cu aspect
flexuos şi care prezintă pe traiect mici umflături ovoide. Prelungirea
centrală pătrunde prin corionul mucoasei şi grupându-se în perechi de
câte doi axoni, străbat lama ciuruită a etmoidului, pătrund în endocraniu
şi fac sinapsă cu câte o celulă mitrală din bulbii olfactivi.
Receptorul olfactiv are dublă funcţie, de recepţie şi transmisie.
374
Calea olfactivă
• Primul neuron este reprezentat de celulele olfactive Schultze.
• Al doilea neuron este reprezentat de neuronii mitrali ai bulbului
olfactiv. La acest nivel circa 1000 de fibre ale nervului olfactiv fac
sinapsa cu câte un neuron mitral (fig. 157).
1 - nervii olfactivi
2 - bulbul olfactiv
3 - tractul olfactiv
4 - stria olfactivă mijlocie
5 - stria olfactivă medială
6 - stria olfactivă laterală
7 - lama ciuruita a etmoidului
8 - mucoasa nazală
9 - corpul calos
10 - septul lucidum
11 - nucleul amigdalian Flg 157 Culca olfactlva
376
Capitolul XIV
Anatomia şi fiziologia
sistemului endocrin
1. Generalităţi
Glandele endocrine sau glandele cu secreţie internă sunt glande
care sintetizează substanţe chimice = hormoni, care eliberate în sânge
sau în spaţiul intercelular, produc modificări de structură şi funcţie ale
altor organe şi ţesururi.
Ansamblul format din glande endocrine, hormoni, căile de trans -
port ale hormonilor şi celulele care sunt influenţate de hormoni,
alcătuieşte sistemul endocrin.
Caracterul specific al hormonilor constă în elaborarea lor de către
anumite celule cu structură chimică bine definită.
Reglarea funcţiilor endocrine se face pe cale nervoasă şi umorală.
2. Hipofiza
Hipofiza sau glanda pituitară este situată la baza creierului, în
şaua turcească. Hipofiza se învecinează cu chiasma optică, anterior şi
corpii mamilari, posterior. Este legată de encefal prin tija pituitară sau
hipofizară (o prelungire a planşeului ventriculului al 3-lea = tuber cine-
reum). Hipofiza reglează activitatea celorlalte glande endocrine, inclu -
siv glandele sexuale, precum şi procesele metabolice, inclusiv creşterea.
Hipofiza este formată din 3 părţi: o parte anterioară şi una inter-
mediară ce constituie hipofiza glandulară sau adenohipojiza, cu origine
epitelială şi o parte posterioară numită neurohipofiza, o prelungire a
substanţei nervoase din planşeul ventricular.
• Adenohipofiza sau lobul anterior este format din celule agranu-
lare cromofobe şi din celule granulare cromofile. Acestea din urmă conţin,
o parte din ele granulaţii mari acidofile, iar altele granulaţii bazofile.
• Neurohipofiza sau lobul posterior este format din celule nevro-
gliale, fibre nervoase şi corpi hialini.
• Inervaţia adenohipofizei provine din ganglionul cervical supe-
rior, de unde fibrele simpatice postganglionare ajung la glandă, de-a-
lungul arterelor carotide, unde au rol vasomotor. Procesul de secreţie al
lobului anterior al hipofizei este influenţat de centrii hipotalamici, prin
sistemul port hipotalamohipofizar. Acest sistem din ramurile carotidei
interne, care ajung în regiunea hipotalamică şi se capilarizează.
Capilarele confluează, pentru a se ramifica din nou în jurul celulelor
secretoare adenohipofizare. Secreţia lobului anterior este influenţată de
hipotalamus şi pe cale umorală. Prin eliberarea de către neuronii hipo-
talamici a unor substanţe numite factori de eliberare, este stimulată
secreţia hormonală a lobului anterior (fig. 158).
Hipotalamus
Hipofiza
Piroida
Paratiroide
Suprarenala
Pancreas
Testicul
- Hormonii adenohipojhari
i
1. Hormonul somatotrop (STH, hormon de creştere).
Mecanismul de reglare al secreţiei hormonului somatotrop se află
sub control nervos, sub influenţa centrilor hipotalamici prin intermediul
factorului de eliberare al STH (GRF).
Hormonul somatotrop acţionează asupra creşterii armonioase a
organismului şi organelor acestuia, precum şi asupra dezvoltării celu -
lelor.
STH are şi o acţiune proflogistică, mărind rezistenţa organismului
mai ales la infecţia tbc. De asemenea, STH acţionează lactagog, stimu -
lând împreună cu estrogenii şi prolactinà, secreţia de lapte.
2. Hormonul adrenocorticotrop (ACTH).
Sub influenţa ACTFI-ului, glandele suprarenale cresc în mărime şi
greutate, cu hipertrofia şi hiperplazia zonei fasciculate şi reticulate, şi
scăderea concentraţiei de vitamina C, care se găseşte în cantitate mare
în suprarenală. De asemenea ACTH determină scăderea lipidelor şi a
colesterolului, care reprezintă suportul sintezei de glicocorticoizi.
Secreţia de ACTH şi consecutiv de hormoni suprarenali (glicocor-
ticoizi si androgem suprarenali) se face prin mecanism nervos şi umoral
(prin CRF).
3. Hormonul tireotrop (TSH, tireotropina sau tireostimulina).
TSH este indispensabilă pentru secreţia tiroidiană.
Efectul fiziologic al TSH se exercită prin glanda tiroidă.
Stress-ul blochează secreţia de TSH. Expunerea la frig o măreşte,
iar expunerea la cald o reduce. Emoţiile intensifică eliberarea de TSFI
(guşa exoftalmică). Exoftalmia (protruzia globilor oculari) din hiperti-
roidism, se datorează unui alt hormon hipofizar care determină acumu-
larea apei şi grăsimii în ţesutul retroorbital.
