USM

Curs: Psihologia comunicării

Lector: Șaitan Viorica

Curs I
Problematica comunicării în psihologie

1. Noțiuni introductive despre comunicare (Definiție, Structura comunicării);

2. Axiomele comunicării;
3. Funcțiile și principiile comunicării;
4. Modele ale comunicării;
5. Tipurile comunicării.

Obiective:
- Să definească noţiunea de comunicare;
- Să clasifice funcţiile, principiile şi mijloacele de comunicare;
- Să identifice structura activităţii de comunicare;
- Să analizeze comunicarea din perspectiva mai multor modele;
- Să identifice tipurile de comunicare.
Concepte-cheie: comunicare, axiome, funcții, modele ale comunicării

(1) Noțiuni introductive despre comunicare

În societatea contemporană, Comunicarea a devenit o temă centrală de

dezvoltare în toate domeniile de activitate. De la șeful de sus la cetățeanul de rînd,
toată lumea se întreabă: de ce există atîtea probleme de comunicare? Și cum poate
fi facilitată comunicarea dintre indivizi, dintre grupuri, în cadrul organizațiilor etc.?
Comunicarea este studiată de diverși specialiști (ingineri, economiști,
manageri, informaticieni, manageri, sociologi etc. și nu în ultimul rînd de
psihologi) și toți oferă modele, instrumente de lucru și sfaturi.
Etimologia cuvîntului comunicare are o proveniență de la latinescul
„communicare”, ceea ce înseamnă a pune în acord, a împărtăși, contact, legătură.
În vorbirea curentă termenul „comunicare” înseamnă „a informa”.
În prezent comunicarea este obiect de studiu din perspectiva
interdisciplinară.
Dar, totuși psihologia socială este o disciplină fundamentală și de
neînlocuit în înțelegerea situațiilor de comunicare și în intervenție asupra lor.
Analizînd ariile de de cercetare din interiorul ps. sociale, ps. organizaționale și
pedagogiei vom observa că psihologia socială va studia comunicarea la nivel de

1
interacțiune; psihologia organizațională operează cu conceptul comunicări la nivel
de grup, pedagogia operează cu comunicarea la nivel instructiv-edicativ.

Conform viziunii de origine tranzacțională, Comunicarea trebuie privită și

prin prisma faptului că posedă un trecut, un prezent și un viitor, deci este
determinată de o perspectivă dinamică. ( Astfel, modalitățile de interrelaționare
comunicațională se bazează pe experiența noastră și iau forma acestei experiențe.)
De ex. o persoană care a vorbit în tren cu o altă persoană și s-a simțit bine în
aceste condiții, va aborda mai deschis comunicarea într-o altă călătorie cu
trenul, deși călătorii din compartiment vor fi alții.
Viitorul afectează , de asemenea, comunicarea. Exemplu: Dacă, spre
exemplu, dorim ca relația de comunicare cu cineva să continuie, vom comunica cu
persoana respectivă în przent, orientîndu-ne spre viitor. („Mulțumesc pentru cum
m-ați tratat”, va spune un musafir care s-a bucurat de vizită, „Întotdeauna mă
simt bine cînd trec pe la Dvs.”)
Dar, în același timp, Comunicarea este un proces irepetabil și ireversibil –
fiecare experiență de comunicare este unică, iar două experiențe de comunicare nu
pot fi perfect unice și identice.

Definiții:
 Comunicarea este un proces în care oamenii își împărtășesc informații, idei
și sentimente (Hybels, Weaver, 1986);
 Comunicarea este procesul pri care o parte (numită emițător), transmite
informații (un mesaj) unei altei părți (numită receptor) (Baron, 1983);
 Comunicarea se referă la interacțiunea dintre două sau mai multe persoane,
de trimitere și receptare a unor mesaje care pot fi deformate de zgomote; ce
are loc într-un context, presupune anumite efecte și furnizează oportunități
de feedback (De Vito, 1988)

Aceste definiții au un caracter mai mult instrumental, sunt definiții directe

focalizate pe comunicare propriuzis.

