GUVERNUL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

DEPARTAMENTUL STUDII SUPERIOARE DE MASTER

CATEDRA: ECONOMIE ȘI MANAGEMENT PUBLIC

Lucrul Individual
la disciplina Managmentul Financiar

Tema: Conceptul de cost al capitalului. Conceptul de structură al capitalului.

Studentul gr. 124 MP f/f

Gavrilița Ana

Profesor:
Viorica Lopotenco,
Dr., conf. univ.

CHIȘINĂU, 2020
1
 CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………………….. 3

1. ………………………………………………………………………………………

2. …………………………………………………………………………………………

3………………………………………………………………………………………….

4. …………………………………………………………………………………………

Concluzii ………………………………………………………………………………..

Bibliografie ……………………………………………………………………………..

Lucrul individual are cel puți 10 pagini.

2
 Introducere

În viziunea a mai multoer economiști, principalele criterii pentru alegerea surselor

de finanțarea întreprinderii ar fi: costul finanțării, rentabilitatea financiară, părțile reale
și excendentul fluxului de lichidități.
Eficiența deciziei de finanțare în cadrul întreprinderii depinde, în primul rînd de de
costul capitalului. Pentru evaluarea acestui proiect de investiții este necesară
cunoașterea costului. Regula valorii unei investiții implică, în-tradevăr, ca rată de
rentabilitate a unui proiect de investiții cel puțin egală ori, dacă nu, superioară ratei
reprezentînd costul de opoturnitate a capitalului. Dacă rata de rentabilitate este
superioară sau egală cu costul capitalului, întreprinderea îsi poate respecta
angajamentele sale față de furnizori și fondatori.
Utilizarea diferitor surse finanțare de către întreprindere presupune anumite
anumite cheltueli și anume: plata dividentilor, a dobînzilor bancae, etc. Aceste cheltueli
reprezintă prețul pe care trebuie să plătească întreprinderea pentru ase aproviziona cu
capitaluri. Suma totală de plată pentru utilizarea capitalurilor, exprimată în procente
reprezintă costul capitalului. Conceptul de cost al capitalului joacă un rol important în
politica financiară și constitue legătura dintre rentabilitatea investițiilor și rentabilitatea
surselor financiare. Astfel toate investițiile a cărei rentabilitate internă este mai mare
decît costul capitalului propriu sau împrumutat pot fi acceptate, adică se creează
posibilitatea reală de creșterea a volumului capitalului propriu, și invers. În acest mod,
costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere unui proiect
respectiv, a deciziilor de investire.
Obiective lucrării sunt :
– Definirea conceptului de cost al capitalului
– Calcularea costului mediu ponderat al capitalului
– Analiza teoriilor financiare privind structura optimă a capitalului
– Interpretarea rezultatelor privind structura capitalului, si esenta levierului
operational si financiar.