4. Hormonii gonadotropi (FSH, LH, LTH).
La nivelul adenohipofizei au fost izolaţi 3 hormoni cu acţiune asupra
gonadelor şi prin internediul acestora, asupra dezvoltării aparatului ge-
nital, caracterelor sexuale secundare şi secreţiei de lapte: hormonul sti-
mulator folicular (FSH), hormonul luteinizant (LH) şi hormonul luteo-
trop sau prolactina (LTH).
La femeie, FSH determină maturaţia foliculului, fără a influenţa
ovulaţia şi astfel stimulează producerea de hormoni estrogeni. LH pro-
duce ruperea foliculului şi ovulaţia LH împreună cu FSH stimulează
secreţia de estrogeni, transformarea luteinică a foliculului rupt şi secreţia
de progesteron. Prin estrogenii secretaţi, LH determină creşterea în greu-
tate a uterului.
La bărbat, FSH stimulează spermatogeneza şi dezvoltarea canale-
lor seminale, iar LH stimulează secreţia de androgeni a celulelor
inţerstiţiale.
Estrogenii şi androgenii contribuie la dezvoltarea caracterelor sexua-
le primare şi secundare.
Ritmul de secreţie al FSH şi LH este controlat nervos prin hipota-
lamusul anterior. Prin secreţia ritmică şi succesivă a acestora se întreţine
activitatea sexuală periodică, cu faza de oestru sau de activitate sexuală
şi faza de dioestru sau de repaus sexual.
Hormonul luteotrop sau prolactina (LTH) are rol în menţinerea
activităţii secretorii progesteronice a corpului galben în cursul sarcinii.
LTH-ul este secretat în cantităţi mari şi în cursul lactaţiei, acţionând
direct asupra secreţiei lactate a glandelor mamare. Acest efect se produ -
ce numai după pregătirea prealabilă a glandei mamare, prin estrogenii şi
progesteronul crescut în cursul gestaţiei, precum şi în cursul ciclului
sexual lunar. Dozele mari de estrogeni inhibă secreţia de LTH.
• Lobul intermediar
Lobul intermediar al hipofizei secretă hormonul stimulator al
melanocitelor (MSH) cu rol în stimularea sintezei de melanină în me-
lanocite. Acest hormon intervine în pigmentarea pielii după expunerea
la lumină.
• Neurohipofiza
Lobul posterior al hipofizei, neurohipofiza, este alcătuit din pre -
lungiri ale fibrelor nervoase care provin din nucleii hipotalamici şi care
se termină în hipofiza posterioară. Numărul acestor fibre este foarte
mare, ceea ce face ca acestea, să aibă un rol funcţional foarte important
în procesul de neurosecreţie. Pe de altă parte circulaţia lobului posterior
380
al hipofizei, este distinctă de a lobului anterior, în timp ce funcţia lobu-
lui anterior este reglată umoral prin factorii de eliberare elaboraţi de
hipotalamus care stimulează activitatea secretorie adenohipofizară prin
circulaţia sistemului port hipotalamo-hipofizar, funcţia lobului posterior
este în legătură cu produsul de neurosecreţie transmis de-a lungul fibre -
lor, de la hipotalamus la lobul posterior al hipofizei. Neurohipofiza
reprezintă un depozit de hormoni. Distrugerea ei sau distrugerea neuro-
nilor secretanti, conduce la tulburări în echilibrul apei, cu instalarea
diabetului insipid.
- Hormoni neurohipofizari
381
Tulburările funcţiei hipofizare sunt:
1. Gigantismul. Este rezultatul unei hiperfuncţii a hormonului so-
matotrop. Se caracterizează prin creşterea in lungime a oaselor lungi
(peste 2 m), a muşchilor, ţesutului subcutanat şi organelor interne. Gi
gantismul apare din copilărie.
2. Acromegalia. Hiperfuncţia adenohipofizară de somatotrop se
manifestă la adult. Deoarece în această perioadă nu mai există zone de
creştere la nivelul cartilajelor epifizare, apare o dezvoltare exagerată a
oaselor care se îngroaşă (este vorba de mandibulă, nas, mâini, picioare).
De asemenea apare o îngroşare generală a tegumentului.
3. Nanismul hipofizar. Deficitul sau absenţa secreţiei de hormon
somatotrop în copilărie inhibă dezvoltarea scheletului, apare întârziere
sexuală, dar nivelul de inteligenţă este corespunzător vârstei biologice.
4. Sindromul adipozo-geiv'ta! este rezultatul hipofuncţiei hipofiza
re caracterizat prin: obezitate, oprirea creşterii, dezvoltarea sexuală este
împiedicată, apare somnolenţă şi deficit intelectual.
5. Sindromul dishing se datorează unei hipersecreţii de hormon
adrenocorticotrop care determină o hipertrofie şi o hiperactivitate - a
cortexului adrenal cu hipersecreţie de corticosteroizi. Sindromul Cushing
se caracterizează prin: osteoporoză, obezitate tronculară, slăbiciune mus
culară, vergeturi roşii, policitemie, ΗΤΑ, hirsutism. améliorée, rezistenţă
imună scăzută.
6. Insuficienţa globala a hormonilor adenohipojizari (sindromul
Shechan-Simmonds) conduce la o îmbătrânire prematură.
7. Diabetul insipid este rezultatul hipofuncţiei hipofizei posterioa
re cu absenţa secreţiei de ADH. Rezultatul este o producţie excesivă de
urină (până la 12-15 l/zi) şi o sete excesivă.
3. Tiroida
382
Laringe
Glanda tiroidă
Trahee
a) Anatomie
Vas de sânge
Folicul
tiroidian
%^W
Celule
parafoliculare
b) Folicul tiroidian l i g .
383
Vascularizaţia tiroidei este deosebit de abundentă, ajungând la 5 l
de sânge pe oră pentru întreaga glandă. Capilarele sanguine vin în con-
tact direct cu polul bazai al celulelor foliculare.