Autorul ROSS, a încercat și el să dea o definiție a comunicării remarcînd

faptul că: actul de comunicare reprezintă nu doar un proces, dar este unul
mutual, precis, fiecare parte o influențează pe cealaltă parte în fiecare clipă.
Autorul spune că procesul de comunicare este întotdeauna schimbător, dinamic și
reciproc. (ROSS, 1986)

Merită menționată și modalitatea de definire la care apelează Luthans,

referindu-se la compartimentul de comunicare dă o definiție proprie inclzînd toate

2
aspectele comunicării: 1)comunicarea verticală/orizontală, laterală;
2)orală/scrisă/ascultare/citire, metode, canale, fluxuri informaționale;
3)comunicare interpersonală/intrapersonală, inter/intraorganizațională etc.

Structura comunicării implică un emițător, un receptor, un tip de relație

între emițător și receptor, un canal și un cod de comunicare, un mesaj, o acțiune
de feedback, un context în care se desfășoară interacțiunea comunicartivă.

Axiomele comunicării:
 comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm și nu va exista
niciodată posibilitatea de a ne întîlni);
 toți partenerii procesului de comunicare sunt în același timp emițători și
receptori;
 comunicarea se realizează simultan prin mai multe canale – expresia verbală,
tonul, vocea, expresia corporală, îmbrăcămintea – toate transmit mesaje și
semnificații;
 comunicarea are un caracter ambiguu – nu putem ști niciodată care este
sensul exact al unui mesaj, fiecare mesaj poate avea în sine mai multe
sensuri; emițătorii pot transmite prin mai multe canale multiple sensuri, iar
receptorii pot interpreta același mesaj diferit; comunicarea poate provoca
numeroase neînțelegeri și stări de disconfort;
 comunicarea are un caracter de influență – c. produce întotdeauna anumite
influențe voluntare sau involuntare, provoacă emoții, determină atitudini și
reacții comportamentale etc;
 „natura unei relații este întîmplătoare” – toți cei implicați în inițierea și
perceperea unei comunicări au dreptate și în același timp nu, pentru că
fiecare este cauză și efect în același timp.
 comunicarea este ireversibilă – odată ce a avut loc comunicarea, ea
declanșează anumite transformări, ce nu mai pot fi date înapoi. Putem doar
atenua din tensiune, din efectul provocat cerînd scuze, dar nu putem șterge
totul în profunzime.

(3) Funcțiile comunicării și principiile comunicării

În condițiile dezvoltării termenului de comunicare, pot fi extinse mai multe

funcții ale comunicării:

3
  Prima funcție se referă la înțelegere și cunoaștere. Astfel, comunicarea
sprijină atît o cunoaștere de sine bună, cît și cunoașterea celorlalți. Aceste
două tipuri de cunoașterer sunt interdependente: atunci cînd îi cunoaștem pe
ceilalți în procesul de comunicare, ne cunoaștem simultan propria ființă,
învățăm cum ne influențează ceilalți și măsura în care îi influențăm la rîndul
nostru. Putem spune că ne privim în ochii celorlalți ca într-o oglindă; uneori
oglinda ne reflectă așa cum trebuie, uneori deformează, și totuși avem
nevoie de ea pentru a ne cunoaște.
 O a doua funcție a comunicării vizează dezvoltarea unor relaționări
consistente cu ceilalți. Nu este suficient să ne dezvoltăm propriul eu în
relație cu alții și să-i cunoaștem. Avem nevoie de comunicare, avem nevoie
de relații prin care să împărtășim celorlalți realitatea noastră, să construim
împreună semnificațiile realității care ne înconjoară. Prin aceasta,
comunicarea îndeplinește o funcție de socializare a persoanei.
 Cea de-a treia funcție privește dimensiunea de influență și persuasiune a
comunicării. Prin comunicare putem să-i influențăm pe ceilalți să fie parte
în activitatea noastră de a atinge niște scopuri. Această funcție dezvoltă
ideea de colaborare și de efort comun.

(4) Modele ale comunicării

În literatura de specialitate întîlnim mai multe modele ale comunicării, ce au
o valoare instrumentală, în sensul că dezvoltă mult mai pregnant posibiltățile de
dinamică a procesului comunicațional.
În continuare, voi propune două modele de analiză a comunicării ce au un
rol important în domeniul cercetării:
1) Un model tehnicist (provenit din abordarea și reflecțiile cibernetice);
2) Un model psihosociologic rezultat al cercetărilor din domeniul psihologiei
sociale.

a) Comunicarea ca situație tehnică

(Modelul lui Shannon, elaborat în 1952)
În opinia autorului, Comunicarea poate fi definită ca transmitere a unui
mesaj dintr-un loc în altul. Procesul poate fi prezentat grafic astfel:

