Rolul întreprinderii în societate

Întreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică a oricărei ţări, în

determinarea potenţialului acesteia, întrucât la acest nivel se crează substanţa economică. De
costurile cu care se obţin produsele şi serviciile, de calitatea acestora şi de capacitatea
întreprinderilor de a comercializa profitabil, depind în realitate puterea economică şi nivelul
de trai al unei ţări.
Într-o societate industrializată, întreprinderea este considerată, pe drept cuvânt,
principalul producător de bogăţie. Deşi unanim recunoscut, acest rol este privit în mod diferit,
în funcţie de tipul de analiză economică efectuată.
Astfel, acest rol, poate fi analizat:
- într-o optică naţională, macroeconomică, urmărind să clarifice în ce măsură
participă întreprinderea la producţia naţională, la venitul brut;
- la nivelul întreprinderii, într-o optică microeconomică, urmărind să clarifice
cum poate întreprinderea (adică proprietarul acesteia de fapt) să maximizeze venitul obţinut
din vânzarea producţiei;
- într-o optică mai recentă, optica mezoeconomică care nu este altceva decât o
analiză intermediară între microeconomie şi macroeconomie. Ea îşi propune să determine
cum se poate maximiza venitul obţinut în cadrul unei industrii, în cadrul unei regiuni sau a
unui grup de întreprinderi.
Deci, dacă sintetizăm cele afirmate anterior, obţinem următoarele informaţii:
abordarea macroeconomică are ca scop urmărirea prin analiză a maximizării bogăţiei
naţionale; microeconomia are ca scop urmărirea prin analiză a maximizării venitului
proprietarilor întreprinderilor iar mezoeconomia are ca scop urmărirea prin analiză a
maximizării venitului obţinut în industrie, într-o regiune sau de către un grup de întreprinderi.
Starea de sănătate a întreprinderilor influenţează mediul extern în ambele sensuri
posibile: al evoluţiei sau al involuţiei.
Întreprinderile competitive contribuie pe de o parte la dezvoltarea regiunii din care
fac parte, în acelaşi timp producând efecte benefice pentru angajaţii proprii şi pentru
colaboratori, clienţi şi furnizori.
Întreprinderile care din diferite motive nu se adaptează – fie nu şi-au ales bine
produsele şi în consecinţă nu există cerere pentru acestea, fie au supraestimat cererea, fie nu
şi-au fundamentat segmentul de piaţă căruia i se adresează, fie produsele nu sunt competitive
atât din punct de vedere al calitătăţii cât şi al preţului – vor atrage un declin al întregului
mediu în care acţionează.
Responsabilitatea pentru calitatea mediului extern este deci nu numai a statului
care prin reglementări creează cadrul de desfăşurare al activităţii economice, dar şi al fiecărei
întreprinderi, care printr-o activitate ineficientă afectează personalul angajat, partenerii de
afaceri şi existenţa proprie generând în final o risipă de resurse.
Mai mult, întreprinderea are şi o responsabilitate socială prin locurile de muncă pe
care le creează. Apariţia sau dispariţia de locuri de muncă nu este atât de simplă, întrucât ele
sunt însoţite de mişcări de acelaşi sens în amontele sau în avalul unei filiere productive.
Problema locurilor de muncă poate fi o primă sursă de divergenţe între interesele
întreprinderii şi cele ale colectivităţii. Acest lucru explică intervenţia puterilor publice şi a
colectivităţiilor locale (oraşe, municipii, judeţe) în numele interesului local sau naţional.
Crearea de noi locuri de muncă1 poate fi realizată pe mai multe căi, de menţionat
fiind:
 creşterea internă a întreprinderii;
 o legislaţie favorabilă dezvoltării de noi locuri de muncă;
 implantarea de întreprinderi străine;
 implantarea de întreprinderi noi.
Creşterea internă este hotărâtă de conducere şi presupune creşterea capacităţilor
sale. Ea depinde de oportunităţile şi de restricţiile mediului ambiant, de personalitatea
managementului de vârf, de gradul de risc al domeniului şi de capacitatea de asumare a
riscului de către echipa de decizie.
Printr-o legislaţie favorabilă statul urmăreşte să determine întreprinderile să
angajeze noi salariaţi, îndeosebi tineri absolvenţi şi şomeri vechi. Ca masuri de revigorare a
angajărilor pot fi citate diminuarea cheltuielilor sociale şi a impozitelor, acordarea de
subvenţii, acordarea de fonduri pentru formarea salariaţilor, plata pe o anumită perioadă a
unei părţi importante din salariu etc.
Implantarea de întreprinderi străine reprezintă o altă cale de a crea locuri de
muncă. Din această cauză colectivităţile locale şi administraţiile urmăresc să atragă investiţii
prin acordare de facilităţi de ordin financiar, fiscal, a unor subvenţii.
Statul nu se mulţumeşte numai cu gestionarea socială a şomajului, ci caută să
favorizeze crearea de noi întreprinderi prin intermediul unor măsuri suplimentare, cum ar fi

1
Mihai Vărzaru – Economia întreprinderii. Noţiuni fundamentale, Editura Universitaria, Craiova, 2007
acordarea de concedii plătite acelor salariaţi care doresc să pornească propria afacere,
acordarea unor ajutoare financiare, cum sunt primele, subvenţiile etc. Crearea de noi
întreprinderi poate avea drept sursă şi procedura incitării salariaţilor unui grup industrial mare
la preluarea unor activităţi în care existau supraefective umane. Pentru a favoriza o astfel de
restructurare grupul industrial acordă ajutoare financiare, tehnice şi organizatorice.
Crearea de locuri noi de muncă implică o responsabilitate atât economică, dar şi
socială. Dacă nu este bine justificată poate crea o risipă de resurse atât materiale cât şi umane.
Pe de o parte crearea de locuri de muncă implică cheltuieli din partea întreprinderii,
materializate în resuse imobilizate iar pe de altă parte implică efecte sociale dat fiind
inclinaţia naturală a omului către consum şi nu spre economie. În contextul actual mondial de
societate de consum în care firmele îşi fac publicitate din ce în ce mai ofensivă, efectele
sociale ale iluziei unui loc de mucă nu pot fi în nici un caz neglijate şi uneori efectele
negative pe acest plan pot devansa cu mult efectele materiale directe.
Pericolul este cu atât mai mare în cazurile în care intervine statul prin măsuri de
subvenţionare incitând dezvoltare întreprinderi care nu pot susţine pe termen lung creşterea
numărului de personal. În aceste cazuri apariţia efectelor negative poate fi întârziată tocmai
datorită sprijinului financiar acordat de stat. În realitate nu puţine sunt situaţiile în care
întreprinderea apelează la programele agenţiilor de somaj pentru a-şi rezolva problemele
financiare, probleme a căror rezolvare este de altă datură, de obicei o deficienţă în
funcţionarea sistemului managerial. Prin organismele sale, statul trebuie să urmărească
destinaţia subvenţiei şi mai ales sustenabilitatea în timp a locurilor de muncă nou create, să
susşină în special formarea pieţelor pe care întreprinderile să-şi poată manifesta creativitatea.