Glanda tiroidă are o bogată inervaţie vegetativă, cu efecte exclusiv
vasomotorii:
- simpaticul diminua circulaţia şi captarea iodului.
- parasimpaticul le intensifică.
Celulele foliculare tiroidiene secretă hormonii tiroidieni reprezentaţi
prin tiroxină sau tetraiodotironină (T4) şi triiodotironina (T3). lodotiro-
ninele acţionează asupra metabolismului energetic, asupra creşterii or-
ganismului şi asupra sistemului nervos.
Celulele pamfoliculare secretă un hormon cu acţiune de scădere a
calciului plastnatic, calcitonina.
Acţiunea fiziologică a hormonilor tiroidieni:
1. efectul calorigen, de intensificare a proceselor oxidative celulare,
este caracteristic pentru acţiunea biologică a hormonilor tiroidieni. Aprox.
40% din producţia de căldură a organismului este sub control tiroidian.
2. hormonii tiroidieni influenţează creşterea organismului şi dife
renţierea organelor. Tiroidectomia în perioada de creştere, conduce la
încetinirea dezvoltării, mai ales a creierului (cretinism), a oaselor (na
nism) şi a organelor genitale (hipogonadism). Hormonii tiroidieni sti
mulează creşterea, dar nu şi când sunt secretaţi în doze excesive.
3. hormonii tiroidieni influenţează sistemul nervos astfel:
- insuficienţa tiroidiană apărută în cursul dezvoltării sistemului
nervos, are ca efect reducerea mielinizării, scăderea numărului de neu
roni şi diminuarea procentului de apă în SNC.
- o producţie endogenă exagerată sau o administrare exogenă ex
cesivă de hormoni tiroidieni, conduce la creşterea excitabilităţii sistemului
nervos, creşterea capacităţii de ideatic, a emotivităţii şi hiperreflexie
(adică tremor, teamă, nelinişte). Hiperexcitabilitatea SNV, interesează
atât simpaticul cât şi parasimpaticul: accelerarea pulsului, creşterea debi
tului circulator, dilatarea pupilelor, secreţie sudorală, hipermotilitate şi
hipersecreţie digestivă.
Activitatea tiroidei se află sub control adenohipofizar: hormonul
tireotrop (TSH) stimulează producerea şi secreţia hormonilor tiroidieni.
Scăderea hormonilor tiroidieni în sânge, stimulează prin hipotalamus şi
mai puţin prin adenohipofiză, secreţia de TSH; creşterea lor inhibă
secreţia de TSH.
384
La rândul ei, concentraţia sanguină a TSH este în primul rând
dependentă de centrii hipotalamici, secretori de factor eliberator de
tireotropină (TRF).
Explorarea funcţională a tiroidei se face prin:
- măsurarea metabolismului bazai (MB). Valori normale = ±10%.
în insuficienţa adenohipofizară, scade moderat; după tiroidectomie, MB
scade la -35% în 40-60 zile. în hiperfuncţia tiroidiană, proporţional cu
gradul hiperfuncţiei, MB poate atinge valori de +100%.
- captarea iodului radioactiv (I131) în tiroidă = radioiodocaptarea
(RIC). La persoanele normale, iodul administrat este reţinut în proporţie
de 40-50% după 24 h. în hiperfuncţie, RIC ajunge la 90-98%.
- dozarea iodului plasmatîc (legat proteic) este o metodă sigură şi
confortabilă pentru bolnav. Valoarea normală de 4-8 mg/100 ml plasmă
şi se referă la iodul hormonal (T 3 şi T4).
5. Glandele suprarenale
Glandele suprarenale (fig. 160) sunt organe pereche, situate deasu-
pra polului superior al fiecărui rinichi. Ca şi rinichii sunt organe retro-
peritoneale, aşezate în lojile glandelor suprarenale.
Glanda suprarenală este învelită de o capsulă conjunctivă care tri -
mite în interior septuri. Ţesutul glandular este format din 2 părţi distinc-
te: una periferică = corticosuprarenala şi una centrală = medidosupra-
renala.
386
Glanda suprarenală Glanda suprarenală
secţiune
6. Pancreasul endocrin
Pancreasul este o glandă cu secreţie dublă, exocrină şi endocrină.
Componenta endocrină este reprezentată de insulele Langerhans, for-
mate din grămezi de celule. Celulele sunt de 3 tipuri:
- celule alfa, în proporţie de 25-30% care secretă glucagon.
- celule beta, în proporţie de 60-70%, care secretă insulina.
- celule delta, foarte puţine, care secretă gastrină.
- Insulina este hormonul pancreatic secretat de celulele beta sub
formă inactivă de proinsulină.
Insulina este atacată şi inactivată de proteaze, de aceea administra tă
pe cale digestivă (la bolnavi cu diabet), ea este inactivată.
Insulina este activă numai în administrarea parenterală (de obicei
subcutan), când trece bariera capilară şi se repartizează atât în sânge, cât
şi în lichidul interstitial.
Acţiunea biologică a insulinei:
- efect hipoglicemiant.
- măreşte depozitele de glicogen din ficat. Sub acţiunea insulinei
funcţia de glicogeneză a ficatului (de formare a glicogenului pe seama
glucozei sau altor monozaharide) se intensifică.
389
- stimulează metabolizarea glucozei în ţesuturi.
- stimulează sinteza de proteine şi grăsimi în ficat, reducând concen
traţia plasmatică a aminoacizilor şi a acizilor graşi, în acest fel, insulina
asigură depunerea în celule a unor forme de energie potenţială (glico-
gen, trigliceride, proteine de rezervă).
- facilitează transportul intracelular al glucozei, K+, fosfaţilor, ureei,
creatininei şi unor aminoacizi.
- are efect direct asupra sintezei intracelulare de proteine (la copiii
diabetici, creşterea e oprită).