4
Emițător Codare Canal Decodare Receptor

Feedback

Procesul comunicării se bazează pe stabilirea unei relații între un emițător și

un destinatar. Emițătorul care dorește să ofere o informație va trebui să o traducă
într-un limbaj accesibil și compatibil Destinatarului cu mijloacele de comunicare
utilizate: Aceasta este Codarea. Astfel elaborat, mesajul este emis și vehiculat
grație canalului de comunicare. El ajunge apoi la Destinatar – Receptorul,care
printr-o activitate de decodare și-l va însuși și îl va înțelege. Pentru a fi eficient,
sistemul presupune o modalitate de control, de reglare și corectare a greșelilor: -
Feedback (R – E).
Autorii menționează două neajunsuri:
1) În primul rînd se ignoră faptul că în comunicare sunt implicați indivizi sau
grupuri care nu sunt altceva decît operatori supuși unei influențe masive din
partea factorilor psihologici, a constrîngerilor de natură socială, a sistemelor
de norme și valori.
2) În al doilea rînd, autorul privește Comunicarea ca un proces linear și
secvențial.

Studierea comunicării și perfecționarea acesteia trebuie să se concentreze

asupra problemelor de codare și de decodare a mesajului și asupra reducerii
„zgomotelor” susceptibile de a aduce perturbări în canalul de comunicare.

În continuare vom urmări modul în care analiza psihosociologică pune în

evidență rolul esențial jucat de alți factori ai comunicării.

b)Analiza psihosociologică a comunicării

Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează

schimburi de influențe și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială
dată.
Orice comunicare este o interacțiune ce se prezintă ca un fenomen dinamic
care implică o transformare (între mai mulți actori sociali).

5
 Ca urmare, nu avem de a face cu un emițător și receptor, ci cu doi
interlocutori. Astfel, comunicarea nu poate fi concepută ca un simplu proces de
transmitere ci fiind bazată pe interacțiune, ea constituie o tranzacție între locutori:
emiterea și receptarea sunt simultane, Emițătorul fiind în același timp și receptor și
emițător, apoi invers.
Comunicarea, deci este un act social, deliberat sau involuntar, conștient sau
nu.
Fără îndoială, comunicarea nu se bazează pe exprimare orală, ea fiind un
sistem cu multe canale: gesturile, mimica, poziția corporală și chiar tăcerea.
Comunicarea are întotdeauna o finalitate, un obiectiv, care poate fi explicit,
implicit sau inconștient.
Una dintre întrebările fundamentale pe care trebuie să ne-o punempentru a
înțelege situațiile de comunicare și pentru a putea interveni este: care sunt
adevăratele obiective ale actorilor? căci nu de puține ori obiectivele declarate pot
ascunde adevăratele obiective, total diferite.

(5) Tipurile comunicării

Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării,

oferite de diversitatea criteriilor de clasificare a acestora:
Luminița Iacob enumră următoarele criterii:

1. Criterilul partenerilor:

Com. Intrapers. Com.interpers. c. în grup mic c. publică

2. După statutul interlocutorilor

Com. Verticală com. orizontală

ascendentă descendentă laterală în serie

6
 3. După codul folosit

Verbală paraverbală nonverbală mixtă

4. După finalitatea actului comunicativ

Com. accidentală com. subiectivă com. instrumentală

5. După unitatea de timp și spațiu:

- comunicare directă;
- comunicare indirectă.

6. După includerea partenerilor într-un proces de comunicare:

- comunicare formală;
- comunicare neformală.

Activități de învățare:
 Formulați o definiție proprie a comunicării.
 Analizați definițiile comunicării după mai mulți autori.
 Analizați și exemplificați axiomele comunicării.
 Argumentați importanța psihologiei comunicării în sistemul de științe
psihologice.

Teme de reflecție:
1. Dezvoltarea abilităților de comunicare în prevenirea dependenței de internet;
2. Comunicare eficientă – un mod de supraviețuire în lumea contemporană.