1. Conceptul de cost a capitalului intreprinderii

3
 Utilizarea diferitelor surse de finanţare de către întreprindere presupune anumite
cheltuieli şi anume:plata dividendelor, a dobânzilor bancare, celor obligatare etc. Aceste
cheltuieli reprezintă preţul pe care trebuie să plătească întreprinderea pentru a se
aproviziona cu capitaluri. Suma totală de plată pentru utilizarea capitalurilor, exprimată
în procente, reprezintă costul capitalului. Conceptul de cost al capitalului joaca un rol
important în managementul financiar şi constituie legătura între rentabilitatea
investiţiilor şi rentabilitatea surselor de finanţare. Capitalul este un factor de producţie
important şi ca orice factor are un cost.
Costul capitalului utilizat în deciziile de stabilire a bugetelor de investiţii reprezintă
o medie ponderată a costurilor diferitelor tipuri de capital pe care le utilizează firma: de
regulă datorii acţiuni preferenţiale şi acţiuni comune. Astfel că pentru a determina costul
capitalului unei întreprinderi trebuie analizate costurile fiecărei surse de capital în parte.
Costul capitalului împrumutat depinde de rata dobînzii. De fapt costul capitalului
utilizat de o firmă pentru finanţare se compune din următoarele elemente: rata reală a
dobânzii în condiţiile fără risc, primele pentru inflaţie şi primele pentru riscul cel
conferă utilizarea unei metode sau altei de finanţare şi gradul de lichiditate a acestuia.
Rata dobânzii pe piaţă = Rd = Rr* + PI + PRN+ PL + PM, unde
Rd – Rata nominală a dobânzii pentru anumit instrument financiar
Rr* - Rata reală a dobânzii la grad de risc zero.
PI – prima de inflaţie, media ratei de inflaţie pentru perioada pentru care a fost
emis instrumentul financiar ;
PRN – este riscul de neplată. Această primă reflectă posibilitatea ca debitorul să nu
plătească dobânda sau să nu achite suma împrumutului la termenele de scadenţă
stabilite.
PL – este prima de lichiditate. Această primă are menirea de a compensa faptul că
unele instrumente financiare nu pot fi convertite în bani lichizi într-un timp convenabil.
PM – este prima perioadei de maturitate. Această primă este mai mare la
împrumuturile la termen deoarece ele sunt expuse unui risc mai mare de scădere a
preţului.
Pentru a fi comparabil cu costul capitalului propriu costul capitalului împrumutat
se determină ca rata dobînzii * (1-t), unde t este rata impozitului pe venit. De regulă se

4
consideră rata dobînzii la creditele ce pot fi contractate în present de întreprindere.
Costul capitalului provin din imprumuturi se determină pe baza ecuatiei: Valoarea de
emisie *(1-F) = Cupon * FM4 (i, n) + Valoarea nominala * FM2 (i,n), de aici trebuie
determina i , pentru care se respecta egalitatea de mai sus.
F – cheltuielile de emisie a datoriei, de regula 2-3% din valoarea emisiei.
Costul capitalului obţinut prin emiterea acţiunilor preferenţiale se calculează prin
împărţirea dividendelor la preţul net de emisie, unde preţul net de emisie este preţul
încasat de firmă după scăderea costurilor de emisie. i = D/(Valoarea de emisie*(1-F))
Costul capitalului provenit din acţiuni comune i = D/(P*(1-F)) + g, unde g – ritmul
asteptat de crestere constanta a dividendelor. Costul capitalului provenit din acţiuni
comune poate fi determinat si pe baza modelul CAPM – ca rentabilitatea cerută.
Costul capitalului propriu format din profiturile acumulate este determinat de
rentabilitatea cerută de acţionari pentru capitalul propriu al întreprinderii. Aceasta se
estimează aplicând modelul CAPM, aplicînd abordarea rentabilitatea fără risc plus
prima de risc sau principiul de actualizare a dividendelor I=D/P + g.

2. Costul mediu ponderat al capitalului

Costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii se determină aplicînd
următoarea relaţie:
CMPC = pap* i ap + pac* i ac + ppr* i pr + pd*id (1-t), unde
p - este ponderea sursei de capital
i – costul sursei de capital ac-actiuni comune,
ap –actiuni preferentiale,
d – datorii,
pr – profituri reinvestite
t – rata impozitului pe venit.
Sursele de capital analizate:
Datorii – cele mai ieftine ;
Actiuni preferentiale – mai scumpe ca datoriile ;
Profituri nerepartizate – mai scumpte ca celelalte 2.
Actiuni comune – cele mai scumpe, pentru ca sunt cele mai riscante si au costuri
de emisie. Costul marginal al capitalului este costul reprezintă costul unei noi unităti de