în condiţii normale, secreţia de insulina este continuă.
Reglarea secreţiei de insulina se face pe 2 căi:
- mecanism umoral, declanşat de creşterea glicemiei;
- mecanism nervos: pancreasul are o bogată inervaţie parasimpa-
tică vagală. Stimularea capătului periferic al vagului, produce hipogli-
cemie prin secreţie de insulina.
Relaţia între insulina şi alţi hormoni:
- adrenalina inhibă secreţia de insulina;
- hormonul somatotrop - produce hiperglicemie şi reduce utilizarea
glucozei de către ţesuturi, deci are efect diabetogen;
- hormonul luteotrop (LTH) are acţiune identică, dar mai redusă.
- ACTH-ul determină hiperglicemie însemnată, prin gliconeoge-
neză şi reduce transportul intracelular al glucozei;
- hormonul tireotrop (TSH) prin tiroxină, are acelaşi efect de sti
mulare a gliconeogenezei, dar mai redus.
Rezultanta efectului tuturor acestor hormoni, explică acţiunea dia-
betogenă a adenohipofizei.
- Ghicagonul este produs de celulele alfa ale pancreasului.
Efectele biologice ale glucagonului:
-factor hiperglicemiant, determinând mobilizarea glucozei în sân-
ge, pe seama glicogenului hepatic (glicogenoliza);
- activează gliconeogeneza.
Secreţia de glucagon este declanşată de scăderea glucozei în sânge.
Tulburările secreţiei de insulina
1) Diabetul zaharat este rezultatul absenţei secreţiei de insulina
ceea ce produce o creştere excesivă a glucozei în sânge (hiperglicemie)
Şi o eliminare a glucozei prin urină. Glucoza este folosită în activitatea
musculară, apare o depleţie a depozitelor de grăsimi, dar cu depunerea
acestora pe pereţii vaselor (ateroscleroză). Rezultatul este distrucţie
390
musculară, scădere în greutate, fatigabilitate, poliurie, polidipsie şi po-
lifagie.
Netratat diabetul zaharat duce la comă şi moarte.
2) Hiperinsulinismul este rezultatul hipersecreţiei de insulina, care
conduce la hipoglicemie, iritabilitate, transpiraţii, senzaţie de foame.
Netratat metabolismul ţesutului nervos are de suferit şi poate induce
comă şi moarte.
8. Epifiza
Epiflza sau glanda pineală este o formaţiune mică glandulară, de
forma unui con de brad (de unde îi vine şi numele). Este situată între
tuberculii cvadrigemeni şi corpul calos, având tija implantată în zona
posterioară a ventriculului al 3-lea. Ea se dezvoltă din tavanul ventricu -
lului al 3-lea. Este bogat vascularizată şi inervată.
Din punct de vedere structural, este formată din celule parenchi-
matoase (pinealocite), clare şi întunecate, şi celule interstiţiale, nevro-
gliale. Pinealocitele conţin numeroase granule secretorii.
Rolul epifizei este de organizare circadiană şi sezonieră a funcţiilor
cerebrale şi endocrine, prin sincronizare cu lumina mediului exterior, în
special a acelor funcţii legate de reproducere, de ciclul somn-veghe şi
echilibrul electrolitic.
Celulele glandei pineale recepţionează impulsul nervos simpatic şi
îl transformă în secreţie hormonală endocrină.
Hormonii eliberaţi de epifiză sunt:
- melatonina, care are un ritm de producţie circadian, cu un vârf
maxim noaptea;
- serotonina, este precursorul melatoninei, are de asemenea un
ritm de producţie circadian, cu un vârf maxim ziua;
- vasotocina, era înrudită cu vasopresina, şi are un ritm de producţie
circadian, de tip serotoninic.
Eliberarea hormonilor epifizari se face în curentul sanguin, dar şi
în lichidul cefalorahidian.
Cu vârsta, glanda epifiză se calcifică, dar aceasta nu modifică
concentraţia glandulară a melatoninei.
391
.,,: 9. Timusul
Timusul este un organ limfoid, dotat şi cu rol endocrin. Are o
dezvoltare maximă din copilărie până la pubertate, după care involuea-
ză, fiind înlocuit treptat cu ţesut conjunctiv. Este aşezat în spatele ster-
nului, are o culoare roz şi o consistenţă moale. Extremitatea superioară
este aşezată sub glanda tiroidă, iar cea inferioară, corespunde şanţului
atrio-ventricular anterior.
Este învelit într-o capsulă de ţesut conjunctiv fibros, care trimite
spre interior numeroase septuri ce delimitează lobulii timici. Lobului
tirnic este alcătuit dintr-un ţesut limfoid dispus în reţea, ce conţine nu-
meroase celule = timocite, asemănătoare limfocitelor, şi din celule epi-
teliul e.
Timocitele sau celulele T provin din celulele primordiale hemato-
poietice din măduva osoasă. Ele se diferenţiază după migrarea în timus,
după care vor popula organele periferice (splina, ganglioni limfatici,
plăci Peyer, apendice). Staţionarea la acest nivel este tranzitorie, ele
reintrând în circulaţie prin comunicaţiile dintre sistemul limfatic şi cel
veno s.
Celulele epiteliale ale timusului produc factori solubili care pot
influenţa creşterea şi maturaţia celulelor T, chiar după migrarea lor la
periferie (de ex.: timopoietina, timoza, etc.) Hormonii timici au valori
crescute la tineri.