7
 USM
Curs: Psihologia comunicării
Lector: Șaitan Viorica

Curs II.
Comunicarea intrapersonală. Formarea imaginii de sine

1. Comunicarea intrapersonală. Aspecte generale.

2. Factorii ce influențează comunicarea intrapersonală
3. Sinele și comunicarea Formarea imaginii de sine

Obiective:
- să definească comunicarea intrapersonală;
- să identifice și să analizeze factorii ce influențează comunicarea
intrapersonală;
- să analizeze factorii care contribuie la formarea imaginii de sine
Concepte – cheie: comunicare intrapersonală, gîndire pozitivă, gîndire
negativă, comunicare interpersonală.
(1) Comunicarea intrapersonală

Comunicarea intrapersonală reprezintă gîndurile, sentimentele și modul în

care ne vedem pe noi înșine.
Comunicarea intrapersonală se referă la Gîndirea și activitățile de
procesare a informațiilor care nu sunt observabile extern, cu toate că persoanele
interesate pot avea acces la date despre acest proces.
Deci, simultan suntem și emițători și receptori ai comunicării.
Procesul de Comunicare intrapersonală este influențat de toate celelalte
tipuri de comunicare; în această ordine de idei ea poate fi la nivel primar – cel mai
simplu mod de a comunica, iar la nivel secundar – atunci cînd ținem cont de toate
influențele interpersonale, de grup și publice.

(2) Factorii ce influențează comunicarea intrapersonală

Comunicarea intrapersonală este influențată de comunicarea

interpersonală, de mediul comunicațional extern, relația fiind bilaterală și
adaptativă, în sensul că simultan, transformările la nivelul comunicării
intrapersonale oferă surse de schimbare pentru mediul comunicațional însuși.
Un exemplu sugestiv al interrelaționării celor două tipuri de comunicare
(intra- și interpersonală) este cel oferit de Goffman: pentru a se considera pe sine
frumoasă, o fată trebuie să obțină de la ceilalți o astfel de dimensiune
comunicațională complexă, pornind de la complimente, invitații la întîlniri cu

8
băieții etc. – deoarece frumusețea nu are standarte absolute prin care propria
comunicare cu sine sunt frumoasă să fie suficientă.

Există o serie de factori de natură psihologică ce afectează comunicarea

interpersonală: personalitatea, motivația, experiența anterioară, scopuri, interese,
abilități, inteligență, învățare.
Acești factori, grupați în așazisul setul perceptiv al persoanei sunt cei care
oferă forma comunicării intrapersonale.

Un alt exemplu: asupra modului complex în care comunicarea

intrapersonală influențează toate celelalte acte de comunicare; apare atunci cînd ne
gîndim diferit la anumite lucruri fiind percepute de persone cu diferite
profesiunu/ocupații. Atunci cînd privește un curs de apă învolburat, - un pictor va
spune: „Ce peisaj minunat, ce desfășurare a forței naturii, cîte nuanțe”; - un
salvamar va spune: „Ce pericol, dacă cineva ar cădea acum în apă, ce dificil ra fi
de salvat”; - un hidroenergetician: „Ce istorie de energie, cum aș putea capta toată
această forță? ” etc. Analizînd acest exemplu, nu trebuie să uităm că avem în față
rezultatul unei singure caracteristici intrapersonale dar profesiunile diferite.
Astfel, comparînd percepția noastră despre realitatea care ne înconjoară,
vom vedea că nici o altă persoano nu vede această realitate în exact aceeași
manieră ca și noi.
În comunicarea intrapersonală, suntem influențați și de percepția celorlalți în
ceea ce ne privește, dar și de modul în care interpretăm această percepție.
Interogațiile de tipul „cum cred eu că mă percepi tu pe mine” și „cum cred eu că te
percepi pe tine” pot fi dimensiuni pozitive, dar și destabilizatoare ale uno întrebări
de tipul „cum mă văd eu pe mine” sau „cum te văd eu pe tine”. Comunicarea
intrapersonală trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă față de propria persoană,
deoarece comunicareaintrapersonală se află în relație directă cu cea interpersonală.
Persoanele care au o părere negativă față de sine comunică în mod inevitabil
aceste sentimente spre ceilalți și este posibil ca aceștea să dezvolte sentimente
negative similare. Astfel, o posibilitate de manifestare și dezvoltare a comunicării
intrapersonale este numită gîndire pozitivă, sau gîndire negativă. Elementele cheie
în Gîndirea pozitivă sunt: îndreptarea comunicării cu sine însuși spre succes și nu
spre eșec: astfel, atunci cînd ne confruntăm cu o situație dificilă trebuie să ne
spunem „voi cîștiga” în loc de „probabil o să pierd”. O zicală veche care justifică o
comunicare pozitivă cu sine însuși: „mi-am plîns de milă pentru că purtam niște
pantofi vechi și rupți pînă mi-a ieșit în cale un om fără picioare”.