5
capital. De regulă este costul suportat de întreprindere pentru a adăuga un nou leu de
capitaluri. De regulă costul capitalului creşte cu creşterea cererii de capitaluri.
Structura financiara reprezintă un raport existent intre sursele proprii de finanţare si
sursele împrumutate sau intre sursele împrumutate pe termen lung si sursele
împrumutate pe termen scurt.
Deoarece fiecare sursa de capital costa finanţarea poate influenta mărimea
profitului, de aceia întreprinderea trebuie sa decidă asupra metodei de finanţare. Costul
capitalul propriudividende, capitalul împrumutat- dobinzi. Deseori sursele proprii nu
sunt ssuficiente pentru finantarea afacerii deaceia sunt necesare imprumuturile.
Determinarea structurii financiare a firmei implică studierea influenţei a două
variabile principale: gradul de risc şi rata de rentabilitate. Utilizarea unei ponderi mari a
capitalului împrumutat creşte gradul de risc al firmei, dar previziunea unei rate de
rentabilitate mai mare duce la creşterea profiturilor viitoare. Şi invers renunţarea la
împrumuturi face ca firma să aibă un grad de risc minim, însă în acest caz se vor pierde
profituri importante, datorită limitării volumului afacerii şi astfel nu se vor realiza
obiectivele principale ale gestiunii financiare - maximizarea valorii firmei.
Există mai mulţi factori ce influenţează deciziile privind structura capitalului
firmei. Aceşti factori pot fi clasificaţi în factori interni şi externi ai firmei.
Principalii factori externi sunt:
 Condiţiile pieţei - condiţiile existente, atât pe pieţele valorilor mobiliare, cât
şi pe pieţele monetare pot avea o influenţă importantă asupra structurii
optime a capitalului firmei.
 Structura competitivă a ramurii - capacitatea de a onora datoriile depinde şi
de profitabilitate. Stabilitatea ratelor de profit este la fel de importantă ca şi
stabilitatea vânzărilor. Uşurinţa cu care noile firme pot să pătrundă în ramura
economică respectivă şi capacitatea firmelor concurente de a-şi extinde
capacităţile de producţie influenţează ratele de profit. O industrie în creştere
este promiţătoare din punctul de vedere al marjelor de profit; însă, este,
totuşi, posibil ca aceste marje să descrească simţitor dacă ramura economică
respectivă este una în care numărul de firme concurente poate creşte extrem
de repede.

6
  Impozitele - dobânda este o cheltuială deductibilă în scopuri fiscale, iar
aceste deduceri au o valoare foarte mare pentru firmele care se află într-un
interval de aplicare a unei rate mari de impozitare. Cu cât rata impozitului pe
profit este mai mare pentru o anumită firmă, cu atât este mai avantajos
pentru aceasta să utilizeze capitalul împrumutat.
Atitudinile creditorilor şi ale agenţiilor de clasament.
Indiferent de analiza efectuată de manageri cu privire la factorii adecvaţi de
îndatorare pentru firma lor, totuşi atitudinile creditorilor şi ale agenţiilor de clasament
influenţează frecvent deciziile de finanţare. În majoritatea cazurilor, societăţile pe
acţiuni discută structura financiară pe care doresc să o adopte cu ofertantul de credit şi
cu agenţiile de clasament şi dă o pondere importantă sfaturilor acestora. Atunci când
echipa managerială este atât de sigură de viitor şi caută să utilizeze levierul financiar,
încât se depăşesc normele din industria respectivă, ofertantul de credit ar putea să nu fie
dispus să accepte astfel de creşteri ale capitalului împrumutat, sau poate accepta acest
lucru numai la un preţ ridicat. Atunci când gradul levierului financiar creşte, rata
dobânzii percepută la capitalul împrumutat creşte şi ea, pentru ai compensa ofertantul de
credit riscul suplimentar pe care trebuie să îl suporte. Principalii factori interni sunt:
 Stabilitatea vânzărilor - o firmă care are vânzări relativ stabile poate să
folosească capital împrumutat într-o proporţie mai mare şi poate suporta
cheltuieli fixe mai mari decât o companie care are vânzări instabile.
 Probabilitatea falimentului şi riscurile asociate cu acesta. Pe măsură ce
nivelul îndatorării creşte, probabilitatea falimentului creşte şi ea. Falimentul
este costisitor, iar creşterile gradului de utilizare a levierului financiar
determină creşterea valorii estimate a costurilor de falimentare (suma
probabilităţilor de falimentare înmulţită cu costurile de falimentare), ceea ce
duce la scăderea valorii pe piaţă a firmei.
 Condiţiile interne ale firmei - condiţiile interne proprii unei firme pot, de
asemenea, să influenţeze asupra structurii capitalului stabilită ca obiectiv. De
exemplu o firmă tocmai a reuşit să finalizeze cu succes un program de
cercetare şi dezvoltare şi estimează câştiguri mari în viitorul apropiat, dar
aceste câştiguri nu sunt încă anticipate de către investitori şi deci nu sunt
reflectate în preţul pe piaţă al acţiunilor. Această companie nu ar fi dispusă