Organismul combate infecţiile şi unele agresiuni din mediu prin
mecanisme de apărare stabile şi adaptative. Din categoria mecanismelor
stabile, face parte fagocitoza, care are aceeaşi intensitate şi eficienţă la
fiecare agresiune. Din categoria mecanismelor adaptative, fac parte acele
procese care se adaptează la fiecare tip de agresiune prin creşterea şi
modificarea anumitor celule, a limfocitelor, capabile să recunoască spe-
cificitatea unui antigen. Aceste celule sunt de două tipuri: limfocitele T
şi limfocitele B. Ele se formează în medii diferite (timus şi respectiv
hematopoietice), dezvoltă linii celulare distincte, au receptori antigenici
diferiţi, dar acţionează împreună pentru discriminarea a ceea ce este
propriu, de ceea ce nu este propriu organismului (seif şi non-self).
Celulele (limfocitele) T au importanţă în răspunsul imun, când
antigenii străini sunt prezenţi la suprafaţa celulelor, dar ele produc fac -
tori solubili care angajează şi alte celule T şi B în răspuns.
Celulele T pot controla infecţiile virale şi fungice, rejecţia de or-
gan sau grefe străine, produc reacţii de sensibilitate întârziată (imuni-
tate celulară). Prin celulele T sunt activate şi celulele (limfocitele) B
care vor secreta anticorpii (imunitate umorală) care intervin în elimina-
392
rea bacteriană, neutralizarea toxinelor, prevenirea reinfecţiilor virale,
reacţiile imediate, alergice.
Celulele T şi B nu acţionează singure în apărarea organismului:
prin intermediul produşilor solubili, limfokinele, şi prin anticorpi, soli-
cită participarea la răspunsul imun şi a altor celule (macrofage, polinu-
cleare, celule killer, celule helper etc.).
10. Placenta
f ofe
39
3
Formarea placentei începe în primele săptămâni de sarcină, la
8-10 zile după mdarea oului şi ajunge la maturitate către sfârşitul lunii
a 3-a de sarcină.
Placentă ia naştere din unirea a 2 elemente - unul ovular şi unul
matern. Din partea oului participă vilozităţile coriale, intens dezvoltate
şi ramificate (placenta fetală), iar din partea mamei caduca modificată
(placenta maternă). Inserţia placentei în uter are loc de obicei pe pe-
retele posterior al acestuia. Mult mai rar placenta se poate insera, parţial
sau în totalitate, pe segmentul inferior al uterului (placenta praevia). Pe
partea fetală a placentei se insera cordonul ombilical, care asigură legă-
tura dintre placentă şi făt.
Forma placentei, privită din faţă este de „plăcintă", rotundă sau
ovalară. Privită din profil, are forma de disc, mai groasă la centru decât
la margini. La nivelul placentei există 2 sisteme circulatorii:
- unul matern, deschis (uteroplacentar).
- unul fetal, închis (intravilozitar).
Sângele matern şi fetal din aceste două sisteme, au calităţi deose-
bite şi circulă foarte aproape unul de altul. Ele sunt separate printr-o
membrană, care asigură schimburile metabolice în ambele sensuri între
sângele matern, care predă fătului oxigen şi substanţe nutritive şi preia
CO? şi metaboliţii fetali.
Funcţiile placentei:
L funcţia respiratorie - oxigenarea fătului depinde de gradul de
oxigenare al sângelui matern, de integritatea morfo-funcţională a pla -
centei.
2. funcţia de nutriţie: glucidele, lipidele şi substanţele proteice,
aduse de sângele matern, suferă la nivelul placentei un proces de absorbţie
şi filtrare, precum şi un proces de prelucrare digestivă, datorită enzime-
lor existente la acest nivel. Substanţele nutritive astfel descompuse ajung
în sângele fetal.
1>. funcţia de excreţie, prin care produşii metabolismului fetal ajung
în sângele matern, fiind excretaţi prin rinichi, plămâni şi tegument.
4.funcţia endocrină: placenta funcţionează ca o glandă endocrină
care sintetizează şi secretă hormoni: estrogeni, progesteron, gonadotro-
fine corionice, hormon lactogen. Aceşti hormoni eliberaţi în torentul
sanguin, au rolul de a menţine echilibrul biologic al sarcinii.
5.funcţia de apărare: placenta are rol de filtru pentru microbi şi
toxinele lor. Microbii şi toxinele cu structură micromoleculară traver-
394
sează uşor placenta, în timp ce cei cu structură macromoleculară sunt
opriţi de bariera placentară. Astfel bariera placentară este trecută de:
spirochete (numai după luna a 3-a), toxoplama, bacilul Koch, virusul
poliomielitei, al rubeolei, hemaglutininele pot trece în unele cazuri (rea-
lizând izoimunizarea anti-Rh sau anti-ABO), unele medicamente (anti-
tiroidiene de sinteză, sulfamide hipoglicemiante, antihelmintice, antivi-
taminele K, antibioticele, androgenii etc.).
ÎNTREBĂRI CU RĂSPUNSURI MULTIPLE
396
9. Elementele figurate ale sângelui sunt:
a. eritrocite, leucocite, trombocite.
b. globule roşii, globule albe, plachete sanguine.
c. plasma sanguină.
10. Muşchii inspiratori sunt:
a. muşchii intercostali externi.
b. muşchii dinţaţi posteriori şi superiori.
c. muşchiul diafragm.
d. toţi (a. b. c.).
11. Inelul limfatic perifaringian Waldeyer, este alcătuit din:
a. amigdalele palatine.
b. amigdale lubare.
c. amigdala faringiană
d. amigdala linguală.
12. Organele retroperitoneale sunt acele organe abdominale care:
a. sunt mobile în cavitatea abdominală,
b. sunt învelite de peritoneu pe toată suprafaţa lor.
c. sunt acoperite de peritoneu pe una dintre feţe.
d. sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului.
13. Secreţia salivară este:
a. continuă.
b. discontinuă (numai în perioadele digestive).
c. declanşată de reflexe condiţionate şi necondiţionate.
14. Valoarea normală a bilirubinei totale este:
a. 2- 7 mg/l.
b. l- 3 mg/l.
c. 3-10 mg/l.
