Un text formidabil, despre denunțătorul de tip nou, scris de Radu

Portocală, jurnalist și scriitor de origine română, exilat la Paris din

vremea vechiului regim, nepot de liberali de viță veche, nepot de
ministru liberal, ucis la Sighet de regimul de teroare comunistă al lui
Dej.

Articolul îmi amintește de luciditatea lui Cioran, de vocea lui Virgil

Ierunca și de comentariile Monicăi Lovinescu, la postul unei Europe
Libere din tinerețea mea.

Denunțătorul de tip vechi, perversul care a existat dintotdeauna și a

amenițat, din umbră, destinul altora, stând ascuns sub masca
prietenului binevoitor, o ființă aproape abstractă, disprețuit până și
de angajatorii societății opresive pe care o servea, a devenit, în lumea
de azi, o ființă la vedere.

Azi, denunțătorul e în lumina reflectoarelor, nu mai e urât, ci aclamat,

nu mai e singur, ci înconjurat de o turmă vigilentă.

Turnătoria a devit un spectacol.

Neo-denunțătorul este un individ eminamente respectabil, militantul

a nenumărate cauze în desfășurare și inspiratorul altora, defilând în
fruntea coloanelor de manifestanți în numele Binelui.

Noul denunțător stă cu ochii beliți și cu urechile ciulite, să nu piardă

nicio vorbuliță ieșită din șablonul politicului corect.

El nu mai face note confidențiale, adresate unui personaj terifiant și

secret, ci se adresează milioanelor de oameni, care devin
colaboratorii lui, plini de zel răzbunător și înfricoșători prin număr.

Denunțătorul a dobândit puterea de a provoca, de a stârni pe alții.

Mulțimea a intrat în joc.
Pe vremuri, el își făcea treaba din umbră, denunțatul era arestat și
condamnat la moarte. Mulțimea tăcea, se supunea, din teamă.

Astăzi, mulțimea, îndoctrinată, îmblânzită, se adună în jurul celui

denunțat și-l face invizibil, așa cum ștergeam, pe vremuri, o bandă de
magnetofon.

Neo-denunțătorul a devenit judecător, iar mulțimea se preface că

dezbate, ajungând la aceeași concluzie cu liderul, executând sentința,
fără a lăsa victimei șansa să se apere. Dacă o face, în cazuri
excepționale, replica îi agravează, în mod inevitabil, cazul.

Avocații, dacă există, sunt condamnați, alături de victimele pe care le

apără.

În plină cursă spre purificare, societatea contemporană, ca un

autoclav, s-a angajat într-o epurare fără precedent: sunt atacate
cuvinte, gesturi și imagini, națiunile și istoria lor.

Lumea Nouă trebuie să fie netedă ca-n palmă, iar denunțătorii îi

servesc drept abraziv.

Societatea de azi, detestându-se și aplicându-și o pedeapsă după alta,

a devenit opresivă pentru sine: premisa sinuciderii.