7
 să emită acţiuni. Va prefera să finanţeze proiectele de investiţii cu capital
împrumut, până ce câştigurile sporite se materializează şi se reflectă în preţul
de piaţă al acţiunilor. Abia în acest moment firma poate să emită şi să vândă
acţiuni, să ramburseze capitalul împrumutat şi să restabilească structura-
obiectiv a capitalului.
 Structura activelor - firmele, ale căror active sunt adecvate pentru a fi
folosite ca garanţie pentru credite, tind să utilizeze cât se poate de mult
capitalul împrumutat. Astfel activele fixe pe termen lung pot fi utilizate
pentru obţinerea de credite ipotecare. Activele care pot fi folosite în multiple
scopuri, în diferite afaceri, şi care dispun de o piaţă care permite
transformarea lor în bani, reprezintă nişte garanţii valabile, în timp ce
activele cu caracteristici speciale nu reprezintă garanţii adecvate.
 Rata de creştere - firmele cu o rată de creştere mai rapidă trebuie să se
bazeze mai mult pe finanţare cu capital împrumutat deoarece o creştere mai
mare necesită finanţarea activelor curente într-o măsură mai mare, sau
crearea de noi capacităţi de producţie. Deci, companiile care au o rată de
creştere rapidă tind să utilizeze finanţarea prin împrumuturi într-o măsură
mai mare decât companiile cu o rată de creştere mai lentă.
 Profitabilitatea - firmele care au valori a ratei rentabilităţii investiţiei (ROI -
return on investment) mari utilizează relativ puţin capital împrumutat.
Teoretic această tendinţă nu are nici o justificare, însă raţionamentul de care
se conduc managerii financiari a acestor firme pare a fi că firmele ce
generează fluxuri mari de numerar nu au nevoie de împrumuturi, iar o
utilizare mai bună a banilor decât investirea în propria firmă nu există.
 Atitudinile echipei manageriale - echipa managerială poate să ia o decizie în
privinţa structurii adecvate a capitalului. Unele echipe manageriale sunt mai
conservatoare decât altele şi astfel vor utiliza mai puţin capital împrumutat
decât firma medie din ramura economică respectivă, alte echipe dimpotrivă.
 Flexibilitatea financiară – obiectivul de menţinere a unei flexibilităţi
financiare presupune din punct de vedere operaţional, menţinerea unei
rezerve adecvate a capacităţii de împrumut. Determinarea unei rezerve a
capacităţii de împrumut depinde de factorii menţionaţi anterior, inclusiv de

8
 previziunea necesarului de fonduri, a condiţiilor existente pe pieţele de
capital a încrederii echipei manageriale în previziunile realizate şi a
consecinţelor unei crize de capital. Flexibilitatea financiară presupune
existenţa unei capacităţi a întreprinderii de a mobiliza resurselor necesare
finanţării unei afaceri în orice moment.