15. Unitatea anatomică şi funcţională formată dintr-un sistem vascular,
canalicular şi celule hepatice, reprezintă:
a. lobului pulmonar.
b. lobului renal.
c. lobului hepatic.
16. Volumul respirator curent reprezintă:
a. volumul de aer expirat forţat după inspiraţie forţată.
b. volumul de aer care intră şi iese din plămâni în cursul unei
respiraţii normale.
c. cantitatea de aer care rămâne în plămâni după o expiraţie
forţată.
17. Debitul cardiac reprezintă:
a. cantitatea de sânge expulzată de inimă într-un minut.
b. cantitatea de sânge expulzată de inimă cu fiecare sislolă.
397
18. Care dintre următoarele definiţii este specifică pentru:
A. metabolism.
B. anabolism.
C. catabolism.
a. formarea de macromolecule bogate în energie şi includerea lor
în structurile vii.
b. degradarea moleculelor bogate în energie cu eliberarea acestei
energii.
c. echilibrul dintre anabolism şi catabolism.
19. Glucidele se găsesc în organism sub formă de:
a. glicogen.
b. glucoza.
20. Temperatura centrală a organismului se măsoară:
a. rectal.
b. ax i l ar.
c. bucal.
21. Carenţa de acid folie şi/sau vitamină B 12 va conduce la:
a. boala beri-beri.
b. anemie megaloblasticâ.
c. pelagra.
22. Lobul renal este unitatea anatomică şi funcţională a rinichiului, al
cătuită din:
a. o piramidă Ferrein şi substanţa corticală din jurul ci.
b. o piramidă Malpighi, împreună cu piramidele Ferrein ce. ţin de ea.
c. l milion de nefroni.
23. Glicozuria apare la o glicemic de:
a. 10 mg%.
b. 180 mg%.
c. 300 mg%.
24. Eliminarea de proteine prin urină, (proteinuria) este considerată fi
ziologică:
a. sub 200 mg/24 h.
b. peste 200 mg/24 h.
25. Hormonii cu acţiune diabetogenă:
a. hormonul somatotrop.
b. hormonul luteotrop.
c. hormonul tireotrop.
26. Tulburările funcţiei hipofizare conduc:
a. la gigantism.
b. la acromegaîie.
c. la nanism.
d. la mixedem.
398
27. Explorarea funcţională a tiroidei se face prin:
Ά . măsurarea metabolismului bazai
b. radioiodocaptarea.
c. dozarea iodului plasmatic.
28. Sistemul nervos este alcătuit din:
a. totalitatea organelor constituite predominant din ţesut nervos
specializat.
b. totalitatea arcurilor reflexe din organism.
c. interoceptori, căi aferente şi căi eferente.
29. Rolul sistemului nervos este:
a. de a elabora reflexe.
b. de a regla funcţionarea organelor interne.
c. de a recepţiona, transmite şi integra informaţiile din mediul in
tern şi extern pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate
motorii şi secretai-ii.
30. Sistemul nervos vegetativ este componentă a:
a. vieţii de relaţie.
b. sistemului nervos în ansamblul său.
c. s is tern u lui nervos somatic.
31. Sistemul parasimpatic aparţine:
a. sistemului nervos.
b. sistemului nervos vegetativ.
c. sistemului nervos al vieţii de relaţie.
32. Sistemul nervos se dezvoltă în ansamblul său în perioada embrionară din:
a. mezoderm.
b. ectoderm.
c. tubul neural.
33. Măduva spinării este o structură nervoasă conectată cu receptorii şi
efectorii prin:
a. 31 perechi de nervi spinali.
b. 21 perechi de nervi toracali.
c. 17 nervi cervicali.
34. La nivelul măduvei spinării se găsesc căi de conducere:
a. lungi ascendente şi descendente.
b. scurte de asociaţie.
c. transverse.
35. Următoarele formaţiuni aparţin trunchiului cerebral:
a. mezencefalul.
b. bulbul rahidian şi puntea lui Varolio.
c. măduva spinării.
36. Nucleu de origine ai nervilor cranieni se găsesc la nivelul:
a. encefalului.
b. cerebelului.
c. trunchiului cerebral.
399
37. Hipotalamusul aparţine:
a. dlencejaiului.
b. mezencefaiului.
c. hipofizei.
38. Meningele este constituit din:
a. duramater.
b. piamater.
c. arahnoida.
39. Vascularizaţia encefalului în ansamblul său este dată
de:
a. arterele vertebrale şi carotide interne.
b. artera bazilară.
c. arterele cerebrale anterioare.
40. Nervii cranieni sunt:
a. senzitivi.
b. motori.
c. mi eşti.
41. Nervul trigcmen este:
a. «erv periferic.
b. «erv cranian.
c. ;;e/'v OT /' JC ;.
42. Sistemul nervos vegetativ este format din:
a. sistemul nervos simpatic.
b. sistemul nervos parasimpatic.
c. sistemul nervos periferic.
43. învelişurile globului ocular sunt:
a. sclerotica.
b. corbida.
c. retina.
44. în cazul ochiului miop imaginea se formează:
a. înaintea retinei.
b. in spatele retinei.
c. pe retină.
45. Segmentul central al analizatorului olfactiv se află
în:
a. /o/w parietali.
b. centrii din girusul hipocampului.
c. girusul postrolandic.
46. Mişcările globilor oculari sunt controlate de:
a. nervul oculomotor.
b. nervul trohlear.
c. nervul accesor.
47. Urechea medie se găseşte în:
a. organul lui Corii.
b. stânca osului temporal.
400 c. conductul auditiv extern.
48. Sistemul nervos vegetativ este:
a. acea componentă a sistemului nervos care coordonează activitate.
viscerală inconştientă
b. o componentă a sistemului nervos simpatic.
c. o componentă a sistemului nervos parasimpatic.
49. în structura pielii intră:
a. epidermul.
b. mezodermul.
c. dermul si hipodermul.
