Din 1862, Statul Român ia denumirea de Principat al României, iar Cuza ia titlul de

Principe al României. A fost detronat în 1866 de către Parlament, care a invitat

apoi un principe german din familia de Hohenzollern-Sigmaringen, Carol să devină
noul Principe al României.

Independența României față de Sultanatul Otoman a fost recunoscută oficial în 1878

la Congresul de la Berlin; principatul a devenit regat în 1881, cu Principele Carol
drept primul ei rege, Carol I.

România a fost o monarhie constituțională in cea mai mare parte din existența ei ca
regat, cu excepția perioadei 1938-1944, în timpul dictaturii personale a Regelui
Carol II (1938-1940), precum și a celei a mareșalului Ion Antonescu (1940-1944). În
timpul acestei din urmă dictaturi, România a fost, în mod efectiv, o monarhie
absolută, de drept divin: Regele Mihai a domnit a doua oară fără vreun jurământ pe
Constituție și fără votul de aprobare al vreunui Parlament, inițial suspendat,
redeschis abia mai târziu, în 1946. În schimb, Mihai I a fost încoronat[1] cu
Coroana de Oțel și uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în
Catedrala Patriarhală din București, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe
tron, la 6 septembrie, 1940[2]. Astfel, Mihai I a domnit a doua oară doar „prin
Grația Lui Dumnezeu”[1], ca rege absolut, de drept divin, nu și constituțional.
Legal, însă, Mihai I nu putea exercita prea multă autoritate, în afara
prerogativelor de a fi șeful suprem al Armatei și de a desemna un prim-ministru cu
puteri depline[3], numit „Conducător”.