3. Teorii financiare privind structura optimă a capitalului

Structura optimă a capitalului este cea care asigură maximizarea valorii acţiunilor
întreprinderii. Vacţiunii = dividend / Rentabilitatea cerută Teoria lui Modigliani şi
Miller asupra Structurii capitalului. Concluzia lor este că decizia de finanţare a
investiţiilor nu are nici o incidenţă asupra valorii întreprinderii, structura de finanţare
este neutră in raport cu valoarea întreprinderii, însă datorită caracterului deductibil, din
punct de vedere fiscal, al dobânzii percepute la capitalul împrumutat, valoarea de piaţă a
unei întreprinderi creşte continuu pe măsură ce această întreprindere utilizează mai mult
capital împrumutat, iar valoarea sa va fi maximă atunci când finanţarea se va face
exclusiv prin capital împrumutat.
Dacă întreprinderea ia mai multe credite, ia va obţine profit suplimentar datorită
costurilor mai mici ale capitalului împrumutat, însă acest profit trebuie transferat
acţionarilor pentru compensarea riscului.
În condiţiile existenţei impozitului pe venit concluzia ar fi că cu cît ponderea
datoriilor este mai mare cu atît valoarea acţiunilor va fi mai mare deoarece se reuşeşte
protejarea profiturilor de taxe.
Valoarea prezentă a protecţiei fiscale = (T × D × i )/ i = T × D, unde:
T – impozitul pe profit
D – valoarea datoriilor
i - rata dobînzii
Câştigul datorită taxelor = T*D
Valoarea unei întreprinderi cu datorii = Valoarea întreprinderii fără datorii +
cîştigul datorită taxelor;
Valoarea întreprinderii fără datorii = Profit impozabil (1-T) / Rcerută

9
 Cu cît datoria are o pondere mai mare cu atât valoarea e mai mare. De aceia a mai
fost introdusă o variabilă şi anume costurile de faliment. Cu cît e mai mare îndatorare cu
atât costurile de faliment sunt mai mari şi respectiv valoarea e mai mică. În final strctura
optimă ar trebui determinată aplicînd următoarea relaţie:
Valoarea cu datorii = Valoarea fără datorii + VP z –VPcf, unde:
VP z – valoarea prezentă a protecţiei fiscale = T*D
VPcf - valoarea prezentă a costuilor de faliment

4. Structura capitalului, levierul, efectul de levier si relaţia câştig – risc

Structura capitalului reprezintă o combinaţie de surse de fonduri, pe care o firma o

poate utiliza la un moment dat (datorii, acţiuni preferenţiale, acţiuni obişnuite).
Capitalurile străine, împrumutate, pe care o firma le utilizează pentru a-şi finanţa
activele poartă denumirea de levier. O firmă cu o pondere însemnată a datoriilor în
structura capitalului, are un levier ridicat, pe când o firmă care nu are datorii, se spune
că are un levier scăzut. Structura capitalului, poate fi privită ca o finanţare permanentă a
firmei, si este formată din datorii pe termen lung şi capital propriu, şi nu include
datoriile pe termen scurt. O firmă poate să finanţeze activitatea de exploatare şi
activitatea investiţională, prin intermediul capitalurilor proprii, profitului obţinut şi al
datoriilor. De obicei, o firmă va folosi o combinaţie dintre aceste componente
financiare. În analiza structurii capitalului se are în vedere raportul dintre datoriile pe
termen scurt şi datoriile pe termen lung. De regulă, când ne referim la structura
capitalului ne referim de fapt la ponderea datoriilor în totalul capitalului, informaţie care
evidenţiază mărimea riscului la care este expusă o firmă. De obicei, o firmă care se
finanţează exclusiv din datorii, prezintă un risc foarte mare.

5. Factorii macroeconomici care influenţează structura capitalului

Alegerea structurii capitalului unei societăţi comerciale nu poate face abstracţie de

influenţa previzibilă a inflaţiei, precum şi de incidenţa unor factori ciclici, internaţionali
şi culturali. Inflaţia este unul dintre cei mai importanţi indicatori macroeconomici cu
influenţă asupra oricărei variabile economice, chiar şi atunci când aceasta este în