50. Procesele nervoase fundamentale sunt:
a. excitaţia.
b. redundanta.
c. inhibiţia.
51. Foliculii De Graff se găsesc la nivelul:
a. glandelor mamare.
b. ovarelor.
c. testiculilor.
52. Veziculele seminale se deschid prin canale la nivelul:
a. ureterelor.
b. urètre i.
c. epididimului.
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
401
ŞCOALA SANITARA POSTLICEALÂ „CAROL DAVILA"
7. CARACAL Tel.: Str. Lotrului nr. 31, cod 800, jud. Olt
049/517025
8. CLUJ Tel.: Str. Bucureşti nr. 82, bl. A3, se. 2. ap. 26
094/542277 Cluj -Napoca, cod 3400, jud. Cluj
095/944225
9. COLIBAŞI (MIOVENI) Tel.: Str. Pieţei, bl. F4, parter, cod 0401.
048/261749 jud. Argeş
402
10. FOCŞANI Tél.: Str. Cuza-Vodă n r. 46, Focşani, cod 5300,
037/622339 jud. Vrancea
20. REGHIN Tél.: Str. Iernuteni nr. 28, Reghin, cod 4225,
065/524164 jud. Mureş
094/530010
403
22. SATU-MARE B-dul Mareşal Antoncscu nr. 3, Casa de
Tél.: 061/710805 Cultură a Sindicatelor Satu-Mare, cod
3900, jud. Satu-Marc
23. SINAIA Tél.: B-dul Carol I nr. 36, Sinaia, cod 2180,
044/311185 jud. Prahova
24. SIBIU Tél.: Str. Lazaret nr. 14, Sibiu, cod 2400, jud.
069/214440 Sibiu, Oficiul Poştal nr. 3, Căsuţa poştală
202
27. SUCEAVA Tél.: Str. Calea Unirii nr. 15, Grupul Şcolar nr.
030/212693 2 - Industria Lemnului, cămin 2, et. 2, cod
5800, jud. Suceava
30. TÂRGU-MUREŞ Str. Victor Babeş nr. 11, cod 4300, jud.
Tel.:065/211419 Mureş
Director general
Medic primar dr. MIOARA MINCU
404
BIBLIOGRAFIE
405
CUPRINS
Cuvânt înainte.......................................................................................................... l
Capitolul I: CITOLOGIE........................................................................................ 7
1. Celula - Caracterizare generală........................................................................... 7
1.1. Proprietăţi generale ale celulelor................................................................. 7
1.2. Definiţie....................................................................................................... 7
1.3. Dimensiunea celulelor................................................................................. 7
1.4. Forma celulelor............................................................................................ g
2. Structura celulară.................................................................................................. 8
3. Structura chimică a celulei.................................................................................... 9
4. Schimburile prin membrana celulară..................................................................... 10
4.1. Transportul transmembranar.......................................................................... 10
4.2. Transportul în masă....................................................................................... 11
5. Acizii nucleici şi transmiterea informaţiei genetice................................................ 11
6. Reproducerea celulară........................................................................................... 12
6.1. Etapele ciclului celular:................................................................................. 12
6.2. Diviziunea celulară........................................................................................ 13
7. Excitabilitatea celulară.......................................................................................... 15
CapitolulIV: MIOLOGIE....................................................................................... 66
Principalele grupe de muşchi somatici şi acţiunile lor................................................ 67
1. Muşchii capului şi gâtului..................................................................................... 67
1.1. Muşchii capului ........................................................................................... 67
1.2. Muşchii gâtului............................................................................................ 68
2. Muşchii trunchiului............................................................................................... 71
408
2.1. Muşchii spatelui şi ai cefei ............................................................................. 71
2.2. Muşchii anterolaterali ai trunchiului.............................................................. 72
3. Muşchii membrului superior.................................................................................... 74
3.1. Muşchi care acţionează asupra centurii scapulare......................................... 74
3.2. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei scapulohumerale........................ 75
3.3. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei cotului........................................ 76
3.4. Muşchii care acţionează asupra articulaţiei radioulnare................................ 76
3.5. Muşchii care acţionează asupra articulaţiei mâinii........................................ 76
3.6. Muşchi care acţionează asupra degetelor...................................................... 77
3.7. Aponevroza palmară....................................................................................... 78
3.8. Tecile sinoviale ale tendoanelor flexorilor..................................................... 78
4. Muşchii membrului inferior...................................................................................... 78
4.1. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei coxofemurale............................. 78
4.2. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei genunchiului................................ 79
4.3. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei talo-crurale şi articulaţiilor tarsului 80
4.4. Muşchii care acţionează asupra degetelor..................................................... 81
4.5. Membrele inferioare în statica şi locomoţia bipeda....................................... 82
409
1.2. Cavităţile nazele......................................................................................... !23
l .3. Vascularizaţia nasului.................................................................................. 125
1.4. Incrvaţia........................................................................................................ 125
2. Laringele ............................................................................................................ 126
3. Traheea ............................................................................................................. 128
4. Bronhiile principale.............................................................................................. 130
5. Plămânii ............................................................................................................ 131
5.1. Configuraţia externă.................................................................................... 133
5.2. Structura plămânului ................................................................................... 133
5.3. Vascularizaţia plămânului............................................................................ 135
5.4. Inervaţia plămânilor.................................................................................... 135
6. Pleura..................................................................................................................... 136
7. Mediastinul............................................................................................................ 137
7.1. Mediastinul................................................................................................... 137
7.2. Regiunile pleuro-pulmonare........................................................................ 137
II. FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI............................................................................. 137
1. Ventilaţia pulmonară............................................................................................ 137
1.1. Mecanica respiraţiei.................................................................................... 138
1.2. Volumele respiratorii.................................................................................... 139
2. Schimbul de gaze la nivel alveolar.................................................................... 140