10
creştere. Teoria economică explică, printre altele, şi relaţia acesteia cu structura
capitalului unei societăţi comerciale. Mulţi autori acceptă ideea că inflaţia şi raportul
îndatorare-capital propriu al societăţii comerciale se relaţionează pozitiv. Astfel, Zwick
susţinea că inflaţia încurajează societăţile comerciale să prefere finanţarea prin
îndatorare, dacă costul real al împrumuturilor este în scădere. Corcoran apreciază că o
creştere a inflaţiei cauzează o scădere a valorii reale a datoriilor. Dacă inflaţia şi rata
dobânzii cresc în mod egal, explică el, costul finanţării prin îndatorare va scădea pe
seama deducerii impozitelor. Pe o poziţie opusă se situează Franks şi Broyles, care au
susţinut că multe societăţi comerciale percep împrumuturile a fi nepotrivite pe timp de
inflaţie ridicată, întrucât societăţile comerciale plătesc mai scump banii împrumutaţi.
Dacă inflaţia creşte peste aşteptări, societatea comercială solicitatoare de capital câştigă,
iar dacă inflaţia scade sub aşteptări, aceasta pierde. Modigliani include inflaţia în
modelul de structurare a cererii de capital şi apreciază că inflaţia ar trebui să crească
valoarea levierului, adică avantajul îndatorării. În timp ce autorii citaţi apreciază că
relaţia inflaţie- structura capitalului este pozitivă, Schall susţine că relaţia dintre inflaţie
şi structura capitalului este una negativă. În opinia sa, în condiţii inflaţioniste,
investitorii transformă capitalul împrumutat în capital propriu societăţii comerciale,
întrucât rentabilitatea reală a capitalului propriu devine relativ mai mare decât
rentabilitatea îndatorării.
Structura capitalului unei societăţi comerciale poate fi afectată şi de factori ciclici,
cum ar fi perioadele de avânt şi prosperitate economică sau perioadele de recesiune.
Aspecte teoretice privitoare la influenţa factorilor ciclici în alegerea structurii
capitalului societăţii comerciale au fost analizate de mai mulţi cercetători ai domeniului.
Astfel, Rudolph a construit un model teoretic despre efectele mediului economic asupra
structurii bilanţului societăţilor comerciale, care presupune că aşa cum o economie trece
de la o perioadă de recesiune la una de redresare economică, tot aşa societăţile
comerciale ar trebui să-şi sporească ponderea datoriilor pe termen lung în totalul
activelor. El explică că ar fi posibil ca societăţile comerciale să-şi finanţeze mai mult
dezvoltarea în perioade de redresare economică pe seama profiturilor acumulate
(nerepartizate) şi nu prin îndatorare. În perioadele de redresare economică, valoarea
împrumuturilor pe termen lung scade. Rudolph a constatat că şi atunci când societăţile
comerciale şi-au schimbat structura bilanţieră ca răspuns la factorii ciclici, aceasta nu a

11
determinat creşterea împrumuturilor pe termen lung în perioadele de redresare. Prin
urmare, raportul datorii/capital propriu al societăţii comerciale nu este în mod necesar
influenţat de ciclul economic. Martin şi Scott au observat că condiţiile existente pe piaţă
în privinţa emisiunilor de titluri de valoare influenţează decizia societăţilor comerciale
privitoare la structurarea capitalului lor. Ei au sugerat că dacă managerul „simte” că
preţul acţiunilor societăţii comerciale este în mod curent scăzut şi că un nivel mai ridicat
al câştigurilor este aşteptat în viitor, el ar putea decide să emită mai degrabă instrumente
de îndatorare (obligaţiuni) decât acţiuni. Ei au arătat că PER-ul este un factor important
de diferenţiere a societăţilor comerciale care emit acţiuni, faţă de cele care emit
obligaţiuni şi că o valoare mai ridicată pentru PER este asociată societăţilor comerciale
care emit obligaţiuni.
Astfel, Martin şi Scott au apreciat că există o puternică legătură între decizia
structurii capitalului şi condiţiile pieţei de capital. Marsh, de asemenea, susţinea că
nivelul emisiunilor de acţiuni şi obligaţiuni este raportat la performanţele pieţelor
acţiunilor şi obligaţiunilor. El sugerează ideea că managerul ar prefera să emită acţiuni
după perioade de performanţe puternice ale pieţei acţiunilor şi să emită obligaţiuni când
ratele dobânzilor sunt scăzute şi se prognozează o creştere.
Putem concluziona că natura ciclică a economiei apare ca un factor de acţiune
asupra deciziei privind structura capitalului şi că condiţiile existente pe piaţa de capital
par a avea o influenţă semnificativă asupra alegerii structurii financiare.
Influenţa inflaţiei şi a factorilor ciclici asupra structurii capitalului a fost analizată
având în vedere societăţi comerciale dintr-o ţară, privită în mod particular. Există, de
asemenea, influenţe care ar putea explica diferenţele existente între ţări privitoare la
structura capitalului. Există factori internaţionali şi factori culturali care pot influenţa
structura financiară.
Un numeros colectiv de cercetători a studiat problema influenţei factorilor
internaţionali asupra structurii capitalului societăţilor comerciale din cinci ţări. Ei
explică că aceşti factori ar putea include stimulentele guvernamentale pentru atragerea
fondurilor din străinătate, Strategiile protecţioniste şi repatrierea capitalurilor. Aceştia
au subliniat, de asemenea, că factorii culturali ar putea fi determinanţi importanţi ai
structurii capitalului, incluzând în rândul acestora: valorile sociale ce privesc
distribuirea veniturilor, stadiul de dezvoltare al pieţelor de capital, sistemul contabil şi