3. Reglarea respiraţiei.............................................................................................. 141
410
2.3. Metabolismul intermediar al proteinelor................................................... 169
3. Reglarea proceselor metabolice......................................................................... 171
411
Canalele ejaculatorii................................................................................................. 207
Uretra masculină....................................................................................................... 208
Glandele anexe ale aparatului genital masculin..................................................... 209
Prostata ..................................................................................................................... 209
Veziculele seminale.................................................................................................. 209
Glandele bulbo-uretrale Cowper-Mery.................................................................. 210
Penisul .................................................................................................................... 211
APARATUL GENITAL FEMININ.......................................................................... 214
Ovarele ..................................................................................................................... 214
Trompele uterine...................................................................................................... 218
Uterul......................................................................................................................... 220
Vaginul....................................................................................................................... 223
Vulva......................................................................................................................... 224
Glanda mamară sau mamela................................................................................... 226
412
• Somnul .................................................................................................... 501
Procesele nervoase fundamentale......................................................................... 303
• învăţarea şi memoria............................................................................... 305
Meningele............................................................................................................. 307
Lichidul cefalorahidian (L.C.R.)................................................:........................ 3]0
Vascularizatia encefalului ..................................................................................... 310
Sistemul nervos periferic...................................................................................... 312
Nervii cranieni...................................................................................................... 3j5
Sistemul nervos vegetativ..................................................................................... 324
Sistemul vegetativ simpatic.................................................................................. 328
Sistemul nervos parasimatic................................................................................. 331
Rolul sistemului parasimpatic.............................................................................. 332
Capitolul XIII: ANALIZATORII....................................................................... 334
• Analizatorul vizual.................................................................................. 336
• Analizatorul acustico-vestibular.............................................................. 348
• Analizatorul vestibular............................................................................ 354
• Analizatorul motor fKinestezic).............................................................. 357
• Analizatorul cutanat (Pielea).................................................................. 361
• Analizatorul gustativ............................................................................... 365
• Analizatorul olfactiv................................................................................ 373
Capitolul XII': ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA SISTEMULUI ENDOCRIN 377
J. Generalităţi .................................................................................................... 377
2. Hipofiza.......................................................................................................... 377
• Hormonul antidiuretic (ADH, vasopresina)............................................... 38!
• Ocitocina.................................................................................................... 381
3. Tiroida............................................................................................................. 382
4. Paratiroidele.................................................................................................... 386
5. Glandele suprarenale ..................................................................................... 386
6. Pancreasul endocrin........................................................................................ 389
7. Testiculul si ovarul endocrin (vezi aparatul genital masculin şi feminin). .. 391
8. Epifi-a............................................................................................................. 391
9. Timusul........................................................................................................... 392 j
10. Placenta.......................................................................................................... 393
întrebări cu răspunsuri multiple........................................................................... 396
Şcoala satinară postliceală „Caro! Davila" (Filiale)............................................ 402
Bibliografie........................................................................................................... 406
în colecţia de manuale a Şcolii Sanitare Postliceale
„Carol Davila" sunt în curs de apariţie:
falange
încheietura
mâinii
cot-
humerus
umăr
claviculă
coaste
pei
genunchi
x-\\
radius x>~—-cubitus
Y\ \
craniu
- spermatozoid
J
Sperma conţine
milioane de
X
\ -~-X^ spermatozoizi.
Dar unul singur
fecundează ovulul
matur al femeii.
împreună, aceştia
formează un ou; este
prima celulă a
bebeluşului! Ea
împarte mai întâi în
două, apoi în patru şi
aşa mai departe; oul se
măreşte.
©ombilical.
-pavilion
oscioare
,;
(JŞ
ner
vi
timpan nas \
nerv
D
avilionul primeşte sunetele care Când mirosul atinge fundul nasului,
'ac timpanul să vibreze. Oscioarele micii nervi aflaţi acolo informează
irechii transmit sunetele nervului creierul, care îl identifică.
care ajunge la creier.
GUSTUL VĂZUL
w dulce n acru \
sărat amar
cornée
retină
vezica — esofag
biliară
stomac
pancreas
/ \^ intestin
apendic
e gros
•intesti
n Alimentele mestecate coboară
• rect subţire pe esofag înainte de a fi
•anus măcinate în stomac. De-a lungul
intestinului, o parte din această
pastă trece în sânge. Reziduurile
sunt evacuate prin anus.
DINTELE
smal
ţ dentină
pulpă
os
globulă albă
globulă
roşie
trombocită
Inima este un muşchi care are
în interior patru cămăruţe şi care
pompează neîncetat sângele. Compus din globule şi din trombo-
cite, sângele transportă substanţe
energizante şi elementele de apărare
a organismului.
APARATUL RESPIRATOR
iaf
ragmă
INSPIRAŢIE
EXPIRAŢIE
Acolo, sângele absoarbe oxigenul
şi se debarasează de reziduuri
Aerul intră şi iese prin nas sau prin eazoase. Plămânii cn«t
APARATUL REPRODUCĂTOR
LA FEMEIE
vagin
labiile
mici
LA BĂRBAT
vezicule;
seminale
uretră
testicule '
penis
prostată •meat
Aparatul genital masculin este co
două testicule şi un peni
APARATUL EXCRETOR
uretèr
e
7. Sulcus lateral
8. Lob temporal
9. Lob parietal
1. Sulcus central
2. Gyrus precentral
3. Sulcus precentral
4. Lob frontal
5. Ramură ascendentă
a sulcusului lateral
6. Latură orizontală a
sulcusului lateral
creier
SÎSTEMUL NERVOS
creier mare
mic
(cerebel)
măduv
a
spinării
nervi
Sistemul nervos străbate întregul corp. Nervii trimit şi recepţionează
informaţii. Ei le conduc la măduva spinării, care transmite mesajele către
creier. Nervii ne permit să mergem şi să vedem, transmiţând creierului
informaţii pe care acesta le analizează.