12
sistemul fiscal. De aceea, grade diferite de dezvoltare a unor state pot determina
structuri diferite ale capitalurilor societăţilor comerciale prin existenţa unor norme,
instituţii şi scopuri diversificate. Tiparele culturale pot afecta dezvoltarea unor instituţii
financiare cu impact asupra deciziei privitoare la structura capitalului societăţilor
comerciale.

Concluzie

Deci, costul capitalului este elementul de bază în teoria şi practica luării deciziei
investiţionale.
Problema costului capitalului este destul de simplă când se pune la nivelul fiecărei
surse de finanţare a investiţiei considerate izolat, dar determinarea costului global al
finanţării investiţiei ridică probleme cu caracter tehnic de gestiune eficientă a fondurilor.
Acestea se referă la influenţa pe care structura capitalului - proporţia în care se combină
resursele investiţionale alese - o exercită asupra costului fiecărei surse investiţionale în
parte, precum şi asupra costului global al finanţării.
Soluţionarea problemelor ce vizează estimarea costului capitalului se bazează pe
utilizarea principalelor elemente ce reflectă conceptul de cost al capitalului, care
presupun următoarele:
 capitalul companiei are o structură complexă şi se formează pe seama
combinării diverselor surse de finanţare;
 atragerea oricărei surse de finanţare a investiţiilor presupune anumite
cheltuieli, care reprezintă în sine, costul sursei respective;
 pentru a aduce costurile diverselor componente ale capitalului atras la o bază
comparabilă, costul fiecărei surse în parte se determină în rate procentuale
(%);
 în baza costului fiecărei surse de finanţare a investiţiilor (exprimate în %) şi,
a cotei părţi a acestuia în capitalul total se determină CMPC - costul mediu
ponderat al capitalului (WACC - Weighted Average Cost of Capital);
 sub influenţa conjuncturii pieţei şi a altor schimbări, costul diverselor
componente ale capitalului se modifică. Aceasta presupune necesitatea

13
 estimării periodice ale CMPC (WACC) şi necesitatea luării în consideraţiei a
acestui factor la promovarea deciziei investiţionale;
 interpretarea indicatorilor ce caracterizează costul capitalului pentru diverşi
subiecţi ai activităţii investiţionale este diversă.
Astfel,
1. utilizatorii resurselor investiţionale interpretează costul capitalului ca
preţul, care urmează a fi achitat pentru resursele atrase din diverse
surse de finanţare, fără a diminua valoarea de piaţă a capitalului.
2. creditorii şi alte categorii de subiecţi ai procesului investiţional
interpretează costul capitalului ca fiind, cel puţin, rata minimă a
rentabilităţii pentru resursele investiţionale acordate;
În vederea determinării cât mai corecte a costului capitalului, este necesar de a ţine
cont şi de politica de dividend a companiei, care influenţează costul capitalului propriu.

Bibliografie

1. Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000

2. Eficienţa economică a investiţiilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2001 Bistriceanu Gh., ş.a.,
3. Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1995 Bran P.,
4. Decizia financiară în unitatea economică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980

14